Tag: resurse

  • Lazăr, mesaj privind dosarul violenţelor de la protest: S-au luat măsuri ca ancheta să fie imparţială

    „Văzând dezbaterile publice privind evenimentele violente ce au avut loc în noaptea de 10/11 august 2018 cu ocazia manifestaţiei din Bucureşti, domnul Augustin Lazăr, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doreşte să asigure opinia publică cu privire la luarea tuturor măsurilor legale pentru realizarea unor anchete imparţiale şi efective în cauzele penale aflate pe rolul parchetelor şi care vizează vătămarea unor persoane din rândul participanţilor sau al forţelor de ordine, în scopul clarificării modului în care s-au derulat evenimentele, al aflării adevărului despre faptele şi persoanele implicate, precum şi al stabilirii responsabilităţilor legale”, se arată în mesajul procurorului general, transmis printr-un comunicat de presă.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Lazăr, mesaj privind dosarul violenţelor de la protest: S-au luat măsuri ca ancheta să fie imparţială

    „Văzând dezbaterile publice privind evenimentele violente ce au avut loc în noaptea de 10/11 august 2018 cu ocazia manifestaţiei din Bucureşti, domnul Augustin Lazăr, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doreşte să asigure opinia publică cu privire la luarea tuturor măsurilor legale pentru realizarea unor anchete imparţiale şi efective în cauzele penale aflate pe rolul parchetelor şi care vizează vătămarea unor persoane din rândul participanţilor sau al forţelor de ordine, în scopul clarificării modului în care s-au derulat evenimentele, al aflării adevărului despre faptele şi persoanele implicate, precum şi al stabilirii responsabilităţilor legale”, se arată în mesajul procurorului general, transmis printr-un comunicat de presă.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Consumul de resurse şi poluarea din industria constructoare de maşini au scăzut în ultimul deceniu

    În ceea ce priveşte consumul de energie electrică din timpul producţiei, comparativ cu 2008, acesta a scăzut, în medie, cu 8% per unitate produsă şi cu 15% per total. Astfel că, în 2017, consumul total de electricitate a fost de aproximativ 39 de milioane de megawaţi/an, comparativ cu cei 42 milioane raportaţi în 2008. Asta deşi producţia de maşini a crescut. Nu este cel mai scăzut nivel al consumului din ultimul deceniu – acesta fiind înregistrat în 2014 -, dar este mai mic decât în 2008, iar tendinţa generală este de scădere.

    În intervalul 2008-2017, emisiile de dixodid de carbon (CO2) au scăzut, în medie, cu 31,1% per unitate produsă şi cu 23,7% per ansamblu. Conform datelor ACEA, acest lucru a fost posibil prin accesarea unor surse de energie verde şi a unora cu emisii scăzute. Astfel că nivelul de emisii înregistrat în 2017, de 0,50-0,60 milioane de tone/an, este cel mai mic al ultimului deceniu – în 2008 cifra a fost de peste 12 milioane de tone/an, iar în 2010 a ajuns aproape la 13 milioane de tone.

    Şi consumul de apă a scăzut, cu 30,8% per unitate produsă şi cu 24,5% per ansamblu. Astfel că totalul de apă utilizată s-a situat undeva între 55 şi 66 de milioane de milioane de metri cubi/an – scădere de la aproximativ 75 de milioane. Acest lucru ar fi fost posibil prin introducerea progresivă a tehnologiilor de recirculare a apei, care a permis practic reutilizarea resurselor. Tendinţa din ultimii doi ani din punctul de vedere al nivelului de risipă al apei a fost de stagnare.

  • Iluziile, drogul pe care Rusia îl administrează pionilor de sacrificiu din jocul geopolitic de cucerire a pieţei de energie din Europa

    „Belene este o afacere total coruptă şi un proiect eşuat.“ Acestea au fost cuvintele lui Boiko Borisov, premierul Bulgariei pe atunci, într-un interviu acordat postului de televiziune BTV în anul 2014. Borisov era la începutul celui de-al doilea mandat, când eforturile Statelor Unite şi ale Comisiei Europene de a creşte siguranţa energetică a Europei prin reducerea dependenţei de Rusia erau în plin avânt.

    Acum, politicianul, fost boxer, în continuare la conducerea guvernului bulgar, are o părere total diferită, atât despre Belene, cât şi despre ruşi.
    El se referea la proiectul centralei nucleare de la Belene, a cărei construcţie a început în anii 1980, dar s-a blocat după căderea comunismului. Proiectul a fost dezgheţat în 2004.

    Reînceperea construcţiei i-a costat de atunci pe contribuabilii bulgari puţin peste 1,5 miliarde de euro, scrie pentru Balkan Insight Martin Vladimirov, analist al Centrului pentru Studiul Democraţiei din Sofia. Însă nimic nu a fost construit în ultimul deceniu. Cele două reactoare VER-1000 de 1.060 MW care ar fi trebuit să fie livrate de către Atomstroyexport, companie aflată în proprietatea statului rus, pentru proiectul Belene au fost obiectul unui proces de arbitraj care a durat trei ani.

    Arbitrii au decis la sfârşitul anului 2016 că Bulgaria datorează companiei ruse 628 de milioane de euro pentru reactoarele comandate prin mai multe contracte între furnizorul bulgar de energie NEK şi compania rusă, dar rămase neplătite după ce proiectul a fost oprit din nou în 2012.

    Acum, cel de-al treilea cabinet al lui Borisov se pregăteşte să reînvie proiectul de energie nucleară, depunând o moţiune în parlament pentru ridicarea moratoriului din 2012 asupra construirii centralei.

    Între timp, preşedintele bulgar Rumen Radev, care a câştigat alegerile din 2016 susţinând în mod deschis încălzirea relaţiilor cu Rusia şi reînnoirea proiectelor energetice în care sunt implicate companii ruseşti, s-a dus pe 21 mai la Moscova pentru discuţii legate de repornirea lucrărilor la Belene şi posibila reînviere a proiectului ruso-bulgăresc al gazoductului South Stream, pe care el l-a numit „Bulgarian Stream“.

    Recent, şi premierul Borisov a vizitat Moscova, unde s-a întâlnit cu preşedintele rus Vladimir Putin pentru a discuta chestiuni legate de energie. Deşi conversaţia lor nu pare să fi adus nimic nou, Putin a reiterat interesul Rusiei de a participa la proiecte la scară largă alături de Bulgaria, inclusiv la Belene.

    „Partea rusă este gata să se reîntoarcă la ideea de a implementa proiectul de construcţie a centralei nucleare de la Belene, desigur, dacă conducerea bulgară ia decizia potrivită“, a declarat liderul rus reporterilor după întâlnire.

    Cu privire la posibila reînviere a South Stream, Putin a spus că Rusia este „pregătită pentru noul traseu“. El a explicat că despre un posibil pasaj al TurkStream II prin Bulgaria a discutat cu preşedintele turc Erdogan. TurkStream a fost gândit ca înlocuitorul South Stream după ce Putin a anunţat în 2014 că îl abandonează din cauza obstacolelor puse de Comisia Europeană. South Stream ar fi făcut din Bulgaria o verigă importantă a infrastructurii de conducte prin care Rusia alimentează cu gaze naturale Europa, ocolind Ucraina.

    În ceea ce priveşte Belene, teama este că, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în trecut cu astfel de proiecte, Bulgaria va intra din nou într-un cerc vicios în care politica energetică a ţării nu este condusă de interesul public, ci de statul rus şi de oamenii de afaceri locali.

    Îngheţarea proiectului de energie nucleară în 2012 şi abandonarea gazoductului South Stream la sfârşitul anului 2014 au pus capăt temporar costisitoarei influenţe economice a Rusiei asupra Bulgariei.

    Dar nimic nu a oprit reţelele oligarhice din spatele acestor proiecte, atât din Rusia, cât şi din Bulgaria, care au colaborat în trecut pentru a penetra sau a captura sectoare strategice ale economiei bulgare, inclusiv energia, telecomunicaţiile, sectorul bancar şi construcţiile.

    Neno Dimov, ministrul bulgar al mediului, despre care se spune că are legături neonaziste, a calificat încălzirea globală ca fiind „o farsă“, notează Huffington Post. În acest an, Bulgaria lui Borisov, a lui Radev şi a lui Dimov şi-a folosit preşedinţia prin rotaţie a UE pentru a încerca să înlocuiască principiul „eficienţei energetice pe primul loc“ al uniunii cu o regulă care prevede că statele membre nu pot promova proiecte de eficienţă energetică în dauna proiectelor de infrastructură de gaze.

    Dovezile sugerează că Rusia a reuşit să se folosească de rolul de principal furnizor de energie pentru a manipula companii de stat, instituţii publice şi membri influenţi ai elitei economice şi politice din Bulgaria în beneficiul propriu.

    După cum arată studiul Kremlin Playbook al Centrului pentru Studiul Democraţiei (CSD) şi al Centrului pentru Studii Strategice şi Studii Internaţionale (CSIS) din 2016, entităţi ruseşti au controlat în medie aproape o cincime din fluxurile de venituri din economia bulgară în  ultimul deceniu, fie direct, fie prin intermediari locali.

    Acest lucru face ca Bulgaria să fie cea mai vulnerabilă ţară din Europa Centrală şi de Est la amestecul Rusiei.

    Pentru a-şi amplifica influenţa economică, Rusia a recurs la o serie de instrumente de soft power, cum ar fi sprijin pentru partide politice şi propagandă prin mass-media, şi a căutat să exploateze deficitele de guvernanţă şi lipsa memoriei instituţionale de lungă durată pentru a exercita presiuni geopolitice cu scopul de a-şi atinge obiectivele strategice din sud-estul Europei.

    Belene şi South Stream sunt exemple vii ale modului în care Rusia încearcă să blocheze ţările din regiune în megaproiecte umflate prin intermediul unor acorduri pe termen lung finanţate cu datorie care nu au o justificare economică prea clară.

    În cazul Belene, nu numai că finalizarea proiectului ar costa încă 10,5 miliarde de euro, dar centrala ar crea pierderi şi în primele trei decenii ale existenţei sale. CSD estimează că, la structura actuală a costurilor, centrala Belene ar ajunge să acopere costurile doar la preţuri en gros ale energiei electrice de peste 80 euro/MWh, comparativ cu nivelurile regionale actuale de 35 – 40 euro/MWh.

    Bazat pe datele şi modelele utilizate de Comisia Europeană, un studiu al CSD din 2017 şi al unor institute de cercetare în domeniul energiei cu experienţă din Europa arată că Belene nu ar fi sustenabilă din punct de vedere financiar nici în 2050, când se preconizează că preţurile energiei din Europa de Sud-Est ar ajunge la aproximativ 74 euro / MWh.

    Un rezultat interesant al exerciţiului de modelare arată că, odată cu creşterea ponderii energiei regenerabile în mixul energetic, susţinută de politicile UE de decarbonizare, până în anii 2040 chiar şi centrala nucleară acum în funcţiune în Bulgaria, cea de la Kozlodui, ar putea să fie subutilizată în proporţie de aproximativ 10%.

    Costul unitar al energiei electrice produse de Belene – costul unitar al energiei electrice pe întreaga durată de viaţă a instalaţiei de producţie – se preconizează a fi cel puţin de trei ori mai mare decât costurile actuale de producţie ale centralei Kozlodui, astfel că o nouă capacitate nucleară ar putea să rămână grav subutilizată în toate scenariile, ducând la crearea de active irecuperabile cu implicaţii enorme asupra bugetului şi mediului.

    Din punct de vedere economic şi social, centrala ar putea duce la un sfârşit brusc al industriei locale de energie din cărbune deoarece construirea unei noi capacităţi mari de generare ar permite închiderea centralelor termoelectrice bazate pe cărbune fără o schimbare semnificativă a structurii aprovizionării cu energie electrică. Aceasta ar însemna şi distrugerea a peste 12.000 de locuri de muncă directe şi indirecte din industria cărbunelui.

    În plus, există riscuri financiare semnificative, care vor fi suportate de guvernul bulgar.

    În teorie, guvernul a promis că Belene va fi construită doar într-un cadru bazat pe piaţă, în care un investitor privat strategic va finanţa integral construcţia, iar statul nu ar participa, exceptând aducerea celor două reactoare deja existente.

    Fără un angajament pentru un acord pe termen lung cu privire la achiziţia de energie, pare puţin probabil ca vreo companie privată să decidă să investească într-un proiect care ar trebui să livreze energie electrică la preţuri de două ori mai mari decât cele de acum de pe piaţa regională. Aceasta a fost concluzia unui studiu confidenţial de fezabilitate a proiectului, comandat Academiei Bulgare de Ştiinţe de către Bulgarian Energy Holding, proprietarul principal al proiectului.

    Cu toate acestea, presiunea puternică din partea intereselor dominante a dus la schimbarea concluziei finale a studiului. Noua concluzie mizează pe faptul că Bulgaria ar putea reporni proiectul sub un cadru financiar de tipul Paks II, în care Rosatom acoperă 80% din împrumutul pentru extinderea centralei nucleare ungare, în timp ce statul – Ungaria – participă cu o participaţie de 20% – adică reactoarele în sine.

    În practică, contribuabilii bulgari va trebui să suporte costurile proiectului prin rambursarea împrumutului rusesc după ce se va realiza că centrala nu poate genera profit suficient pentru a putea face acest lucru singură.

    Între timp, Rusia se va putea folosi de acordul financiar pentru a presa guvernele viitoare în ceea ce priveşte direcţia strategică a politicii externe a ţării sau pentru a continua să hrănească interese locale pentru a susţine interesele de stat sau private ale Rusiei. O parte a explicaţiei pentru influenţa puternică a intereselor ruseşti în Bulgaria este dependenţa structurală de petrol, gaze naturale şi de energie nucleară a ţării, care s-a adâncit din cauza unei infrastructuri rigide, a obligaţiilor contractuale inflexibile şi a unei pieţe regionale izolate şi segmentate.

    Această situaţie a fost vizibilă în special pe piaţa gazelor naturale, unde Gazprom se bucură de monopol asupra preţului. În ultimul deceniu, Bulgaria a plătit în medie cu 20- 30% mai mult decât Germania pentru cumpărarea gazelor ruseşti.

    Gazprom a compromis cu succes liberalizarea comerţului regional cu gaze prin contractul său de tranzit cu compania bulgară de transport şi a încercat să oprească sau cel puţin să întârzie orice proiect de infrastructură alternativă de transport al gazelor naturale prin care s-ar asigura securitatea sau diversificarea aprovizionării.

    În cel mai extrem caz, potrivit fostului ministru de interne Ţvetan Ţvetanov, interesele Rusiei s-au aflat în spatele organizării protestelor stradale împotriva explorării gazelor de şist pe teritoriul Bulgariei.

    Ca şi în cazul Belene, Rusia a exploatat deficienţele de guvernanţă pentru a promova construirea conductei de gaze South Stream, al cărei preţ de peste 4 miliarde de euro (numai pentru secţiunea bulgară) ar fi făcut-o de trei ori mai costisitoare pe kilometru decât conductele de dimensiuni similare din Germania.

    Datorită opoziţiei UE faţă de proiect şi în special datorită procedurilor sale netransparente de achiziţii publice, precum şi depărtării Rusiei de UE după anexarea Crimeei, Rusia a abandonat South Stream în decembrie 2014.

    Cu toate acestea, guvernul bulgar s-a agăţat cu încăpăţânare de ideea de a aduce o conductă rusească de gaze mare pe teritoriul Bulgariei.
    Reîncarnarea proiectului a început încă din 2015, odată cu lansarea conceptului Balkan Gas Hub, care, conform planurilor actuale ale guvernului bulgar, va fi un centru de tranzacţionare a gazelor ruseşti (care vor ajunge acolo printr-o versiune prescurtată a South Stream pe sub Marea Neagră), azere şi a gazelor naturale lichefiate (prin intermediul TAP şi al interconectorul Grecia-Bulgaria), precum şi a viitoarei producţii interne din resursele offshore din Marea Negră.

    Însă, după cum se preconizează, Balkan Gas Hub se va alinia la reglementările UE, ceea ce face ca aceasta să fie o alegere improbabilă pentru Rusia.

    Cele mai multe dintre proiectele Balkan Gas Hub implică modernizarea infrastructurii existente de gaze şi construirea unei noi conducte de-a lungul aceleiaşi rute cu South Stream.

    Bulgaria pare că încearcă fie să investească într-o nouă versiune a South Stream, fie să convingă compania rusă să aducă Turkish Stream II pe o rută bulgară în locul ideii iniţiale de a lega conducta de Grecia şi printr-o conductă TAP extinsă de Italia.

    În acest scenariu, strategia bulgarilor este condusă de teamă – pe de o parte că terminarea contractului de tranzit pe care-l are cu Ucraina în 2019 va elimina veniturile din taxele de tranzit vitale ale operatorului de transport de gaze şi, pe de cealaltă parte, din motive mai sinistre, că este puternic lovită de grupuri economice şi politice proruse locale care lucrează de zeci de ani pentru a proteja monopolul Gazprom în Bulgaria.

    În ambele cazuri, Rusia a demonstrat cu măiestrie că proiectele de infrastructură mari pot servi atât ca morcovi, cât şi ca beţe, scopul final fiind de a extrage bani pentru elitele ruseşti şi locale, de a consolida dominaţia Rusiei pe piaţa energiei şi de a obţine influenţă politică.
    Chiar dacă aceste proiecte energetice strategice nu sunt finalizate, statutul lor de proiecte-zombie a costat şi va costa Bulgaria resurse considerabile. În acelaşi timp, acestea vor creşte riscul instabilităţii politice şi vor accelera deriva ţării faţă de nucleul UE.

  • Iluziile, drogul pe care Rusia îl administrează pionilor de sacrificiu din jocul geopolitic de cucerire a pieţei de energie din Europa

    „Belene este o afacere total coruptă şi un proiect eşuat.“ Acestea au fost cuvintele lui Boiko Borisov, premierul Bulgariei pe atunci, într-un interviu acordat postului de televiziune BTV în anul 2014. Borisov era la începutul celui de-al doilea mandat, când eforturile Statelor Unite şi ale Comisiei Europene de a creşte siguranţa energetică a Europei prin reducerea dependenţei de Rusia erau în plin avânt.

    Acum, politicianul, fost boxer, în continuare la conducerea guvernului bulgar, are o părere total diferită, atât despre Belene, cât şi despre ruşi.
    El se referea la proiectul centralei nucleare de la Belene, a cărei construcţie a început în anii 1980, dar s-a blocat după căderea comunismului. Proiectul a fost dezgheţat în 2004.

    Reînceperea construcţiei i-a costat de atunci pe contribuabilii bulgari puţin peste 1,5 miliarde de euro, scrie pentru Balkan Insight Martin Vladimirov, analist al Centrului pentru Studiul Democraţiei din Sofia. Însă nimic nu a fost construit în ultimul deceniu. Cele două reactoare VER-1000 de 1.060 MW care ar fi trebuit să fie livrate de către Atomstroyexport, companie aflată în proprietatea statului rus, pentru proiectul Belene au fost obiectul unui proces de arbitraj care a durat trei ani.

    Arbitrii au decis la sfârşitul anului 2016 că Bulgaria datorează companiei ruse 628 de milioane de euro pentru reactoarele comandate prin mai multe contracte între furnizorul bulgar de energie NEK şi compania rusă, dar rămase neplătite după ce proiectul a fost oprit din nou în 2012.

    Acum, cel de-al treilea cabinet al lui Borisov se pregăteşte să reînvie proiectul de energie nucleară, depunând o moţiune în parlament pentru ridicarea moratoriului din 2012 asupra construirii centralei.

    Între timp, preşedintele bulgar Rumen Radev, care a câştigat alegerile din 2016 susţinând în mod deschis încălzirea relaţiilor cu Rusia şi reînnoirea proiectelor energetice în care sunt implicate companii ruseşti, s-a dus pe 21 mai la Moscova pentru discuţii legate de repornirea lucrărilor la Belene şi posibila reînviere a proiectului ruso-bulgăresc al gazoductului South Stream, pe care el l-a numit „Bulgarian Stream“.

    Recent, şi premierul Borisov a vizitat Moscova, unde s-a întâlnit cu preşedintele rus Vladimir Putin pentru a discuta chestiuni legate de energie. Deşi conversaţia lor nu pare să fi adus nimic nou, Putin a reiterat interesul Rusiei de a participa la proiecte la scară largă alături de Bulgaria, inclusiv la Belene.

    „Partea rusă este gata să se reîntoarcă la ideea de a implementa proiectul de construcţie a centralei nucleare de la Belene, desigur, dacă conducerea bulgară ia decizia potrivită“, a declarat liderul rus reporterilor după întâlnire.

    Cu privire la posibila reînviere a South Stream, Putin a spus că Rusia este „pregătită pentru noul traseu“. El a explicat că despre un posibil pasaj al TurkStream II prin Bulgaria a discutat cu preşedintele turc Erdogan. TurkStream a fost gândit ca înlocuitorul South Stream după ce Putin a anunţat în 2014 că îl abandonează din cauza obstacolelor puse de Comisia Europeană. South Stream ar fi făcut din Bulgaria o verigă importantă a infrastructurii de conducte prin care Rusia alimentează cu gaze naturale Europa, ocolind Ucraina.

    În ceea ce priveşte Belene, teama este că, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în trecut cu astfel de proiecte, Bulgaria va intra din nou într-un cerc vicios în care politica energetică a ţării nu este condusă de interesul public, ci de statul rus şi de oamenii de afaceri locali.

    Îngheţarea proiectului de energie nucleară în 2012 şi abandonarea gazoductului South Stream la sfârşitul anului 2014 au pus capăt temporar costisitoarei influenţe economice a Rusiei asupra Bulgariei.

    Dar nimic nu a oprit reţelele oligarhice din spatele acestor proiecte, atât din Rusia, cât şi din Bulgaria, care au colaborat în trecut pentru a penetra sau a captura sectoare strategice ale economiei bulgare, inclusiv energia, telecomunicaţiile, sectorul bancar şi construcţiile.

    Neno Dimov, ministrul bulgar al mediului, despre care se spune că are legături neonaziste, a calificat încălzirea globală ca fiind „o farsă“, notează Huffington Post. În acest an, Bulgaria lui Borisov, a lui Radev şi a lui Dimov şi-a folosit preşedinţia prin rotaţie a UE pentru a încerca să înlocuiască principiul „eficienţei energetice pe primul loc“ al uniunii cu o regulă care prevede că statele membre nu pot promova proiecte de eficienţă energetică în dauna proiectelor de infrastructură de gaze.

    Dovezile sugerează că Rusia a reuşit să se folosească de rolul de principal furnizor de energie pentru a manipula companii de stat, instituţii publice şi membri influenţi ai elitei economice şi politice din Bulgaria în beneficiul propriu.

    După cum arată studiul Kremlin Playbook al Centrului pentru Studiul Democraţiei (CSD) şi al Centrului pentru Studii Strategice şi Studii Internaţionale (CSIS) din 2016, entităţi ruseşti au controlat în medie aproape o cincime din fluxurile de venituri din economia bulgară în  ultimul deceniu, fie direct, fie prin intermediari locali.

    Acest lucru face ca Bulgaria să fie cea mai vulnerabilă ţară din Europa Centrală şi de Est la amestecul Rusiei.

    Pentru a-şi amplifica influenţa economică, Rusia a recurs la o serie de instrumente de soft power, cum ar fi sprijin pentru partide politice şi propagandă prin mass-media, şi a căutat să exploateze deficitele de guvernanţă şi lipsa memoriei instituţionale de lungă durată pentru a exercita presiuni geopolitice cu scopul de a-şi atinge obiectivele strategice din sud-estul Europei.

    Belene şi South Stream sunt exemple vii ale modului în care Rusia încearcă să blocheze ţările din regiune în megaproiecte umflate prin intermediul unor acorduri pe termen lung finanţate cu datorie care nu au o justificare economică prea clară.

    În cazul Belene, nu numai că finalizarea proiectului ar costa încă 10,5 miliarde de euro, dar centrala ar crea pierderi şi în primele trei decenii ale existenţei sale. CSD estimează că, la structura actuală a costurilor, centrala Belene ar ajunge să acopere costurile doar la preţuri en gros ale energiei electrice de peste 80 euro/MWh, comparativ cu nivelurile regionale actuale de 35 – 40 euro/MWh.

    Bazat pe datele şi modelele utilizate de Comisia Europeană, un studiu al CSD din 2017 şi al unor institute de cercetare în domeniul energiei cu experienţă din Europa arată că Belene nu ar fi sustenabilă din punct de vedere financiar nici în 2050, când se preconizează că preţurile energiei din Europa de Sud-Est ar ajunge la aproximativ 74 euro / MWh.

    Un rezultat interesant al exerciţiului de modelare arată că, odată cu creşterea ponderii energiei regenerabile în mixul energetic, susţinută de politicile UE de decarbonizare, până în anii 2040 chiar şi centrala nucleară acum în funcţiune în Bulgaria, cea de la Kozlodui, ar putea să fie subutilizată în proporţie de aproximativ 10%.

    Costul unitar al energiei electrice produse de Belene – costul unitar al energiei electrice pe întreaga durată de viaţă a instalaţiei de producţie – se preconizează a fi cel puţin de trei ori mai mare decât costurile actuale de producţie ale centralei Kozlodui, astfel că o nouă capacitate nucleară ar putea să rămână grav subutilizată în toate scenariile, ducând la crearea de active irecuperabile cu implicaţii enorme asupra bugetului şi mediului.

    Din punct de vedere economic şi social, centrala ar putea duce la un sfârşit brusc al industriei locale de energie din cărbune deoarece construirea unei noi capacităţi mari de generare ar permite închiderea centralelor termoelectrice bazate pe cărbune fără o schimbare semnificativă a structurii aprovizionării cu energie electrică. Aceasta ar însemna şi distrugerea a peste 12.000 de locuri de muncă directe şi indirecte din industria cărbunelui.

    În plus, există riscuri financiare semnificative, care vor fi suportate de guvernul bulgar.

    În teorie, guvernul a promis că Belene va fi construită doar într-un cadru bazat pe piaţă, în care un investitor privat strategic va finanţa integral construcţia, iar statul nu ar participa, exceptând aducerea celor două reactoare deja existente.

    Fără un angajament pentru un acord pe termen lung cu privire la achiziţia de energie, pare puţin probabil ca vreo companie privată să decidă să investească într-un proiect care ar trebui să livreze energie electrică la preţuri de două ori mai mari decât cele de acum de pe piaţa regională. Aceasta a fost concluzia unui studiu confidenţial de fezabilitate a proiectului, comandat Academiei Bulgare de Ştiinţe de către Bulgarian Energy Holding, proprietarul principal al proiectului.

    Cu toate acestea, presiunea puternică din partea intereselor dominante a dus la schimbarea concluziei finale a studiului. Noua concluzie mizează pe faptul că Bulgaria ar putea reporni proiectul sub un cadru financiar de tipul Paks II, în care Rosatom acoperă 80% din împrumutul pentru extinderea centralei nucleare ungare, în timp ce statul – Ungaria – participă cu o participaţie de 20% – adică reactoarele în sine.

    În practică, contribuabilii bulgari va trebui să suporte costurile proiectului prin rambursarea împrumutului rusesc după ce se va realiza că centrala nu poate genera profit suficient pentru a putea face acest lucru singură.

    Între timp, Rusia se va putea folosi de acordul financiar pentru a presa guvernele viitoare în ceea ce priveşte direcţia strategică a politicii externe a ţării sau pentru a continua să hrănească interese locale pentru a susţine interesele de stat sau private ale Rusiei. O parte a explicaţiei pentru influenţa puternică a intereselor ruseşti în Bulgaria este dependenţa structurală de petrol, gaze naturale şi de energie nucleară a ţării, care s-a adâncit din cauza unei infrastructuri rigide, a obligaţiilor contractuale inflexibile şi a unei pieţe regionale izolate şi segmentate.

    Această situaţie a fost vizibilă în special pe piaţa gazelor naturale, unde Gazprom se bucură de monopol asupra preţului. În ultimul deceniu, Bulgaria a plătit în medie cu 20- 30% mai mult decât Germania pentru cumpărarea gazelor ruseşti.

    Gazprom a compromis cu succes liberalizarea comerţului regional cu gaze prin contractul său de tranzit cu compania bulgară de transport şi a încercat să oprească sau cel puţin să întârzie orice proiect de infrastructură alternativă de transport al gazelor naturale prin care s-ar asigura securitatea sau diversificarea aprovizionării.

    În cel mai extrem caz, potrivit fostului ministru de interne Ţvetan Ţvetanov, interesele Rusiei s-au aflat în spatele organizării protestelor stradale împotriva explorării gazelor de şist pe teritoriul Bulgariei.

    Ca şi în cazul Belene, Rusia a exploatat deficienţele de guvernanţă pentru a promova construirea conductei de gaze South Stream, al cărei preţ de peste 4 miliarde de euro (numai pentru secţiunea bulgară) ar fi făcut-o de trei ori mai costisitoare pe kilometru decât conductele de dimensiuni similare din Germania.

    Datorită opoziţiei UE faţă de proiect şi în special datorită procedurilor sale netransparente de achiziţii publice, precum şi depărtării Rusiei de UE după anexarea Crimeei, Rusia a abandonat South Stream în decembrie 2014.

    Cu toate acestea, guvernul bulgar s-a agăţat cu încăpăţânare de ideea de a aduce o conductă rusească de gaze mare pe teritoriul Bulgariei.
    Reîncarnarea proiectului a început încă din 2015, odată cu lansarea conceptului Balkan Gas Hub, care, conform planurilor actuale ale guvernului bulgar, va fi un centru de tranzacţionare a gazelor ruseşti (care vor ajunge acolo printr-o versiune prescurtată a South Stream pe sub Marea Neagră), azere şi a gazelor naturale lichefiate (prin intermediul TAP şi al interconectorul Grecia-Bulgaria), precum şi a viitoarei producţii interne din resursele offshore din Marea Negră.

    Însă, după cum se preconizează, Balkan Gas Hub se va alinia la reglementările UE, ceea ce face ca aceasta să fie o alegere improbabilă pentru Rusia.

    Cele mai multe dintre proiectele Balkan Gas Hub implică modernizarea infrastructurii existente de gaze şi construirea unei noi conducte de-a lungul aceleiaşi rute cu South Stream.

    Bulgaria pare că încearcă fie să investească într-o nouă versiune a South Stream, fie să convingă compania rusă să aducă Turkish Stream II pe o rută bulgară în locul ideii iniţiale de a lega conducta de Grecia şi printr-o conductă TAP extinsă de Italia.

    În acest scenariu, strategia bulgarilor este condusă de teamă – pe de o parte că terminarea contractului de tranzit pe care-l are cu Ucraina în 2019 va elimina veniturile din taxele de tranzit vitale ale operatorului de transport de gaze şi, pe de cealaltă parte, din motive mai sinistre, că este puternic lovită de grupuri economice şi politice proruse locale care lucrează de zeci de ani pentru a proteja monopolul Gazprom în Bulgaria.

    În ambele cazuri, Rusia a demonstrat cu măiestrie că proiectele de infrastructură mari pot servi atât ca morcovi, cât şi ca beţe, scopul final fiind de a extrage bani pentru elitele ruseşti şi locale, de a consolida dominaţia Rusiei pe piaţa energiei şi de a obţine influenţă politică.
    Chiar dacă aceste proiecte energetice strategice nu sunt finalizate, statutul lor de proiecte-zombie a costat şi va costa Bulgaria resurse considerabile. În acelaşi timp, acestea vor creşte riscul instabilităţii politice şi vor accelera deriva ţării faţă de nucleul UE.

  • Cătălin Păduraru: Vinarium, IWCB sau lupta la baionetă în războaiele vinului

    nde se află vinul românesc? Din punct de vedere calitativ, probabil la cel mai înalt nivel din istorie. Dar asta nu înseamnă prea mult, atât timp cât toate ţările producătoare de vin şi neatinse de vreun război sau limitare religioasă se află şi ele în aceeaşi fericită situaţie. Progresul, realizările tehnologice sunt, astăzi, la îndemana oricui. Vinul, produs cu identitate, are nevoie de istorie, de palmares, de pieţe cultivate (adică de pieţe în care să fie prezent, să aducă satisfacţii gustative dar şi satisfacţia profitului pentru cei care lucrează cu el), de cercetare, de comunicare. De o direcţie. Toată suflarea românească e bucuroasă de absorbţia fondurilor europene pentru reconversie (vie) şi retehnologizare (cramă).

    Asta este în amonte. Dar în aval? Astăzi este (relativ) bine. Dar mâine? Poate nu este întâmplător că aproape în toate cărţile dedicate domeniului apărute în străinătate şi destinate publicului larg nici măcar nu suntem menţionaţi. Sau, dacă suntem, ocupăm spaţii egale cu ţări ca Slovacia sau Malta… Revistele de specialitate nici nu se mai obosesc să ne treacă la „inventar”. Şcoli celebre ne-au scos din curriculum (una dintre ele funcţionează, de câţiva ani, şi în România; cursurile se predau în engleză şi maghiară).
    La nivelul mentalului colectiv internaţional nu există vinul românesc.

    Existăm sau nu pe pieţele internaţionale?

    Se înţelege că excepţiile, câteva firme româneşti care exportă (şi acelea, în majoritate, către „nişe etnice”), nu pot aduce România în plutonul forţelor care domină Lumea Vinului. Ţări cu potenţial mult mai mic decât cel al ţării noastre (sau despre care credeam noi „după ureche” că este mult mai mic) sunt prezenţe vizibile şi constante pe pieţele importante. Au strategii şi le duc la îndeplinire. De ce? Pentru simplul motiv că au înţeles că niciun clasament nu e bătut în cuie. Astăzi SUA sunt pe locul trei mondial, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, putea să pară o glumă în anii ’60-’70. Sigur, putem spune că SUA sunt o forţă pe toate planurile. Dar ce spunem atunci de Chile, Noua Zeelandă (a zecea exportatoare din lume)? În curând, vom înţelege că nici Georgia sau Moldova nu s-au mulţumit cu actuala ierarhie. Vorbim de piaţa „noastră” şi de pieţele internaţionale… Ca mâine şi piaţa noastră va fi una (pe deplin) internaţională. De la momentul în care Amazon va livra vinuri şi aici până la intrarea marilor operatori globali de distribuţie sau a marilor firme de vin (cu cifre de afaceri ameţitoare, de câteva ori mai mari decât întreaga noastra piaţă)  peisajul „nostru” se va schimba. Dramatic.

    (Se prea poate ca tonurile în care zugrăvesc vulnerabilităţile României viticole să nu fie prea plăcute.)

    Nu am cum să ocolesc adevărul: vor fi schimbări disruptive, cu o multitudine de efecte neaşteptate. Acest context nu este un accident istoric. Este lupta şi persuasiunea profesioniştilor şi rezultatul strategiilor naţionale (ale altor ţări).

    Accident istoric poate fi numit ceea ce pare a se întâmpla în Africa de Sud. Este posibil ca, din cauza turbulenţelor interrasiale de acolo, un mare jucător să lase mult loc liber.

    Se gândeşte România să acţioneze în vreun fel?

    Şi atunci, de ce să ne-mbătăm cu apă rece pretinzând că suntem a nu ştiu câta forţă vitivinicolă? Forţa poate fi măsurată prin prezenţa pe „raftul” internaţional.

    Contraargumentul că avem o piaţă internă destul de mare nu ţine. Cât de mare? Cine a măsurat pentru a şti potenţialul (limita de extensie)? Ce, cum, cât vor cumpăra consumatorii tineri (adică cum va arăta piaţa aceasta „fantastică” peste 3-4 ani)?

    Ar putea aduce vinul beneficii românilor?

    Oare crede cineva că în regiunea Bordeaux sau în Toscana ori în Marlborough trăiesc bine doar vinarii? Orice domeniu de activitate, că e vorba de construcţii, transport, comerţ, turism (inclusiv, sau, mai ales, cel „neindustrial”), avocatură, bănci, îşi sporeşte profitul când se atinge de performanţa adusă de vin în aceste regiuni.

    În Bordeaux, Alain Juppé, primarul de astăzi al oraşului, a investit bani publici printr-o fundaţie (!), zeci de milioane de euro în Cité du Vin! (Muzeul Vinului. Noi nu avem unul nici măcar de 1 milion de euro.) A promis o creştere fabuloasă a numărului de vizitatori în zonă. Şi asta se întâmplă. Doar prin aeroportul de aici trec anual 10 milioane de oameni.

    Berlinul, Parisul, Londra, Bruxelles-ul, Viena investesc bani publici în târguri şi concursuri de vin pentru a creşte vitalitatea (şi atractivitatea) acestor oraşe. Berliner Wine Trophy, Citadelles du Vin Paris (întrecut de International Wine Contest Bucharest, IWCB, ca număr de probe), IWC London, AWC Vienna – sunt modele de colaborare public-privat, în folosul tuturor cetăţenilor (la noi, crezându-se că e vorba de profitul producătorilor de vin, ceea ce este, în mod clar, greşit, ne mutăm de pe un picior pe altul).

    La noi, mai mult decât oriunde, este nevoie de sprijin. Trebuie să recuperăm timpul pierdut (trei decenii!). Prin dezvoltarea enoturismului am putea aduce acasă zeci de mii de români plecaţi în străinătate, care să întoarcă aici, găsindu-şi un rost ca angajat sau ca antreprenor. Enoturismul cere o suită întreagă de servicii şi divertisment variat, potrivit pentru toate vârstele. Pescuit, vânătoare, biking, tracking, welness, spa, tenis, golf, river rafting, o listă aproape fără sfârşit. Toate acestea antrenează mii de angajaţi, sute de antreprenori.

    Mai avem voie să plantăm zeci de mii de hectare (lucru rar întâlnit în UE). Se poate crea un program prin care să apară o categorie nouă socio-profesională, viticultori care să nu aibă neapărat propria cramă, care să „sindicalizeze”, trimiţând  strugurii la o cooperativă pentru vinificare şi condiţionare. Tot aici s-ar putea face şi îmbutelierea. Vinul s-ar obţine în condiţii decente şi ar fi posibil ca acest gen de colaborare în vederea obţinerii valorii adăugate să inhibe păguboasa producţie de vin de 2 lei, obţinut din hibrizi şi vândut pe marginea drumului.

    Vinul acesta prost şi ieftin, deşi iubit de multi români, nu poate asigura un ciclu economic care să ţină tinerii acasă şi, în niciun caz, să-i „întoarcă” pe cei deja plecaţi „afară”.

    Da, vinul românesc poate aduce beneficii materiale imense românilor dar nu putem omite nici „veniturile” acorporale. Cele care ar putea cu adevărat să ne facă să folosim sintagma „mândri că suntem români”.

    Ce face statul român? Stă. În cel mai fericit caz, se face că lucrează.

    În cei 28 de ani de la Revoluţie nu a existat niciun politician marcant, niciun înalt funcţionar care să abordeze serios problema vinului românesc. Şi în niciun caz cu ştiinţă. Privit exclusiv ca produs agricol, acesta nu se bucură de sprijinul ministerelor potrivite: Minsterul Culturii, Ministerul Turismului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul pentru Mediul de Afaceri  sau, dacă există, sporadic, vreun sprijin, vinul nu este privit în dimesiunile lui reale.

    Drept urmare, efectele se văd. Sau nu se văd bine, pentru că nu avem radiografii la zi ale pieţei.

    Cercetarea, obligatorie pentru crearea unei strategii, nu poate fi asigurată de producători. Nici nu ar fi corect.

    Producătorii de vin fac… vin. Ei pot plăti sociologi, antropologi, economişti să facă studii care să răspundă problemelor lor directe. Ei nu pot rezolva „problema naţională”. Tot ce am enunţat mai sus cade în responsabilitatea statului, care, până la urmă, ar face aceste cercetări şi ar plăti experţi pentru conceptul de dezvoltare şi comunicare tot pe banii noştri. Sau pe bani europeni. (Lucru obligatoriu de menţionat, pentru că foarte mulţi oameni din stat folosesc expresia „v-am dat”.)

    Cercetarea cercetărilor (!) din străinătate ne arată clar ce am avea de făcut.

    Firmele private? Eforturi se fac. Sunt însă disparate. International Wine Contest Bucharest este un exemplu de reuşită la nivel de organizare şi afirmare internaţională. Mecanismul de colaborare stat-privat este însă blocat.

    Există şi multe iniţiative lăudabile care nu apelează la stat. Majoritatea, însă, nu îşi propun (şi nu e nimic rău în asta) să „mute munţii”. Interesant e că au început să se coaguleze parteneriate durabile între firmele private. Alianţele lor nu pot intra în concurenţă, însă, cu marile dezvoltări de forţe de pe plan mondial. Amintind de International Wine Contest Bucharest, am realizat că avem parteneri care au fost alături de acest mare concurs. E o formă de ipocrizie (la modă, nu ştiu de ce) de a expune public voalat Partenerii şi Sponsorii evenimentelor noncomerciale. Cred că vine de la alambicata lege a CNA-ului, care îşi transmite efectele de la TV către presa scrisă, neînţelegându-se că menţionarea sponsorului este minima recunoştinţă pe care poţi să o manifeşti faţă de cineva care a sprijinit un demers al binelui colectiv.
    Nu „un producător de apă minerală” este corect, ci, în cazul nostru, Aqua Carpatica, nu o marcă auto, ci Nissan ş.a.m.d.

    Unii dintre ei au sprijinit editarea lucrării Wine Wars – Războaiele vinului (lectură obligatorie pentru cei care au tangenţă cu vinul), iar mai nou sprijină una dintre cele mai interesante „construcţii” pentru Vinul românesc – Vinarium. O degustare-evaluare făcută de oameni de top din România pentru a se încerca formarea unui pluton de 100 de vinuri româneşti de top – la 100 de ani de România. Evaluarea va fi coordonată de singurul master of wine din România, Ana Sapungiu.

    E o ştire, nu?

    În cele două sesiuni Vinarium (fiecare de câte două zile), Ana Sapungiu MW a coordonat un panel format din oameni speciali ai societăţii noastre, oameni cu biografii impresionante. Am dorit să avem o interpretare holistică a vinurilor care pot fi promovate la 100 de ani de România. Chiar dacă s-a enunţat în glumă că „am strâns vreo 500 de ani de studiu în această încăpere”, rămâne – în mod serios – o sumă a competenţelor şi a unor unghiuri diferite de interpretare din domenii ca antropologia, arhitectura, istoria, literatura, arta dramatică, critica artei, business ş.a.m.d. pusă în folosul României.

    (În vinurile româneşti am îndrăznit să includem şi vinurile de peste Prut. Mulţi vor socoti acest gest o culpă. Noi l-am considerat a fi o datorie. Şi o realitate, dacă nu administrativă, măcar culturală şi istorică.)

    Statul român trebuie să întindă o mână şi să înveţe să fie partener. Într-un parteneriat, ambele părţi câştigă.

    Dezvoltarea Lumii Vinului (cu toate extensiile enunţate) degrevează statul de rezolvarea unor ecuaţii complicate, mai ales sociale, ajută la formarea brandului de ţară şi, pe termen mediu şi lung, contribuie la creşterea PIB. Dacă vrem.

  • Bogaţia uriaşă pe care nu o băgăm în seamă: Una dintre cele mai preţioase resurse naturale ale României. Nu este aur, petrol sau gaze. Avem 60% din rezerva totală din Europa

    Circa un milion de oameni mor, anual, din cauza utilizării apei infestate sau a lipsei acesteia şi 844 de milioane de persoane nu au acces la apă potabilă, deşi 70% din suprafaţa Planetei Albastre este acoperită de apă. Problemele legate de penuria de apă la nivel global nu mai reprezintă o chestiune ipotetică, ci o realitate concretă. 

    Cu 2.500 de izvoare şi 60% din apele minerale din Europa, România este unul dintre statele cu cele mai bogate resurse subterane de apă. Chiar şi aşa, nu este total ferită de pericolul unei crize la nivel hidrologic. Care sunt efectele lipsei de apă pe plan global, ce impact are aceasta asupra României şi care sunt riscurile ca, într-o bună zi, acest element indispensabil vieţii să fie complet epuizat?

    Aroganţă fără limite: “37 de milioane de lire reprezintă prea puţin pentru stilul de viaţă cu care m-a obişnuit” – GALERIE FOTO

     

    O tânără de 23 de ani din Moscova a ajuns “spaima şoferilor”: conduce maşini de sute de mii de euro şi arde teancuri de bani pe aragaz – GALERIE FOTO

     

    Lacul din România care deţine 3 recorduri mondiale. Apa lacului deţine proprietăţi unice în intreaga Europă – GALERIE FOTO

     

    4 milioane de oameni aflaţi în pericol iminent de a rămâne fără apă, după ce, în urma unei periode de secetă de trei ani, resursele de apă stocate în rezervorul oraşului au fost aproape complet epuizate. Nu este un scenariu de film SF, ci s-a întâmplat deja, în octombrie anul trecut, în cel mai mare oraş din Africa de Sud, Cape Town. Primarul Patricia De Lille anunţa adoptarea unor măsuri drastice menite să facă faţă situaţiei fără precedent în care se afla metropola africană.

    În faţa acestui scenariu care putea deveni, în doar câteva luni, unul morbid, autorităţile au înţeles că singura metodă de supravieţuire este adoptarea unor măsuri extreme. Aşa că au redus treptat cantitatea de apă pe cap de locuitor, până la aproape o şesime din consumul mediu al Statelor Unite. Astfel, fiecare persoană a avut dreptul de a folosi zilnic maximum 50 de litri de apă. Cu toate acestea, în urma calculelor s-a constatat că rezervorul oraşului nu poate suplini nevoia celor patru milioane de locuitori decât pentru o perioadă limitată de timp, iar data limită până la care consumul urma să fie acoperit a fost numită, cu o conotaţie apocaliptică, Ziua Zero. Pe cititorii presei internaţionale, Ziua Zero poate, cel mult, să îi ducă cu gândul la un peisaj apocaliptic sau la o scenă de film. Însă, pentru patru milioane de oameni, Ziua Zero este o realitate concretă, sumbră, cu care este posibil să se confrunte curând.

    Iniţial, Ziua Zero a fost fixată pe pe 22 aprilie 2018, apoi a fost mutată pe 11 mai. După schimbări succesive, datorită raţionalizării extreme la care au recurs autorităţile, locuitorii au primit o nouă amânare, până anul viitor. Măsurile rămân, însă, valabile.

    Este uşor să îţi imaginezi acest scenariu într-o ţară din Sudul Africii, însă pentru populaţia altor state, penuria de apă pare un subiect îndepărtat. Cu toate acestea, Betsy Otto, directorul programului de apă la nivel global din cadrul Institutului de Resurse Mondiale, spune că „problemele cu care se confruntă Cape Town ar trebui să servească drept apel de trezire pentru celelalte ţări, cu privire la realitatea creşterii stresului cauzat de lipsa apei”. Stresul cauzat de lipsa apei apare atunci când cererea depăşeşte oferta disponibilă. Conform experţilor, statele din întreaga lume s-ar putea confrunta la un moment dat cu această criză, indiferent de numărul de izvoare pe care le deţin. Deja, California a trecut printr-o secetă care a durat mai mulţi ani. La fel, Australia a supravieţuit unei secete de aproape zece ani (2003-2012), considerată seceta mileniului, iar în 2015 Sao Paulo s-a confruntat, la fel, cu o criză a deficitului de apă datorată atât secetei, cât şi infrastructurilor ineficiente. Otto pune criza globală a penuriei de apă pe seama nepăsării autorităţilor: „Am investit prea puţin în măsuri şi am lăsat structurile existente să se degradeze”, declară ea.

    Chiar dacă pare puţin plauzibil ca apa să se termine, în condiţiile în care 70% din suprafaţa Terrei este formată din apă, totuşi, procentul apei dulci este de doar 2,5%, o mare parte din această cantitate fiind stocată în gheaţă şi zăpadă. În realitate, populaţia are acces imediat la doar 1% din resursele de ape dulci.

    Rebecca Keller, om de ştiinţă şi analist tehnologic la compania de informaţii Stratfor, spune că este extrem de important ca penuria de apă să fie tratată ca o problemă globală, deoarece oraşele ar trebui să lucreze la soluţii încă de pe acum. „Poate nu ne vom confrunta cu acelaşi scenariu ca în Cape Town. Ar putea fi altele: poluarea, seceta, schimbările climatice sau suprapopularea”, avertizează aceasta, exemplificând cu cercetările ştiinţifice care arată că despăduririle masive au schimbat ciclul hidrologic al râului Amazon.

    Diferenţa dintre state privind accesul la apă potabilă devine la rândul său o problemă. În timp ce unele ţări deţin resurse importante de apă, populaţiile sărace sunt nevoite să se descurce prin metode proprii. Această situaţie duce deseori la furtul de apă – pentru profit, pentru supravieţuire sau pentru ambele. „Recunoaşterea de către Organizaţia Naţiunilor Unite a apei ca drept al omului în 2010 a complicat problema furtului de apă”, a declarat Vanda Felbab-Brown, expert în cadrul Institutului Brookings. „Dreptul la apă nu este echivalent cu dreptul la apă gratuită. În acelaşi mod în care oamenii trebuie să plătească pentru hrană, ei ar trebui să se aştepte să plătească pentru apă potabilă”, a explicat Felbab-Brown.

    Această idee nu a oprit însă furtul de apă pe scară largă în ţări precum Brazilia, India şi Mexic. Întreprinderile şi persoanele fizice interceptează ilegal conducte şi rezervoare sau găsesc alte modalităţi de a evita contoarele de apă. Cu toate acestea, Felbab-Brown spune că nu există o soluţie unică la această problemă, deoarece contextul furtului de apă variază între locaţii, dar crede că „o mai bună aplicare a legii, monitorizarea apei şi crearea unor baze de date cuprinzătoare sunt puncte bune de plecare pentru guverne. Guvernele trebuie să recunoască faptul că nu pot cere doar aplicarea legii fără a oferi alternativă legală”.

    În momentul în care furtul apei va deveni o problemă la nivel internaţional, acest lucru ar putea conduce la un punct de tensiune geopolitică între ţările care se confruntă cu probleme transfrontaliere de apă, spune Keller, exemplificând cu construcţia barajului Marea Renaştere de pe Nil, un proiect hidroelectric de patru miliarde de dolari, finanţat de Etiopia, care ar pune Egiptul în situaţia de a-şi pierde rezervele de apă potabilă.

    Diminuarea deficitului de apă s-a dovedit a fi un subiect politic dificil deoarece, în multe ţări, soluţiile de mediu sau de climă tind să întâmpine dificultăţi în a aduna destul sprijin politic pentru a deveni o realitate. De asemenea, este extrem de costisitor să se construiască noi surse de apă, baraje şi instalaţii de desalinizare. „Politicienii nu se mobilizează decât în situaţia unui eveniment acut – o secetă severă, de exemplu”, afirmă Keller. Ideea este susţinută şi de Betsy Otto, care crede că „multe guverne au făcut prea puţin pentru a-şi ghida cetăţenii în ceea ce priveşte comportamentul eficient din punct de vedere al apei. Otto consideră că „acest lucru poate fi implementat prin controale ale preţurilor, care reprezintă însă rareori o măsură populară.” Ea susţine că ar trebui să existe două niveluri de stabilire a preţurilor: preţurile de conservare, care să taxeze cu tarife minime cantitatea de apă suficientă pentru nevoile de bază, şi preţuri mai mari pentru consumul de apă la discreţie.  „La nivel naţional, guvernele ar trebui să încurajeze conversaţia cu privire la problemele de conservare, deoarece economisirea apei va fi întotdeauna mai ieftină decât construirea sau forarea unor surse noi”, a adăugat Otto.

    La nivel de investiţii, mesajul transmis de Global Water Fund comunităţii globale de investitori este că sectorul apei este o industrie de 500 de miliarde de dolari, în continuă creştere. Potrivit acestei organizaţii, există încă o creştere puternică a segmentului în China, Australia, Orientul Mijlociu, Africa şi Rusia. Finanţarea hidroinfrastructurii nu este obiectul unei investiţii unice, ci solicită cheltuieli imense deopotrivă din partea mediului privat şi public pentru menţinerea şi operarea activelor. Investiţiile în sectorul apei vor avea succes dacă vor fi acompaniate de politici guvernamentale, cadre legale puternice şi o stabilire inteligentă a preţurilor. Stella Thomas, fondator şi managing director al Global Waterfund, afirmă că „o investiţie de un dolar în apă poate genera profit care să varieze între opt şi 35 de dolari şi poate să crească PIB-ul unei ţări cu o medie de 3,7%. Apa trebuie să fie folosită ca o unealtă pentru progresul economic, social şi politic.”


    ■ Un scenariu îndepărtat

    Pentru o ţară bogată în ape, aşa cum este România, un scenariu apocaliptic în care apa ajunge la fel de scumpă ca metalele preţioase, aşa cum vedem în filmele SF, pare, dacă nu improbabil, cel puţin îndepărtat. Şi, prin urmare, un subiect care nu ne îngrijorează cu adevărat. Frecvent apar informări şi imagini despre cât de poluate sunt apele de la noi din ţară cu reziduuri menajere. Şi asta pentru că majoritatea populaţiei din mediul rural aruncă, pur şi simplu, gunoaiele în apa din apropiere.

    „Topirea zăpezilor şi ploile din această primăvară au antrenat deşeurile aruncate de riverani şi turişti pe malurile râului Bistriţa şi a afluenţilor acestora. Hidroelectrica face şi în acest an eforturi pentru ecologizarea lacului şi pentru reducerea cantităţilor de deşeuri plutitoare al căror impact este semnificativ atât pentru mediu, cât şi pentru randamentul hidroagregatelor”, se arată într-un comunicat transmis recent de Hidroelectrica. Compania estimează pentru anul 2018 un cost de circa 150.000 de lei numai pentru ecologizarea Lacului Izvorul Muntelui. În 2017, cantitatea de deşeuri colectată de Hidroelectrica de pe acest lac a fost de doar o tonă, deoarece regimul precipitaţiilor a fost relativ scăzut, însă în 2016 – prin forţe proprii şi prin acţiuni de voluntariat desfăşurate cu sprjinul ONG-urilor, s-au colectat 50,5 tone de deşeuri de pe malul lacului Izvorul Muntelui. În trecut, deşeurile astfel recuperate nu au fost acceptate de către colectorii autorizaţi ca fiind reciclabile, astfel că Hidroelectrica a suportat şi costurile pentru depozitarea temporară şi eliminarea acestora.

    Penuria de apă la nivel global este, în opinia lui George Ristea, director general Apa Calipso şi preşedinte al Asociaţiei Producătorilor din Industria Apei (APRIA), o problemă reală şi urgentă. El spune că „deficitul de apă va deveni un subiect mai important decât schimbările climatice deoarece reprezintă un pericol mai mare decât încălzirea globală, fiind o relaţie de tipul cauză-efect. Comisia Europeană dezvoltă tot mai multe proiecte şi are ca obiectiv major identificarea de soluţii practice privind problema deficitului de apă şi a fenomenului de secetă în Europa.”

    Radu Dumitru, director general al Societăţii Naţionale a Apelor Minerale (SNAM S.A.), declară că preocupările legate de lipsa apei pot fi subiective, şi că opiniile legate de penuria apei diferă de la caz la caz, în funcţie de persoană, deoarece vom primi un răspuns diferit „dacă ne adresăm cu această întrebare unui cetăţean din vestul Europei sau unuia din Kenya. Primul foloseşte zilnic în gospodărie în jur de 2.000 litri de apă, iar cel din urmă abia dacă are un minim pentru consumul necesar la limita supravieţuirii”. El adaugă că „problema apei se pune în două aspecte, legate oarecum unul de celalalt. Putem vorbi de apa necesară în consumul industrial, de exemplu în irigaţii, şi de apa potabilă. Al doilea aspect este cel cu efecte pe termen foarte scurt, deoarece organismul uman poate rezista, în medie, maxim trei zile fără apă. Ambele sunt însă de actualitate şi războaiele din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord stau mărturie”.

    Pe plan local, reprezentanţii principalilor îmbuteliatori de apă consideră că nu ne putem raporta la Africa de Sud, deoarece au o climă predominant secetoasă comparativ cu cea din România, unde clima este temperat-continentală de tranziţie, marcată de influenţe climatice oceanice, continentale, scandinavo-baltice, submediteraneene, cu un regim bogat al cantităţilor de precipitaţii. „România are în jur de 2.500 de izvoare de apă care ar constitui, potrivit unor estimări, circa 60% din apele minerale ale Europei. Plus resurse de suprafaţă. Doar în situaţii extreme (ca să nu spunem apocaliptice) am putea ajunge în situaţia menţionată: cataclism, accident nuclear sau ceva similar. Puţin probabil”, afirmă Horaţiu Rada, acţionar Aur’a.

    Ideea este susţinută şi de George Ristea: „România are un sistem de gospodărire a apelor bun, avem specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim, însă trebuie adoptate politici pentru căutarea de noi resurse.” De asemenea, Radu Dumitru spune că „din fericire, Romania nu are astfel de temeri în acest moment. Suntem în continuare ţara cu cele mai rezerve subterane la nivel european.” El adaugă că „nici reţeaua hidrografică de râuri şi lacuri nu este de neglijat. Cu o bună şi diligentă administrare nu se întredeve în viitor o astfel de problemă generalizată.”

    Totuşi, aceştia nu exclud complet repetarea în viitor a unui scenariu asemănător celui din Africa de Sud şi la noi în ţară. „Apa poate deveni un lux în condiţiile schimbărilor climatice dramatice, în condiţiile în care creşte nivelul de poluare, sau a unei exploatări iresponsabile a resurselor. Şi, da, este posibil un asemenea scenariu. Soluţia, indiferent de termen, este să fim precauţi în consum”, afirmă Rada. El adaugă că: „Ne-am putea gândi la deşertizarea României, ca scenariu posibil, din cauza schimbării climei, a intervenţiilor umane haotice, cu defrişări masive, poluare şi dezvoltare industrială agresivă”.
    Pe de altă parte, Radu Dumitru susţine că la repetarea unui astfel de scenariu în România s-ar putea ajunge din „lipsa investiţiilor în acest domeniu, în sensul că vom fi în situaţia de a avea îndeajuns de multă apă, dar să nu o putem duce unde este nevoie.”

    Situaţia în care apa ar putea deveni un lux accesibil doar celor cu venituri ridicate nu este, pentru reprezentantul Aur’a, doar o posibilitate, ci o realitate: „Apa la nivel mondial este un lux. Producţia mondială de apă îmbuteliată se situează la aproape 200 de miliarde de litri anual, o cifră care pare semnificativă dar care nu atinge nici pe departe necesarul real al planetei. Există ţări în care apa putem spune că depăşeşte valoarea aurului, şi ne gândim direct la Africa, unde trăiesc aproape 40% din oamenii de pe planetă fără acces la apă potabilă.”

    În opinia lui George Ristea, probabilitatea unui scenariu în care tariful apei potabile din Romania să crească atât de mult încât apa să devină un lux, accesibil doar celor cu venituri peste medie, ar insemna un dezastru. „Un guvern incapabil să rezolve problemele majore ale populaţiei cauzate de secetă (şi nu numai) ar duce la un declin social şi migrare în masă. Prin politicile guvernamentale poate fi crescut artificial preţul apei, prin introducerea de taxe (nejustificate), situaţie care poate îngreuna exploatarea resurselor de apă, ceea ce duce la limitarea accesului la această resursă pentru o largă parte a populaţiei. De aceea, va trebui să ne adaptăm, adică să evaluăm punctele vulnerabile şi să acţionăm în vederea reducerii riscurilor.”

    Reprezentantul Apa Calipso afirmă, de asemenea, că infrastructura nu a fost îmbunătăţită, aspect care contribuie la pierderi masive de apă, şi crede că o eventuală secetă poate fi deosebit de gravă; în consecinţă, raţionalizarea apei pe durata anilor de secetă ar deveni o realitate a vieţii cotidiene. „Populaţia cu venituri sub medie nu va avea suficiente resurse încât să platească scumpirea apei, ceea ce va duce la un alt decalaj social”, adaugă Ristea. Cu toate acestea, completează tot el, Romania are un sistem de gospodărire a apelor bun, cu specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim.

    O eventuală criză a apei ar avea un impact devastator asupra companiilor producătoare de băuturi, dar şi asupra economiei în general şi asupra vieţii sociale, consideră George Ristea. „Multe dintre companiile mici şi mijlocii şi-ar închide porţile, iar şomajul ar creşte semnificativ. Un număr tot mai mare de companii din întreaga lume încearcă să se adapteze la costurile ridicate ale apei şi la rezervele deficitare.

    Companiile sunt nevoite să cheltuie sume uriaşe pentru a îmbunătăţi sistemele de gestionare, conservare şi colectare a apei”, crede el. Spune că aşa i-a venit ideea de a înfiinţa Asociatia Producătorilor din Industria Apei (APRIA), pentru a sprijini industria la nivel naţional prin participarea la programele legislative şi pentru a facilita o mai bună comunicare între administraţia publică şi mediul de afaceri din domeniu, beneficiarul direct fiind populaţia.
    Horaţiu Rada crede, la rândul său, că impactul s-ar răsfrânge asupra tuturor, doarece companiile ar plăti taxe şi redevenţe mult mai mari iar acestea s-ar regăsi în costul produsului final, fapt care ar conduce, automat, la scăderea producţiei şi a consumului.

    Ristea susţine însă că vânzările de apă îmbuteliată, la nivel global, au crescut mult în ultimii ani, iar acest trend s-a resimţit şi în Romania, în ultimii ani consumul de apă de izvor crescând semnificativ. Şi reprezentantul SNAM declară că într-adevăr, consumul de apă a crescut în România în ultimii zece ani, dar că ţara noastră are rezerve suficiente pentru a face faţă oricăror provocări.

    În unanimitate, reprezentanţii companiilor şi ai instituţiilor de profil consideră că influenţa climei asupra rezervelor de apă potabilă joacă un rol esenţial: „Influenţa climei este determinantă! Biosfera şi ecosistemele în integralitatea lor depind de schimbările climatice. Şi invers. Putem vorbi de un cerc vicios sau de principiul acţiune-reacţiune”, susţine Rada. 

    „Pentru cei care produc apă potabilă din bazinele hidrografice de suprafaţă, încălzirea globală are un impact devastator. Aducţiunile de apă au o pierdere la suprafaţă de 40% în funcţie de temperaturile exterioare, astfel, clima are un impact major”, declară şi reprezentantul SNAM. La fel, George Ristea afirmă că „schimbarea climei influenţează viaţa noastră, a tuturor. Resursele de apă sunt esenţiale pentru dezvoltarea umană şi economică în general, însă este cert faptul că schimbările climatice îşi vor intensifica atât frecvenţa, cât şi gravitatea. Asistăm în ultimii ani la fenomene meteorologice extreme, iar oamenii de ştiintă trag semnale de alarmă în acest sens.” El adaugă că analiza privind adaptarea la schimbările climatice se concentrează mai ales asupra problemelor legate de rezervele de apă, în special pentru a reduce consecinţele secetei, afirmând din nou că, totuşi, în acest moment nu există riscul penuriei de apă în România.

    În ceea ce priveşte riscurile în exploatarea apelor, principalii factori care ar putea conduce la o criză a apei sunt, în opinia reprezentantului SNAM, managementul deficitar şi lipsa protecţiei. Riscurile de infestare prin proasta administrare sunt majore în ţările slab dezvoltate şi fără infrastructură.

  • Înainte să avem o criză de personal, avem o criză de management. Cu cine vrem să construim capitalismul, cu paznici la 30-45 de ani?

    „În IT, nu criza de personal este cea mai mare, ci criza de management în interiorul companiilor, în special în cele mari: sigur că toţi ar vrea programatori rachetă, echivalentul a 10-15 ani de experienţă, productivi pe 4-5 tehnologii importante şi încă pe atâtea de nişă, plătiţi pe 1.000 de euro (cei avansaţi). Nu se poate.
    În IMM-uri, la fel, criza este de management: 95% nu au cultură antreprenorială, neavând nici cultură certificată printr-o diplomă de studii superioară obţinută pe bune.
    Când ai criză de management, nu poţi face prea multe.
    Când vorbiţi despre recomandările de manageri, probabil vă referiţi la un număr redus de companii, iar informaţia provine de la aşa-zişii experţi în recrutare/head-hunting, care nu sunt în esenţă decât nişte indivizi care bifează un checklist generat de un soft făcut de unii mai deştepţi… Extrem de puţini măsoară calitatea resursei umane, sunt activi în a atrage, creşte şi dezvolta talente.
    IMM-urile sunt praf pe zona recrutării. Nu pot depăşi bariera angajării prin recomandare, cel ce recomandă vrea să îl ajute pe cel pe care îl recomandă, nu pe cel care i-a solicitat recomandarea.
    Aţi urmărit ce tipuri de joburi există, câte apar zilnic, în ce industrii, ce firme publică anunţuri pe ejobs.ro, bestjobs.ro, hipo.ro, infomunca.ro, myjob.ro, pe olx.ro, anuntul.ro, publi24.ro?
    V-aţi uitat vreodată la CV-urile celor care fac recrutare şi decid soarta altor oameni, ale celor cărora manageri nepregătiţi şi care nu au timp pentru asta le deleagă integral – fără supraveghere, mai ales calitativă – activitatea de recrutare a firmei?
    Pe vremea mea, anii ’90, cei din vârf se regăseau la anumite licee, la anumite facultăţi. Uitaţi-vă puţin pe CV-urile celor care sunt în zona
    HR-ului să vedeţi cam pe unde le este nivelul şi comparaţi.
    Văd în jurul meu o mulţime de bărbaţi la 30-45 de ani angajaţi ca paznici! Atenţie, nu agenţi de intervenţie, paznici! Adică o mare pierdere de resursă umană!!! În loc să laşi paznicii să fie bătrâni, de plus 55 de ani, să fie meseria celor care sunt spre pensie, iar cei de 40 de ani eventual să se recalifice în 2-3 ani, să devină sudori, instalatori, operatori CNC etc. şi să construieşti capitalismul cu ei, îi vezi în metrou sau la mall plimbându-se prin magazine pe salariul minim pe economie.”
    Căderea comunismului ne-a prins pe nepregătite, iar rezultatul după 30 de ani este extrem de împărţit: România este şi mai mult divizată din punct de vedere economic, politic şi social. Avem o creştere economică substanţială – în 1989 PIB era 40 de miliarde de dolari, iar acum este 200 de miliarde de dolari, exporturile au crescut de la 8 miliarde de dolari la peste 70 de miliarde de dolari pe an, dar nu avem o dezvoltare economică, iar acest lucru se vede şi la nivel micro în toate companiile. Nu există o uniformitate din punctul de vedere al cunoştinţelor, mulţi dintre cei care ajung manageri ajung nu pentru că şi-ar dori acest lucru şi s-au pregătit, ci pentru că cineva trebuie să ocupe o poziţie atunci când pleacă altcineva. Iar acest lucru se vede în business, în relaţiile cu oamenii, în cultura companiei şi în final în capacitatea companiei de a creşte.
    Foarte mulţi patroni, acţionari, investitori se plâng că nu au cu cine să facă investiţiile şi dezvoltarea firmei, cu toate că au resurse financiare sau acces la tehnologie. Roboţii pot înlocui anumite poziţii, dar încă nu au ajuns la manageri.
    Viaţa de manager a ajuns prea stresantă şi nu mulţi vor să-şi ia această cruce, mai ales când ştiu că nu sunt pregătiţi şi nu au nici cunoştinţe.
    Căderea comunismului a fost atât de rapidă şi bruscă, încât societatea românească nu a avut timp să se aşeze, lupta pentru a acapara, a cumpăra resurse a devenit extrem de rapidă, încât prea puţini s-au mai gândit la dezvoltare. Totul a fost o chestie de preluare, asigurarea rapidă a câştigului şi cam atât. Cred că primul deceniu de după ’90 a mai avut manageri cu o calificare în spate, dar după 2000, odată ce economia s-a schimbat prin intrarea masivă a investiţiilor străine, foarte mulţi tineri s-au calificat ca manageri la locul de muncă.
    După criză şi pe fondul plecării masive a unor întregi generaţii la muncă în străinătate, ne-am trezit cu un gol mare, care acum se vede.
    Înainte să avem o criză de personal, avem o criză de management, iar când ai criză de management, nu poţi face mare lucru. Cu cine vrei să construieşti capitalismul, aşa cum observă cititorul, cu bărbaţi la 30-45 de ani, angajaţi ca paznici?

  • Energia nucleară a fost principala sursă de energie electrică a Uniunii Europeane în 2017

    Defalcat, energia nucleară este responsabilă pentru producerea a 829,9 terawatti pe oră (TWh), representând 26,5% din producţia totală. Cărbunele a fost utilizat în producţia a 669 TWh, constituind 20,6% din producţia totală, iar gazul natural a fost utilizat în producerea a 638,9 TWh, adică 19,7% din producţia totală.

    Acestea sunt urmate de energia eoliană (364,3 TWh), hidroenergia (294,5 TWh), biomasă – ethanol, lemn, deşeuri – (196,2 TWh), energie solară (119 TWh) şi alte surse (132,1 TWh). Puse laolaltă însă, sursele verzi de energie au fost responsabile pentru generarea a 30% din total, mai mult decât oricare altă sursă, inclusiv cea nucleară.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Marius Vintilă: „Nu sunt mulţumit de supermarketuri. Înghesuie sub mii de metri pătraţi de acoperiş de tablă mii de produse, dintre cele mai periculoase şi mai inutile.

    Pe Facebook, Marius Vintilă a scris: „Nu sunt mulţumit de supermarketuri. Înghesuie sub mii de metri pătraţi de acoperiş de tablă mii de produse, dintre cele mai periculoase şi mai inutile.

    Pe care le aduc de la mii de kilometri distanţă, siluind conceptul de economie de resurse în numele profitului trimestrial. Orchestrează, cu alte cuvinte, o industrie alimentară în care producătorul şi produsul nu mai au nici o legătură cu ţăranul şi cu marfa lui de acum 50-70 de ani.

    Producătorul este o companie care lucrează pentru investitor, care investitor poate fi chiar (nu rîdeţi!) Mitsubishi sau Goldman Sachs sau orice alt gigant care are chef la un moment dat să scoată bani din orice merge (sursa: Stefano Liberti, “Stăpînii hranei”).

    Iar industria alimentară face încă profit. Mare. Inutil să spun că mi-ar plăcea să îmi fac cumpărăturile la o piaţă de producător, din care mai există foarte puţine, unde numărul mic de produse e compensat cu vîrf şi îndesat de calitatea lor. Greu.

    Dar de curînd am avut totuşi surpriza să mă bucur de un produs al unui supermarket: documentarul “România neîmblînzită”.

    Deşi făcut în stilul lor, al supermarketurilor, cu resurse aproape exclusiv de afară (stilul tradiţional al coproducţiilor româno-străine, actorii lor şi caii noştri – aici, şi urşii), deşi textul abundă de clişeele cu care Teleenciclopedia ne-a adormit în sîmbetele cînd după ea nu urma decît cîte o producţie Mosfilm, documentarul mi se pare absolut valabil ca prim pas în domeniu.

    E drept, la final aşteptam să înceapă filmul cu Belmondo sau Sandokan sau ceva asemănător, dar vă rog să înţelegeţi, mi s-a activat reflexul căpătat în anii ’70, cînd verile erau luungi, biletul la film 1 leu şi 50 de bani, iar “completările”, documentare de cîte 10 minute despre deltă sau Carpaţi, erau făcute de Sahia Film cu oameni relativ competenţi pentru vremurile alea. Dar, cum ziceam, updatarea e valabilă.

    Cel puţin pentru publicul de supermarket, din categoria celor care comentează cu voce tare “uite rîsul” la cadrele cu rîşi, respectiv “uite somnul” la cadrele cu morun.

    Însă la total general, să spunem că, din fericire, filmul are o singură problemă majoră: aceea că dintre toate afişele care i s-au făcut (de ai noştri, probabil), nici unul nu se apropie măcar de cadrele absolut spectaculoase, luate, montate şi puse pe muzică de echipa de producţie.

    Un produs de calitate al unui supermarket. Între timp, National Geographic, care prin tradiţie se ocupă cu imaginile documentare din lumea animalelor, a decis că evenimentul lunii este totuşi, nunta prinţului Harry. Co’ect! Cînd am intrat sîmbătă în cabana Postăvarul, altitudine 1600 şi ceva, rula nunta lu’ ‘arry. De altfel, e de înţeles. La Postăvarul ursul se vede pe geam în fiecare seară, live, mai rare sunt live-rile cu maimuţe.

    Acuma, sigur că între nunţile diverselor sălbăticiuni, de la cea fără contact a somonului sau banala împreunare leonină, şi ritualul de împerechere al unor primate de rang înalt e doar o diferenţă de nuanţă care se referă strict la audienţă.

    Şocant ar fi să vedem că NG începe să vîndă, la concurenţă cu supermarketurile, băuturi carbogazoase. Ah, dar stai, era acum cîţiva ani o serie cu mari întreprinderi, printre care Cola, Ferrari, Lamborghini. Nu, nu era despre căluţ sau despre taur. Hmm…oare cînd bagă şlapi la National Geographic?”