BusinessMagazin

Tag: musulmani

  • Donald Trump vrea ca musulmanilor să li se interzică să intre în SUA

    “Donald Trump îndeamnă la oprirea totală şi completă a intrării musulmanilor în Statele Unite, până când aleşii din ţara noastră înţeleg ce se întâmplă”, scria luni echipa sa de campanie într-un comunicat intitual “Comunicat al lui Donald Trump pentru împiedicarea imigraţiei musulmane”, citat de AFP.

    La un miting în South Carolina, doar câteva ore mai târziu, Trump a repetat acest îndemn în aclamaţiile mulţimii, potrivit BBC.

    Casa Albă denunţă un îndemn “total contrar” valorilor americane

    Reacţiile Casei Albe şi unor republicani au fost prompte.

    Un consilier de rang înalt de la Casa Albă a denunţat luni propunerea lui Trump de interzicere a intrării musulmanilor pe teritoriul american drept “total contrară valorilor noastre americane” şi intereselor în domeniul securităţii naţionale.

    “Bill of Rights (primele zece amendamente ale Constituţiei americane) prevede respectarea libertăţii religioase”, a declarat pentru CNN Ben Rhodes, unul dintre consilierii de rang înalt ai preşedintelui Barack Obama în domeniul Politicii Externe.

    Republicanul Jeb Bush, care candidează şi el la preşedinţie, a apreciat că omul de afaceri newyorkez nu este “zdravăn”.

    Trump face aceste afirmaţii în contextul în care americanii încă nu au uitat atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001.

    De asemenea, un cuplu musulman, despre care se crede că era radicalizat de o vreme, a deschis focul săptămâna trecută într-un centru de sănătate, la San Bernardino, unde a ucis 14 persoane.

    Preşedintele Barack Obama a susţinut duminică un discurs în Biroul Oval, în urma acestui atac, în care i-a îndemnat pe americani să nu se lasă pradă unor disensiuni.

    Aproximativ 25% dintre musulmanii din Statele Unite consideră justificată violenţa împotriva Americii, potrivit unui sondaj al Center for Security Policy, un grup de reflecţie conservator, se arată în comunicatul emis luni de echipa lui Trump.

    “Fără să ne uităm la diverse sondaje, este evident pentru toată lumea că ura este dincolo de orice înţelegere. De unde vine această ură şi de ce – va trebui să determinăm”, se arată în comunicat.

    “Până când nu vom fi capabili să determinăm şi să înţelegem această problemă şi ameninţarea periculoasă (sic!) pe care o reprezintă, ţara noastră nu poate să fie victima unor atacuri oribile comise de către persoane care cred doar în jihad şi care nu au niciun simţ al raţiunii sau respect faţă de viaţa umană”, se mai arată în acest text.

    Trump antrenează din nou Partidul Republican, în campania sa, într-o poziţie antiimigraţie şi a unui aşa-zis “drept prin naştere”, comentează BBC.

    Prin îndemnul a opri intrarea musulmanilor în Statele Unite – aparent inclusiv în scopuri turistice -, el impune un nou jalon care-i va obliga pe contracandidaţii republicani să i se alăture sau să rişte o furie dispreţuitoare.

    Trump a fost ridiculizat, atunci când şi-a lansat campania pentru fotoliul de la Casa Albă acuzându-i pe mexicani că-şi trimit “violatorii şi criminalii” în Statele Unite, însă aceste declaraţii xenofobe i-au adus puncte în sondaje.

    El a fost aspru criticat după ce a sugerat că unele moschei ar trebui să fie închise, iar musulmanii din Statele Unite monitorizaţi, dar astfel şi-a consolidat statutul de favorit al republicanilor. Până la urmă aceste poziţii extremiste au ajuns să fie larg acceptate de către colegii de partid împotriva cărora candidează.

    Acum este condamnat pentru propunerea de închidere a frontierelor. A mers prea departe? Poate, mai comentează BBC, care adaugă că, în pofida acestui lucru, presa scrie că susţinătorii săi au salutat această ultimă declaraţie. Cam aceasta este atmosfera campaniei republicane prezidenţiale până în prezent, punctează postul britanic.

    Întrebat de publicaţia The Hill dacă propunerea sa îi vizează şi pe americanii musulmani care s-ar putea afla în străinătate în prezent, un purtător de cuvânt al magnatului în domeniul imobiliar a răspuns că “Domnul Trump spune că toţi”.

    Afirmaţiile lui Trump sună mai degrabă ca ale şefului unui grup de linşaj decât ale unui candidat la preşedinţie, apreciază Nihad Awad, directorul Consiliului pentru Realaţii Americano-Islamice.

    Imediat după publicarea comunicatului, rivalul republican al lui Trump, Ben Carson, i-a îndemnat pe toţi vizitatorii Statelor Unite “să se înregistreze şi să fie monitorizaţi” în timpul şederii.

    Însă “nu suntem şi nu preconizăm să fim selectivi în privinţa religiei”, a declarat un purtător de cuvânt al lui Carson.

    Alt candidat republican, senatorul Lindsey Graham, i-a îndemnat pe contracandidaţi să condamne afirmaţiile lui Trump, ceea ce au făcut.

    Guvernatorul Chris Christie din New Jersey a denunţat o “poziţie ridicolă”, Carly Fiorina o “exagerare periculoasă”, senatorul Marco Rubio din Florida o declaraţie “ofensatoare şi ciudată”, iar guvernatorul John Kasich din Ohio o “dezbinare scandaloasă”. Senatorul Ted Cruz din Texas a spus că asta “nu este politica mea”.

    Democraţii au reacţionat şi ei. Fostul guvernator al statului Maryland Martin O’Malley a denunţat “un demagog fascist”, iar senatorul Bernie Sanders din Vermont un “demagog”. Favorita în cursa democrată Hillary Clinton a denunţat, la rândul ei, afirmaţiile lui Trump drept “condamnabile, pline de prejudecăţi şi de dezbinare”.

  • Atacurile împotriva musulmanilor, la un “nivel fără precedent” în SUA după atentatele de la Paris

    “Este un lucru nemaivăzut într-o perioadă atât de scurtă”, nici după atentatele din 11 septembrie din Statele Unite, a declarat pentru AFP purtătorul de cuvânt al Consiliului privind relaţiile americano-islamice (CAIR), Ibrahim Hooper.

    Începând cu 13 septembrie, au fost semnalate în toată ţara zeci de incidente îndreptate împotriva musulmanilor: focuri de armă împotriva unei moschei din oraşul Meriden (în statul american Connecticut), unde Biroul Federal de Investigaţii (FBI) participă la anchetă; vandalism împotriva unui centru islamic din oraşul Pflugerville (statul Texas), unde uşa instituţiei a fost acoperită cu excremente, act calificat de poliţie drept “infracţiune motivată de ură”; un grafitti cu Turnul Eiffel în semn de pace – simbol al atentatelor de la Paris – realizat pe clădirea unui centru islamic din oraşul Omaha (statul Nebraska).

    În Texas, şase incicente de acest tip au fost semnalate. Corpurile exterioare de iluminat şi uşa de sticlă a unei moschei din Lubbock au fost sparte. În oraşul Corpus Christi, centrul islamic a primit ameninţări care le cer credincioşilor “să se convertească la creştinism înainte să fie prea târziu”, potrivit CAIR. În Irving, o manifestaţie în faţa unui centru islamic a denunţat “islamizarea Americii”. Un bărbat în uniformă militară a fost arestat în San Antonio, după ce a intrat într-o moschee, insultându-i pe credincioşii care se rugau.

    CAIR a menţionat de asemenea că focuri de armă au fost trase împotriva locuinţei unui cuplu musulman în Orlando (Florida), o femeie care purta văl a fost tratată drept “teroristă” şi un şofer de taxi creştin din Etiopia, confundat cu un musulman, a fost aparent lovit şi ameninţat de un pasager care declara că este înarmat, în Charlotte (Carolina de Sud).

    “Au avut loc multe incidente după atentatele de la 11 septembrie, dar pe vremea aceea, exista de asemenea multă susţinere pentru comunitatea musulmană. Acest lucru nu mai este valabil acum”, a explicat Hooper.

    Potrivit acestuia, retorica împotriva musulmanilor observată după atentatul împotriva Charlie Hebdo s-a agravat, alimentată de discursul politic extrem al unor candidaţi republicani pentru funcţia de la Casa Albă.

    “Constatăm banalizarea urii împotriva musulmanilor din partea unor oameni precum Donald Trump sau Ben Carson. Acest lucru conferă un sens fals de legitimitate celor care ar vrea să comită infracţiuni motivate de ură”, a precizat Hooper. Iar liderii politici “nu răspund, nu reacţionează la acest puseu de ură împotriva antimusulmanilor”.

    Miliardarul Donald Trump, care se află în fruntea sondajelor în tabăra republicană, a afirmat recent că a văzut imagini cu “mii” de musulmani care aplaudau prăbuşirea turnurilor World Trade Center pe data de 11 septembrie, din statul vecin New Jersey. El a adăugat că intenţionează fişarea musulmanilor, inclusiv impunerea unei cărţi de identitate speciale pentru aceştia. El şi-a manifestat de asemenea ostilitatea faţă de primirea refugiaţilor sirieni, atitudine împărtăşită şi de 30 de guvernatori din 50 de state americane. Republicanul Ben Carson i-a comparat pe refugiaţii sirieni cu “câini turbaţi”.

    În contextul campaniei prezidenţiale, “atentatele de la Paris au avut un impact foarte negativ asupra comunităţii musulmane”, a comentat Shamsi Ali, imamul centrului islamic Jamaica din Queens, New York. “Musulmanii sunt îngrijoraţi”, a declarat el pentru AFP.

  • Statuia Libertăţii, simbolul Americii, s-a născut musulmană

    Planul iniţial al lui Frederic Auguste Bartholdi pentru Statuia Libertăţii era ca aceasta să fie o ţărancă musulmană care ar fi păzit intrarea Canalului Suez, informează The Daily Beast.

    Statuia ar fi stat la intrarea în Canalul Suez cu o lanternă în mână şi ar fi funcţionat ca un far, dar ar simboliza şi progresul. Numai că sculptorul nu a reuşit să-şi vândă ideea conducătorului Egiptului, Ishma’il Pasha. Francezul nu s-a dat bătut şi a transformat ţăranca musulmană într-un simbol al libertăţii şi a mers în America, unde proiectul acestuia a fost acceptat.

  • Enciclopedia terorismului: Ce este şi ce vrea Statul Islamic?

    În iunie 2014, gruparea a declarat în mod oficial înfiinţarea unui „califat“, un stat guvernat în concordanţă cu legea islamică, sau Sharia, de către reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ, califul. Organizaţia a cerut musulmanilor din întreaga lume să jure supunere liderului Statului Islamic, Ibrahim Awad Ibrahim al-Badri al‑Samarrai, cunoscut mai degrabă sub numele de Abu Bakr al-Baghdadi.

    Statul Islamic a cerut şi altor grupări jihadiste din lume să îi accepte autoritatea supremă, iar multe dintre acestea au făcut deja acest lucru, între ele fiind şi mai multe ramificaţii ale reţelei al-Qaeda.

    Organizaţia Stat Islamic vrea să elimine obstacolele din calea reinstaurării domniei lui Dumnezeu pe Pământ şi să apere comunitatea musulmană, sau umma, de infideli şi apostaţi. Gruparea a salutat perspectiva unei confruntări directe cu coaliţia condusă de Statele Unite, văzută ca o prevestire a confruntării finale dintre musulmani şi inamicii lor, descrisă în profeţiile apocaliptice islamice.

    Statul Islamic îşi datorează existenţa defunctului Abu Musab al-Zarqawi, un iordanian care a înfiinţat Tawhid wa al-Jihad în 2002. Un an după invazia americană în Irak, Zarqawi a jurat credinţă lui Osama bin Laden şi a format al-Qaeda în Irak (AQI), care a devenit o forţă majoră pentru insurgenţă.

    După moartea lui Zarqawi în 2006, AQI a creat o organizaţie umbrelă, Statul Islamic în Irak (ISI), care a fost slăbită în mod constant de trupele americane şi de crearea consiliilor Sahwa (Deşteptare), de către triburile arabilor suniţi care i-au respins brutalitatea.

    Baghdadi, fost deţinut american, a devenit lider în 2010 şi a început să reconstruiască ISI. Până în 2013, ISI a comis din nou zeci de atacuri pe lună în Irak. Organizaţia s-a alăturat totodată rebelilor care luptă împotriva preşedintelui Bashar al-Assad în Siria, înfiinţând Frontul al-Nusra.

    În aprilie 2013, Baghdadi a anunţat unirea forţelor sale din Irak şi Siria şi crearea Statului Islamic din Irak şi Levant (ISIS). Liderii al-Nusra şi al-Qaeda au respins mişcarea, dar luptătorii loiali lui Baghdadi Baghdadi s-au desprins de al-Nusra şi au ajutat ca ISIS să rămână în Siria. La sfârşitul lui decembrie 2013, ISIS şi-a concentrat din nou atenţia în Irak şi a profitat de blocajul politic dintre guvernul condus de şiiţi şi minoritatea suniţilor arabi. Cu ajutorul triburilor şi foştilor susţinători ai lui Saddam Hussein, ISIS a preluat controlul asupra oraşului Falluja din centrul Irakului. În iunie 2014, ISIS a cucerit oraşul Mosul din nordul ţării, iar apoi a avansat spre Bagdad, masacrându-şi adversarii şi ameninţând să eradicheze numeroase minorităţi etnice şi religioase. La sfârşitul acelei luni, după ce şi-a consolidat controlul asupra mai multor zeci de oraşe, ISIS a declarat crearea califatului şi şi-a schimbat numele în Statul Islamic.

    Califul conduce o structură de consilii şi departamente administrative care sunt replicate la nivel regional şi local. Acestea coordonează o serie de funcţii şi servicii care includ securitate şi informaţii, finanţe, media, sănătate şi conflicte de familie sau legale.

    În septembrie 2014, directorul Centrului Naţional pentru Contraterorism din Statele Unite a declarat că Statul Islamic controlează o mare parte din bazinul Tigru-Eufrat, o regiune de o mărime similară cu cea a Marii Britanii, de circa 210.000 de kilometri pătraţi. Şapte luni mai târziu, armata americană a declarat că Statul Islamic a pierdut circa un sfert din teritoriul aflat sub control în Irak, echivalent cu 13.000-15.500 de kilometri pătraţi, dar suprafaţa controlată în Siria a rămas în mare parte neschimbată, pierderile din anumite zone fiind compensate de victoriile obţinute în altele.

    Cu toate acestea, datele nu reflectă neapărat situaţia din teritoriu. În realitate, militanţii Statului Islamic exercită un control deplin numai într-o mică parte din teritoriul respectiv, care include oraşe, drumuri principale, câmpuri petroliere şi facilităţi militare. Membrii grupării au libertate de mişcare în zone în mare parte nelocuite din afara zonelor de control, aşa cum sunt numite de Institutul pentru Studii de Război, dar vor avea probleme să le apere.

    În mod similar, nu este foarte clar cum trăiesc oamenii sub controlul parţial sau total al Statului Islamic din Siria şi Irak. În martie 2015, preşedintele Comitetului Internaţional pentru Crucea Roşie a estimat că este vorba despre peste 10 milioane de oameni dominaţi de ISIS.

  • Graficul zilei: Tragediile la Mecca

    O busculadă s-a produs joi la Mina, în apropierea oraşului sfânt musulman Mecca, în urma căreia cel puţin 717 persoane au murit şi alte 805 au fost rănite. Tragedia a fost cauzată de numărul mare de oameni care s-au adunat la Mina

    Însă acest lucru nu este un caz nemaiîntâlnit, după cum se poate observa pe grafic.

  • În ce ţări europene creştinii nu vor mai fi majoritari peste numai trei decenii? – studiu

    Numărul budiştilor  va fi aproximativ acelaşi ca în 2010; în Europa musulmanii vor ajunge să reprezinte circa 10% din populaţie, iar în Statele Unite creştinii vor scădea de la trei sferturi din total în 2010 la două treimi în 2050. 
    Schimbările preconizate au la bază evoluţiile actuale, generate în special de ratele de fertilitate din diversele comunităţi umane, ca şi de numărul celor care trec de la o credinţă la alta.

    Religia musulmană va înregistra cea mai mare rată de creştere, de 73%, urmată de creştinism, cu 35% şi hinduism, cu 34%. Populaţia lumii este estimată a atinge 9,3 miliarde în 2050, în creştere cu 35%, iar musulmanii vor ajunge la aproximativ acelaşi număr cu creştinii (2,8 miliarde, respectiv 2,9 miliarde de oameni).

    TABEL: Creşterea principalelor religii (miliarde persoane)
      2010  % din total  2050  % din total
    creştini  2,168  31,4%   2,918  31,4%
    musulmani 1,599  23,2%   2,761  29,7%
    fără religie 1,131  16,4%   1,230  13,2%
    hinduşi 1,032  15%   1,384  14,9%
    budişti  0,487  7,1%   0,486  4,8%
    religii
    tradiţionale  0,404  5,9%   0,449  4,8%
    alte religii 0,058  0,8%   0,061  0,7%
    evrei   0,013  0,2%   0,016  0,2%

    TABEL Rata fertilităţii pe religii (copii/femeie)
    Musulmani   3,1
    Creştini   2,7
    Media mondială 2,5
    Evrei    2,3
    Religii tradiţionale 1,8
    Alte religii  1,7
    Fără religie   1,7
    Budişti  1,6

  • O întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 îşi găseşte răspuns după 15 ani

    Este, cred, una dintre primele acţiuni de recuperare a metalelor din istoria lumii; astăzi astfel de lucruri se petrec în mod curent, iar tăierea a orice pentru recuperarea metalului începe cu armonioase strigăte pe stradă, strigăte pe care le auzim cu toţii, şi se termină cu dispariţia unor întregi companii. Aici vreau să ajung, pentru că săptămâna trecută a apărut anunţul tăierii la fier vechi a rafinăriei RAFO din Oneşti. Este acesta un penultim act al unei isterii naţionale care a început în anii ‘90 cu sintagma ”grămadă de fiare vechi„ şi care se apropie de sfârşit acum, cu RAFO. Spun penultim, pentru că sfârşitul va fi venind, cred, cu Oltchim, combinat ameninţat şi el, în lipsa unei soluţii salvatoare, să ajungă tot la fier vechi, marcând finalul unei epoci.

    Tonul este oarecum ironic, dar ascunde nostalgii, pentru că dispariţia atâtor şi atâtor combinate, fabrici, uzine şi rafinării nu se traduce doar prin clişeele des folosite – lipsă de competitivitate şi de productivitate, utilaje învechite sau dispariţia pieţelor -, ci reprezintă şi produsul complacerii societăţii româneşti într-un mod de gândire şi de acţiune absolut păgubos, al unor idei care se dovedesc, în cele din urmă, greşite.

    Prima este iluzia cu economia serviciilor, pe care ţi-o vindea mai orice ins erai dispus să asculţi în primul deceniu de după revoluţie. Poate că în lumea şi în perioada aceea o asemenea ideea o fi părut fezabilă, dar astăzi Europa se află în situaţia de a încasa în cele mai dureroase zone consecinţele acestui mod de gândire.

    Doi la mână, lipsa unei strategii naţionale de dezvoltare, nu impusă, ci bazată pe interes şi previziune şi coerenţă; în locul acesteia am avut sintagme repetate până la exasperare, de genul ”statul, cel mai prost administrator„, şi un scenariu repetitiv de acţiuni menite să scadă valoarea companiilor locale – iar aceasta este o zonă penală pentru care nu a răspuns nimeni niciodată. Toate acestea într-o lume în care companiile puternice de stat nu sunt o excepţie, exemple sunt cunoscute şi activează chiar şi pe piaţa noastră, dar sunt străine. În plus, uităm esenţialul, faptul că productivitatea nu este dată în primul rând de maşini şi utilaje, ci de oamenii care manageriază, care conduc maşinile, de inteligenţa şi de buna credinţă a acestora.

    De curiozitate, am încercat să determin, empiric, cât interes a iscat chiar povestea RAFO în societate. Mi s-a părut tragicomic că o întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 – ”Cât va mai dura agonia RAFO?„ – îşi găseşte răspuns după 15 ani. În toţi aceşti ani, ba mai mulţi, de prin 1994, RAFO a fost subiect de presă, pentru că a apărut în aproape 2.500 de ştiri transmise de colegii mei de la agenţia de presă Mediafax şi în peste 1.000 de articole în Ziarul Financiar şi în Business Magazin, ca să număr doar ce am avut la îndemână.

    Toate aceste numere contrastează puternic cu cele doar 137 de apariţii ale rafinăriei în scriptele Camerei Deputaţilor: 3 iniţiative legislative (doar aprobări ale unor ordonanţe de urgenţă), un singur document al comisiilor, 109 stenograme ale şedinţelor în plen, doar 9 interpelări şi 15 acte legislative. Lipsit de un buton de căutare, site-ul Senatului nu mi-a putut furniza niciun rezultat, dar nu cred că ar fi diferit foarte mult de rezultatele de la deputaţi. Şi, de curiozitate, am răsfoit şi câteva interpelări: chestionări politicoase, de genul ”…care sunt şansele de a rezista ale RAFO?„, la care cel interpelat răspundea, la fel de politicos, ceva între ”…ar putea să aibă, dar ne trebuie diverse…„ şi ”îmi pare rău, dar nu e în subordinea mea, aşa că habar n-am„.

    Ar fi putut rezista RAFO? În 2004 oneştenii se numărau printre cei mai productivi români, cu afaceri de 18.000 de euro pe cap de locuitor, rafinăria situându-se pe locul 6 în clasamentul celor mai mari companii în funcţie de cifra de afaceri, înaintea Orange, a celor de la Dacia, a Mobifon – Connex sau Distrigaz Sud, iar Carom Oneşti se situa pe locul 11, înaintea Distrigaz Nord şi a ALRO. Dacă privim aşa, ar fi trebuit să reziste.

    Dar RAFO a fost căpuşată de 400 de companii, sau cel puţin aşa indica în urmă cu 10 ani Parchetul Naţional Anticorupţie, şi, dacă privim aşa lucrurile, nicio şansă pentru rafinărie.

    Restul, Iacubov, Tender, schimbările de conducere şi de patron, strategiile şi promisiunile guvernamentale, sindicaliştii care blocau drumuri şi organismele financiare internaţionale care recomandau sunt actorii slabi ai unei piese nereuşite.

    Să nu-i uităm aici nici pe negustorii de fier vechi, care îşi vor fi frecând mâinile deja şi chiar vă propun să urmărim dacă nu cumva anul acesta vom depăşi pragul de 2 milioane de tone de fier vechi la export, care ne-ar aduce, nu-i aşa, în vreo oareşce elită europeană (în 2010, un an de maxim, am putut doar 1,8 milioane de tone).

    Şi, până la urmă, ce să fi făcut noi cu zece rafinării, câte am moştenit de la Ceauşescu, aş putea fi întrebat? Habar n-am, dar, dacă veţi merge la Viena, ca să iau un oraş la întâmplare, şi veţi descoperi că benzina este mai ieftină acolo decât la Bucureşti, poate veţi căuta singuri un răspuns.

    Fără tablou săptămâna aceasta, subiectul e prea trist.

  • O întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 îşi găseşte răspuns după 15 ani

    Este, cred, una dintre primele acţiuni de recuperare a metalelor din istoria lumii; astăzi astfel de lucruri se petrec în mod curent, iar tăierea a orice pentru recuperarea metalului începe cu armonioase strigăte pe stradă, strigăte pe care le auzim cu toţii, şi se termină cu dispariţia unor întregi companii. Aici vreau să ajung, pentru că săptămâna trecută a apărut anunţul tăierii la fier vechi a rafinăriei RAFO din Oneşti. Este acesta un penultim act al unei isterii naţionale care a început în anii ‘90 cu sintagma ”grămadă de fiare vechi„ şi care se apropie de sfârşit acum, cu RAFO. Spun penultim, pentru că sfârşitul va fi venind, cred, cu Oltchim, combinat ameninţat şi el, în lipsa unei soluţii salvatoare, să ajungă tot la fier vechi, marcând finalul unei epoci.

    Tonul este oarecum ironic, dar ascunde nostalgii, pentru că dispariţia atâtor şi atâtor combinate, fabrici, uzine şi rafinării nu se traduce doar prin clişeele des folosite – lipsă de competitivitate şi de productivitate, utilaje învechite sau dispariţia pieţelor -, ci reprezintă şi produsul complacerii societăţii româneşti într-un mod de gândire şi de acţiune absolut păgubos, al unor idei care se dovedesc, în cele din urmă, greşite.

    Prima este iluzia cu economia serviciilor, pe care ţi-o vindea mai orice ins erai dispus să asculţi în primul deceniu de după revoluţie. Poate că în lumea şi în perioada aceea o asemenea ideea o fi părut fezabilă, dar astăzi Europa se află în situaţia de a încasa în cele mai dureroase zone consecinţele acestui mod de gândire.

    Doi la mână, lipsa unei strategii naţionale de dezvoltare, nu impusă, ci bazată pe interes şi previziune şi coerenţă; în locul acesteia am avut sintagme repetate până la exasperare, de genul ”statul, cel mai prost administrator„, şi un scenariu repetitiv de acţiuni menite să scadă valoarea companiilor locale – iar aceasta este o zonă penală pentru care nu a răspuns nimeni niciodată. Toate acestea într-o lume în care companiile puternice de stat nu sunt o excepţie, exemple sunt cunoscute şi activează chiar şi pe piaţa noastră, dar sunt străine. În plus, uităm esenţialul, faptul că productivitatea nu este dată în primul rând de maşini şi utilaje, ci de oamenii care manageriază, care conduc maşinile, de inteligenţa şi de buna credinţă a acestora.

    De curiozitate, am încercat să determin, empiric, cât interes a iscat chiar povestea RAFO în societate. Mi s-a părut tragicomic că o întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 – ”Cât va mai dura agonia RAFO?„ – îşi găseşte răspuns după 15 ani. În toţi aceşti ani, ba mai mulţi, de prin 1994, RAFO a fost subiect de presă, pentru că a apărut în aproape 2.500 de ştiri transmise de colegii mei de la agenţia de presă Mediafax şi în peste 1.000 de articole în Ziarul Financiar şi în Business Magazin, ca să număr doar ce am avut la îndemână.

    Toate aceste numere contrastează puternic cu cele doar 137 de apariţii ale rafinăriei în scriptele Camerei Deputaţilor: 3 iniţiative legislative (doar aprobări ale unor ordonanţe de urgenţă), un singur document al comisiilor, 109 stenograme ale şedinţelor în plen, doar 9 interpelări şi 15 acte legislative. Lipsit de un buton de căutare, site-ul Senatului nu mi-a putut furniza niciun rezultat, dar nu cred că ar fi diferit foarte mult de rezultatele de la deputaţi. Şi, de curiozitate, am răsfoit şi câteva interpelări: chestionări politicoase, de genul ”…care sunt şansele de a rezista ale RAFO?„, la care cel interpelat răspundea, la fel de politicos, ceva între ”…ar putea să aibă, dar ne trebuie diverse…„ şi ”îmi pare rău, dar nu e în subordinea mea, aşa că habar n-am„.

    Ar fi putut rezista RAFO? În 2004 oneştenii se numărau printre cei mai productivi români, cu afaceri de 18.000 de euro pe cap de locuitor, rafinăria situându-se pe locul 6 în clasamentul celor mai mari companii în funcţie de cifra de afaceri, înaintea Orange, a celor de la Dacia, a Mobifon – Connex sau Distrigaz Sud, iar Carom Oneşti se situa pe locul 11, înaintea Distrigaz Nord şi a ALRO. Dacă privim aşa, ar fi trebuit să reziste.

    Dar RAFO a fost căpuşată de 400 de companii, sau cel puţin aşa indica în urmă cu 10 ani Parchetul Naţional Anticorupţie, şi, dacă privim aşa lucrurile, nicio şansă pentru rafinărie.

    Restul, Iacubov, Tender, schimbările de conducere şi de patron, strategiile şi promisiunile guvernamentale, sindicaliştii care blocau drumuri şi organismele financiare internaţionale care recomandau sunt actorii slabi ai unei piese nereuşite.

    Să nu-i uităm aici nici pe negustorii de fier vechi, care îşi vor fi frecând mâinile deja şi chiar vă propun să urmărim dacă nu cumva anul acesta vom depăşi pragul de 2 milioane de tone de fier vechi la export, care ne-ar aduce, nu-i aşa, în vreo oareşce elită europeană (în 2010, un an de maxim, am putut doar 1,8 milioane de tone).

    Şi, până la urmă, ce să fi făcut noi cu zece rafinării, câte am moştenit de la Ceauşescu, aş putea fi întrebat? Habar n-am, dar, dacă veţi merge la Viena, ca să iau un oraş la întâmplare, şi veţi descoperi că benzina este mai ieftină acolo decât la Bucureşti, poate veţi căuta singuri un răspuns.

    Fără tablou săptămâna aceasta, subiectul e prea trist.

  • Faţa nevăzută a masacrului de la Charlie Hebdo: ascensiunea extremismului şi ipocrizia în susţinerea unei publicaţii controversate

    Actuala criză îşi are originea în prăbuşirea hegemoniei europene în Africa de Nord, după Al Doilea Război Mondial, şi nevoia Europei de forţă de muncă ieftină, explică George Friedman, preşedintele Stratfor. Felul în care au luat sfârşit relaţiile imperiale a făcut ca europenii să fie obligaţi să permită migraţia musulmanilor pe continent, iar graniţele permisive ale Uniunii Europene au făcut ca aceştia să se poată stabili după plac. În ceea ce priveşte musulmanii, aceştia nu au venit pentru o transformare culturală. Au venit să muncească şi să facă bani, cele mai simple motive. Apetitul europenilor pentru forţă de muncă ieftină şi apetitul de muncă al musulmanilor s-au combinat pentru a genera o mişcare masivă a populaţiilor.

    Problema este complicată de faptul că Europa nu mai este doar creştină. Creştinismul şi-a pierdut dominaţia asupra culturii europene, în secolele trecute, Europa adoptând doctrina secularismului. Pe continent au fost invitaţi şi primiţi oameni care nu numai că nu împărtăşesc această doctrină a secularismului, dar o şi resping. Ceea ce creştinii văd ca un progres care elimină conflictul sectar, pentru musulmani dar şi pentru unii creştini este pur şi simplu decadenţă, slăbirea credinţei şi lipsă de convingere.

    Zeci de lideri mondiali şi circa un milion şi jumătate de oameni au demonstrat la Paris pentru a deplânge asasinarea a 10 editori şi caricaturişti de la Charlie Hebdo şi a altor şapte oameni, poliţişti şi clienţi ai unui magazin evreiesc, de către trei islamişti radicali născuţi în Franţa, vrând să arate că Europa va îmbrăţişa întotdeauna valorile liberale şi toleranţa.

    Guvernul preşedintelui francez François Hollande insistă că libertatea de expresie nu trebuie îngrădită de teama unor noi atacuri. Dar scepticismul a apărut în rândul supravieţuitorilor de la Charlie Hebdo, care resping ca nesincer o parte din sprijinul primit, al celor care consideră publicaţia pur şi simplu ofensatoare, dar şi al unora care contestă respectarea drepturilor omului de către unii dintre cei peste 40 de lideri mondiali participanţi la marşul pentru unitate de la Paris. Între timp, tirajul primului număr al Charlie Hebdo de după atacul armat care i-a decimat redacţia, scos miercuri, 14 ianuarie, a fost mărit de la trei la cinci milioane de exemplare, pentru a face faţă unei cereri excepţionale în Franţa.

    Amploarea fără precedent a marşului de la Paris a vrut să demonstreze că Europa va îmbrăţişa întotdeauna valorile liberale şi toleranţa. Un eveniment mai elocvent pentru actuala atmosferă europeană ar putea fi însă o contrademonstraţie care a avut loc în Beaucaire, Franţa, condusă de Marine Le Pen, liderul Frontului Naţional de extremă dreapta. Demonstraţia din Beaucaire s-a încheiat cu intonarea imnului naţional al Franţei şi cu scandarea „Aceasta este casa noastră“.

    Le Pen se află în prima linie a resurgenţei naţionalismului european, al cărui scop este izgonirea de pe pământul natal a celor consideraţi drept musulmani subversivi. La fel ca alţi lideri naţionalişti extremişti, Le Pen profită de îngrijorarea legitimă provocată de islamismul militant – 10.000 de soldaţi au fost desfăşuraţi în Franţa ca măsură de siguranţă – pentru a eticheta toţi musulmanii ca ostili valorilor culturale şi religioase ale Europei.

    Le Pen aseamănă prezenţa musulmanilor în Franţa cu ocupaţia nazistă, iar programul ei, autoritarist, prevede un moratoriu asupra imigraţiei, reintroducerea pedepsei cu moartea şi o primă politică franceză în domeniul beneficiilor sociale şi angajărilor.

    La mult timp după Al Doilea Război Mondial, fascismul este un spectru care încă bântuie continentul, dar dacă poziţia lui Le Pen şi a altor lideri naţionalişti europeni este fascistă este discutabil, notează Jacob Heilbrunn, editor la The National Interest, într-un articol publicat de Reuters.

     Graniţa între populismul afişat de aceşti lideri şi fascismul deschis al anilor ’20 şi ’30, când Adolf Hitler şi Benito Mussolini exprimau doctrinele superiorităţii rasiale, este una alunecoasă. Istoricii continuă să dezbată dacă Mussolini a fost fascist sau pur şi simplu un naţionalist oportunist.

    Obiectivul real al autoritariştilor de astăzi, politicieni care apelează la dorinţa publică pentru o mână de fier, este să se prezinte ca lideri legitimi care spun ce gândesc oamenii care se tem să o exprime public. Şi aceşti lideri de extremă dreapta sunt tot mai populari. Cartea pe care o joacă este cea a naţionalistului nedreptăţit. Ei îi consideră pe europeni drept victime ale imigranţilor musulmani rapaci.

    Le Pen, britanicul Nigel Farage, liderul Partidului Independenţei, şi alţii ca ei vor să pară rezonabili şi acceptabili din punct de vedere social, în timp ce vorbesc susţinătorilor lor despre imigranţii paraziţi sociali care fie le fură locurile de muncă, fie trăiesc din ajutoare sociale.

    Spre deosebire de anii ’30, Le Pen şi alţi compatrioţi ai săi nu vorbesc despre exterminarea altor rase. Le Pen evită limbajul demagogic al tatălui său, Jean-Marie Le Pen, fost ofiţer în serviciile secrete în timpul războiului francez din Algeria, care a numit Holocaustul „un detaliu“. Mai mult, Le Pen vrea să atragă votanţii evrei care se tem de terorism. Ea oferă un autoritarism mascat, care etichetează imigranţii musulmani drept noul inamic intern.

    Noul argument naţionalist este că statele europene trebuie să îşi apere valorile tradiţionale prin respingerea himerei liberale a unei Europe unite, unice, cu graniţe deschise. Această politică a recompensat Frontul Naţional în alegerile parlamentare europene din luna mai a anului trecut cu 25% din voturi, iar acest scor este, potrivit analiştilor, în creştere.