România anului 1989 şi până la finalul anilor ’90 era secătuită de cunoştinţe tehnologice, de pieţe de desfacere şi de bani. Investiţiile străine au adus bani, knowledge, pieţe şi au pregătit generaţii întregi de angajaţi.
Pe lângă investiţiile străine au putut să crească şi afacerile private româneşti mai curate, nu numai cele făcute cu statul şi cu devalizarea statului.
Banii de la UE – intrări de 45 de miliarde de euro în ultimii 10 ani, din care am dat înapoi 15 miliarde de euro – s-au reflectat în creşterea PIB/locuitor de la 39% în 2006 la 58% în 2016 faţă de media UE. Zona Bucureşti-Ilfov are un PIB/locuitor peste media UE.
Fără investitorii străini care au schimbat peisajul gri al economiei româneşti de la finalul anilor ’90 şi fără banii UE, nu ar fi plecat din ţară 4 milioane de români, ci 8 milioane, cu noi în frunte.
Din raţiuni politice şi economice, investiţiile străine şi extinderea UE au venit în România pentru forţă de muncă, piaţă de desfacere şi linişte. Gândiţi-vă că Europa traversează cea mai lungă perioadă de pace şi prosperitate din toată istoria ei.
Extinderea UE a însemnat atragerea unei forţe de muncă din România în ţările puternice din UE care aveau nevoie de oameni care să muncească – 4 milioane de români sunt peste graniţe, din care peste 3 milioane în Europa –, iar pentru restul de forţă de muncă au venit în România, unde angajează 1,5 – 2 milioane de oameni din totalul de aproape 5 milioane de angajaţi.
Cu 1,5 – 2 milioane de oameni angajaţi în România, multinaţionalele controlează 50% din totalitatea businessului de pe plan local.
Ce se întâmplă şi ce se va întâmpla în continuare într-un ciclu de 10 – 20 de ani?
1. Multinaţionalele vor fi în frutea creşterii salariului minim pentru că vor avea nevoie de forţă de muncă. De ce spun asta: când au venit în România, multinaţionalele care îşi bazau businessul pe lohn au făcut tot ce le era în putere pentru a ţine salariile jos. Acest lucru a avut în timp un efect advers: i-a trimis la muncă în străinătate pe o bună parte din români.
Ce se întâmplă acum? Multinaţionalele au investiţii de făcut pentru că economia Europei şi-a revenit după criză, dar nu au oameni, iar acest lucru începe să se vadă în business. Dacă ar fi acceptat şi ar fi susţinut mai din timp creşterea salariului minim, poate 1 milion de români din 4 milioane ar fi rămas în ţară, iar multinaţionalele ar fi avut de unde să aleagă. Aşa, acum costă mai mult să găseşti pe cineva să vină la muncă decât dacă ai fi avut un salariu minim mai mare.
În acest joc al salariului minim, companiile româneşti nu contează, pentru că nu au forţă economică să mişte lucrurile. Şi oricum antreprenorilor români le convine un salariu minim mic.
2. Multinaţionalele au angajat mai mult de jumătate din competenţa din România, la un preţ extraordinar. Dar nu au pus nimic în loc, nu s-au uitat ce se întâmplă în şcoală, nu s-au îngrijit ca fluxul de sânge proaspăt să curgă în continuare, iar acum s-au trezit că şcoala şi educaţia în totalitate nu oferă ceea ce aşteaptă ei.
Pentru că au lăsat educaţia la mâna politicienilor, iar clasa politică s-a deteriorat an de an, nu mai are cine să vină din urmă. Bazinul şcolii seacă an de an. Educaţia şi şcoala nu trebuie lăsate numai în mâna statului, pentru că întotdeauna economia va merge mai repede, iar şcoala nu poate să ţină pasul. Aşa că acum multinaţionalele trebuie să pună mâna şi să facă educaţie ca să-şi ţină businessul competitiv.
3. Multinaţionalele au venit în România, cel mai adesea, prin investiţii de la zero şi prin achiziţia companiilor româneşti fie de la stat – cele mai mari, de monopol (businessul ideal al capitalismului) –, fie au achiziţionat afacerile antreprenorilor români.
în cinci ani, cred că nu mai rămâne picior de antreprenor român mare şi mijlociu, pentru că deja fondatorii sunt epuizaţi şi nu mai au energie şi nici urmaşi pentru un nou ciclu. Bineînţeles că sunt şi excepţii, dar nu schimbă datele problemei.
La un moment dat, multinaţionalele se vor trezi că sunt singure în piaţă şi nu mai au cu cine să se lupte şi se vor transforma treptat în nişte businessuri grase, din ce în ce mai puţin competitive. Ce va urma atunci? Fie multinaţionalele vor crea ele incubatoare pentru a găsi noi idei (odată ce multinaţionalele devin puternice creativitatea scade), fie grăsimea lor va permite apariţia unor afaceri noi care au puterea să se mişte mai repede. Gândiţi-vă cum au apărut Google, Facebook sau Amazon. Păstrând proporţiile, aşa se va întâmpla şi pe piaţa românească.
Din raţiuni economice şi nu în ultimul rând politice, pentru a face faţă Chinei, multinaţionalele vor fi nevoite să majoreze salariile, să se ocupe de educaţie şi să creeze propriul ecosistem de antreprenoriat, adică să se transforme într-un stat, ceea ce de fapt sunt acum, prin puterea pe care au căpătat-o.