BusinessMagazin

Tag: constructii

  • Un român de 34 de ani construieşte case de lux pentru englezi

    E adevărat, afacerea îşi are rădăcinile nu în România, ci în Marea Britanie, însă fondatorul acesteia nu a părăsit complet mediul românesc de afaceri, aşa că încearcă să aducă şi aici, pas cu pas, ideile aplicate pe pământ englezesc. La 34 de ani, Ionuţ Sănducu conduce, în Marea Britanie, propria firmă de construcţii, Sănducu Log Buildings, un business prin care ridică locuinţe din lemn, o alternativă ecologică la casele bazate pe BCA, cărămidă şi mortar, pe gustul celor care se visează mai aproape de natură chiar şi atunci când ajung acasă. Fără a lăsa însă confortul la o parte, ţinând cont că locuinţele seamănă izbitor cu unele dintre cele mai luxoase vile construite în dulcele stil clasic.

    Pe lângă imobilele pe care le ridică prin compania lui, Ionuţ Sănducu este şi agent pentru piaţa românească al finlandezilor de la Honka, o companie specializată tot în case pe bază de prefabricate din lemn, de altfel poziţia din care a observat potenţialul acestei pieţe în Regatul Unit al Marii Britanii.

    Din 2007 a început românul Ionuţ Sănducu să lucreze pentru Honka, iar timp de şapte ani a coordonat activitatea finlandezilor pe mai multe pieţe, inclusiv România. Inspirat de ce a învăţat la Honka, în 2014 a pus bazele propriei afaceri în acelaşi domeniu – construcţia de case din lemn. Cu doisprezece angajaţi în subordine, Ionuţ Sănducu ridică, pe tărâm britanic, atât cabane destinate închirierii, cât şi case individuale pentru persoane fizice.

    „În 2014, primul proiect făcut prin compania mea a constat în zece case de lemn – un proiect sub numele Hunter Lodges – care aparţin hotelului şi centrului de golf de cinci stele Celtic Manor din Ţara Galilor”, povesteşte Ionuţ Sănducu.

    Complexul turistic de lux Celtic Manor se află la o distanţă de o oră şi jumătate de mers cu maşina de aeroportul Heathrow din Londra, iar o noapte de cazare la una din cele zece case din lemn construite de firma lui Ionuţ Sănducu sare de 400 de lire sterline (460 de euro) pentru o cameră dublă.

    La summitul NATO din 2014 desfăşurat în oraşul Newport din Ţara Galilor, toate cele zece cabane au fost închiriate către oficialii veniţi din Statele Unite ale Americii. Cabana cu numărul 5, îşi aminteşte şi astăzi românul, a fost rezervată special pentru preşedintele de atunci al Statelor Unite, Barack Obama.

    Britanicii sunt tot mai interesaţi de astfel de proiecte, care nu doar că schimbă peisajul clădirilor gri şi posomorâte – mai mult chiar decât vremea britanică invariabil apăsătoare –, dar se dovedesc şi eficiente din punct de vedere energetic.

    „Piaţa caselor de lemn din Marea Britanie este în continuă creştere. Guvernul facilitează şi acordă autorizaţii de construcţie mult mai uşor pentru aceste case, pentru că au statut eco, trec cu brio testele de eficienţă şi izolaţie, ajută mediul înconjurător şi, din punct de vedere estetic, se integrează în mediu. Cred că o legislaţie de acest tip ar trebui introdusă şi în România, mai ales pentru zonele muntoase”, este de părere Ionuţ Sănducu.

    Modelul finlandez

    O încercare similară au făcut finlandezii de la Honka şi pe piaţa românească, aducând, în 2012, conceptul caselor din prefabricate din lemn. Pe atunci, cea mai ieftină casă de acest tip costa 40.000 de euro şi avea o suprafaţă de 80 de metri pătraţi, fiind livrată sub formă de kit complet, inclusiv ferestre şi instalaţii sanitare. Prima casă Honka fusese asamblată la Azuga, judeţul Prahova, proprietarul fiind un om de afaceri din Braşov.

    Ce au special casele Honka? La bază, lemnul este elementul-cheie care le diferenţiază de casele obişnuite, din BCA ori cărămidă. Pereţii, uşile, podelele, toate gravitează în jurul acestui material – lemnul, despre care se spune că „poluează” mai puţin viaţa locatarilor decât cele clasice.

    Cum Honka vine din Peninsula Scandinavă, nici lemnul nu putea fi unul oarecare, aşa că locuinţele sunt făcute din pin nordic, un tip de pin care creşte doar şase luni pe an, ca urmare a climei reci specifice nordului Europei. Din punct de vedere tehnic, pinul nordic este rezistent la îndoire şi zdrobire, se taie, se lipeşte şi se prelucrează uşor.

    Una dintre cele mai importante pieţe pentru Honka este Marea Britanie, acolo unde, din 2007, a început să lucreze Ionuţ Sănducu în calitate de agent al Honka. După ce compania a intrat şi pe piaţa locală, au venit primele comenzi de „acasă” pentru românul emigrat în Marea Britanie.

    „Românii prezintă un interes destul de mare pentru acest tip de case. Am mulţi clienţi interesaţi. În septembrie 2018, am început o casă Honka în România, în judeţul Braşov, care acum e aproape de final. Proiectul din Braşov are 420 de metri pătraţi şi a fost terminat în aproximativ patru luni. Între timp, am reuşit să mai semnez două contracte, în judeţul Neamţ, datorită faptului că noii proprietari au văzut diferenţa de calitate mai mult decât diferenţa de preţ”, spune Ionuţ Sănducu.

    Costurile unei astfel de case pornesc de la 800 de euro pe metru pătrat şi ajung la 1.400 de euro pe metru pătrat, în funcţie de profilul şi de grosimea lemnului. Spre comparaţie, o casă clasică poate pleca de la mai puţin de 100 de euro pe metru pătrat şi poate ajunge la câteva sute de euro, depinzând însă de localizare, suprafaţa terenului şi a locuinţei, materialele folosite şi alte variabile.

    Ionuţ Sănducu spune însă că o casă Honka generează cheltuieli mai mici de întreţinere, lemnul fiind un bun izolant natural, care nu lasă căldura să plece pe timp de iarnă şi care permite aerului răcoros să intre în timpul verii.

    Brandul Honka aparţine grupului finlandez Honkarakenne, fondat în 1958 de cinci fraţi pe nume Saarelainen, fascinaţi de tot procesul de construcţie a unei case. Până acum, constructorii Honka au făcut 85.000 de case pe care le-au livrat în toată lumea, fabricarea având loc în unitatea de producţie din Karstula, Finlanda. Pe lângă ţara-mamă, care este şi principala piaţă de desfacere pentru Honka, proiectele din lemn mai au câteva pieţe-cheie în care ajung, printre care Rusia, Japonia, China şi mai multe ţări europene.

    Adoptaţi de Regat

    Ionuţ Sănducu este unul dintre cei peste 400.000 de români care au emigrat în Marea Britanie. Biroul Naţional de Statistică britanic spunea, la sfârşitul anului trecut, că numărul românilor care trăiesc în Marea Britanie a crescut cu 25% pe parcursul anului 2017 faţă de anul anterior. Ca urmare, persoanele cu naţionalitate română au devenit în 2018 a doua cea mai răspândită populaţie nonbritanică din regat, potrivit BBC. Cei mai numeroşi sunt polonezii. De cealaltă parte, statistica din România arată că cei mai mulţi români care au plecat în străinătate în 2017 – cel mai recent an pentru care există date publice – au ales ca destinaţie Marea Britanie.

    Astfel, 51.000 de români au plecat în 2017 în Marea Britanie, echivalentul a aproape un sfert din totalul emigranţilor. În total, în 2017 au emigrat 219.000 de români, în creştere cu 6% faţă de 2016. Unul dintre motivele care au dus la acest exod este cuantumul veniturilor pe care le obţine un cetăţean în România faţă de cele pe care le primeşte în străinătate. În România, salariul minim este de circa 400 de euro brut pe lună (270 de euro net), în timp ce, în Marea Britanie, salariul minim brut este de 1.460 de euro pe lună (circa 1.250 de euro net pe lună).

  • Mirajul african

    Petrişor Grindeanu a plecat în Etiopia în 2014 şi a pus singur bazele filialei de acolo, iar la scurt timp a deschis o subsidiară a Sika şi în Djibouti, statul vecin la est cu Etiopia. Azi, cele două ţări aduc grupului venituri anuale de 3,2 milioane de dolari, cifră pe care Petrişor Grindeanu intenţionează s-o dubleze sau chiar s-o tripleze anul acesta.

    Petrişor Grindeanu a fost elev în prima clasă de informatică înfiinţată în România, la liceul Ion Luca Caragiale din Bucureşti, în 1990, pe vremea când românii abia auzeau despre computere. A ales apoi să studieze la Facultatea de Construcţii din Capitală, iar din perioada studiilor îşi aminteşte că petrecea zilnic şase ore la cursuri şi opt ore la job – din rolul de responsabil al departamentului de IT din cadrul aeroportului Băneasa.
    În câţiva ani, a ajuns să conducă două firme distribuitoare de materiale de construcţii, de coordonarea cărora s-a ocupat, cumulat, vreme de nouă ani. La Sika a ajuns în 2008, la şase ani după ce compania elveţiană a intrat pe piaţa locală, adresându-se iniţial firmelor de construcţii şi abia apoi intrând şi pe piaţa de distribuţie, în anii 2004-2005. Atunci a început şi colaborarea lui Petrişor Grindeanu cu Sika, deoarece compania pentru care lucra la acea vreme devenise unul dintre distribuitorii Sika pe plan local.

    „Îmi doream să lucrez într-o multinaţională, iar în septembrie 2008, înainte cu o lună de venirea crizei financiare în România, am devenit area sales manager la Sika pe zona de sud a României – Bucureşti plus alte opt judeţe. De la venirea în companie, m-am ocupat de dezvoltarea reţelei de distribuţie a Sika timp de doi ani şi am avut rezultate bune”, îşi aminteşte Petrişor Grindeanu primii ani la Sika.
    Trei ani mai târziu, portofoliul său de responsabilităţi s-a extins, iar Petrişor Grindeanu a dus businessul Sika şi dincolo de Prut, în Republica Moldova. Anul 2014 avea să-i ducă o oportunitate nesperată.

    „Actualul CEO al grupului Sika, Paul Schuler, mi-a propus să devin general manager pentru Sika Kenya, companie deja înfiinţată de câţiva ani, sau Etiopia, o piaţă nouă, pe care Sika intenţiona să intre. Am ales Etiopia pentru potenţialul de dezvoltare”, povesteşte Petrişor Grindeanu. L-a atras provocarea unui start-up şi ideea de a pune el însuşi bazele unei subsidiare, aşa că, odată ajuns în Etiopia, a înfiinţat de la zero compania în fruntea căreia stă astăzi – Sika Abyssinia Chemicals Manufacturing, Abisinia fiind denumirea istorică a Imperiului Etiopian, care cuprindea partea nordică a Etiopiei de azi şi care încă se mai foloseşte în unele cazuri.

    Excepţia de la regulă
    „În septembrie 2014, am plecat în Etiopia. Mai fusesem o singură dată acolo, în acelaşi an în luna mai, în vizită, pentru a vedea cum este ţara.” Şi-a făcut o imagine asupra ţării, s-a documentat, însă nimic nu se putea compara cu realitatea locală.
    Strategia elveţienilor era de a testa fiecare piaţă nouă întâi în calitate de distribuitor, abia apoi urmând să intre cu producţie. La fel s-a întâmplat, de altfel, şi în România, unde Sika a început întâi ca distribuitor, în 2002, deschizând prima fabrică şase ani mai târziu, în 2008, la Braşov.
    Etiopia a fost însă singura ţară din cele 101 în care Sika este astăzi prezentă în care grupul a intrat direct printr-o investiţie într-o fabrică. Motivul a fost legislaţia restrictivă a ţării, care nu permite firmelor străine să facă import şi să revândă. Dreptul de a comercializa produse în Etiopia îl primesc doar companiile care produc local. Astfel, timp de aproape doi ani Petrişor Grindeanu a coordonat dezvoltarea unităţii de producţie actuale şi şi-a făcut legături în lumea de business etiopiană.
    „Oamenii sunt foarte prietenoşi, creştin-ortodocşi ca şi noi şi, foarte important, vorbesc engleza destul de bine, deşi nu este limba naţională.”
    Adaptarea nu a fost însă lipsită de provocări. Una dintre cele mai mari a fost cultura muncii, care, spune executivul, este diferită de ce se întâmplă în restul lumii. Majoritatea etiopienilor, fiind foarte credincioşi, îşi pun toate speranţele că Dumnezeu îi va ajuta chiar şi în cazul în care rămân fără loc de muncă, astfel că nu îşi dau tot timpul interesul pentru jobul pe care îl au. Există, desigur, şi excepţii.
    Fabrica de lângă Addis Abeba, capitala etiopiană, a fost dată în folosinţă în iunie 2017, după o investiţie de 10 milioane de dolari, iar subsidiarei din Etiopia i s-a adăugat, în scurt timp, una în Djibouti, o ţară vecină cu Etiopia, cu mai puţin de un milion de locuitori (cam cât jumătate de Bucureşti), dar cu marele avantaj că are ieşire la Marea Roşie. Petrişor Grindeanu s-a orientat către Djibouti pentru a se folosi tocmai de oportunităţile legate de infrastructura portuară. Prin Djibouti se fac importuri de produse care ajung în fabrica din Etiopia şi tot pe acolo Sika exportă către Somalia.
    Fabrica Sika din Etiopia are trei linii de producţie – aditivi, silicon şi pardoseli, iar acum executivul român se pregăteşte de deschiderea unei linii noi, de mortare uscate. Capacitatea de producţie este mai mică decât cea a Sika România, însă gama de produse este mai mare.
    „Fabrica din Etiopia este una semiautomatizată, şi nu automatizată complet, pentru că, dacă se strică ceva, din cauza procedurilor dificile în ceea ce priveşte obţinerea vizei de intrare în ţară, ar dura foarte mult până când cineva poate veni să rezolve o eventuală problemă”, spune Petrişor Grindeanu.
    În subordinea lui stau 34 de angajaţi full time, însă în Etiopia se practică intens sistemul de zilieri, astfel că, în funcţie de cum evoluează vânzările Sika, numărul angajaţilor poate fi mai mare în perioadele de vârf.
    Spre comparaţie, în România, Sika are circa 60 de angajaţi şi două fabrici, una la Braşov şi alta la Căpuşu Mare, în judeţul Cluj. În 2018, afacerile Sika în România s-au situat la circa 35 de milioane de euro (aproape 40 de milioane de dolari). La nivel de grup, cei peste 18.000 de angajaţi ai Sika realizează anual afaceri de peste şase miliarde de franci elveţieni (peste şase mld. dolari).

    O cărămidă la temelia marilor proiecte
    Etiopia şi Djibouti au adus anul trecut 3,2 milioane de dolari în conturile grupului Sika, cele două subsidiare încheind anul pe profit. Pentru 2019, executivul român estimează dublarea sau triplarea afacerilor, în funcţie de cât de stabilă va fi situaţia politică a ţării. Petrişor Grindeanu îşi bazează previziunile şi pe apetitul vizibil în creştere al etiopienilor de a se dezvolta. Se construiesc atât fabrici, spaţii logistice, spaţii comerciale şi ansambluri rezidenţiale, cât şi infrastructură.
    „În Etiopia există un plan cincinal care vizează construirea a 3.000 de fabrici. Industria cea mai dezvoltată acum este agricultura, ţara fiind exportatoare de cafea şi piei de animale, dar şi de flori, unul dintre cei mai importanţi clienţi fiind Olanda. Dacă aş face o comparaţie, Etiopia este astăzi la fel ca România după Revoluţie din punct de vedere economic. La nivel de infrastructură însă, este mai degrabă precum România în timpul lui Ceauşescu.”
    Materialele produse de Sika se găsesc în unele dintre cele mai mari proiecte care se ridică acum în Etiopia, precum baraje, autostrăzi, stadioane, complexuri rezidenţiale. Sika vinde către investitori mari activi în Etiopia, cel mai mare fiind chiar guvernul, care deţine mai multe companii de construcţii, lăsând astfel loc doar pentru puţini dezvoltatori privaţi.Chiar şi cu toate aceste provocări, cu un nivel de trai foarte scăzut şi cu un regim restrictiv, Petrişor Grindeanu spune că Etiopia, prin dorinţa de a se dezvolta, aduce avantaje care o fac atractivă în ochii multinaţionalelor. Poate de aceea, Coca-Cola, Heineken şi Unilever s-au ancorat cu fabrici în această ţară. Şi Pizza Hut a ajuns în Etiopia, cu o franciză deţinută însă de un localnic.
    „Trebuie însă ţinut cont că este o piaţă emergentă şi este de aşteptat ca, treptat, tot mai multe companii internaţionale să-şi facă intrarea”, este de părere Petrişor Grindeanu.

    Bruxelles-ul Africii
    Există circa 40 de români în Etiopia, potrivit statisticilor ambasadei României primite de Petrişor Grindeanu, iar în cei cinci ani de când locuieşte în capitala Addis Abeba, Petrişor Grindeanu i-a cunoscut aproape pe toţi. Interacţiunea cu ei, dar şi cu străinii, a făcut mai uşoară integrarea, avantajul fiind că în mediul de business, la fel ca în restul societăţii de altfel, limba engleză nu este o piedică, aşa cum ar putea fi amharica, limba locală, destul de dificil de asimilat de către străini.
    „Sunt 132 de ambasade în Addis Abeba şi peste 30 de misiuni ONU, capitala Etiopiei fiind un fel de Bruxelles al Africii. Acesta este şi motivul pentru care sunt foarte mulţi expaţi care locuiesc aici.”
    Etiopia a depăşit în 2017 o valoare a Produsului Intern Brut de 80 de miliarde de dolari, potrivit celor mai recente date publice, la o populaţie de 105 milioane de locuitori. Estimările arată că numărul ar putea ajunge la 130 de milioane de locuitori în 2030, creşterea anuală fiind accelerată.
    Petrişor Grindeanu mai spune, după cinci ani de locuit pe tărâm african, că Etiopia este şi o ţară fascinantă din punctul de vedere al obiectivelor turistice, oferind încă vizitatorilor ocazia de a vedea modul de viaţă autentic al triburilor din afara marilor oraşe. Ca o întoarcere în timp, într-o ţară care tinde spre dezvoltare.

  • Economia Germaniei primeşte un impuls din partea sectorului de construcţii

    Producţia industrială a crescut uşor în luna februarie datorită unei evoluţii favorabile a sectorului de construcţii, dând astfel o speranţă celoralte ţări europene care atârnă de economia nemţilor, potrivit Bloomberg.

    Per total, producţia industrială a crescut cu 0,7% depăşind estimările analiştilor, de 0,5%. Însă industria producătoare a scăzut cu 0,2% în luna februarie, însemnând a cincea scădere în şase luni.

    Faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, producţia industrială a scăzut cu 0,4%, un declin mai modest decât cel văzut în ultimele luni.

    Ministrul Economiei a transmis că vremea bună a contribuit la „rezultatele bune”, atrăgând atenţia că evoluţia sectorului va rămâne timidă în continuare pe fondul unei scăderi la nivelul comenzilor.

     

  • Unul dintre cei mai mari jucători de pe piaţa de construcţii, şi-a cerut insolvenţa

    Compania avea în 2017 124 de angajaţI şI afaceri de peste 65 mil. lei.

     
    “Am cerut insolvenţa din cauza exploziei preţurilor materialelor de construcţii şi creşterea preţurilor manoperei, în timp ce contractele semnat cu clienţii sunt la preţuri din 2017”, a spus Alexandros Ignatiadis, fondator al companiei.
     
    Printer fundaţiile la care lucrează Octagon se numără Ţiriac Tower şi au realizat-o pe cea a proiectului Ana Tower construit de George Copos în zona Expoziţiei din Capitală.
     

  • Metoda foarte simplă de a face bani descoperită de un tânăr de 20 de ani. A renuntat la serviciu si acum câştigă 100.000 de euro

    James Grear are 20 de ani şi este născut în Bristol, în Marea Britanie. Împreună cu un prieten, Henry, a pus bazele The Coin Supplier, după ce a văzut că monezile rare se vând pe bani frumoşi, relatează Dailymail. Firma care a fost înfiinţată în ianuarie 2017 a ajuns deja la câştiguri de aproape 100.000 de euro.

    Cei doi tineri şi-au dorit iniţial să-şi rotunjească veniturile, lucrând în construcţii. La început, cea mai importantă dificultate a fost să identifice monezile rare. Acum, cei doi tineri vând monezile cel mai des la preţuri fixe, în loc de licitaţii.

    Acum Henry călătoreşte prin lume iar James Grear se ocupă de firmă de acasă. Cei doi sunt de părere că se pot face o mulţine de bani din vânzarea de monede rare, însă atrag atenţia că nu orice monedă care arată neobişnuit este şi valoroasă. “Este chiar posibil să fie monezi false,” spune tânărul antreprenor.

    La fel de adevărat este că tinerii atrag atenţia că unele monede care par lipsite de valoare, chiar printre cele pe care le avem în portofel, se pot dovedi mult mai preţioase şi pot fi vândute pe sume ce variază între 50 de euro şi 1.500 de euro.

  • Antreprenorii din construcţii cer guvernului schimbarea condiţiilor privind scutirea taxelor şi acordarea salariului minim de 3.000 de lei

    Ordonanţa prevede scutirea de la plata contribuţiilor sociale ale angajatorului pentru perioada 1 ianuarie 2019 – 31 decembrie 2028, reducerea contribuţiilor sociale ale salariaţilor cu 3,75% şi un salariu minim brut de 3.000 de lei pentru angajaţii din construcţii.
     
    Măsurile se aplică însă doar în cazul companiilor care îndeplinesc trei condiţii: deţinerea unuia din codurile CAEN prevăzute în OUG, realizarea a cel puţin 80% din cifra de afaceri din activitatea prevăzută de respectivele coduri CAEN şi acordarea unor venituri brute lunare din salarii şi asimilate salariilor între 3.000 şi 30.000 de lei.
     

  • Celebra OUG 114 naşte noi situaţii: 2.000 de firme au solicitat schimbarea codului CAEN în ianuarie. Cum ajunge o firmă cu activitate în construcţii la un CAEN de reparare de motociclete?

    Peste 2.000 de companii au solicitat schimbarea codului CAEN în prima lună a anului 2019, potrivit datelor de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, transmise la solicitarea ZF.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Reportaj: Minunea de piatră a lumii moderne – VIDEO

    Văzute de sus, capitala Amman şi împrejurimile se arată ca un tărâm roşiatic infinit, cu aşezări risipite într-o întindere deşertică. Luată la pas însă, Iordania îţi oferă şi deşert, şi mare, şi piatră. Multă piatră. Poate cel mai reprezentantiv în acest sens este oraşul Petra – un nume mai sugestiv de atât nu se poate. Săpat efectiv în stâncă, Petra este o evocare a civilizaţiei antice a nabateenilor. Dar să o luăm cu începutul.

    Din Bucureşti în Amman, zborul cu avionul durează puţin peste două ore. Printre companiile aeriene care operează zboruri directe între Bucureşti şi Amman se numără operatorul aerian low cost Ryanair, care a lansat zboruri pe această rută în aprilie 2018, dar şi Tarom.

    Cetatea din Amman, care datează din secolul IX î.Hr., ilustrează cel mai bine suma civilizaţiilor care au păşit pe pământ iordanian de-a lungul istoriei.
    „Citadela cuprinde, prin ruinele diferitelor tipuri de construcţii, cinci civilizaţii: amonită, greacă, romană, bizantină şi musulmană”, spune Nasser Abu-Rezeq, ghid turistic iordanian. Amoniţii au fost primul popor prezent pe aceste tărâmuri, în urmă cu mii de ani, în Epoca de Fier, Amman fiind principala lor aşezare, după cum arată datele afişate chiar la intrarea în cetate.

    Ulterior, au venit grecii, iar mai târziu romanii şi bizantinii, care au rămas acolo până ce au fost eliminaţi de arabi. În timpul amoniţilor, oraşul purta numele Rabbath Ammon, urmând ca, în timpul grecilor şi al romanilor, să se numească Philadelphia, după regele Egiptului din perioada 283 î.Hr. – 246 î.Hr., Ptolemeu al II-lea Philadelphus. Abia în secolul al VII-lea d.Hr., oraşul a fost denumit Amman de către musulmani. Toate aceste civilizaţii, încapsulate în câţiva metri pătraţi, fac din Amman un muzeu în aer liber, menit să ilustreze toată moştenirea istorică pe care o poartă în spate. Azi, în capitala Iordaniei locuiesc atât musulmani, cât şi creştini, iar locuitorii spun că nu există conflicte între cele două religii, motiv pentru care şi ţara este paşnică. Totuşi, populaţia de aproximativ 10 milioane de locuitori este predominant musulmană, în proporţie de 95%. Doar 4% sunt creştini şi 1% alte religii.

    „Amman este aşezat pe şapte coli­ne, motiv pentru care în oraş nu prea există biciclete. E uşor să cobori dealurile cu ele, dar e mai dificil la urcat”, spune ghidul turistic. Şi, într-adevăr, puţine sunt bicicletele care se arată pe străzi, însă de maşini oraşul nu duce lipsă. De altfel, la ceas de seară, chiar şi în timpul săptămânii, Ammanul forfoteşte de aglomeraţie. Fie că sunt turişti sau localnici, oamenii fac din Amman o capitală a agitaţiei, peste care plutesc, din loc în loc, arome de condimente – toate soiurile pe care vi le puteţi imagina, dar şi miresme de beţişoare parfumate, falafel şi migdale prăjite.

    Din loc în loc, în spaţii mici cu deschidere la stradă, sunt comercianţi care vând suc de zahăr. Practic, cineva îndeasă o trestie de zahăr într-un aparat care o stoarce pentru a scoate şi ultima picătură de licoare dulce. Dacă însă această băutură nu a fost suficient de dulce, mai există un desert despre care iordanienii spun că nu doar merită, ci trebuie încercat: kanafeh. Servit obligatoriu cald, preparatul este făcut din cataif şi un tip special de brânză, fie de vaci, fie de capră. Siropul de zahăr este şi el parte din reţetă, iar servirea se face dintr-o tavă rotundă imensă, din care vânzătorul taie „din ochi” porţii pentru cumpărători, care, mai apoi, mănâncă desertul în picioare afară, alături de alţi pofticioşi, creând astfel o adevărată comunitate de papile gustative îndulcite la maximum.

    Minunea de piatră a lumii moderne

    La aproximativ trei ore de mers cu maşina din Amman spre sud, drumurile duc, trecând prin peisaje fie deşertice, fie împietrite la propriu, către Petra, perla coroanei Iordaniei şi una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne. Petra este, de fapt, o întoarcere în timp, pe care e mai fascinant s-o vezi mai degrabă goală de turişti, locul fiind mai tot timpul înţesat de numărul mare de paşi care calcă pe pietrele lucioase şi pe alocuri alunecoase. Turişti din toată lumea vin în Petra, mulţi şi din România. De altfel, turismul este, pentru Iordania toată, o sursă importantă de venit, reprezentând 17% din Produsul Intern Brut (PIB) al ţării, potrivit lui Nasser Abu-Rezeq. Spre comparaţie, în România, contribuţia turismului la PIB a fost sub 3% în 2017. În acelaşi an, cei circa 4 milioane de turişti străini au adus venituri de circa 4,6 miliarde de dolari în Iordania, potrivit datelor Băncii Centrale a Iordaniei, citate de presa locală.

    Făcut în întregime din rocă de culoare roşiatică, Petra este un oraş antic, săpat de civilizaţia nabateană, în urmă cu mai bine de 2.000 de ani. Locul era folosit şi ca spaţiu de realizare a tranzacţiilor cu mătase sau condimente între China, India şi Arabia Saudită pe de o parte, şi Egipt, Siria, Grecia şi Roma, de cealaltă parte, devenind astfel cel mai important centru comercial al peninsulei arabe.

    Petra a fost capitala nabateenilor până în anul 106 d.Hr., când a intrat în componenţa Imperiului Roman, în timpul împăratului Traian, în aceeaşi perioadă în care avea loc şi al doilea război daco-roman. Nabateenii au continuat să se extindă şi să locuiască în Petra, care a fost abandonată în secolul al XIV-lea şi redescoperită abia în 1812, de un explorator elveţian, Johan Ludwig Burckhardt.

    Cea mai spectaculoasă sculptură din Petra este Trezoreria, o clădire săpată integral în piatră, la fel ca toate celelalte clădiri atipice din oraşul antic. Locul apare în scena finală a filmului „Indiana Jones şi ultima cruciadă”. Mai există însă şi alte construcţii cel puţin la fel de spectaculoase, precum mănăstirea, teatrul, mormintele sau locuinţele săpate în piatră ale nabateenilor.

    Prin Petra te-ai putea plimba parcă la nesfârşit, fără să te plictiseşti, ca într-un labirint, deşi totul în jur e doar piatră şi, pe alocuri, peisajul e pigmentat de beduini însoţiţi de catâri, cai ori cămile. Din loc în loc, stau copii arşi de soare, veniţi la „vânătoare” de turişti, singura lor marfă de vânzare fiind – aţi ghicit! – pietrele culese de pe drumurile Petrei. Toţi ghizii le recomandă însă turiştilor să nu-i încurajeze pe cei mici prin cumpărături, ci să-i trimită la şcoală, acolo unde părinţii, de multe ori, nu-i lasă să meargă.

    „Dacă îi întrebaţi, vor spune că nu au şcoli. De fapt, au trei şcoli în Petra la care pot merge”, spune Nasser Abu-Rezeq.

    Nu doar copiii sunt însă comercianţi de ocazie în Petra, ci şi adulţii, dintre care unii au şi învăţat câteva cuvinte româneşti, cu care se laudă când au ocazia.
    „Avem o mulţime de turişti români aici”, spune Salah Alamarat, un comerciant din Petra, care vinde smirnă, tămâie şi alte suveniruri pe alese.

    Dincolo de universul de piatră însă, Petra poate fi şi o experienţă culinară delicioasă. Atelierele de gătit Petra Kitchen din localitatea Wadi Musa – dezvoltată în jurul sitului Petra – îi iniţiază pe doritori în lumea gastronomică iordaniană, astfel că, la finalul a două-trei ore de gătit, puteţi să constataţi că din mâinile voastre – şi ale celorlalţi bucătari amatori – au ieşit supe de linte, salate tradiţionale precum fatoosh ori tabbouleh, zucchini umpluţi în sos de roşii sau în iaurt… Şi lista poate fi cât de lungă vreţi voi. Iar aromele, cât de intense vor bucătarii să fie.

    Agricultură din piatră seacă

    O călătorie în Iordania nu e completă fără Marea Moartă, aşa că, mergând spre nord de această dată, dacă pornim din Petra, se ajunge uşor la una dintre cele mai sărate ape din lume şi corpul de apă cel mai jos de pe Pământ, având oglinda apei la aproximativ 420 de metri sub nivelul mării. Gradul ridicat de salinitate face ca apa să semene mai mult cu un ulei decât cu orice altă apă de mare. Iar limpezimea ei face Marea Moartă chiar şi mai spectaculoasă, pe lângă faptul că, indiferent că ştii sau nu să înoţi, poţi pluti în voie pe luciul apei. Pericolul este însă ca, la un moment, marea să sece, ţinând cont că nivelul apei scade în fiecare an cu aproximativ un metru, iar procesul accelerează.

    În drumul spre mare, de o parte şi de alta a drumului, stau comercianţi ambulanţi de fructe şi legume, care amintesc de obiceiul autohton de a vinde diverse produse rezultate din recolta proprie şoferilor care trec prin faţa curţii. Deşi terenul este arid, iar relieful e făcut preponderent din piatră, iordanienii au găsit metode prin care să întreprindă activităţi agricole, chiar dacă la o scară mai redusă decât în alte părţi ale lumii. În locurile unde nici aceşti comercianţi ambulanţi nu animă călătoria cu maşina, totul este pustiu. Deşertul se întinde cât vezi cu ochii şi doar din loc în loc se întrezăresc în depărtare corturi ale nomazilor, oameni rupţi de lume pentru care roşeaţa nisipului şi a pietrelor este singura certitudine.

    Până la Marea Moartă însă, se poate face un popas la râul Iordan, care, pe o distanţă de 180 de kilometri, este graniţa naturală dintre Iordania şi Israel. În locul considerat cel în care a avut loc botezul lui Hristos de către Ioan Botezătorul, există o limită care ilustrează exact separaţia dintre cele două state. Locul poartă numele Betania (Bethany). Iordania este şi ţara cu un deşert asemănător reliefului de pe planeta Marte, Wadi Rum, unde s-au filmat numeroase filme de-a lungul timpului, printre care şi „Marţianul” (2015). Deşertul este cunoscut şi pentru că acolo se pot face zboruri cu balonul cu aer cald sau sand ski, o activitate similară schiului, însă pe nisip. Roşu, la fel ca restul ţării.

  • SURPRIZE majore în codul fiscal. Încă o categorie de angajaţi va fi SCUTITĂ de impozit

    OUG nr. 114/2018 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 1116 de sâmbătă 29 decembrie, fiind adoptată de Executiv la data de 21 decembrie 2018 şi fiind valabilă începând cu 1 ianuarie 2019. Acest act normativ a introdus mai multe modificări fiscale, precum şi schimbări în alte legi, având aproape 100 de articole.
     
    „Textul este actualizat prin mijloace informatice şi nu reprezintă o republicare”, arată o menţiune de pe site-ul ANAF.
     
    Printre modificările introduse este scutirea de la impozitul pentru angajaţii firmelor din construcţii, firmele care obţin „cel puţin 80% din cifra de afaceri totală, calculată cumulat de la începutul anului, inclusiv luna în care aplică scutirea” din aceste activităţi. Această scutire se aplică la un salariu minim brut între 3.000 de lei şi 30.000 de lei, iar firmele pot avea activităţi de la realizarea de materiale de construcţii până la arhitectură.
     

  • Cum doi tineri au transformat 1.200 de dolari într-o afacere de 1 milion de dolari, în urmă cu 100 de ani

    Înainte ca S. Duncan Black şi Alonzo G. Decker să înfiinţeze compania Black and Decker, uneltele electrice erau mari şi greu de utilizat, însă aceştia au reuşit să inoveze şi să producă unelte pe care orice pasionat de construcţii le putea utiliza, drept dovadă că firma încă funcţionează după mai mult de 100 de ani de existenţă. Acum, Black and Decker este un nume cunoscut în rândul meşterilor de weekend, dar şi printre constructorii profesionişti.

    Atât Black, cât şi Decker s-au născut în comunităţi rurale foarte aproape de Baltimore, SUA, în 1883, respectiv 1884, însă au avut copilării foarte diferite. Decker, al cărui tată a murit când acesta avea doar şapte ani, a fost forţat să renunţe la şcoală pentru a putea să se angajeze pentru a-şi susţine familia. Prima sa slujbă a fost într-o topitorie şi trebuia să cureţe alama topită. Era un job foarte greu şi foarte solicitant, iar Decker a căutat altceva. Mai târziu, cu ajutorul iubitei lui, care avea să-i devină soţie, Decker a obţinut o slujbă mai puţin solicitantă la Boyden Air Brake.

    Datorită afinităţii lui pentru inginerie, Decker a fost transferat la departamentul de inginerie al National Cosmotype, compania-mamă a Boyden Air Brake, unde s-a alăturat unei echipe de muncitori care a produs o maşinărie automată de topit. Pentru că avea abilităţi de vânzător, Decker a fost trimis de-a lungul Statelor Unite să demonstreze cum funcţionează maşinăria şi să o instaleze după ce-şi convingea clienţii să o cumpere. A fost trimis chiar şi în Anglia, unde a negociat un contract de distribuţie de 1 milion de dolari cu Lord Northcliffe.

    Decker a fost foarte fericit de această reuşită şi când s-a întors în SUA s-a căsătorit. Totuşi, National Cosmotype nu s-a mişcat destul de repede şi compania engleză şi-a pierdut interesul, iar contractul a fost pierdut. Dezamăgit, Decker a demisionat şi a acceptat o slujbă care nu era la fel de bine plătită, ca inginer la Rowland Telegraph, unde în 1906 avea să-şi întâlnească viitorul partner.

    S. Duncan Black a avut o copilărie mult mai fericită. A fost fiul unui cuplu din clasa de mijloc, a mers la liceu, apoi după absolvire s-a angajat la Rowland. Şi-a început cariera desenând schiţe pentru departamentul de inginerie apoi s-a mutat în departamentul de vânzări. Pregătirea pe care a primit-o la Rowland avea să-l ajute foarte mult în viitorul parteneriat cu Decker.

    Amândoi erau angajaţi exemplari, dar nu era loc pentru avans în carieră. Un client loial al companiei avea să-l încurajeze pe Decker să-şi pornească propria afacere, oferindu-se să-l sprijine în acest demers. Încurajat de sprijin, Decker şi-a deschis propriul magazin şi a încercat să-l convingă pe Black să se alăture. Cu o soţie şi trei copii de îngrijit, Black ezita să renunţe la slujba stabilă. Decizia care avea să-l facă pe Black să se alăture lui Decker avea să fie tăierea comisioanelor cu care era remunerat de către compania Rowland.

    Aşadar, cei doi au pornit compania Black & Decker în toamna anului 1910. Singurul obstacol în calea succesului era lipsa de fonduri. Pentru a rezolva această situaţie, Black şi-a vândut maşina şi Decker şi-a ipotecat casa. Cu o investiţie de 1.200 de dolari şi sprijiniţi de investitori cu alţi 3.000 de dolari, cei doi au înfiinţat Black & Deckaer Manufacturing.

    Iniţial, compania a făcut o serie de produse precum o maşinărie de scos capacele de la sticlele de lapte sau o maşinărie de distribuit dulciuri. Deşi au avut puţin succes la început, Black & Decker a vrut să producă unelte pentru oamenii de rând. În 1917 cei doi au lansat un compresor de aer portabil, numit Lectoflater. S-a vândut bine, dar nu suficient pentru a menţine compania pe linia de plutire. Al doilea produs avea să pornească o revoluţie în domeniul sculelor electrice şi va defini compania: un burghiu electric portabil.

    Datorită abilităţilor inginereşti ale lui Decker şi calităţilor de vânzător ale lui Black, compania a prins aripi. Până în 1918, Black & Decker avea o fabrică în Washington şi birouri în Boston şi New York City. Brandul a ajuns în Anglia, Canada, Rusia, Australia şi Japonia. Creşterea la nivel global a fost alertă, iar cei doi şi-au transformat investiţia iniţială de 1.200 de dolari în vânzări anuale de 1 milion de dolari.

    După ce a supravieţuit marii crize economice din 1929 şi după turbulenţele celui de-al doilea război mondial, Black & Decker şi-a mărit portofoliul şi a devenit cel mai mare producător de scule electrice din lume.

    Black a fost preşedintele companiei din 1910 până la moartea sa în 1951, când Decker i-a luat locul. Mai departe, Decker a predat ştafeta companiei în 1956 fiului său Alonzo Decker Jr. Acesta, la rândul său, a condus compania până în 2000.

    În prezent, Black & Decker este cel mai mare producător de scule electrice, cu vânzări anuale de 4 miliarde de dolari. Compania are operaţiuni de producţie în 14 ţări şi produse sunt vândute în peste 100 de ţări. Pe lângă scule portabile, compania are în portofoliu produse de grădinărit, bunuri de uz casnic, echipament pentru fabricarea sticlei sau rechizite sanitare.

    În martie 2010, Black & Decker a fuzionat cu Stanley Works devenind astfel Stanley Black & Decker. În 2016, compania a avut venituri de 11,4 miliarde de dolari şi un profit net de aproape 1 miliard de dolari şi peste 27.000 de angajaţi la nivel mondial.