BusinessMagazin

Tag: preocupare

  • Trei chestiuni

    Cea mai importantă mi se pare a fi cea a „încălzirii“ economiei. Un înţelept zicea că politicienii pot rezolva, de obicei, orice problemă, pentru că de obicei creează o problemă şi mai mare. Şi atâta timp cât cetăţenii trăiesc cu impresia că prima problemă a fost rezolvată şi nu sunt informaţi despre apariţia celei de-a doua probleme, avem de-a face cu succese politice. Şi am avut tot felul de succese politice care s-au adunat într-o grămadă uriaşă de succes care atârnă deasupra noastră şi riscă, atunci când va cădea, să ne cauzeze cucuie serioase.

    Nu fac parte din fanii numerelor şi formulelor seci, dar o creştere economică record, aşa cum a fost cea din primul trimestru al anului, mai degrabă ar trebui să ne facă să ridicăm din sprâncene (şi captele din telefoane, cu riscul de a mă repeta) şi să trezească mai puţine sentimente de mândrie patriotică. Cum tot în primul trimestru deficitul de cont curent a ajuns la 1,5 miliarde de euro, dublu faţă de 2013 şi egal cu deficitul din 2015, putem spune că avem o creştere economică bazată pe consum, o tendinţă care, prin prisma modificărilor fiscale recente, va continua în următorii doi ani; să mai luăm în calcul şi scăderea investiţiilor din economie, cu excepţia construcţiilor (şi aici poate apărea un semn de întrebare, dar nu chiar acum), şi rezultatele modeste din industrie şi să privim cu luare aminte, în perioada următoare, spre curs şi spre inflaţie. Premierul Cioloş pare conştient de riscuri şi într-un spici recent părea a nu confunda creşterea economică cu dezvoltarea economică, dar munca cu astfel de indicatori este delicată.

    A doua este o statistică a Eurostat, făcută publică în urmă cu câteva zile, care ne situează pe primul loc în Europa la ineficienţa serviciilor de sănătate: jumătate din decesele care au avut loc în spitalele româneşti, în anul 2013, ar fi putut fi evitate având în vedere evoluţia tehnologică şi cunoştinţele medicale actuale. Din 54.827 de decese care au avut loc în spitalele din România în 2013, peste 27.400 de persoane nu ar fi trebuit să moară. Cât un oraş de dimensiunea Sighişoarei sau a Huşiului. Nu ar trebui să ne încălzească, dar aproape la fel de prost ca noi stau ţări precum Letonia (48,5%), Lituania (45,4%) şi Slovacia (44,6%). Media europeană este 33,7%, iar ţara cu cele mai puţine cazuri de decesuri care puteau fi evitate este Franţa (23,8%). Sincer, mi se par numere şi procente înspăimântătoare, şi iarăşi aş privi, cu luare aminte, nu numai la calitatea dezinfectanţilor, ci şi la calitatea restului dotărilor spitalelor şi policlinicilor, la starea, motivarea şi determinarea oamenilor din sistem. Un oraş pe an este mult prea mult!

    A treia are legătură cu „Cuminţenia pământului“, sculptura lui Brâncuşi pentru care a fost deschisă o campanie de donaţii. Firesc, au apărut şi criticii; mi se pare firesc, pentru că ţine de esenţa democraţiei să fii sau să nu fii de acord. Dar de pe wallul meu de Facebook au dispărut urgent o serie de inşi care anunţau că nu donează în ruptul capului, dar care foloseau drept argument o scriitură din new media care, chiar în democraţie, nu avea nimic de-a face cu arta, cu bunul simţ sau cu inteligenţa. Este OK să nu plătiţi, dar gândiţi cu capul din dotare şi invocaţi nişte argumente de bun simţ, nu mostre de gândire de hater şi trol, aşa cum mi se pare articolul invocat, din care citez: „o replică făcută bine, pe care ochiul nu o distinge de original, are exact aceeaşi valoare“, „Arta nu are valoare materială. Valoarea artei stă doar în calitatea, intensitatea şi complexitatea trăirii pe care o stârneşte în om“. Asta ultima e chiar adâncă.

    Aşa ceva nu se face; mai bine războiţi-vă cu prostul gust, cu lipsa de maniere şi de educaţie. Exact în aceste zile în Marea Britanie are loc o campanie asemănătoare, pentru un portret al reginei Elisabeta I, şi am văzut numai abordări de bun simţ şi nu vânătoare bolândă de clicuri şi de admiraţie tălâmbă.

    Ilustrez cu „Cuminţenia pământului“ şi vă sugerez să donaţi!

  • De zece ori Stairway to heaven

    În patru decenii de la lansare, cântecul Stairway to Heaven al celor de la Led Zepplein a adus în jur de 600 de milioane de dolari şi a rulat, neîntrerupt, mai bine de 45 de ani la radiourile din întreaga lume. Aş pune în balanţă cu aceste numere un grafic pe care l-am văzut recent şi care arată că în 2015, pentru prima dată în istoria muzicii comerciale, vânzările de muzică veche le-au depăşit pe cele de muzică nouă. În numere e cam aşa: în 2005 muzica veche valora în Statele Unite în jur de 225 de milioane de dolari, iar muzica momentului 400 de milioane de dolari.

    Într-un deceniu, tendinţa muzicii vechi a fost de scădere spre 123 de milioane de dolari, scădere nu la fel de abruptă ca în cazul muzicii noi, ajunsă acum la 118 milioane dolari. Explicaţia mea este faptul că muzica s-a transformat dintr-o afacere „de suflet“ într-o afacere pur şi simplu, dominată de interese pe termen scurt şi mai puţin de calitatea produsului în sine (este aceasta şi explicaţia pentru nesfârşita cohortă de eroi mascaţi care bântuie industria filmului, în detrimentul producţiei originale, creative, „de suflet“). Poate din cauza crizei, poate din alte cauze, lumea pare să uite din ce în ce mai des că oamenii nu se raportează numai la bani, ci şi la suflet.

    Iar descoperirea tinerilor de care am scris nu face decât să mă bucure; şi mai îmbucurător este faptul că proiectele selectate, zece la număr, au fost alese dintr-un pachet mai mare de proiecte, bazate pe ideea că tinerii se dovedesc ceva mai puţin preocupaţi de latura financiară a ideilor lor şi mai mult de impactul, de binele pe care îl fac societăţii şi oamenilor. Poate că această abordare vine pe cărările trasate de mişcarea Occupy, pe ideile lui Stiglitz sau ale lui Thomas Piketty, îngrijoraţi de inegalitatea în creştere din lume, sau poate şi pe abordarea mai degajată a tinerei generaţii, care se dovedeşte, conform statisticilor, mai puţin preocupată de lux, case şi maşini şi mai mult de voluntariat, de proiecte sociale, ba chiar de propria mobilitate, de impactul pe care îl au asupra lumii. Şi nu-i confundaţi pe tinerii de care vorbesc eu cu cei de bani gata, care ţin rubrici tabloide în viaţă.

    Mă gândesc că lui Page şi lui Plant, când au scris Stairway to Heaven, le-a păsat mai mult de ascultători şi de spectatori şi de modul în care aceştia vor rezona cu muzica şi mai puţin de banii pe care i-ar putea aduce cântecul. Poate că lumea întreagă ar trebui să adopte această regulă. Cineva căruia îi pasă îşi va face bine, în primul rând, treaba, va găsi soluţii inedite, va căuta rezolvări. Iar faptul că tinerilor le pasă, într-o Românie care este pe locul 1 în Europa la analfabetism şi corupţie, cu cea mai redusă speranţă de viaţă şi cel mai mare număr de decese în rândul copiilor, îmi oferă speranţa că lucrurile s-ar putea îndrepta.

    Ilustrez cu imaginile puţin neliniştitoare ale pictorului canadian Paul Fenniak.

  • Banca Transilvania raportează un profit contabil de 2,4 miliarde de lei în 2015, maxim istoric

    Horia Ciorcilă preşedintele băncii din Cluj: „Suntem preocupaţi de eficien­ti­zarea, în continuare, a modelului nostru de business, de investiţii în oameni şi în tehnologie“.

    Banca Transilvania (TLV) a înregistrat în 2015 un profit net contabil de 2,4 miliarde de lei, în creş­te­re cu 456% faţă de anul precedent, ca urmare a înre­gis­tră­rii câştigului de 1,6 mld. lei din tranzacţia de preluare a Volksbank România.

    Activele totale ale băncii au avansat anul trecut cu 32,6%, până la 47,2 miliarde de lei, ca urmare a inte­grării Volksbank. Acesta este primul bilanţ şi cont de profit şi pierdere ce include ambele entităţi.

    Veniturile nete din dobânzi ale băn­cii au urcat cu 21%, până 1,4 mi­liar­de de lei. 

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Preocupare, dar nu îngrijorare: băncile cu capital majoritar grecesc au rol moderat în sectorul bancar românesc

    „Toate cele patru bănci din România cu capital grecesc sunt persoane juridice române. Toate aceste bănci se supun doar legislaţiei din România şi sunt supravegheate direct de către BNR. În consecinţă, eventuale măsuri ale autorităţilor elene de restricţionare a mişcărilor de capital nu se aplică băncilor din România cu capital grecesc. Şi eventualele măsuri ale băncilor din Grecia de a limita retragerile din cont sau de numerar nu se aplică băncilor din România cu capital grecesc.“

    „Băncile din România cu capital grecesc au o situaţie prudenţială adecvată care le-ar permite gestionarea unor evoluţii nefavorabile.“

    „Băncile din România cu capital grecesc nu sunt dependente de finanţarea oferită de băncile-mamă.“

    Răspunsurile liniştitoare transmise de Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, la cele mai frecvente întrebări legate de băncile româneşti cu capital grecesc au venit în contextul în care tensiunea s-a intensificat în Europa şi toţi ochii stau aţintiţi asupra Greciei. Situaţia tensionată din Grecia din ultima perioadă şi retragerile masive din depozitele băncilor de la Atena sunt monitorizate de BNR, mai ales că şi subsidiarele de la Bucureşti au pierdut o parte din depozite în primul trimestru.

    „Trebuie să recunosc că emoţia este un sentiment firesc şi nu-l putem combate numai cu vorbe, îl combatem şi cu fapte. În astfel de situaţii precum cea din Grecia este natural să apară şi reacţii emoţionale şi, uneori, suprareacţii. E de înţeles că noi sperăm ca raţionalul şi înţelepciunea să prevaleze şi în aceste cazuri, pentru ca deciziile să fie cât mai bune, în special pentru deponenţi“, a spus şeful băncii centrale. Guvernatorul BNR a îndemnat la raţiune şi la înţelep-ciune în privinţa impactului situaţiei din Grecia şi a făcut apel la deponenţii din bănci să nu acţioneze emoţional. În cazul în care emoţia va fi predominantă, Isărescu a dat asigurări că banca centrală poate să acţioneze şi cu „instru-mente de calmare“, urmând să utilizeze absolut toate instrumentele de care dispune pentru a evita încă de la începuturi „orice fenomen de panică bancară, care în esenţă este un fenomen iraţional“.

    Radiografia celor patru bănci cu acţionariat elen de pe piaţa locală – Alpha, Bancpost, Piraeus şi Banca Românească – arată că acestea au o cotă de piaţă de 12% din activele sistemului bancar, respectiv 45 miliarde de lei, au circa 7.250 de angajaţi care lucrează în 535 de sucursale, au dat credite clienţilor de circa 36 miliarde de lei, iar depozitele însumează 23 miliarde de lei.

    Grecii au pierdut patru puncte procentuale din cota de piaţă în vremurile de criză şi au fost nevoiţi să ofere bonificaţii la depozite peste media pieţei pentru a compensa scăderea liniilor de finanţare primite de la băncile-mamă de la Atena. Cele patru bănci aveau depozite totale de 23 miliarde de lei la finele lunii martie, în scădere cu 8% faţă de perioada corespunzătoare a anului trecut. Scăderea în termeni nominali a fost de 1,7 miliarde de lei. Defalcat, depozitele Alpha au scăzut cu 10%, cele ale Bancpost cu 3%, cele ale Piraues cu 13%, iar cele ale Băncii Româneşti cu 2%. Mesajul transmis de banca centrală este că băncile cu acţionariat elen sunt bine capitalizate şi pot face faţă unor eventuale valuri de retrageri de numerar.

    Cifrele care să sprijine acest mesaj au tot curs în zilele în care criza grecească a dat emoţii tuturor. Rata de solvabilitate a băncilor din România cu capital grecesc este de 17,6% (în martie 2015), în creştere faţă de 16,3% în decembrie 2014 şi semnificativ peste pragul minim reglementat la nivel european (8%). Calitatea fondurilor proprii ale băncilor din România cu capital grecesc este bună, iar activele lichide deţinute sunt la un nivel adecvat, care asigură şi o bună capacitate de a acoperi stocul de pasive pe termen scurt. Calitatea portofoliului de credite este în îmbunătăţire, la valori apropiate mediei pe sistem – rata creditelor neperformante este de 15,9% în aprilie 2015, în scădere de la 21% în aprilie 2014.

    Liniile de finanţare de la băn-cile-mamă din Grecia reprezintă circa 27,5% din totalul pasivului, iar cea mai mare parte a liniilor de fi-nan-ţare, de 81,5%, au scadenţă mai mare de un an, după cum a arătat Isărescu. Scăderea dependenţei băncilor din România cu capital grecesc faţă de finanţarea de la băncile-mamă se reflectă în ajustarea raportului credite-depozite, care s-a redus la 92%, deşi rămâne peste valoarea medie la nivelul sistemului bancar. Riscurile de lichiditate sunt diminuate de existenţa acordurilor de com-pensare încheiate cu acţionarii, la reco-man-darea clară a Direcţiei de Supra-veghere a BNR. Băncile cu ca-pital grecesc au posibilitatea refuzării retragerii depozitelor, iar acţionarii băncilor cu capital grecesc nu au interes să-şi retragă investiţiile.

    O eventuală retragere de capitaluri „peste noapte“, înainte de scadenţă, ar reprezenta o bilă neagră majoră pentru acţionar, care şi-ar putea pierde dreptul de vot în ca-drul băncii locale, după cum a avertizat guver-natorul BNR.
    Toate cele patru bănci româneşti cu capital grecesc au fie numerar în casă sau în rezerve minime obligatorii, fie titluri de stat şi alte active care pot fi transformate rapid în numerar, fie acces în baza acestora la facilităţile de finanţare rapidă de la BNR. Banca centrală adoptă mă-suri care să le asigure lichidităţi şi, în con-diţiile în care băncile n-ar găsi lichiditate în piaţă, din cauza zvonurilor sau a unor suprareacţii, vor găsi deschisă la BNR facilitatea de repo.

    BNR poate fi împrumutător de ultimă instanţă, nu numai prin operaţiuni repo, dar şi prin credit special, asigurând astfel lichiditatea necesară unei bune funcţionări a pieţelor, funcţie pe care nu o au toate băncile centrale, a dat asigurări Isărescu.

    Investiţiile greceşti în România, prin bănci şi companii, se ridică la aproape 13,5 miliarde de euro. Până acum, tragedia greacă nu a provocat reacţii dramatice la Bucureşti, iar speranţele oficialilor sunt că nici nu vor apărea în perioada următoare.

  • Kaspersky: Femeile sunt mai puţin preocupate de ameninţările cibernetice decât bărbaţii

    În Europa, doar 18% dintre femei consideră că pot deveni victime ale infractorilor cibernetici, comparativ cu 27% dintre bărbaţi, care au recunoscut că sunt conştienţi de această ameninţare. În plus, conform studiului, femeile sunt mai puţin informate cu privire la ameninţările cibernetice decât băbaţii. De exemplu, 26% dintre bărbaţi şi 39% dintre femei nu cunosc informaţii cu privire la ransomware, în timp ce 21% dintre bărbaţi şi 34% dintre femei ştiu puţine lucruri despre malware-ul pentru dispozitive mobile.

    Rezultatele studiului arată că, la nivel european, utilizatoarele  acordă mai puţină importanţă ameninţărilor cibernetice. În momentul în care îşi împrumută dispozitivele altor persoane (copii, prieteni, colegi etc.), 32% dintre acestea nu îşi protejează datele pentru că nu sunt conştiente de riscuri, comparativ cu 28% dintre bărbaţi. 12% dintre femeile din Europa nu au instalat soluţii de securitate pe dispozitivele pe care le utilizează, comparativ cu 9% dintre bărbaţi.

    În acelaşi timp, studiul arată că, pe o perioadă de 12 luni, un procent mai mare de femei au fost victime ale atacurilor cu malware (53% versus 42% dintre bărbaţi), în ciuda faptului că bărbaţii sunt mai predispuşi la pierderi financiare (17% dintre bărbaţi versus 14% dintre femei). În general, bărbaţii investesc mai mulţi bani pentru achiziţionarea programelor care le curăţă sau protejează sistemele, în timp ce femeile prefer să apeleze la specialişti IT.

    În acelaşi timp, există ameninţări cibernetice cu care bărbaţii se confruntă mai des decât femeile. De exemplu, în 2014, atacurile cibernetice care ţinteau date financiare au afectat 54% dintre utilizatorii europeni comparativ cu doar 49% dintre femeile din regiune. Acest lucru se poate datora faptului că femeile sunt mult mai preocupate de securizarea tranzacţiilor financiare, comparativ cu alte activităţi online, notează acelaşi raport.

    Astfel, 59% dintre bărbaţi şi 64% dintre femei se preocupă de fraudele online care ţintesc conturile bancare în timp ce 43% dintre bărbaţi şi 49% dintre femei consideră că sunt vulnerabili atunci când fac plăţi online.  În plus, femeile au afirmat că sunt mai preocupate de spionajul cibernetic prin intermediul camerelor web (44% dintre femei versus 39% dintre bărbaţi).

    „În viaţa reală, oamenii înţeleg că este important să adopte măsuri de siguranţă pentru protejarea lucrurilor de valoare, în timp ce îşi desfăşoară activităţile de zi cu zi,” afirmă Elena Kharchenko, Consumer Marketing Group Director în cadrul Kaspersky Lab. „Acest lucru este valabil şi în mediul virtual. Adoptând măsuri de securitate, putem reduce semnificativ riscul de a pierde date importante sau riscul de a deveni victimele fraudelor cibernetice,” încheie Elena Kharchenko.

    Compania Kaspersky Lab este reprezentată în peste 200 de ţări şi este cel mai mare producător privat de soluţii de securitate endpoint din lume.

  • Compania care a ajuns la afaceri de peste 8 milioane de euro datorită corporatiştilor obsedaţi de aspectul fizic

    Preocuparea pentru aspectul fizic reprezintă argumentul principal pentru care clienţii World Class România vin la sală, potrivit unui interviu anterior acordat Business Magazin de către Gabriel Vasilescu, COO al World Class România.

    Imediat ce soarele a răsărit, corporatiştii sunt pe bandă. Alexandru are 25 de ani, este angajat de cinci ani în procesele de îmbunătăţire a proceselor din cadrul unei multinaţionale din domeniul IT din Pipera şi merge la sală regulat, în zilele de miercuri şi joi, de aproximativ doi ani, în cadrul reţelei  World Class. Alexandru este unul din cei 20.000 de români care ajung în sălile de sport pe care World Class le-a deschis în România.

    Ei au adus companiei o cifră de afaceri de 8,34 milioane de euro în 2013 şi un profit de 486.000 de euro, potrivit datelor de pe site-ul Ministerului de Finanţe. Cei mai mulţi sunt corporatişti, au între 30 şi 44 de ani şi plătesc un abonament mediu de aproximativ 60-70 de euro pe lună  pentru mersul la sală. Circa 50% dintre clienţii World Class vin pe filiera corporate, iar restul sunt clienţi individuali. Angajaţii din multinaţionale – mai ales telecom şi banking, avocaţii sau consultanţii reprezintă câteva categorii cheie pentru cei de la World Class.

    „Sălile au început să fie pline dimineaţa între orele 6 şi 7, între 11 şi 13 şi jumătate şi seara“, a observat Gabriel Vasilescu, COO al World Class România. „Este un mediu care te deconectează, îţi creează energie pozitivă şi te face să uiţi de stresul cotidian“, explică argumentul angajaţilor companiilor din Bucureşti pentru a alege acest tip de activităţi.

    Cei mai mulţi dintre ei vin la cele nouă săli din Bucureşti, dar şi la sălile din Cluj şi Timişoara. Deşi în 2012 World Class viza deschideri în Constanţa, Braşov şi Sibiu, acestea nu s-au concretizat încă, semn că tot corporatiştii sunt motorul afacerii.

  • Patru tineri cresc o afacere de wellness care va ajunge la zeci de mii de clienti

    Patru tineri pasionaţi de wellness au pus pe picioare la jumătatea anului trecut o afacere care ar urma să ajungă anul acesta la 350.000 de euro. Nu sunt preocupaţi de vânzări, pentru că numărul cererilor de înscriere depăşeşte capacitatea studioului în care se desfăşoară antrenamentele de fitness. În 2015 aşteaptă dublarea cifrei de afaceri, mai cu seamă că vor să se extindă.

    La o conferinţă de presă la care am participat în Suedia, o doamnă făcea o paranteză în discursul său cu o referire la copilul ei, absolvent de facultate. Nu i-aş fi dat doamnei mai mult de 25 de ani (port ochelari, e drept, dar eram la circa 20 de metri distanţă) şi chiar mă miram în sinea mea ce evoluţie spectaculoasă trebuie să fi avut să ajungă la o vârstă fragedă vicepreşedinte într-o corporaţie.

    N-a fost însă singura surpriză de acest fel. Adeseori, în ţările nordice, aspectul tineresc al oamenilor dă o impresie greşită asupra vârstei din acte. Lucru care nu se întâmplă însă din pricina climei, ci graţie unei discipline şi unui interes foarte ridicat pentru un stil de viaţă sănătos, ce cuprinde deopotrivă mişcarea şi grija pentru alimentaţie. Conceptul de wellness, binecunoscut în ţările nordice, are însă puţini adepţi în rândul populaţiei neaoşe. Cu toate acestea, exact pe această nişă se dezvoltă acum afacerea Limitless, iar fondatorii Andra Munteanu (24 de ani) şi Valentin Vasile (37 de ani) sunt ei înşişi ambasadori ai conceptului de wellness. Sunt energici, curajoşi, volubili şi (desigur) într-o formă fizică de invidiat. De fapt, Valentin Vasile şi-a câştigat renumele ca antrenor personal de modelare corporală, între cei cu care a lucrat de-a lungul timpului numărându-se Virgil Ianţu, Maria Lucia Hohan, dar şi oameni de afaceri de top.

    Planul de alimentaţie, nutriţia personalizată, programul de antrenament, motivarea, atingerea obiectivului ales de participanţi sunt subiectele de discuţie care apar cel mai adesea pe buzele fondatorilor afacerii Limitless. „Este un program hibrid, între personal training şi fitness în grupuri. Fiecare participant la Limitless are un program personalizat, chiar dacă antrenamentele sunt în grupe de 18 persoane“, explică Andra Munteanu, business manager la Limitless. Valentin Vasile povesteşte că ani de zile s-a perfecţionat în domeniu şi a remarcat absenţa unei nişe. Pe de o parte lucra ca antrenor personal, dar un astfel de program poate ajunge la costuri de 500 de euro pe lună, o sumă prohibitivă pentru cei mai mulţi dintre români.

    Pe de altă parte, la antrenamentele de fitness, despre care spune că au o rată de succes de 40%, în sensul că participanţii îşi ating obiectivele în timpul dorit, nu există niciun fel de personalizare a programului. Aşa a luat naştere Limitless, un program de remodelare corporală care promite rezultate în numai câteva săptămâni. Dezvoltat iniţial în cadrul reţelei World Class, ca program de intraprenoriat, Limitless şi-a început anul trecut activitatea independentă. „Am deschis studioul în ianuarie şi investiţia iniţială a fost de 40.000 de euro, bani pe care i-am strâns printr-o acţiune de crowdfounding în rândul clienţilor“, spune Andra Munteanu.

    La 24 de ani ea este managerul afacerii şi se caracterizează drept un om al cifrelor, preocupată fiind de calculul taxelor şi impozitelor, finanţare, extindere, cheltuieli operaţionale. Povesteşte că în 2014 cifra de afaceri previzionată este de 350.000 de euro, urmând ca anul viitor să se dubleze. „Suntem acum la circa 5% din businessul pe care ne aşteptăm să-l avem în aproximativ cinci ani“, completează ea. Despre marja de profit spune că „este atât de mică încât nici nu aş vrea să o văd scrisă“, completând că până acum niciunul dintre cei patru acţionari nu a încasat dividende, ci au luat doar salariile, ca angajaţi. Oricum, „statul este cel mai mare acţionar, dacă ne uităm la valoarea taxelor şi impozitelor plătite“, spune Andra Munteanu. Alţi doi tineri sunt implicaţi în managementul afacerii, Geanina Balea (26 de ani) şi Răzvan Doica (28 de ani). Doica este câştigător pe categoria sa de vârstă al competiţiei Iron Man, un concurs care reuneşte într-o singură zi mai multe probe – înot (3,8 km), ciclism (180 km) şi maraton (42 km). Iar Răzvan Doica a încheiat toate aceste probe în unsprezece ore şi jumătate.

  • Găsim pe cineva 
căruia să-i pese?

    Pe coperta acestui număr al revistei am preferat să punem un procent simplu, 5%. Însuşită corect de români, cu rang sau fără, o creştere economică anuală de 5% ar putea scoate România din coada clasamentelor europene şi ar rezolva chestiuni majore, sociale şi economice. Pentru asta ne trebuiesc, în primul rând, oameni cărora să le pese.

    Josè Antonio Abreu este un om căruia îi pasă. Ideea de bază a lui Abreu, dirijor, pianist, economist  şi educator, a fost să înveţe copiii săraci să cânte la un instrument şi să facă parte dintr-o orchestră. A înfiinţat Fundaciûn del Estado para el Sistema Nacional de las Orquestas Juveniles e Infantiles de Venezuela. Organizaţia a traversat zece administraţii, de la Carlos Andres Perez la Hugo Chavez şi urmaşul acestuia, mizând pe puterea muzicii de a se transforma într-un agent de dezvoltare socială; Abreu a obţinut prima finanţare din partea statului în 1976, după ce orchestra sa de numai un an a triumfat într-un concurs internaţional în Aberdeen. În prezent, sub tutela autorităţilor, El Sistema a devenit o organizaţie care adună 102 orchestre simfonice formate din tineri, 55 de orchestre formate din copii, 270 de centre muzicale şi 250.000 de muzicieni.

    El Sistema l-a dat lumii pe Gustavo Dudamel, directorul muzical al filarmonicii din Los Angeles sau pe Edicson Ruiz, care la 17 ani devenea cel mai tânăr muzician primit în filarmonica din Berlin. În 2007 El Sistema a primit 150 de milioane de dolari, pentru dezvoltare, din partea Inter-American Development Bank; bancherii, cărora iniţial li se părea că muzica clasică este a elitelor şi nu pentru săracii lui Abreu s-au lăsat convinşi de studiile care arătau că în jur de două milioane de copii educaţi de El Sistema şi-au îmbunătăţit performanţele şcolare şi prezenţa la cursuri şi s-au îndepărtat de zona delicvenţei juvenile. Banca a calculat că fiecare dolar învestit in El Sistema aduce 1,68 dolari în ceea ce se cheamă dividende sociale. Experienţa lui Abreu este copiată astăzi în multe ţări ale lumii.

    Mie mi se pare o poveste uluitoare nu din perspectiva lui Aberu (care, desigur, este motorul afacerii) ci în privinţa modului în care politicienii au înţeles şi ajutat El Sistema – trebuie să ştiţi că mult hulitul Hugo Chavez a fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai proiectului (şi cine va defini asta drept populism să îşi muşte limba!).

    El Sistema araă că se poate, timp de aproape 40 de ani şi cu milioane de tineri şi cu muzică bună, din aceea pentru elite. Nu s-ar putea şi la noi, cu 5%? Cu un program naţional de combatere a sărăciei, cu sprijin pentru antrepenoriat, pentru fermieri, cu recalificare pentru şomeri, cu taxe omeneşti, cu toate chestiunile simple care formează premisele unei dezvoltări durabile. Cu bugete multianuale, cu planuri şi gândire pe termen lung, cu mai puţine studii de fezabilitate şi cu mai multe rezultate concrete, fără clientelism politic, construind, în schimb, o elită economică şi culturală. Soluţiile crizelor pe care le traversăm nu sunt ascunse în cine ştie ce formule complicate, ar fi deajuns ca oamenii să-şi facă bine treaba, să le pese. Şi nu, nu este numai problema politicienilor sau a miniştrilor, ci a tuturor.

    Leg de cele de mai sus un tablou al lui Adriaen Pietersz van de Venne, „Pescarii de suflete“ (1614). Este vorba de concurenţa dintre clericii protestanţi şi preoţii catolici în capturarea sufletelor rătăcite, o alegorie a Reformei.

  • Găsim pe cineva 
căruia să-i pese?

    Pe coperta acestui număr al revistei am preferat să punem un procent simplu, 5%. Însuşită corect de români, cu rang sau fără, o creştere economică anuală de 5% ar putea scoate România din coada clasamentelor europene şi ar rezolva chestiuni majore, sociale şi economice. Pentru asta ne trebuiesc, în primul rând, oameni cărora să le pese.

    Josè Antonio Abreu este un om căruia îi pasă. Ideea de bază a lui Abreu, dirijor, pianist, economist  şi educator, a fost să înveţe copiii săraci să cânte la un instrument şi să facă parte dintr-o orchestră. A înfiinţat Fundaciûn del Estado para el Sistema Nacional de las Orquestas Juveniles e Infantiles de Venezuela. Organizaţia a traversat zece administraţii, de la Carlos Andres Perez la Hugo Chavez şi urmaşul acestuia, mizând pe puterea muzicii de a se transforma într-un agent de dezvoltare socială; Abreu a obţinut prima finanţare din partea statului în 1976, după ce orchestra sa de numai un an a triumfat într-un concurs internaţional în Aberdeen. În prezent, sub tutela autorităţilor, El Sistema a devenit o organizaţie care adună 102 orchestre simfonice formate din tineri, 55 de orchestre formate din copii, 270 de centre muzicale şi 250.000 de muzicieni.

    El Sistema l-a dat lumii pe Gustavo Dudamel, directorul muzical al filarmonicii din Los Angeles sau pe Edicson Ruiz, care la 17 ani devenea cel mai tânăr muzician primit în filarmonica din Berlin. În 2007 El Sistema a primit 150 de milioane de dolari, pentru dezvoltare, din partea Inter-American Development Bank; bancherii, cărora iniţial li se părea că muzica clasică este a elitelor şi nu pentru săracii lui Abreu s-au lăsat convinşi de studiile care arătau că în jur de două milioane de copii educaţi de El Sistema şi-au îmbunătăţit performanţele şcolare şi prezenţa la cursuri şi s-au îndepărtat de zona delicvenţei juvenile. Banca a calculat că fiecare dolar învestit in El Sistema aduce 1,68 dolari în ceea ce se cheamă dividende sociale. Experienţa lui Abreu este copiată astăzi în multe ţări ale lumii.

    Mie mi se pare o poveste uluitoare nu din perspectiva lui Aberu (care, desigur, este motorul afacerii) ci în privinţa modului în care politicienii au înţeles şi ajutat El Sistema – trebuie să ştiţi că mult hulitul Hugo Chavez a fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai proiectului (şi cine va defini asta drept populism să îşi muşte limba!).

    El Sistema araă că se poate, timp de aproape 40 de ani şi cu milioane de tineri şi cu muzică bună, din aceea pentru elite. Nu s-ar putea şi la noi, cu 5%? Cu un program naţional de combatere a sărăciei, cu sprijin pentru antrepenoriat, pentru fermieri, cu recalificare pentru şomeri, cu taxe omeneşti, cu toate chestiunile simple care formează premisele unei dezvoltări durabile. Cu bugete multianuale, cu planuri şi gândire pe termen lung, cu mai puţine studii de fezabilitate şi cu mai multe rezultate concrete, fără clientelism politic, construind, în schimb, o elită economică şi culturală. Soluţiile crizelor pe care le traversăm nu sunt ascunse în cine ştie ce formule complicate, ar fi deajuns ca oamenii să-şi facă bine treaba, să le pese. Şi nu, nu este numai problema politicienilor sau a miniştrilor, ci a tuturor.

    Leg de cele de mai sus un tablou al lui Adriaen Pietersz van de Venne, „Pescarii de suflete“ (1614). Este vorba de concurenţa dintre clericii protestanţi şi preoţii catolici în capturarea sufletelor rătăcite, o alegorie a Reformei.

  • Pachetul salarial, păstrarea locului de muncă, orele petrecute la birou şi influenţa noilor tehnologii de comunicare sunt principalele griji ale angajaţilor europeni

    Indicatorii economici arată primele semne de revenire la un trend de creştere, în special în ţările din nordul Europei. În acelaşi timp, indicatorii-cheie ai barometrului arată o revenire a încrederii angajaţilor în viitorul companiei în care lucrează : în Marea Britanie, 73% dintre salariaţi sunt optimişti cu privire la evoluţia viitoare a companiilor în care lucrează (+4% faţă de 2013), 80% în Germania (+4% faţă de 2013), 59% dintre salariaţii francezi (+2% faţă de 2013). Cu toate acestea, optimismul în uşoară creştere este marcat de griji în ce priveşte nivelul pachetelor de remuneraţie şi puterea de cumparare. Nivelul pachetului salarial este cea mai frecventă cauza de îngrijorare, fiind principala preocupare pentru 40% dintre angajaţii europeni.

    Pe locul doi în « ierarhia » preocupărilor salariaţilor se află păstrarea locului de muncă, aspect care apare ca fiind cel mai important pentru 38% dintre salariaţi. Managerii şi top-managerii sunt mai puţin afectaţi de această îngrijorare decât media salariaţilor : doar 25% dintre manageri şi 26% dintre top-manageri declară că păstrarea locului de munca este principala lor grijă.

    În ţările care par a fi depăşit criza economică, salariaţii sunt semnificativ mai mulţumiţi şi mai motivaţi la muncă. În schimb, în ţările din sudul Europei, salariaţii se declară nemotivaţi – spre exemplu, 38% dintre salariaţii francezi declară că motivaţia lor este în scadere, lucru resimţit şi de 35% dintre portughezi şi 33% dintre italieni, faţă de doar 22% din suedezi sau 23% din salariaţii germani.

    Barometrul Edenred 2014 arată şi că salariaţii europeni încep din nou să fie preocupaţi de faptul că petrec prea mult timp muncind. Timpul petrecut la muncă este principala cauză de griji pentru 22% din salariaţi. Acest lucru este mai accentuat în ţările care au depăşit criza economică şi în cazul managerilor în general.

    Timpul prea îndelungat petrecut lucrând este principala îngrijorare pentru 43% dintre suedezi şi 30% dintre germani. Aceeaşi este şi principala cauză de griji pentru 47% dintre top-manageri şi pentru 36% dintre middle-manageri.Fenomenul de “blurring” se accelerează în toată Europa. Noile tehnologii de comunicare (laptop, telefoane inteligente, tablete etc.) au schimbat modul în care angajaţii lucrează, astfel că linia de demarcaţie dintre programul de lucru şi timpul liber este din ce în ce mai neclară. În prezent, 67% din angajaţii europeni declară că muncesc şi în afara orelor normale de lucru, dar de asemeni 62% declară că  se ocupă de probleme personale în timpul orelor de lucru. Această tendinţă este şi mai marcata în cazul celor cu funcţii de conducere : 90% dintre top manageri şi 84% dintre middle-manageri lucrează şi în afara programului normal. În acelaşi timp, 77% dintre top manageri şi 78% dintre middle-manageri rezolvă probleme personale în timpul serviciului.

    Deşi noile tehnologii sunt percepute de salariaţi ca având o influenţă benefică asupra calităţii vieţii profesionale (68%), acţiunile întreprinse de companii pentru a se adapta noilor tendinţe sunt considerate nemulţumitoare : 39% dintre salariaţi consideră că măsurile luate pentru a găsi noi moduri de organizare a programului de lucru sunt insuficiente.

    Programul de lucru flexibil în România, aproape inexistent

    «În calitate de partener al specialiştilor în management şi HR, experienţa noastră ne arată că şi în România tendinţele sunt asemănătoare cu cele din ţările din sudul Europei : păstrarea locului de muncă este o preocupare majoră, coroborată cu îngrijorarea privind puterea de cumpărare şi nivelul de plată total (salariu şi beneficii). Dacă în unele ţări, cum ar fi Anglia, Belgia sau Suedia, angajaţii au reînceput să fie optimişti şi să aibă mai multă încredere în viitorul lor profesional, în România nivelul de motivare al angajaţilor este încă scăzut –  aceasta este o zonă în care angajatorii români pot interveni acum cu efect maxim : orice acţiune în favoarea angajaţilor va fi mult mai eficientă în acest climat încă nesigur. » declară  Iulian Alexe, Director de marketing si dezvoltare al Edenred România.

    În ce priveşte noul trend de blurring, “acesta este cu siguranţă prezent în România, în special în rândul managerilor, al angajaţilor specializaţi şi al angajaţilor tineri.  Spre deosebire însa de restul Europei, în România opţiunile de program de lucru flexibil sunt cvasi-inexistente. Part-time, flextime, job-sharing sau lucrul la distanţă sunt în prezent excepţii rarissime,  mai degrabă decât opţiuni standard ; cu siguranţă în anii următori vom asista la o dezvoltare accelerată a acestor practici de management al resurselor umane. Pe măsură ce angajaţii tineri, din generaţia Y, se vor integra pe piaţa muncii, tiparele lor, de îmbinare a muncii cu timpul liber, îşi vor aduce puternic amprenta şi in rândul companiilor românesti. Pentru specialiştii în management şi resurse umane, va fi o provocare găsirea unor modalităţi flexibile şi eficiente de a-i motiva pe aceşti angajaţi cu preocupări noi şi cu o viziune foarte personală asupra carierei lor, iar Edenred este deja pregătit cu soluţiile de care vor avea nevoie companiile pentru recompensarea şi motivarea salariaţilor de maine. » (Iulian Alexe, Edenred România)