BusinessMagazin

Tag: fabrici

  • Referinţa românească pentru Industria 4.0

    Fabrica Arctic de la Ulmi reprezintă prima unitate de producţie Industry 4.0 din România, cea mai mare investiţie a producătorului de electrocasnice Arçelik şi o referinţă în industrie —nu doar în România, ci la nivel european. De ce a decis grupul turcESC să creeze pe piaţa locală un hub de producţie regional a povestit Murat Büyükerk, CEO-ul Arctic, în cadrul proiectului Top Digital Transformers, publicat de Business MAGAZIN recent.

     

    Am ales România pentru a construi una dintre cele mai moderne fabrici din Europa, tocmai pentru că avantajele sale competitive depăşesc numeric provocările, inclusiv în ceea ce priveşte digitalizarea”, a spus Murat Büyükerk, CEO al producătorului de electrocasnice Arctic, referindu-se la una dintre cele mai importante investiţii ale companiei, fabrica de maşini de spălat de la Ulmi.

    Arctic este cel mai mare producător de electrocasnice din România şi Moldova, cel mai mare exportator de electrocasnice din ţară şi deţine aici două dintre cele mai mari fabrici de bunuri de folosinţă îndelungată din Europa continentală: fabrica de maşini de spălat rufe din şi cea de frigidere din Găeşti. În cadrul fabricii de la Ulmi, cele mai recente tehnologii de machine learning şi procesele de automatizare implementate permit angajaţilor să lucreze cot la cot cu peste 200 de roboţi, generând o creştere a productivităţii de 30%. Fabrica încorporează sisteme automate pentru manipularea şi depozitarea componentelor, acestea fiind transportate din depozit spre linia de asamblare cu ajutorul maşinilor autonome. Peste 70% din operaţiunile de producţie au la bază sisteme autodeterminate şi autogestionate, în vreme ce controlul calităţii este 100% automatizat. „Fiind o fabrică inteligentă, maşinile «vorbesc» între ele prin intermediul IoT, sistemul devine tot mai bun în a se optimiza singur şi în a face predicţii tot mai precise, iar angajaţii comunică în timp real cu tot acest ecosistem prin interfeţe bidirecţionale. Vorbim despre o infrastructură care colectează informaţii în timp real din aproximativ 22.000 de puncte de generare, adăugându-le la o bază de date ce cuprinde milioane de produse şi componente”, explică Büyükerk.

    Noua fabrică de la Ulmi reprezintă prima unitate de producţie Industry 4.0 din România şi este cel mai important proiect pe care l-au realizat – a fost construită într-un timp record de 17 luni, în urma unei investiţii de 153 de milioane de euro. Fabrica are în portofoliu un număr extins de acreditări ca unitate de producţie verde, fiind şi singura din ţară care a primit certificarea LEED Platinum, o recunoaştere a performanţelor în domeniul producţiei sustenabile. Totodată, a fost recunoscută de Forumul Economic Mondial ca fiind una dintre cele mai inovatoare  din lume, parte din reţeaua Advanced 4th Industrial Revolution Lighthouse.

    Carte de vizită Murat Büyükerk:

    ►ŒCEO cu o vastă experienţă internaţională, atât la nivel strategic, cât şi operaţional, deţine rolul de CEO al Arctic România din ianuarie 2018;

    ►Lucrează pentru producătorul de electrocasnice Arçelik de peste 30 de ani;

    Ž►A coordonat cu succes activitatea de brand a companiei, ghidând echipe din peste  100 de ţări din Europa, Asia, Orientul Mijlociu şi Africa.

     

    CEO-ul Arctic spune că în prezent, sunt în curs de extindere a capacităţii de producţie a acestei fabrici la 2,2 milioane de maşini de spălat rufe pe an. Au investit însă încă 10 milioane de euro şi în fabrica din Găeşti, concentrându-se pe creşterea producţiei, în special pe sporirea gradului de automatizare şi pe îmbunătăţirea controlului calităţii.

    „Pe lângă locaţia geostrategică a ţării şi mediul său de afaceri sănătos, forţa de muncă educată reprezintă unul dintre atuurile sale cele mai puternice”, descrie, în continuare, Büyükerk, motivele pentru care au ales construirea hubului digital de aici.

    Din punctul lui de vedere, România este competitivă din perspectiva capitalului uman şi al infrastructurii digitale, ceea ce o face ideală pentru Industry 4.0 şi IoT, termenii sinonimi transformarea digitale în domeniul industriei. „Schimbarea rolurilor şi importanţa crescută a tehnologiilor complexe necesită noi competenţe la nivelul forţei de muncă. Poziţii precum experţi în domeniul automatizării, software-ului sau cercetării şi dezvoltării sunt tot mai căutate. Talentul şi abilităţile angajaţilor din România ne permit să gândim şi să implementăm cu uşurinţă programe de dezvoltare care să fie în concordanţă cu aceste realităţi”, explică el. Un astfel de exemplu este programul TechPro Academy, dezvoltat de companie în colaborare cu Universitatea Koç din Turcia şi implementat atât în Turcia, cât şi în România pentru a îmbunătăţi competenţele inginerilor, specialiştilor şi experţilor seniori care lucrează în producţie şi tehnologie, cu o atenţie deosebită acordată subiectelor Industry 4.0. „Obiectivul nostru asumat este să transformăm ţara într-un hub de producţie regional. Cred că România are atât infrastructura digitală, cât şi tradiţia universitară sau abilităţile necesare pentru a profita din plin de cea de-a patra revoluţie industrială”, spune el. De altfel, obiectivele sale ca CEO al companiei ţin de accelerarea digitalizării la toate cele trei niveluri – procese de business, cultură organizaţională şi experienţa clienţilor: „Arctic a devenit un pionier în propagarea tehnologiilor Industry 4.0 în România şi sunt hotărât să continui în această direcţie”.

    Din punctul său de vedere, digitalizarea înseamnă mai mult decât progres bazat pe tehnologie, întrucât implică crearea de valoare adăugată din punct de vedere social şi de mediu. „Metodele de producţie smart reduc erorile, ceea ce duce la o creştere a eficienţei producţiei, la rândul său esenţială pentru stimularea competitivităţii industriale.

    „O eficienţă mai mare este asociată cu reducerea emisiilor poluante, plus consum de materiale şi energie per produs mai mici. Transformarea digitală ne permite să dezvoltăm şi să lansăm produse inovatoare şi să ne adaptăm mai bine la cerinţele în schimbare ale consumatorilor, plasând totodată sustenabilitatea în centrul operaţiunilor noastre. Crearea de plus-valoare din punct de vedere social şi de mediu împreună cu abordarea centrată pe consumator s-au dovedit a fi strategia câştigătoare”, observă el. Punctează şi că, la un nivel mai general, introducerea de produse noi pe piaţă are implicaţii sociale mai vaste, cum ar fi o economie mai puternică, democratizarea tehnologiei şi îndeplinirea standardelor de producţie sustenabilă, în linie cu angajamentele de mediu ce vizează reducerea emisiilor de carbon şi eficienţa energetică.

     

    Catalogul „Top Digital Transformers” reprezintă un proiect realizat de Business MAGAZIN şi susţinut de compania DocProcess, care are menirea recunoaşterii meritelor acelor persoane ce au înregistrat reuşite în domeniul transformării digitale. Ne-am axat pe companii considerate a fi în avangarda transformării digitale de către reprezentanţii acestora şi de către piaţă. Acest proiect nu reprezintă un clasament, iar numele incluse în cadrul catalogului nu sunt, cu siguranţă, numele tuturor liderilor digitali din companii: lista este deschisă şi aşteptăm în continuare propunerile dvs., atât pentru articolele din Business MAGAZIN, cât şi pentru ediţiile viitoare ale acestui proiect.

     

  • Închiderile de fabrici din Rusia pot reprezenta o oportunitate de a atrage investiţii în alte ţări, chiar şi România?

    ►„Orice criză generează şi oportunităţi. Cu siguranţă marii jucători din business analizează locaţii alternative pentru relocarea afacerilor. În acest sens, este extrem de important ca autorităţile din România să definitiveze un plan coerent şi clar de atragere a acestor investiţii, pentru a face faţă competiţiei din ţările învecinate – Polonia, Ungaria sau Cehia. În plus, recomand companiilor din România să reanalizeze planurile de afaceri în linie cu noua realitate economică şi cu obiectivul de a identifica oportunităţile momentului“, spune Ciprian Lăduncă, managing partner la LCL Advisory.

    ► Trebuie însă ţinut cont de faptul că marii jucători din industria bunurilor de larg consum sistează investiţiile noi, nu suspendă total activitatea, anunţând „în cor“ că vor continua să furnizeze bunuri de necesitate zilnică. Acest anunţ a fost făcut şi de P&G, dar şi de Unilever sau Nestlé. Grupul elveţian Nestlé, spre exemplu, are vânzări anuale în Rusia de 1,7 mld. franci (1,7 mld. euro), aceasta fiind o piaţă analizată separat în rapoartele anuale ale gigantului. Mai mult, pe această piaţă Nestlé are şase fabrici, realizând aici băuturi, dulciuri, mâncare pentru animale, lactate/îngheţată, dar şi alte bunuri alimentare, conform raportului anual. Spre comparaţie, în România nu există nicio fabrică a grupului, singura unitate, cea din Timişoara, unde se produceau napolitane şi cafea, fiind închisă în 2019. Conform aceleiaşi surse, fabrica din România e încă deţinută de Nestlé, dar e nefuncţională. ZF a întrebat compania dacă are planuri să dezvolte producţie local, dar oficialii Nestlé nu au oferit un răspuns clar în acest sens.

    ► Totuşi, pentru unele companii, situaţia din Rusia ar putea însemna o regândire a producţiei şi relocare în alte ţări, chiar şi România.

    ► Pentru altele, mai exact pentru firmele care au producţie în aproape fiecare ţară din lume, exitul – chiar şi temporar -din Rusia va fi o gaură în vânzări. Spre exemplu, pentru Coca-Cola HBC, o cincime din volumul de îmbuteliere venea din Ucraina şi Rusia. Recent, grupul cu afaceri anuale de 7 mld. euro, a anunţat retragerea din piaţa rusească.

    ► „Ca urmare a anunţului recent al The Coca-Cola Company că îşi suspendă operaţiunile din Rusia, noi respectăm decizia şi lucrăm la implementarea ei. Vom încerca să ţinem cont de interesele angajaţilor, clienţilor şi furnizorilor din Rusia“, potrivit unui anunţ la Coca-Cola HBC pe site-ul propriu.

     

    Relaţia noastră cu The Coca-Cola Company rămâne puternică şi continuăm să fim parteneri pe restul pieţelor“, potrivit unui anunţ la Coca-Cola HBC pe site-ul propriu.

    ► Coca-Cola HBC este al treilea cel mai mare îmbuteliator al grupului american după volumele vândute, compania fiind prezentă pe mai multe pieţe din Europa, printre care şi România. Coca-Cola, una dintre cele mai mari şi cunoscute afaceri din lume, are un model de funcţionare diferit faţă de celelalte companii. Mai exact, businessul este împărţit în fiecare ţară în două şi operat prin două entităţi juridice diferite „ un îmbuteliator şi o companie care deţine mărcile grupului.

    ► Astfel, The Coca-Cola Company este „vârful“ piramidei sistemului, este compania de la care pleacă tot businessul. Această firmă are afaceri anuale de 33 mld. dolari şi un profit net de 7,7 mld. dolari, ceea ce înseamnă o marjă de 23,5% anul trecut. Mai mult, The Coca-Cola Company figurează acţionar direct în cadrul tuturor marilor săi îmbuteliatori, printre care Coca-Cola HBC.

    ► Momentan, aceste retrageri sunt anunţate de câteva sute de companii din întreaga lume Occidentală, însă cum se va întâmpla acest lucru sau ce se va întâmpla cu ce rămâne în Rusia e încă un mister.

  • România importa din Rusia scutece şi tampoane în valoare de peste 11 mil. euro. Una dintre cele mai mari fabrici ale P&G e în Rusia, unde americanii produc Pampers şi Always

    Gigantul american P&G deţine în Rusia operaţiuni importante de producţie în Novomoskovsk şi Sankt Petersburg. Pe această piaţă, grupul realizează atât detergent Tide sau Ariel şi produse de curăţenie precum Fairy sau Mr Proper, cât şi scutece Pampers şi absorbante Always ori tampoane, conform datelor de pe site-ul propriu şi din presa internaţională. O parte din producţie este destinată pieţei din Rusia, dar o importantă parte merge către export, acesta fiind modelul de operare al P&G care are două fabrici şi în România – una de capsule de detergent şi o alta de produse pentru păr. În cazul lor, 90% din producţie ia drumul exportului, ajungând, conform celor mai recente date ZF, şi în Rusia sau Ucraina. Reprezentanţii P&G nu au răspuns solicitării ZF privind importul sau exportul de produse din şi către Rusia sau Ucraina în contextul geopolitic actual.

    Totuşi, conform datelor INS aferente primelor 11 luni din 2021, România a importat din Rusia scutece şi tampoane în valoare de peste 11 mil. euro. Brandurile Pampers şi Always, lider fiecare în segmentul său – de scutece şi respectiv absorbante – sunt ambele în portofoliul P&G, grup care le produce printre altele în Rusia.

    Din datele Reuters, gigantul chiar în 2019 a investit în dezvoltarea producţiei din această ţară. Războiul din Ucraina, rezultat ca urmare a invaziei Rusiei în urmă cu mai bine de o săptămână, face însă ca livrarea din aceste două ţări să fie dificilă sau chiar imposibilă.

    Totuşi, un grup de talia P&G are producţie şi în alte ţări din Europa. Spre exemplu, absorbante compania realizează şi în Ungaria şi Belgia, conform datelor de pe site-ul propriu. Tot în Ungaria sunt produse şi scutecele Pampers. Oficialii P&G nu au precizat până la momentul redactării acestei ştiri dacă se va reorganiza producţia şi distribuţia de aceste bunuri.

    De altfel, P&G nu a anunţat încă o poziţie oficială privind operaţiunile din Rusia, aşa cum au făcut-o alte companii care au anunţat exitul sau continuarea operaţiunilor. Şi în Ucraina P&G are două fabrici.

     

  • Noua viaţă a fabricilor vechi, Pe vremuri aici lucrau mii de oameni, dar acum vin aici mii de oameni să se distreze

    Nu de multe ori, vechi fabrici fac loc altor proiecte imobiliare, cu aceeaşi utilizare sau chiar comerciale şi rezidenţiale. Uneori, pe locul fabricii apare un parc, aşa cum s-a întâmplat în Taiwan, unde o fabrică de zahăr abandonată din Pintung City a devenit un loc de relaxare pentru public, scrie Dezeen.

    Proiectul, gândit şi realizat de ECG International Landscape Consultants, a transformat fosta platformă de 160.000 de metri pătraţi a fabricii de zahăr în ceea ce se cheamă Heito 1909, după numele oraşului din perioada ocupaţiei japoneze de la acea vreme şi anul deschiderii capacităţii de producţie.

    Parcul încadrează în peisaj ruinele fabricii, cum ar fi bazine de apă reziduală sau un tunel subteran, planul exact al acesteia putând fi văzut din aer. Heito 1909 include şi o machetă a vechii fabrici, o construcţie care aminteşte de un pavilion de bambus construit în anii ’20 cu ocazia vizitei celui care avea să devină împăratul Japoniei, loc de joacă pentru copii şi belvedere în zona unuia dintre bazine.

  • Opinie Dragoş Damian, Terapia Cluj: Stimaţi lideri de la PSD, PNL şi UDMR, dacă tot v-am prins la negocieri împreună vă rog nu uitaţi ca în planul de guvernare să treceţi 100 de milioane de euro pentru fabrici de medicamente

    O foarte scurta opinie, reluand ceea ce am mai scris despre acest subiect in ultimele 18 luni,

    aici: Domnule Iohannis, Domnule Orban: daţi-mi 100 mil. euro, strângem o echipa de specialişti şi construim trei fabrici: una de vaccinuri, una de injectabile pentru ATI şi una de alcool izopropilic

    aici: Dragoş Damian, CEO Terapia: Domnule Ciolacu, Domnule Dâncu, aceeaşi solicitare: daţi-mi 100 de milioane de euro şi construim trei fabrici: una de vaccinuri, una de injectabile pentru ATI şi una de alcool izopropilic

    si aici: Dragoş Damian, Terapia Cluj: Domnule Premier, curaj, iesiţi din robia influencerilor de partid. Pe 10 mai, la Bruxelles, puneţi pe masă 20 milioane de euro (0,1%) din PNRR pentru o fabrică de vaccinuri

    Asadar, toate datele au fost prezentate deja, insa acum am satisfactia ca toata lumea sta la masa la negocieri si, in plus, este prezent si UDMR, care poate sa impartaseasca din experienta Ungariei (tara pe care deja am depasit-o la PIB-ul / capita) care a aprobat investitii de 200 milioane Euro (jumatate din cat am sugerat in opinii) pentru 50 de companii urmarind sa scada dependenta tarii vecine de “bunavointa si ajutorul altora”, cum se exprima Ministrul de Externe ungar.  

    Daca avem de la Buget 270 milioane de Euro pentru 12 elicoptere Black Hawk (fabricate, apropos, in Polonia, tara pe care urmeaza sa o depasim la PIB / capita in urmatorii doi ani) gasim si 100 milioane de Euro pentru fabricarea de medicamente, bani care nici macar nu trebuie sa vina de la Buget ci din fonduri de rezilienta pentru sanatate, din PNRR, EU4Health sau alte surse de finantare dedicate.

    Fabricile de medicamente inseamna nu numai medicamente pentru zile albe si zile negre, dar si tehnologie care permite calificarea de varf a resursei umane (inclusiv crearea de slujbe calificate pe orizontala si verticala) si venituri financiare care raman in Romania.

    Daca aveam industrie farmaceutica puternica probabil ca depaseam Ungaria si Polonia inca de acum cativa ani si aveam si economie sustenabila, pentru ca una este PIB-ul din industria de manufactura si exporturi si alta din servicii si importuri.

    Dupa ce terminati de negociat pozitiile si orgoliile, negociati pragmatic si industriile strategice, pentru ca Romania sa se schimbe serios pana in 2030.

  • De ce ar trebui industria auto est-europeană să se teamă de traficul din Africa

     

    Industria auto este considerată a fi cel mai globalizat dintre sectoarele manufacturiere ale lumii, prin urmare este normal să prindă rădăcini şi în Africa, o regiune în ascensiune economică şi cu o forţă de muncă imensă. Însă industria auto nu doar că a găsit sol fertil acolo, dar a şi început să înflorească. Fructele amare le va culege Europa de Est.

     

    Constructori auto internaţionali şi-au deschis sau îşi construiesc fabrici în Angola, Etiopia, Ghana, Kenya, Namibia, Nigeria, Rwanda şi Africa de Sud. Lider este Maroc, care exportă  80% din producţie în statele bogate ale Europei. Componentele locale au o pondere de 60% în maşinile marocane, semn că fabricile auto au atras constelaţii întregi de producători de piese. Iar pe lângă producătorii de maşini străini au început să se dezvolte şi companii auto locale. Pe drumul acesta mai puţin umblat începe să se facă aglomeraţie, după cum scrie Deutsche Welle. Africa are o populaţie mai mare de un miliard de oameni, 17% din totalul la nivel mondial, dar reprezintă doar 1% din maşinile vândute în întreaga lume, comparativ cu 30% în cazul Chinei, 22% pentru Europa şi 17% pentru America de Nord, potrivit Organizaţiei Internaţionale a Producătorilor de Autovehicule (OICA). Africa are în medie 44 de vehicule la 1.000 de oameni, comparativ cu media globală de 180 şi cu 800 în Statele Unite, arată calculele firmei de consultanţă McKinsey & Company. Aceste lucruri sugerează, pe de o parte, că multe state africane s-ar putea ca pur şi simplu să nu aibă infrastructura necesară creşterii traficului rutier, iar pe de alta, că în multe economii puterea de cumpărare nu este suficient de mare pentru ca mai mulţi oameni să-şi permită să cumpere şi să întreţină automobile. Acest ultim aspect i-ar putea interesa pe producători. Putere de cumpărare mică înseamnă forţă de muncă ieftină când tendinţa în China, Asia şi în economiile mai sărace din Europa este de creştere a salariilor sau de epuizare a forţei de muncă. În 2018, Marocul a preluat de la Africa de Sud rolul de cel mai mare exportator african de autoturisme. Exporturile au ajuns în 2019 la 10 miliarde de dolari (8,5 miliarde de euro). Cele două ţări produc în principal maşini pentru pieţele externe, dar au şi pieţe interne relativ mari.

    VW, Daimler, proprietarul Mercedes-Benz, şi BMW sunt printre cele mai mari constructori auto din Africa, reprezentând peste 90% din toate autoturismele produse şi o treime din maşinile vândute în 2019 în Africa de Sud. Între timp, aproximativ 80% din cele 400.000 de autovehicule produse în Maroc sunt vândute în Europa, principalele destinaţii fiind Franţa, Spania, Germania şi Italia. Industria auto marocană angajează direct 220.000 de persoane, dintre care majoritatea lucrează pentru 250 de furnizori. Anual, marocanii cumpără 160.000 de maşini noi, ceea ce reprezintă un număr mic pentru o populaţie de 36 de milioane de locuitori. În septembrie, gigantul Stellantis – creat în ianuarie 2021 prin fuziunea dintre Fiat Chrysler (Italia-SUA) şi PSA (Franţa) – a anunţat că maşina sa electrică supermini Opel Rocks-e va fi produsă la fabrica de 600 de milioane de dolari a PSA din Kenitra, la nord-est de Rabat, cu capacitatea de a livra 200.000 de vehicule pe an. Stellantis, al patrulea cel mai mare producător de automobile din lume, intenţionează să mărească achiziţiile de piese fabricate în Maroc de la 600 de milioane de euro la 3 miliarde de euro până în 2025. BYD, un important producător chinez de vehicule electrice, a semnat un memorandum de înţelegere cu guvernul marocan pentru a deschide o fabrică tot în Kenitra, în timp ce Hyundai, producătorul auto sud-coreean, ia în calcul să lanseze operaţiuni în Maroc după ce a anunţat că pleacă din Algeria, gonit de acolo de ostilitatea guvernului faţă de industria auto. Şi VW s-a retras din Algeria anul acesta. Între timp, STMicroelectronics, o companie americană cu sediul în Casablanca, tocmai a lansat producţia unei piese importante pentru autovehiculele electrice Tesla în Maroc.

    Poate că principalele motive pentru care Marocul a devenit o poveste de succes sunt apropierea geografică de pieţele europene şi acordurile de liber schimb pe care le-a semnat cu Europa, SUA, Turcia, Emiratele Arabe Unite şi alte ţări. „Uzinele Renault şi Peugeot (PSA) din Tanger şi din împrejurimi sunt acolo pentru că au obţinut oferte favorabile – pentru teren, infrastructură, facilităţi vamale – pentru a investi într-o ţară care se află la o aruncătură de băţ pe mare de Europa“, spune Joe Studwell, de la Overseas Development Institute din Cambridge. „Însă această logică nu funcţionează pentru Africa subsahariană, unde este vorba mai mult despre pieţele locale“, a adăugat el. Furnizorii, personalul şi consumabilele de la nivel local sunt, de asemenea, importante. Renault, de exemplu, îşi procură piese, variind de la banchete la osii, de la furnizori locali. Conţinutul local reprezintă 60% din produsul final. Între timp, costurile cu forţa de muncă sunt de aproximativ un sfert din cele din Spania şi oricum mai mici decât în Europa de Est, aminteşte Financial Times.

    „Statul este extrem de exigent, dar şi ajută foarte mult”, spune Marc Nassif, managing director al Renault în Maroc. Funcţia îl obligă să dea mesajelor sale anumite nuanţe. El mai spune că scutirile fiscale şi stimulentele investiţionale oferite de Maroc – despre care spune că sunt de fapt mai puţin generoase decât cele oferite de alte ţări – nu sunt principalele motive ale succesului acestei ţări. Pe lângă o infrastructură bună – cea mai recentă realizare fiind o nouă legătură feroviară de mare viteză între Casablanca şi Tanger, unde este concentrată cea mai mare parte a producţiei Renault – el subliniază şi coerenţa politicii. Antreprenorii pot merge la un singur ghişeu, la ministerul de resort, şi nu sunt nevoiţi să lupte cu tentacule ale birocraţiei care, mai rău, pot fi concurente. Costul mic al muncii contează şi el. Pentru autoturismele entry-level ca Dacia, marcă a Renault, unde forţa de muncă reprezintă o proporţie mai mare din costul vehiculului, acesta este un motiv cheie pentru localizarea în Maroc, spune Nassif. În doar câţiva ani, fabrica din Tanger a ajuns să livreze mai multe maşini Dacia decât uzina pe care constructorul francez o are în România. Înainte de orientarea Opel spre Maroc, analiştii se aşteptau ca Egiptul să devină următorul centru de producţie auto din regiune. Constructorul auto chinez Dongfeng a semnat un acord-cadru în ianuarie cu compania de stat falimentară egipteană El Nasr Automotive Manufacturing Company pentru a produce în comun vehicule electrice în Egipt.

    Principalele motive pentru care Marocul a devenit o poveste de succes sunt apropierea geografică de pieţele europene şi acordurile de liber schimb pe care le-a semnat cu Europa, SUA, Turcia, Emiratele Arabe Unite şi alte ţări.

    Există, de asemenea, fabrici de producţie mai mici în Kenya şi Rwanda. În Rwanda, Volkswagen testează electromobilitatea. Unităţi de producţie europene sunt planificate pentru Etiopia, Nigeria şi Ghana. În Ghana o particularitate este că guvernul doreşte să limiteze importul de maşini uzate şi învechite. De asemenea, oferă producătorilor de automobile 10 ani de scutiri de impozite. Volkswagen a văzut o oportunitate şi şi-a deschis prima fabrică de asamblare în Ghana în august 2020. Până la 5.000 de vehicule vor fi asamblate acolo pe an, inclusiv Tiguan, Passat şi Polo. Nissan se pregăteşte, de asemenea, să deschidă o fabrică de asamblare acolo. În Nigeria, Kenya, Rwanda şi Ghana, producătorii auto mondiali investesc mai degrabă în fabrici de asamblare decât în unităţi de producţie cu drepturi depline. În Kenya, o companie locală, AVA, asamblează vehicule comerciale medii şi grele pentru Mitsubishi, Fuso, Scania, Toyota, Hino şi Tata. Există, de asemenea, eforturi pentru a produce maşini „de casă” din partea mai multor start-up-uri. În Kenya, Mobius Motors a fost creată în 2009 de antreprenorul britanic Joel Jackson, iar firma intenţionează acum să lanseze un vehicul pentru toate terenurile. În Africa de Sud, o asociere între Mureza şi grupul iranian SAIPA îşi propune să proiecteze şi să fabrice vehicule în Africa pentru piaţa de pe continent. Kiira Motors intenţionează, de asemenea, să lanseze o maşină hibridă în Uganda, în timp ce Innoson este un alt brand indigen, din Nigeria.

    „Vedem că noii producători de automobile mai mici din Africa fac munci mai mici foarte specifice, iar acest lucru, combinat cu noile tehnologii, cum ar fi imprimarea 3D, are potenţial pentru Africa”, a declarat pentru DW Georg Leutert, directorul departamentului de industrii auto şi aerospaţiale de la IndustriALL Global Union. „Acest lucru nu depinde de economiile la scară mare şi ar putea astfel să fie ceva viabil şi fără producţia de masă. Dar există o problemă de recunoaştere a mărcii şi cu infrastructura de servicii, la care se adaugă necesitatea unor investiţii mari în avans“, a adăugat el. „În ceea ce priveşte firmele africane care construiesc maşini africane, Marocul a mers până acum pe drumul low-cost, cu pericolul de a ajunge ca Mexicul, într-o fundătură. Asta înseamnă că există încă prea puţină planificare pentru a investi în know-how şi în capacităţi naţionale pe termen lung“, a spus Leutert.

    Birkin Cars, o companie de automobile din Africa de Sud, este cea mai veche din industrie, fiind născută în 1982. Innoson Vehicle Manufacturing Company a fost fondată de antreprenorul nigerian Innocent Chukwuma şi este prima companie de tehnologie care fabrică maşini în Nigeria. Compania Kantanka Automobile a fost înfiinţată în Ghana, în timp ce Kiira Motors Corporation, o companie ugandeză de automobile, este interesată să creeze un vehicul electric hibrid. Fondată în 2006, compania tunisiană Wallyscar produce 350 de SUV-uri decapotabile pe an. Olfa Seddik de la Wallyscar a declarat pentru DW că compania intenţionează să prezinte cinci noi modele în următorii cinci ani şi să livreze 4.000 de maşini pe an până în 2025. „Tunisia suferă de lipsa infrastructurii de logistică şi de legislaţie. Va dura ceva timp până când ţara va reuşi să rezolve aceste probleme“, a spus Seddik. „Din cauza creşterii salariilor şi a automatizării, este din ce în ce mai logic ca uzinele de producţie să fie mutate înapoi în Europa. Acest lucru va face dificil pentru ţările africane să facă pasul în faţă decisiv în producţia de maşini. Doar Marocul, aflat cumva la marginea UE, şi poate Egiptul în viitorul apropiat să beneficieze de această tendinţă”, apreciază Robert Kappel de la Universitatea din Leipzig. „Pieţele sunt prea mici, atât pentru producătorii auto străini, cât şi pentru producătorii auto locali, precum şi pentru furnizori, deoarece ar avea nevoie de cantităţi mari pentru ca producţia să merite“, a precizat Kappel. Însă, în opt până la 10 ani, se pot schimba multe pe continentul african. Piaţa producţiei auto va deveni mai mare, mai ales că oraşele cu o proporţie mai mare a clasei de mijloc se extind“, crede analistul.

    „Ghana vrea să se stabilească ca un nou punct fierbinte în Africa de Vest. A identificat asamblarea vehiculelor şi fabricarea componentelor auto ca fiind o industrie de ancorare strategică. Prin aceasta, guvernul vrea să stimuleze industrializarea şi să creeze noi locuri de muncă“, a adăugat el. O parte din producţie, de exemplu de cabluri şi munca manuală, se îndepărtează de Europa de Est“, a spus Leutert. „Dar pentru Republica Cehă, Slovacia şi Polonia tendinţa nu reprezintă o problemă reală deoarece au oameni foarte bine calificaţi, au tradiţie în această industrie, costurile sunt încă scăzute şi sunt aproape de producătorii germani şi alţi producători europeni.” „Dar România, Bulgaria şi Balcanii ar putea întâmpina probleme, având în vedere că acestea tind să fie mai puţin stabile în ceea ce priveşte forţa de muncă decât Africa de Nord. Forţa de muncă este mai scumpă, iar infrastructura este slabă“, a adăugat el.

  • Croitoraşul sclav al Europei

    Brandul polonez de echipamente sportive 4F a îmbrăcat atleţii din opt ţări – printre care şi piaţa-mamă – la Olimpiada de la Tokyo din acest an, compania fiind astfel mai vizibilă decât giganţi precum Nike sau Adidas. Îmbrăcămintea sportivilor italieni prezenţi la Jocurile Olimpice a fost realizată de gigantul de lux Armani, un brand de modă iconic în „Cizmă“ şi în toată lumea. Echipamentele românilor nu doar că nu au purtat semnătura vreunui designer local, ci au purtat logo-ul Peak Sports din China, conform celor mai recente date.

     

    Aceasta este încă o dovadă că România nu a reuşit în trei decenii de capitalism să construiască branduri locale de modă puternice, cu sonoritate locală sau internaţională, rămânând la stadiul de croitorul Europei, cu mii de fabrici care lucrează ieftin şi în sistem de lohn, adică pentru alţii.

    Italia este poate cel mai bun exemplu de urmat în domeniu, nume precum Prada, Gucci, Armani, Motivi, OVS sau Calzedonia fiind creionate în această ţară, dar devenind treptat mărci globale. Nu degeaba, de multe ori oamenii pun egal între modă şi Italia.

    Dar, ce e interesant de observat, e că acest tip de dezvoltare nu e specific Occidentului, ţărilor bogate, cu o istorie îndelungată în capitalism. Nici Polonia nu se lasă mai prejos, mai bine de zece branduri de fashion – printre care Reserved, CCC, 4F sau Answear – au cucerit Europa, iar unele s-au extins chiar şi dincolo de graniţele Bătrânului Continent.

    „Ţări precum Italia au susţinut designul vestimentar printr-o politică de stat. Autorităţile din aceste ţări se uită în economie şi caută domeniile unde deţin atuuri, unde există avantaje competitive. În România nu se întâmplă aşa”, spune Irina Schrotter, designer şi cea care a fondat în 1990 brandul de modă cu acelaşi nume. Antreprenoarea deţine şi o companie textilă care produce în sistem lohn pentru branduri din Italia în principal. În total, ea administrează două fabrici cu câteva sute de salariaţi.

    „Producţia locală de haine şi pantofi a avut şi încă are forţă de muncă înalt calificată. Dar ca un producător să îşi lanseze propriul brand e necesară o investiţie masivă, iar marjele din industria textilă sunt mici şi nu permit acest salt”, adaugă ea.

    Irina Schrotter, designer: „Ţări precum Italia au susţinut designul vestimentar printr-o politică de stat. Autorităţile din aceste ţări se uită în economie şi caută domeniile unde deţin atuuri, unde există avantaje competitive. În România nu se întâmplă aşa.”

    De altfel, doar câteva afaceri româneşti au legat producţia locală de retail, e vorba de Musette, Nissa sau Anna Cori. Iar în cazul lor, businessul este puternic ancorat pe piaţa-mamă.

    În acest context, există foarte puţine mărci româneşti de modă cu renume, pe o piaţă puternic concurenţială, unde lupta se dă în special cu branduri internaţionale ce au sute sau chiar mii de magazine. La polul opus, numele autohtone sunt aproape invizibile pe pieţele străine.

    România a fost şi încă este unul dintre principalii croitori şi pantofari ai Europei şi chiar ai lumii. Însă, pandemia a lovit din plin industria, lucru vizibil şi în cifrele pe 2020. Mai exact, anul trecut industria de profil – CAEN-urile 13, 14 şi 15 – a avut o cifră de afaceri cumulată de 18,3 mld. lei, cu 17% mai mică decât în 2019, ultimul an de dinainte de pandemie, arată calculele Business Magazin, pe baza datelor de la Registrul Comerţului. Totodată, numărul de salariaţi a scăzut cu circa 35.000, până la aproape 140.000 de oameni. Este vorba de cei angajaţi oficial, fără a fi luată în calcul munca la negru. Numărul de angajaţi din domeniu a scăzut însă constant an de an, faţă de 2008 cifrele fiind la mai puţin de jumătate. Motivul? Peste 150.000 de oameni s-au orientat către industrii mai bine plătite sau au luat drumul străinătăţii în căutarea unor joburi nespecializate plătite cu 800-1.000 de euro pe lună.

    „România a avut şi încă are forţă de muncă înalt calificată în industria de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Din păcate însă, nu există strategii care să ajute o industrie care gâfâie, dar încă supravieţuieşte”, spune Irina Schrotter.

    Ea adaugă că producţia de profil se luptă cu probleme ignorate de autorităţile care astfel îi trec cu vederea şi pe cei aproape 150.000 de oameni, majoritar femei, care câştigă puţin şi care din salariul lor îngrijesc copii, fiind de multe ori vorba de familii monoparentale din zone subdezvoltate ale ţării precum Moldova.

    „Frustrarea în industrie e foarte mare. Salariile sunt dictate de cât ne plătesc clienţii externi. Şi cum ei ne plătesc prost, nici noi nu putem majora câştigurile. Autorităţile ar putea să nu mai impoziteze salariul minim şi astfel, angajatorii ar putea să plătească mai bine oamenii, mai ales într-o perioadă în care inflaţia e galopantă”, adaugă designerul român.

    Spre exemplu, în primăvara lui 2021, un angajat care lucra în producţia de îmbrăcăminte câştiga în medie 1.900 lei net lunar, aproape la jumătate faţă de salariul mediu pe economie. În producţia de textile şi pantofi salariile sunt mai mari, dar nu ajung la 2.400 de lei net, în timp ce salariul mediu pe economie e de circa 3.600 de lei.

    Totuşi, câştigul mediu din aceste domenii a crescut, susţinut de majorarea constantă a salariului minim pe economie. În acest context, zeci de fabrici mari s-au închis, piaţa locală devenind prea scumpă.

    Multe dintre aceste unităţi de producţie sunt deţinute de antreprenori locali sau străini şi depind de comenzile primite din străinătate de la branduri mari precum Zara, H&M sau Max Mara. În lipsa unui brand propriu sau a unei industrii locale de modă, şansa acestor fabrici de a supravieţui depinde de factori externi.

    „Consider că manopera, adică lohnul, este o formă de sclavagism, iar ceea ce nu înţeleg producătorii români este că în momentul în care nu au nicio altă sursă de venit, lohnul este o formă mai lentă de sinucidere. Când clientul nu îţi mai dă comenzi, deja intri în pierdere, o întârziere a unei comenzi te pune în mari dificultăţi financiare”, spunea anterior Cristina Bâtlan, cofondatoarea brandului Musette, unul dintre cei mai mari jucători locali din sectorul de încălţăminte, cu activităţi atât în producţie, cât şi în retail.

    Compania are mai multe fabrici în care lucrează însă doar pentru retailul propriu, un model întâlnit rar în domeniul de încălţăminte şi aproape inexistent în sectorul de îmbrăcăminte.

    Cristina Bâtlan, cofondator, Musette: „Consider că manopera, adică lohnul, este o formă de sclavagism, iar ceea ce nu înţeleg producătorii români este că în momentul în care nu au nicio altă sursă de venit, lohnul este o formă mai lentă de sinucidere.”

    Un exemplu concludent privind dependenţa de clienţi străini este chiar al gigantului spaniol Inditex, proprietarul Zara şi al altor branduri mari de modă. Acum opt ani, Inditex lucra cu 80 de producători români de îmbrăcăminte şi încălţăminte. În prezent, hainele Zara, Berskha sau Massimo Dutti sunt astăzi made in China, Turcia sau Portugalia, fiecare ţară având peste 1.300 de fabrici partenere ale grupului de modă. România a fost astfel ştearsă de pe lista ţărilor unde proprietarul Zara are parteneri în producţie. Piaţa locală a rămas doar piaţă de desfacere, cu 142 de magazine.

    Spre deosebire de România, alte ţări au reuşit să îşi lege producţia de retail, iar un exemplu concludent este Polonia, cea mai dezvoltată economie din regiune.

    Polonia a dat României cei mai mare jucător de pe piaţa locală de modă – Pepco –, al doilea de pe segmentul de încălţăminte – CCC –, precum şi o serie de companii mari din pieţele de haine pentru copii, sport sau comerţ online de modă. La polul opus, niciun nume românesc nu a ajuns să se impună în Polonia, cea mai dezvoltată economie din regiune.

    În ceea ce îi priveşte pe polonezi, unele grupuri au atât producţie proprie, cât şi în parteneriate. Iar cei care au mizat doar pe retail, lucrează la rândul lor cu fabricile autohtone.

    „Nu avem fabrici proprii, doar parteneri. Designul e intern, producţia se realizează în China pentru genţi şi accesorii. Pantofii bărbăteşti sunt produşi 80% în Polonia şi 20% în Portugalia şi Italia. Încălţările pentru femei sunt made in Brazilia, Europa (inclusiv Polonia – n.red.) şi China”, spune Arkadiusz Brzostowski, director de vânzări şi dezvoltare în cadrul Kazar, un brand polonez de încălţăminte, genţi şi accesorii, activ pe segmentul premium al pieţei. Local, marca a fost adusă în sistem de franciză acum opt ani de Peeraj, cel mai important grup de francize de modă din România, dar a ieşit între timp. Grupul se gândeşte la o revenire, dar mai întâi în online.

    Pe piaţa poloneză există mai multe strategii, unele grupuri mari având şi propriile unităţi de producţie.

    „Grupul CCC oferă produse realizate atât în fabricile proprii din Polkowice şi Slupsk, cât şi în fabrici partenere din Polonia sau din afară. În 2019, fabricile proprii şi furnizorii locali au reprezentat mai bine de o treime (36%) din achiziţii (în valoare)”, potrivit unui raport al CCC de anul trecut.

    Grupul, cu activităţi în retailul de încălţăminte, are 149 de fabrici furnizoare din 24 de ţări. Retailerul de încălţăminte, al doilea cel mai mare jucător de piaţa locală de profil, lucrează în România cu trei fabrici care produc pantofi sau accesorii pentru companie, potrivit calculelor ZF pe baza datelor publice. Mai exact, 2% din totalul de furnizori ai companiei provin din România.

    „Polonezii au avut rate de absorbţie a fondurilor europene şi de 100%. Ei au ştiut să îşi sprijine zonele din economie unde au avut avantaje reale. Designerii polonezi merg la târguri din toată lumea, pe când noi nu vedem nimic, deşi am demonstrat ca industrie – prin evenimentele organizate – că avem tineri creativi şi o efervescenţă în moda românească”, explică Irina Schrotter.

    Ea adaugă că dacă politicienii nu înţeleg domeniul şi nu îi acordă importanţă, mulţi tineri pleacă din ţară. Mai mult, designerul spune că în modă ai nevoie de şapte ani ca să dezvolţi un brand stabil. De aceea, la noi şi producătorii care au retail propriu, au maximum 1-2 magazine momentan. E un business dificil şi puternic competitiv, iar fără ajutor de la stat e aproape imposibil.

    „Din păcate României îi lipseşte o strategie de dezvoltare economică.”

    Iar asta a fost vizibil şi la Jocurile Olimpice de la Tokyo. Brandul polonez de echipamente sportive 4F, prezent şi în România şi în mai multe ţări din regiune cu magazine, a îmbrăcat sportivii din opt ţări, printre care Grecia, Serbia şi Statele Baltice. A fost al doilea cel mai vizibil nume după cel al spaniolilor de la Joma.

    Polonia, ca multe dintre ţările prezente la Olimpiadă, a mizat pe creatori sau branduri locale pentru a realiza hainele atleţilor. Franţa a purtat Lacoste şi Le Coq Sportif, Italia a ales Armani, iar Cehia a mizat pe un designer local, Zuzana Osako, scrie Vogue Australia. România a participat la Jocurile Olimpice de la Tokyo cu uniforme realizate de chinezii de la Peak Sports.

    Pe site-ul Federaţiei Române de Fotbal apărea în 2020 informaţia potrivit căreia „România va purta la Jocurile Olimpice de la Tokyo un echipament special creat împreună cu suporterii! Apoi, alături de partenerul tehnic Joma, am elaborat tricourile, şorturile şi jambierele, iar acum „armura” eroilor noştri se întoarce la suporteri.”

    În vara acestui an însă, tricolorii au purtat logoul Peak Sports din China. Contractul cu chinezii este mai vechi, datând de peste patru ani, conform unui articol din 2017 din Libertatea.

    „Reprezentantul lor, un român din Târgu-Mureş, ne-a ciocănit în uşă. Ei au fost iniţial fabricant pentru Nike şi au o calitate ridicată a produselor. Au îmbrăcat la RIO Noua Zeelandă şi anterior Slovenia, printre alte ţări”, a povestit şeful Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.

    România are aproape 10.000 de firme în producţia de textile, îmbrăcăminte şi încălţăminte. O parte dintre ele au produs şi ele pentru giganţi precum Nike sau Adidas. Altele produc şi azi pentru Decathlon sau alte nume mari din sport. Niciunul dintre producătorii autohtoni însă nu s-a „calificat” la Olimpiadă. Sau nu a bătut la uşa care trebuie?

  • Cele mai importante evenimente ale săptămânii care a trecut

    În 2020, cheltuielile oamenilor pe zona de home & deco au explodat. Valurile de solidaritate pentru mici antreprenori locali au urmat. Fiecare acasă la el, înconjurat de noile decoraţiuni interioare, era solidar cu fel şi fel de mici afaceri. Împreună aveam să trecem de pandemie, chiar dacă eram separaţi şi speriaţi.

    Apoi, ne-am relaxat. Nu noi, autorităţile. Pandemia fusese înfrântă, undeva prin vara lui 2021. Era şi păcat să nu fie aşa. Centrele de vaccinare nu erau pline, dar Vama era. Cine spune că Vama nu mai e ce-a fost habar nu are ce a fost Vama şi ce a ajuns. În timp ce italienii, elveţienii şi tot vestul Europei introduceau certificatul verde pentru accesul oriunde, ei, nu noi, erau relaxaţi, precupaţi de algeri, de altele.

    Acum însă, vânzările de home&deco s-au prăbuşit. În timp ce prin declaraţii pandemia a fost învinsă, în realitate îmbolnăvirile au trecut de pragul de 11.000, record. Românii, printre liderii lumii. Apa caldă nu mai este, că a venit toamna. Facturile s-au dublat. Banii pentru susţinerea antreprenorilor locali s-au dus pe medicamente, tratamente, înmormântări. Ne prefacem că nu vedem inflaţia.

    „Oamenii nu mai sunt curioşi, boomul a trecut. Ne aşteaptă un an foarte complicat”, îmi spunea un antreprenor recent. Noroc că urmează perioada sărbătorilor de iarnă.

    Colindele vor mai atenua zgomotul ambulanţelor.

    Roxana Petrescu, guest editor

  • România, ştearsă de pe lista ţărilor unde proprietarul Zara are parteneri în producţie. Piaţa locală, doar piaţă de desfacere, cu 142 de magazine. Acum opt ani Inditex lucra cu 80 de producători români de îmbrăcăminte şi încălţăminte

    ♦ Hainele Zara, Berskha sau Massimo Dutti sunt astăzi „made in“ China, Turcia sau Portugalia, fiecare ţară având peste 1.300 de fabrici partenere ale grupului de modă.

    În total, la nivel mondial, gigantul spaniol Inditex, proprietarul Zara şi al altor branduri mari de modă, are 1.805 furnizori importanţi, iar produsele ce poartă oricare dintre mărcile grupului sunt realizate în peste 8.500 de fabrici din lume. Niciuna dintre aceste unităţi de pro­ducţie nu figurează a fi în România. Piaţa locală este doar o piaţă de des­facere pentru produsele grupului, cu un total de 142 de magazine of­fline, plus opt online, câte unul pentru fiecare brand.

    Inditex pune pe aceeaşi hartă inter­ac­tivă a lumii şi retailul şi pro­duc­ţia. Astfel, poţi da clic pe o ţară, cum e ca­zul României, şi să vezi şi cât de im­por­tan­tă este ea ca număr de ma­gazine, dar şi ca număr de fur­ni­zori sau de fa­brici partenere.

    În ca­zul României apare doar com­po­nen­ta de retail, structurată pe bran­duri – 29 de magazine offline Bershka, câte 26 Stradivarius şi Pull & Bear, 25 sub numele Zara, 13 Oysho, 12 Massimo Dutti, zece Zara Home şi unul singur Uterque.

    În cazul Portugaliei, spre exem­plu, apar 320 de puncte de vân­zare, dar şi 161 de furnizori cu 1.344 de fabrici. Din datele ZF, aceas­tă ţară afla­tă în extremi­ta­tea vestică a Euro­pei e cea mai im­­por­tantă desti­naţie de pro­ducţie de pe Bătrânul Continent pentru grupul de modă.

     

    Acum opt ani Inditex avea 80 de parteneri în România

    Hainele Zara, Berskha sau Massimo Dutti sunt în principal „made in“ China, Turcia şi Portugalia, fiecare ţără având peste 1.300 de fabrici. În total, la nivel mondial, sunt 8.500 de unităţi de producţie partenere ale Inditex.

    „Majoritatea (53%) fabricilor noastre partenere care produc bunuri finite sunt amplasate în apropiere de sediul central (din Spania – n.red.), în Portugalia, Spania, Maroc şi Turcia“, spun reprezentanţii Inditex pe site-ul propriu. Ei adaugă că în total produc pe 50 de pieţe, fără a oferi o listă a acestora. Totuşi, pe harta interactivă România nu figurează printre ţările care au fabrici ce pun pe eticheta hainelor Zara sau Bershka „made in Ro“.

    Această situaţie reprezintă o schimbare dat fiind că acum aproape opt ani oficialii gigantului spaniol declarau că „Inditex are o bază stabilă de furnizori în România. Avem o relaţie stabilă şi de lungă durată cu circa 80 de producători care ne oferă o largă varietate de haine şi pantofi. Producţia în România reprezintă aproximativ 1% din producţia totală a Inditex.“

    E posibil să mai existe fabrici care produc haine pentru Inditex, dar totuşi piaţa locală să nu mai fie un nume important.

    România a fost şi rămâne un important croitor şi pantofar al Europei, însă majorarea constantă a salariului minim în ultimul deceniu, competiţia acerbă de pe piaţa muncii şi faptul că mulţi români au emigrat către Occident pentru câştiguri mai bune a făcut ca brandurile de modă să se orienteze către alte pieţe, în special din Asia. E vorba de pieţe mai ieftine, cu forţă de muncă disponibilă.

    Inditex lucrează în special cu parteneri, nu are fabrici proprii (nu multe cel puţin în economia lucrurilor), fapt ce îi permite să caute mai uşor condiţii mai bune pentru el.

     

    Pandemia a schimbat liderul

    Totuşi, gigantul spaniol a fost şi rămâne unul dintre cele mai importante nume din retailul de modă autohton. În 2020, an marcat de pandemia de Covid-19, afacerile grupului Inditex, prezent local cu opt branduri de modă, au ajuns la 1,3 mld. lei. Doar două mărci mici au fost pe plus, este vorba de Oysho – specializat în vânzarea de lenjerie intimă şi pijamale – şi Zara Home – care vinde obiecte de design interior. Brandul fanion Zara a postat cel mai puternic declin, 32%.

    În acest context, după mulţi ani, piaţa românească de modă are un nou lider după ce afacerile spaniolilor de la Inditex – la nivel de grup – au scăzut drastic, cu 27%, în 2020, în timp ce cele ale discounterului polonez Pepco au avansat uşor (cu 2,3%) în pandemie. La nivel de brand, Pepco era deja lider, depăşind alte nume mari precum Zara sau H&M încă dinainte de Covid-19. La nivel de grup însă, Inditex era lider detaşat cu cele opt branduri ale sale – Zara, Zara Home, Oysho, Bershka, Pull&Bear, Stradivarius, Massimo Dutti şi Uterque. Pandemia a venit să schimbe această situaţie dat fiind că piaţa de modă a fost puternic lovită, magazinele offline fiind închise timp de câteva luni aproape peste tot în lume.

    Rezultatele financiare publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe sunt cele aferente magazinelor offline, conform celor mai recente date ZF. Cifrele pentru vânzările online sunt înregistrate direct în Spania, iar înainte de pandemie acest canal reprezenta 10-15% din totalul businessului. Anul trecut e posibil ca ponderea să fi crescut. Spre comparaţie, Pepco nu are operaţiuni online încă, aşa că rezultatele de la Ministerul de Finanţe sunt comparabile între grupuri, fiind vorba doar de offline.

  • Evenimentele care contează

    Cu deschiderea unei noi fabrici Prada în România şi cu preşedintele invitându-ne la golf, avem impresia că totul merge de minune. Numai că oamenii care lucrează la genţile Prada de 2.500 euro au salarii de 250 de euro, iar singurul golf pe care mulţi dintre noi şi-l pot permite este celebrul model de la VW.

    În rest, rămâne cum am stabilit. Energia se scumpeşte, gazul se dublează, mâncarea se scumpeşte. Dar la ora tipăririi acestei reviste, problema cea mai „gravă” a României îşi va fi găsit soluţia: alegerile din PNL, care au blocat o ţară întreagă, se vor fi terminat.

    Între timp, încercaţi să nu faceţi vreo daună, din neatenţia provocată de diferitele bucurii ale traiului în România, pentru că desigur aţi aflat de falimentul City, liderul pieţei asigurărilor. Ce nu ştiaţi este că venitul lui Nicu Marcu, preşedintele ASF, entitatea de stat (devine amuzant cum statul efectiv înseamnă stat în România) care veghează asupra pieţei asigurărilor, este de peste 13.000 de euro pe lună. Cum şi din ce bani?

    Păi de ce credeţi totuşi că unii joacă golf iar alţii, mulţi, vânează oferte de Golf second-hand pe OLX?

    Roxana Petrescu, guest editor