Pentru Republica Moldova, a şti precis numărul locuitorilor are o semnificaţie aparte: ţara se confruntă cu o criză demografică „existenţială”, cu cel mai rapid declin al populaţiei din Europa. Trauma s-a declanşat după prăbuşirea URSS, iar de atunci, Moldova a pierdut o treime din populaţie. Fiind unul dintre cele mai sărace state europene, drama va continua mult timp.
În vara anului 2019, Valentina Istrati, şefa secţiei recensăminte ale poplaţiei a Biroului Naţional de Statistică al Republicii Moldova a devenit, în sfârşit, un om împlinit, profesional vorbind. Nu mai trebuia să mintă. În iulie, după ani de diseminare a unor cifre imaginare, BNS a venit cu un număr realist despre câţi oameni trăiesc în (cea mai mare parte) a ţării. La 1 ianuarie 2019, Moldova avea o populaţie de 2,68 milioane de persoane. Pentru orice economie, astfel de cifre sunt importante pentru că pot arăta, spre exemplu, cât de bogată este în comparaţie cu altele – PIB per capita –, cum evoluează şi care-i este locul în lume.
Pentru Republica Moldova, proiecţiile organizaţiilor internaţionale sunt cât se poate de sumbre. Până la recensământul din 2018, datele despre populaţie variau în funcţie de cel care făcea estimările. La Eurostat, biroul de statistică al Comisiei Europene, populaţia Moldovei era de 3,55 milioane. La ONU, de 4,04 milioane, iar rezultatul includea regiunea separatistă Transnistria, pe care guvernul de la Chişinău nu o controlează şi care ieşise din statisticile BNS în 1998. A fost „într-adevăr dificil”, povestea Istrati pentru Balkan Insight când a fost întrebată despre cum şi de ce BNS a transmis guvernului, către Eurostat, ONU şi alte instituţii cifre care erau false – şi despre care toţi cei care ştiau câte ceva despre populaţia Moldovei intuiau că sunt greşite. Astfel de calcule dau totul peste cap.
Deoarece estimarea privind numărul de locuitori era greşită, o mare parte din restul datelor oficiale ale Republicii Moldova, inclusiv Produsul Intern Brut pe cap de locuitor şi rata de fertilitate, au fost incorecte. Motivul pentru care cifrele despre Moldova depăşeau atât de mult realitatea a fost că BNS habar nu avea câţi oameni părăseau ţara. Astfel, a folosit cifre bazate pe recensămintele din 1989 şi 2004 şi a făcut estimări ale populaţiei fără nicio idee despre cifrele reale. Folosind metodologii vechi, a adăugat apoi la populaţia sa totală o cifră pentru persoanele raportate de diferite recensăminte ca locuind efectiv în străinătate. Aceasta însemna că cifrele utilizate înainte de iulie, deşi greşite, nu erau false în sensul necinstit deoarece BNS făcea previziuni după formule statistice, aşa cum ar fi trebuit. Instituţia pur şi simplu nu avea capacitatea de a calcula cu exactitate date vitale.
Astfel, lipsiţi de fonduri şi expertiză, statisticienii au folosit aceste numere pentru că nu aveau altele şi pentru că nu puteau să admită pur şi simplu că nu ştiau câţi oameni locuiau în ţară. Potrivit lui Eliahu Ben Moshe, un expert israelian contractat de ONU pentru a ajuta BNS să rezolve problema, acest lucru a dus la echivalentul statistic al „dependenţei de droguri”. La recensământul din 2014, timpul şi banii s-au epuizat înainte de a fi numărată 41% din populaţia capitalei, Chişinău. Un sondaj ulterior a reuşit în cele din urmă să remedieze acest lucru şi astfel populaţia totală a fost socotită la 2,86 milioane fără Transnistria.
Cu toate acestea, nu a existat o estimare despre câţi moldoveni au emigrat şi, prin urmare, care ar trebui să fie cifrele populaţiei între recensăminte. În iulie, noul rezultat, actualizat pentru 2019, a fost în sfârşit făcut public. S-a bazat pe date culese de poliţia de frontieră cu algoritmi de identificare a numărului imens de moldoveni care călătoresc cu paşapoarte româneşti, ruse sau de altă natură. Nu este ceva în totalitate sigur, a spus Istrati, pentru că metodologia poate identifica persoanele doar dacă au călătorit măcar o dată cu un document moldovenesc. De asemenea, transnistrenii controlează o mare parte a graniţei Moldovei cu Ucraina, aşa că nu există deloc date din acea direcţie, dar BNS consideră că acestea nu sunt suficient de mari pentru a-şi schimba estimările pe care le are acum. Iar numerele sunt importante.
De la Marea Neagră până la Marea Adriatică, problema scăderii populaţiei este o dramă. În Moldova, este o traumă. Din 1989, populaţia sa s-a micşorat cu aproape o treime şi dacă tendinţa continuă în 15 ani ar putea ajunge la puţin peste jumătate din ceea ce era atunci. În ceea ce priveşte demografia, cifrele despre Moldova sunt cele mai înspăimântătoare din întreaga Europă. O astfel de pierdere devastatoare de populaţie provoacă deja probleme grave, cum ar fi lipsa forţei de muncă şi de profesionişti – medicii, profesorii –, dar aceste probleme afectează şi alte părţi ale Europei postcomuniste. Ceea ce este diferit este că scăderea populaţiei în Moldova a început să fie descrisă în termeni existenţiali. Încă de la obţinerea independenţei în 1991, Moldova a fost devastată de tulburări politice, sărăcie şi corupţie la scară mare. De asemenea, ţara a fost divizată între cei care îşi doresc un viitor legat de cel al UE şi de Occident, iar aici intră şi cei care doresc unirea cu România, şi cei care vor legături mai strânse cu Rusia.
Dar când Aureliu Ciocoi, ministrul de externe şi fost premier, spune că ţara mai la dispoziţie are aproximativ un deceniu pentru a-şi rezolva problemele, el are în vedere şi pierderea de populaţie. „Misiunea noastră”, a spus Ciocoi pentru BIRN, „este să ne asigurăm că Moldova rămâne un stat viabil”. Mulţumită noilor estimări privind emigrarea, în 2019 s-a constatat o pierdere masivă de 1,8% din populaţie faţă de anul precedent. Cifra pentru 2019 nu include Transnistria, dar dacă este luată în calcul o estimare aproximativă a numărului de persoane din regiunea separatistă, populaţia întregii Moldove ar fi de aproximativ trei milioane. Un studiu al Fondului pentru Populaţie al ONU şi al Centrului de Cercetare Demografică din Moldova estimează că până în 2035 populaţia ţării, fără Transnistria, se va micşora la 2,08 milioane, o scădere cu 22,38% faţă de 2019. Dacă s-ar presupune că populaţia Transnistriei s-a redus şi ea cu aproximativ un sfert şi până atunci va ajunge la aproximativ 300.000, populaţia întregii ţări va fi scăzut cu 45% în raport cu nivelul din 1989. Chiar înainte de colapsul Uniunii Sovietice în 1991, câteva mii de evrei moldoveni au reuşit să plece în Israel, iar emigrarea lor a crescut masiv ca număr la începutul anilor 1990.
Acum a mai rămas doar o frântură din ceea ce odinioară era o uriaşă comunitate basarabeană de evrei. La începutul anilor 1990, alţii, în special ruşi şi ucraineni, au îngroşat conturul a ceea ce se numeşte perioada „migraţiei etnice”. Zeci de mii au fost apoi strămutaţi intern şi peste graniţele ţării de conflictul violent din 1992, în care Rusia a susţinut secesiunea entităţii statale nerecunoscute de nimeni şi cunoscute ca Transnistria. Deschiderea frontierelor Moldovei şi prăbuşirea vechii economii sovietice au încurajat iniţial la un număr mare de moldoveni să călătorească în străinătate mai degrabă ca mici comercianţi decât ca migranţi. Apoi, în 1998, pe măsură ce criza financiară din Rusia a produs noi unde de şoc în întreaga regiune, moldovenii au început să plece în număr mare pentru a locui în marile oraşe ale Rusiei, unde era de lucru, în special în comerţ şi în construcţii, dar şi în alte părţi ca muncitori sezonieri.
Tot atunci, moldovenii au început să exploreze pentru prima dată Occidentul, un număr mare de oameni începând să lucreze ilegal, mai ales în Italia, unde le-a fost uşor să înveţe limba italiană. Deşi pentru a merge în Rusia nu erau necesare vizele, pentru ţările occidentale acestea erau greu de obţinut. Şi în timp ce România permitea ca majoritatea moldovenilor să poată obţine cetăţenia română cu uşurinţă, interesul iniţial a fost extrem de redus deoarece românii nu puteau călători în Vest pentru a munci. Bulgaria oferea, de asemenea, paşapoarte unui număr mic de etnici bulgari din Moldova, plus membrilor comunităţii minoritare găgăuze. În 2002, o amnistie în Italia a dat moldovenilor care lucrau ilegal posibilitatea de a intra în legalitate şi de a-şi aduce familiile. Aceasta a fost prima deschidere majoră pentru emigrarea legală într-o ţară occidentală. În 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, dar românii nu au putut lucra legal în toate ţările UE timp de câţiva ani. Totuşi, de acum înainte, dacă ar dobândi paşapoarte româneşti, moldovenii ar putea lucra oriunde ar putea şi românii. Dar, făcând acest lucru, însemna că ei apăreau în statisticile străine ca români şi astfel numărul lor era aproape imposibil de urmărit.
În 2014, moldovenii au primit dreptul de a călători fără viză în zona Schengen a UE, ceea ce însemna că oricine, chiar şi fără paşaport românesc sau bulgar, putea să călătorească acolo şi să lucreze ilegal dacă dorea. Pentru statisticieni este o mare provocare să stabilească în ce ţări au plecat moldovenii şi câţi. Diaspora moldovenească este estimată la 800.000 – două milioane de persoane. Până la mijlocul anilor 2000, în Rusia se duceau mai mulţi decât în Occident, dar acum majoritatea celor care pleacă să trăiască şi să lucreze în străinătate se îndreaptă spre Vest. Potrivit sociologului Vadim Pistrinciuc, aproximativ o jumătate de milion de moldoveni locuiau în anii de dinainte de pandemie în Rusia, dintre care mulţi au cetăţenie rusă. Ministerul român de Externe estimează că încă o jumătate de milion de moldoveni au cetăţenie română, dintre care aproximativ jumătate se crede că locuiesc în România. Statisticile italiene arată că în Italia trăiesc 125.285 de moldoveni, dar nimeni nu ştie câţi dintre cei 1,2 milioane de români înregistraţi acolo sunt moldoveni sau câţi moldoveni sunt printre cei 1,78 milioane de români înregistraţi în Spania, Germania şi Marea Britanie.
Având în vedere nivelul scăzut al salariilor din Moldova, ceea ce este extraordinar nu este doar numărul mare de moldoveni care pleacă, ci şi volumul mare de oameni care vin şi pleacă, potrivit lui Eliahu Ben Moshe, expertul israelian care ajută Biroul Naţional de Statistică. În 2017, de exemplu, 159.000 au plecat din ţară, dar aproape 110.000 s-au întors, adică o pierdere netă de 49.400 de oameni. În 2016, 153.200 au plecat, dar s-au întors 107.200, adică o cifră netă de emigrare de aproape 46.000. „Acesta este un exod”, spune Ben Moshe. „Vorbim de un nivel foarte ridicat de emigrare.” El crede că aceste cifre sunt atât de mari încât „contestă definiţia migraţiei” şi că vede aceasta ca pe „o nouă versiune a navetismului”. Aceasta înseamnă că, deşi 2,68 milioane ar putea fi prima cifră de încredere în ultimii ani pentru populaţia Moldovei controlate de guvern, numărul de persoane prezente efectiv în ţară în orice moment ar putea fi mult mai mic. Din Moldova şi până în Croaţia, emigraţia este doar o parte a problemei demografice – cealaltă arată o natalitate scăzută şi o populaţie îmbătrânită.
Până în iulie 2019, însă, cifrele publicate în Moldova erau greşite, deoarece au fost calculate utilizând un număr mult mai mare al populaţie rezidente decât era cazul în realitate. Spre exemplu, se credea că femeile din Republica Moldova au doar 1,28 copii (statistic), ceea ce ar face ca rata fertilităţii din Moldova să fie una dintre cele mai scăzute din lume. Numărul a fost recalculat la 1,82, nivel mai mic decât cel de 2,1 necesar pentru a înlocui generaţiile dintr-o populaţie, dar mai mare decât nivelul de 1,71 din România şi decât media UE de 1,59. Totuşi, din 1999, în fiecare an au murit mai mulţi moldoveni decât s-au născut, ceea ce înseamnă că, chiar şi fără emigrare, populaţia ţării s-ar micşora. În 2018, au existat 34.738 de născuţi vii pe teritoriul controlat de guvern şi 37.303 decese. Recalcularea cifrelor populaţiei Moldovei a relevat, de asemenea, că speranţa de viaţă este mai mică decât se credea.
Înainte de pademie, indicatorul era de 70,6 ani, dar exista un decalaj mare între bărbaţi şi femei. Speranţa de viaţă pentru bărbaţi era de 66,2 ani, iar pentru femei este de 75 ani. Acestea sunt cifre similare cu cele din Rusia, Belarus şi Ucraina şi, în special pentru bărbaţi reflectă alimentaţia necorespunzătoare, consumul de alcool şi fumatul. Adică sărăcia. Bătrânii, dintre care o mare parte se bazează pe remiterile din străinătate pentru a trăi decent, sunt, de asemenea, cei mai vulnerabili şi predispuşi la sărăcie din Moldova, a spus Eduard Mihalas de la Fondul ONU pentru Populaţie. În timp ce populaţia îmbătrâneşte, aşa cum se întâmplă peste tot în Europa, situaţia din Moldova nu este – şi nu va fi – din punctul de vedere al îmbătrânirii la fel de dramatică ca în multe alte ţări, deoarece din ce în ce mai multe familii întregi pleacă în străinătate, ceea ce înseamnă o proporţie mai mică de persoane în vârstă în viitor.