Tag: carti

  • Ţara din care toată lumea vrea să fugă: “Ne-am putea confrunta cu un caz asemănător Siriei”

    De când Nicolas Maduro a devenit preşedinte al Venezuelei, lucrurile merg din ce în ce mai prost pentru statul sud-american. Pe 19 august, 1.000 de venezueleni au fugit din satul Pacaraima după ce alţi localnici i-au atacat cu pietre şi beţe de lemn.

    Cu o zi înainte, autorităţile din Ecuador au anunţat că venezuelenii care intră în ţară prin Columbia trebuie să prezinte paşapoarte valabile, nu doar cărţi de identitate. Aceeaşi măsură a fost anunţată şi de Peru începând cu 25 august.

    Exodul a fost determinat de starea economiei, inflaţia ajungând recent la peste 80.000% şi transformând produse de bază ca pâinea sau ouăle în lucruri de lux.

    “Ne-am putea confrunta cu o situaţie similară cu cea din Siria”, au avertizat mai mulţi analişti economici.

    Venezuela a suferit din cauza fenomenului de hiperinflaţie încă de când Maduro a preluat preşedinţia ţării în 2013 – an în care preţurile petrolului au scăzut drastic şi o serie de dezechilibre macroecnomice a dus la criza economică din ţara sud-americană.

    Din acest punct de vedere, ţara este victima unui „război economic” iniţiat de Statele Unite.

    Maduro a fost reales pentru încă un mandat de şase ani în luna mai în cadrul unor alegeri pe care atât Naţiunile Unite cât şi Uniunea Europeană le-a numit frauduloase.

    Fondul Monetar Internaţional a estimat că inflaţia la sfârşitul anului va ajunge la 1.000.000% în Venezuela, iar PIB-ul ţării va scădea cu 18%.

    „Situaţia din Venezuela este similară cu cea a Germaniei din 1923 şi cea din Zimbabwe din anii 2000”, scrie FMI în raport.

  • Pe urmele scriitorilor la New York

    În Greenwich Village se află White Horse Tavern, căreia i-au trecut cândva pragul nume ca Dylan Thomas, Jack Kerouac, Anaïs Nin sau Norman Mailer.

    În Gramercy Park se găseşte Pete’s Tavern, în care scriitorul american O. Henry şi-a scris celebra sa povestire „Darul magilor” în 1905, aşa cum o arată o scrisoare trimisă de acesta şi pe care toţi clienţii o pot vedea înrămată pe perete.

    Nu trebuie uitat nici hotelul Chelsea, în care a locuit cândva Mark Twain, înainte de transformarea clădirii în unitate de cazare, şi care a primit apoi sub acoperişul său nume ca Bob Dylan, Dylan Thomas, Arthur Miller, Arthur C. Clarke sau Leonard Cohen.

  • Trei persoane au fost reţinute pentru agresarea scriitoarei care dormea în “ambulanţa” cu cărţi

    Poliţiştii continuă cercetările în acest dosar, faptele anchetate fiind lovire şi alte violenţe, ameninţare şi tulburarea ordinii şi liniştii publice.

    Precizările vin după ce un grup de persoane ar fi atacat o femeie, miercuri noapte, care dormea într-o maşină parcată pe o stradă din Sectorul 1 al Capitalei, atacatorii fiind depistaţi de către poliţişti şi duşi la audieri. Maşina femeii ar fi fost o autospecială dintr-un proiect personal, pe care il numea „Salvaţi literatura”.

    O femeie a sunat la 112, în noaptea de miercuri spre joi, pentru a sesiza faptul că a fost agresată de un grup persoane, când aceasta dormea într-o maşină ce avea însemne specifice unei ambulanţe. Un echipaj al Secţiei 3 de poliţie s-a deplasat la faţa locului şi au identificat agresorii, pe care i-au condus la audieri. Femeia a primit îngrijiri medicale, însă a refuzat transportul la spital, informează Poliţia Capitalei.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • ALERTĂ roşie înaintea cupei Mondiale: Cum a ajuns cea mai mare competiţie din lume să fie deturnată de interese şi corupţie. „Acesta este sfârşitul FIFA“

    Organizarea Cupei Mondiale de fotbal de anul acesta a fost câştigată de Rusia în 2010. Vladimir Putin, liderul autoritar al Rusiei, devine primul autocrat care găzduieşte competiţia de la junta militară din Argentina din 1978. Cum a pierdut Occidentul FIFA? Financial Times trece în revistă o colecţie de cărţi în engleză, franceză şi germană care oferă câteva răspunsuri.

    În după-amiaza zilei de 2 decem­brie 2010, fotbalul s-a schimbat. Atunci, Sepp Blatter, preşedintele autorităţii mondiale a fotbalului, FIFA, a deschis plicurile pentru a arăta lumii că Rusia şi Qatarul vor găzdui Cupa Mondială în 2018 şi 2022. „Sunt un preşedinte fericit“, a spus el cu faţa cuprinsă de o grimasă, cu o aparentă nemulţumire. „Uitaţi-vă la poze. Nu am o faţă foarte zâmbitoare“, a recunoscut el mult mai târziu.

    În altă parte a Zürich-ului, secretarul general al FIFA, Jérôme Valcke, era văzut acoperindu-şi faţa, plângându-se: „Acesta este sfârşitul FIFA“. Ambii au înţeles că alegerea comisiei executive de 22 de membri a două autocraţii va scandaliza lumea. Vladimir Putin nu a fost prezent la show pentru momentul său de glorie, probabil pentru că se aştepta ca unul dintre concurenţii occidentali ai Rusiei să învingă. Când a aflat, a sărit direct într-un avion pentru veni şi a se înfrupta din glorie în Elveţia.

    Acea zi a fost o alertă roşie pentru Occident: instituţiile vestice erau subminate. Curând, a început să se dezlănţuie o serie de scandaluri care au arătat că FIFA este mai coruptă decât realizau mulţi până atunci. Majoritatea membrilor comitetului executiv (Exco) care au votat la Zürich au fost inculpaţi sau puşi sub acuzare de autorităţile americane de fapte penale, sau sancţionaţi de comisia de etică a FIFA.

    „Cartonaşul roşu” este o întâlnire între rapoarte de investigaţie americane şi spectacole ale poliţiei din viaţa reală. Ken Bensinger de la BuzzFeed spune povestea agenţilor de la FBI şi de la Internal Revenue Service care i-au prins pe mulţi dintre infractorii ocrotiţi de FIFA.

    Printr-o coincidenţă curioasă, pontul iniţial al FBI a venit de la Christopher Steele, fostul agent al MI6 care a avertizat în 2016 FBI despre presupusa implicare a Rusiei în campania lui Donald Trump pentru preşedinţia SUA. Cei care au sprijinit Marea Britanie în încercarea de a găzdui Cupa Mondială din 2018 l-au angajat pe Steele să adune informaţii despre ofertele rivale. N-a durat mult până când a auzit „zvonuri tulburătoare“ – inclusiv poveşti ale oficialilor care ofereau tablouri membrilor Exco în schimbul voturilor. Steele a alertat un agent al FBI în primăvara anului 2010, cu câteva luni înainte ca oferta SUA de a găzdui ediţia din 2022 să fie eliminată. Aceasta contrazice spusele de mai târziu ale lui Blatter, care susţine că Statele Unite au atacat FIFA din frustrare. Mai degrabă, acelea erau zilele în care SUA încă încercau să menţină o ordine internaţională bazată pe reguli.

    Americanii şi-au văzut şansa atunci când agentul IRS Steve Berryman, înnebunit după fotbal, una dintre sursele cele mai bune ale lui Bensinger şi, prin urmare, eroul acestei cărţi, a descoperit că reprezentantul american al Exco Chuck Blazer nu şi-a mai depus declaraţiile de venit la Fisc de cel puţin 17 ani. Bărbatul cu barbă albă, Blazer, era la fel de lacom pe cât era de obez. „Arăţi exact ca Karl Marx!“, i-a spus odată Putin.

    Când federalii i-au spus lui Blazer că ştiu suficient pentru a-l băga pentru mulţi ani la închisoare, el a fost de acord să poarte un microfon ascuns pentru ca autorităţile americane să prindă alţi funcţionari corupţi. De asemenea, le-a făcut agenţilor FBI introducerea în corupţia de zi cu zi din fotbalul internaţional: un oficial vinde ieftin unei agenţii de marketing drepturile de televiziune sau de sponsorizare pentru un turneu şi, în schimb, primeşte un cadou. Greşeala lui Blazer a fost că a adus o parte din banii primiţi ca mită în Statele Unite, unde au fost depistaţi de justiţia americană.

    FBI a urmărit penal oficialii din fotbal în temeiul legilor contra crimei organizate din SUA, tratând în fapt FIFA ca pe o mafie. Anii de anchetă discretă au condus, în final, la un raid în primele ore ale zilei în incinta hotelului Baur au Lac din Zürich în mai 2015 şi la primele arestări. Au urmat mai multe arestări, întrucât oficialii corupţi au cedat şi au început să mărturisească. Blazer a murit anul trecut, înainte de a fi condamnat, dar mulţi dintre prietenii lui sunt acum în închisoare.

    Cu toate acestea, băieţii buni nu au câştigat. Noi infractori au urcat la putere pentru a-i înlocui pe locotenenţii captivi ai regelui, la fel ca în mafie, spune Bensinger. FBI a luat la ţintă doar corupţia în America. Alte continente abia dacă au fost atinse de febra justiţiei, deşi unele forţe de poliţie europene urmăresc firul FBI. Elveţia continuă investigaţiile în cazul Blatter, care a demisionat din funcţia de preşedinte după câteva zile de la raidul din Baur au Lac. Dar visul de a curăţa FIFA nu a devenit realitate.

    Deocamdată, nu există nicio forţă externă puternică care să facă presiuni în acest sens. Kremlinul – încruntat la SUA pentru că îi hărţuieşte un aliat şi pătează luciul Cupei Mondiale – n-a avut de ce să-şi facă prea multe griji. Rusia şi Qatarul şi-au păstrat turneele şi aproape că nimeni nu a încercat să organizeze o rezistenţă. Urmează o altă victorie internaţională pentru Putin.

    Russkij Futbol, o excelentă colecţie germană de eseuri, face lumină în relaţia Rusiei cu fotbalul încă din vremea ţarilor. La primul meci public din St. Petersburg, în 1893, spectatorii au râs în timp ce jucători în alb se bălăceau în noroi.

    Fotbalul abia dacă mai există în unele regiuni ruseşti. Însă i-a fermecat pe ţăranii dezrădăcinaţi care s-au înghesuit în oraşe în timpul industrializării forţate din anii 1930. Şeful cu tendinţe ucigaşe al poliţiei secrete a lui Stalin Lavrenti Beria, un împătimit al fotbalului, a preluat conducerea Dynamo Moscova. Cum să-i anihilezi pe rivalii de la Spartak? Le trimiţi liderii în gulag.

    Un eseu al jurnalistului Johannes Aumüller descrie relaţia Rusiei cu FIFA. După ce unii sponsori au întors spatele organizaţiei, Gazprom, cel mai mare exportator de gaze naturale din lume, controlat de statul rus, le-a luat locul fericit ca „partener oficial“. La 18 luni după ce Franz Beckenbauer a părăsit Exco, „Der Kaiser“ – căpitan legendar şi fost manager al echipei naţionale germane – a fost numit ambasador al Societăţii Gazelor din Rusia, organizaţie susţinută de Gazprom. Între timp, organizarea Cupei Mondiale a adus şi mai mulţi înalţi oficiali ruşi în preajma FIFA.

    După eşecul lui Putin de a aduce „cea de-a doua modernizare“ a Rusiei, spectacolele sportive au devenit o modalitate de a satisface populaţia, scrie istoricul Diethelm Blecking.  Evenimentele sportive demonstrative aduc beneficii şi apropiaţilor lui Putin, adesea sub forma contractelor pentru construcţii.

    Costurile turneului din Rusia au fost estimate în mod conservator la 10 miliarde de euro, Cupa Mondială 2018 devenind astfel cea mai scumpă din istorie. Cu toate acestea, este un chilipir în comparaţie cu Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci din 2014, care au costat aproximativ 40 de miliarde de euro, mai mult decât toate cele 21 de astfel de întreceri sportive combinate.

    În câteva săptămâni, câteva dintre stadioanele noi din Rusia vor deveni elefanţi albi în oraşele provinciale unde puţini oameni urmăresc fotbalul de ligă. Acestea cu toate că mulţi copii ruşi nu apucă niciodată să joace pe terenuri adevărate sub îndrumarea antrenorilor calificaţi, se plânge scriitorul Ildar Abusjarow într-un eseu plin de regrete.

    Nu este de mirare că echipa naţională a Rusiei este la pământ – e clasată pe locul 66 în lume – în timp ce social media rusă este plină de critici la adresa stadioanelor supraevaluate.

    Fotbalul are nevoie de reformă. Celelalte două cărţi examinate pun problema dacă nu cumva fanii pot face acest lucru. Danny Cohn-Bendit a condus revoluţia studenţească din Paris din mai 1968, după care a fost timp de zeci de ani politician verde franco-german. Titlul cărţii sale, Sous les crampons… la plage (Sub crampoane… plaja) evocă sloganul din ’68, „Sub piatră, plajă”.

    Însă Cohn-Bendit a sărit peste aniversarea de luna trecută a revoluţiei studenţeşti. Sătul să mai producă nostalgie despre o epocă trecută, el a scris în schimb autobiografia unui fan al fotbalului. El pare să fie capabil de la fel de multă pasiune când urmăreşte un joc de fotbal în sufragerie ca atunci când stătea pe baricadele din Paris.

    Născut în sud-vestul Franţei în 1945 din părinţi refugiaţi de origine germană şi evreiască, Cohn-Bendit a crescut între Paris şi Frankfurt. La fel ca în cazul multora dintre noi, pasiunea lui pentru o echipă de fotbal a început cu un meci de cupă mondială  în cazul său, victoria Germaniei de Vest asupra Ungariei în finala din 1954. Cohn-Bendit a ţinut cu ungurii şi, din motive evidente, a rămas întotdeauna îndârjit împotriva Germaniei.

    Pasiunea sa pentru fotbal este ceva rar în rândul francezilor 68-işti, dintre care majoritatea au respins fotbalul ca fiind „opiul poporului“. Din fericire, după ce a fost expulzat de Franţa, a descoperit că nemţii de stânga nu au avut astfel de inhibiţii. Urmărind alături de locuitorii comunei sale din Frankfurt celebrul meci dintre Germania de Est şi Germania de Vest din Cupa Mondială 1974, Cohn-Bendit i-a enervat pe toţi ceilalţi aplaudând pentru estici.

    Cartea este plină de astfel de amintiri de fan, adesea banale, dar scrise din inimă şi, prin urmare, fermecătoare. Franco-germanul întâlneşte eroi din fotbal, cum ar fi antrenorul echipei Franţei Michel Hidalgo, care, după ce a câştigat Campionatul European din 1984, îl îmbrăţişează şi exclamă: „Danny, e mai bine decât în ’68!“.

    Când Cohn-Bendit se îndepărtează de autobiografie pentru a-şi da cu părerea despre joc şi jucători, el coboară aria expertizei din eşalonul secund. El scrie cu certitudinea celebrităţii că toate gândurile sale sunt fascinante. Dar are, de asemenea, o abilitate de politician de a stabili o agendă. Sous les crampons… susţine că jucătorii de astăzi sunt plătiţi prea mult; că autocraţii ca Rusia (unde are interdicţie de vizită) nu ar trebui să găzduiască Cupele Mondiale; că fotbalul trebuie să-şi deschidă ochii la dopaj; şi că FIFA ar trebui să lase jucătorii să facă declaraţii politice. Scopul lui este un fotbal care „corespunde principiilor mele“.

    Autorii cărţii „Activismului în fotbal şi pentru suporteri din Europa: al cui joc este acesta?” cred că fanii pot face acest lucru posibil. Cartea lor este una dintre cele multe care au ieşit printr-un mare proiect finanţat de UE, „Cercetarea fotbalului într-o Europă extinsă“. Autorii provin din întreaga Europă şi spun câteva poveşti bune, deşi de cele mai multe ori în exprimare academică, care nu este tocmai engleză pentru toată lumea. Cartea are o agendă: fotbalul aparţine fanilor, care trebuie să înlăture controlul intereselor băneşti. Autorii au colectat exemple de cum poate fi făcut acest lucru. Începând cu salvarea din 1992 de către fani a micii echipe Northampton, organizaţiile de suporteri au salvat şi au condus multe cluburi britanice mai mici. Acum ideea se răspândeşte.

    Patru cluburi spaniole, inclusiv giganţii Barcelona şi Real Madrid, sunt deţinute oficial şi conduse de membrii lor („socios“). Germania interzice investitorilor din afară să preia cluburi. În Croaţia, acţiunile comune ale suporterilor cluburilor rivale au oprit autorităţile de la a restricţiona achiziţionarea de bilete de către fanii străini.

    Cu toate acestea, autorii sunt destul de cinstiţi pentru a recunoaşte că toate acestea au o putere foarte mică. „Rolul suporterilor în managementul cluburilor şi, în special, în procesul de luare a deciziilor în cluburi rămâne marginal“, au scris ei. Miliardarul Florentino Pérez conduce Real Madrid, deşi trebuie să-i mulţumească pe sociosi pentru a-şi asigura realegerea ca preşedinte. Alţi oficiali îi resping pe suporteri, pentru ei aceştia fiind fie simpli consumatori, fie huligani. Davor Suker, preşedintele federaţiei de fotbal a Croaţiei, a făcut următoarele comentarii după demonstraţiile suporterilor din 2014: „Fanii nu au nimic de-a face cu conducerea cluburilor. Ei ar trebui
    să se bucure pentru cluburile lor şi asta e.”

    Într-adevăr, fanii, în general, nu au bani şi nici timpul necesar pentru a conduce cluburile. De asemenea, judecând după stadioanele aglomerate şi contractele de televizare, majoritatea fanilor iubesc fotbalul modern comercializat.

    Cel puţin suporterii au acces săptămânal la cluburile lor. Ei pot protesta în tribune sau pot boicota jocuri. Dar nu au aproape niciun acces la FIFA, în palatul securizat, în mare parte subteran, al acesteia, din Zürich. („Locurile în care oamenii iau decizii ar trebui să aibă doar lumină indirectă“, este un comentariu de-al lui Blatter despre transparenţă.) Micul procent din suporterii din întreaga lume care vor veni la Cupa Mondială va fi mai interesaţi de jocuri decât să protesteze faţă de FIFA sau de Putin. După turneu, FIFA va fi liberă să-şi numere câştigurile în pace şi să decidă cât de multe monede să le arunce copiilor ruşi fără un teren de joc. Bensinger spunea despre Cupa Mondială din 2010 din Africa de Sud: „După unele estimări, FIFA a donat mai puţin de o zecime din 1% din profiturile sale din turneu“.

    Fanii nu vor schimba FIFA. Orice reformă ar necesita un fel de acţiune colectivă globală condusă de state. Fotbalul, ca şi altele, este o lume a autocraţilor.

  • Cum a ajuns Cupa Mondială în mâinile autocraţilor

    În după-amiaza zilei de 2 decem­brie 2010, fotbalul s-a schimbat. Atunci, Sepp Blatter, preşedintele autorităţii mondiale a fotbalului, FIFA, a deschis plicurile pentru a arăta lumii că Rusia şi Qatarul vor găzdui Cupa Mondială în 2018 şi 2022. „Sunt un preşedinte fericit“, a spus el cu faţa cuprinsă de o grimasă, cu o aparentă nemulţumire. „Uitaţi-vă la poze. Nu am o faţă foarte zâmbitoare“, a recunoscut el mult mai târziu.
    În altă parte a Zürich-ului, secretarul general al FIFA, Jérôme Valcke, era văzut acoperindu-şi faţa, plângându-se: „Acesta este sfârşitul FIFA“. Ambii au înţeles că alegerea comisiei executive de 22 de membri a două autocraţii va scandaliza lumea. Vladimir Putin nu a fost prezent la show pentru momentul său de glorie, probabil pentru că se aştepta ca unul dintre concurenţii occidentali ai Rusiei să învingă. Când a aflat, a sărit direct într-un avion pentru veni şi a se înfrupta din glorie în Elveţia.

    Acea zi a fost o alertă roşie pentru Occident: instituţiile vestice erau subminate. Curând, a început să se dezlănţuie o serie de scandaluri care au arătat că FIFA este mai coruptă decât realizau mulţi până atunci. Majoritatea membrilor comitetului executiv (Exco) care au votat la Zürich au fost inculpaţi sau puşi sub acuzare de autorităţile americane de fapte penale, sau sancţionaţi de comisia de etică a FIFA.

    „Cartonaşul roşu” este o întâlnire între rapoarte de investigaţie americane şi spectacole ale poliţiei din viaţa reală. Ken Bensinger de la BuzzFeed spune povestea agenţilor de la FBI şi de la Internal Revenue Service care i-au prins pe mulţi dintre infractorii ocrotiţi de FIFA.

    Printr-o coincidenţă curioasă, pontul iniţial al FBI a venit de la Christopher Steele, fostul agent al MI6 care a avertizat în 2016 FBI despre presupusa implicare a Rusiei în campania lui Donald Trump pentru preşedinţia SUA. Cei care au sprijinit Marea Britanie în încercarea de a găzdui Cupa Mondială din 2018 l-au angajat pe Steele să adune informaţii despre ofertele rivale. N-a durat mult până când a auzit „zvonuri tulburătoare“ – inclusiv poveşti ale oficialilor care ofereau tablouri membrilor Exco în schimbul voturilor. Steele a alertat un agent al FBI în primăvara anului 2010, cu câteva luni înainte ca oferta SUA de a găzdui ediţia din 2022 să fie eliminată. Aceasta contrazice spusele de mai târziu ale lui Blatter, care susţine că Statele Unite au atacat FIFA din frustrare. Mai degrabă, acelea erau zilele în care SUA încă încercau să menţină o ordine internaţională bazată pe reguli.

    Americanii şi-au văzut şansa atunci când agentul IRS Steve Berryman, înnebunit după fotbal, una dintre sursele cele mai bune ale lui Bensinger şi, prin urmare, eroul acestei cărţi, a descoperit că reprezentantul american al Exco Chuck Blazer nu şi-a mai depus declaraţiile de venit la Fisc de cel puţin 17 ani. Bărbatul cu barbă albă, Blazer, era la fel de lacom pe cât era de obez. „Arăţi exact ca Karl Marx!“, i-a spus odată Putin.

    Când federalii i-au spus lui Blazer că ştiu suficient pentru a-l băga pentru mulţi ani la închisoare, el a fost de acord să poarte un microfon ascuns pentru ca autorităţile americane să prindă alţi funcţionari corupţi. De asemenea, le-a făcut agenţilor FBI introducerea în corupţia de zi cu zi din fotbalul internaţional: un oficial vinde ieftin unei agenţii de marketing drepturile de televiziune sau de sponsorizare pentru un turneu şi, în schimb, primeşte un cadou. Greşeala lui Blazer a fost că a adus o parte din banii primiţi ca mită în Statele Unite, unde au fost depistaţi de justiţia americană.

    FBI a urmărit penal oficialii din fotbal în temeiul legilor contra crimei organizate din SUA, tratând în fapt FIFA ca pe o mafie. Anii de anchetă discretă au condus, în final, la un raid în primele ore ale zilei în incinta hotelului Baur au Lac din Zürich în mai 2015 şi la primele arestări. Au urmat mai multe arestări, întrucât oficialii corupţi au cedat şi au început să mărturisească. Blazer a murit anul trecut, înainte de a fi condamnat, dar mulţi dintre prietenii lui sunt acum în închisoare.

    Cu toate acestea, băieţii buni nu au câştigat. Noi infractori au urcat la putere pentru a-i înlocui pe locotenenţii captivi ai regelui, la fel ca în mafie, spune Bensinger. FBI a luat la ţintă doar corupţia în America. Alte continente abia dacă au fost atinse de febra justiţiei, deşi unele forţe de poliţie europene urmăresc firul FBI. Elveţia continuă investigaţiile în cazul Blatter, care a demisionat din funcţia de preşedinte după câteva zile de la raidul din Baur au Lac. Dar visul de a curăţa FIFA nu a devenit realitate.

    Deocamdată, nu există nicio forţă externă puternică care să facă presiuni în acest sens. Kremlinul – încruntat la SUA pentru că îi hărţuieşte un aliat şi pătează luciul Cupei Mondiale – n-a avut de ce să-şi facă prea multe griji. Rusia şi Qatarul şi-au păstrat turneele şi aproape că nimeni nu a încercat să organizeze o rezistenţă. Urmează o altă victorie internaţională pentru Putin.

    Russkij Futbol, o excelentă colecţie germană de eseuri, face lumină în relaţia Rusiei cu fotbalul încă din vremea ţarilor. La primul meci public din St. Petersburg, în 1893, spectatorii au râs în timp ce jucători în alb se bălăceau în noroi.

    Fotbalul abia dacă mai există în unele regiuni ruseşti. Însă i-a fermecat pe ţăranii dezrădăcinaţi care s-au înghesuit în oraşe în timpul industrializării forţate din anii 1930. Şeful cu tendinţe ucigaşe al poliţiei secrete a lui Stalin Lavrenti Beria, un împătimit al fotbalului, a preluat conducerea Dynamo Moscova. Cum să-i anihilezi pe rivalii de la Spartak? Le trimiţi liderii în gulag.

    Un eseu al jurnalistului Johannes Aumüller descrie relaţia Rusiei cu FIFA. După ce unii sponsori au întors spatele organizaţiei, Gazprom, cel mai mare exportator de gaze naturale din lume, controlat de statul rus, le-a luat locul fericit ca „partener oficial“. La 18 luni după ce Franz Beckenbauer a părăsit Exco, „Der Kaiser“ – căpitan legendar şi fost manager al echipei naţionale germane – a fost numit ambasador al Societăţii Gazelor din Rusia, organizaţie susţinută de Gazprom. Între timp, organizarea Cupei Mondiale a adus şi mai mulţi înalţi oficiali ruşi în preajma FIFA.

    După eşecul lui Putin de a aduce „cea de-a doua modernizare“ a Rusiei, spectacolele sportive au devenit o modalitate de a satisface populaţia, scrie istoricul Diethelm Blecking.  Evenimentele sportive demonstrative aduc beneficii şi apropiaţilor lui Putin, adesea sub forma contractelor pentru construcţii.

    Costurile turneului din Rusia au fost estimate în mod conservator la 10 miliarde de euro, Cupa Mondială 2018 devenind astfel cea mai scumpă din istorie. Cu toate acestea, este un chilipir în comparaţie cu Jocurile Olimpice de iarnă de la Soci din 2014, care au costat aproximativ 40 de miliarde de euro, mai mult decât toate cele 21 de astfel de întreceri sportive combinate.

    În câteva săptămâni, câteva dintre stadioanele noi din Rusia vor deveni elefanţi albi în oraşele provinciale unde puţini oameni urmăresc fotbalul de ligă. Acestea cu toate că mulţi copii ruşi nu apucă niciodată să joace pe terenuri adevărate sub îndrumarea antrenorilor calificaţi, se plânge scriitorul Ildar Abusjarow într-un eseu plin de regrete.

    Nu este de mirare că echipa naţională a Rusiei este la pământ – e clasată pe locul 66 în lume – în timp ce social media rusă este plină de critici la adresa stadioanelor supraevaluate.

    Fotbalul are nevoie de reformă. Celelalte două cărţi examinate pun problema dacă nu cumva fanii pot face acest lucru. Danny Cohn-Bendit a condus revoluţia studenţească din Paris din mai 1968, după care a fost timp de zeci de ani politician verde franco-german. Titlul cărţii sale, Sous les crampons… la plage (Sub crampoane… plaja) evocă sloganul din ’68, „Sub piatră, plajă”.

    Însă Cohn-Bendit a sărit peste aniversarea de luna trecută a revoluţiei studenţeşti. Sătul să mai producă nostalgie despre o epocă trecută, el a scris în schimb autobiografia unui fan al fotbalului. El pare să fie capabil de la fel de multă pasiune când urmăreşte un joc de fotbal în sufragerie ca atunci când stătea pe baricadele din Paris.

    Născut în sud-vestul Franţei în 1945 din părinţi refugiaţi de origine germană şi evreiască, Cohn-Bendit a crescut între Paris şi Frankfurt. La fel ca în cazul multora dintre noi, pasiunea lui pentru o echipă de fotbal a început cu un meci de cupă mondială  în cazul său, victoria Germaniei de Vest asupra Ungariei în finala din 1954. Cohn-Bendit a ţinut cu ungurii şi, din motive evidente, a rămas întotdeauna îndârjit împotriva Germaniei.

    Pasiunea sa pentru fotbal este ceva rar în rândul francezilor 68-işti, dintre care majoritatea au respins fotbalul ca fiind „opiul poporului“. Din fericire, după ce a fost expulzat de Franţa, a descoperit că nemţii de stânga nu au avut astfel de inhibiţii. Urmărind alături de locuitorii comunei sale din Frankfurt celebrul meci dintre Germania de Est şi Germania de Vest din Cupa Mondială 1974, Cohn-Bendit i-a enervat pe toţi ceilalţi aplaudând pentru estici.

    Cartea este plină de astfel de amintiri de fan, adesea banale, dar scrise din inimă şi, prin urmare, fermecătoare. Franco-germanul întâlneşte eroi din fotbal, cum ar fi antrenorul echipei Franţei Michel Hidalgo, care, după ce a câştigat Campionatul European din 1984, îl îmbrăţişează şi exclamă: „Danny, e mai bine decât în ’68!“.

    Când Cohn-Bendit se îndepărtează de autobiografie pentru a-şi da cu părerea despre joc şi jucători, el coboară aria expertizei din eşalonul secund. El scrie cu certitudinea celebrităţii că toate gândurile sale sunt fascinante. Dar are, de asemenea, o abilitate de politician de a stabili o agendă. Sous les crampons… susţine că jucătorii de astăzi sunt plătiţi prea mult; că autocraţii ca Rusia (unde are interdicţie de vizită) nu ar trebui să găzduiască Cupele Mondiale; că fotbalul trebuie să-şi deschidă ochii la dopaj; şi că FIFA ar trebui să lase jucătorii să facă declaraţii politice. Scopul lui este un fotbal care „corespunde principiilor mele“.

    Autorii cărţii „Activismului în fotbal şi pentru suporteri din Europa: al cui joc este acesta?” cred că fanii pot face acest lucru posibil. Cartea lor este una dintre cele multe care au ieşit printr-un mare proiect finanţat de UE, „Cercetarea fotbalului într-o Europă extinsă“. Autorii provin din întreaga Europă şi spun câteva poveşti bune, deşi de cele mai multe ori în exprimare academică, care nu este tocmai engleză pentru toată lumea. Cartea are o agendă: fotbalul aparţine fanilor, care trebuie să înlăture controlul intereselor băneşti. Autorii au colectat exemple de cum poate fi făcut acest lucru. Începând cu salvarea din 1992 de către fani a micii echipe Northampton, organizaţiile de suporteri au salvat şi au condus multe cluburi britanice mai mici. Acum ideea se răspândeşte.

    Patru cluburi spaniole, inclusiv giganţii Barcelona şi Real Madrid, sunt deţinute oficial şi conduse de membrii lor („socios“). Germania interzice investitorilor din afară să preia cluburi. În Croaţia, acţiunile comune ale suporterilor cluburilor rivale au oprit autorităţile de la a restricţiona achiziţionarea de bilete de către fanii străini.

    Cu toate acestea, autorii sunt destul de cinstiţi pentru a recunoaşte că toate acestea au o putere foarte mică. „Rolul suporterilor în managementul cluburilor şi, în special, în procesul de luare a deciziilor în cluburi rămâne marginal“, au scris ei. Miliardarul Florentino Pérez conduce Real Madrid, deşi trebuie să-i mulţumească pe sociosi pentru a-şi asigura realegerea ca preşedinte. Alţi oficiali îi resping pe suporteri, pentru ei aceştia fiind fie simpli consumatori, fie huligani. Davor Suker, preşedintele federaţiei de fotbal a Croaţiei, a făcut următoarele comentarii după demonstraţiile suporterilor din 2014: „Fanii nu au nimic de-a face cu conducerea cluburilor. Ei ar trebui
    să se bucure pentru cluburile lor şi asta e.”

    Într-adevăr, fanii, în general, nu au bani şi nici timpul necesar pentru a conduce cluburile. De asemenea, judecând după stadioanele aglomerate şi contractele de televizare, majoritatea fanilor iubesc fotbalul modern comercializat.

    Cel puţin suporterii au acces săptămânal la cluburile lor. Ei pot protesta în tribune sau pot boicota jocuri. Dar nu au aproape niciun acces la FIFA, în palatul securizat, în mare parte subteran, al acesteia, din Zürich. („Locurile în care oamenii iau decizii ar trebui să aibă doar lumină indirectă“, este un comentariu de-al lui Blatter despre transparenţă.) Micul procent din suporterii din întreaga lume care vor veni la Cupa Mondială va fi mai interesaţi de jocuri decât să protesteze faţă de FIFA sau de Putin. După turneu, FIFA va fi liberă să-şi numere câştigurile în pace şi să decidă cât de multe monede să le arunce copiilor ruşi fără un teren de joc. Bensinger spunea despre Cupa Mondială din 2010 din Africa de Sud: „După unele estimări, FIFA a donat mai puţin de o zecime din 1% din profiturile sale din turneu“.

    Fanii nu vor schimba FIFA. Orice reformă ar necesita un fel de acţiune colectivă globală condusă de state. Fotbalul, ca şi altele, este o lume a autocraţilor.

  • Strigarea catalogului: ce aţi făcut în ultimii 12 ani?

    Înainte să vedem cine sunt cei sub 40 de ani pe care i-am selectat şi pe care am pariat la ediţia din anul acesta, este bine să dăm timpul înapoi şi să răsfoim prima apariţie a acestui produs editorial.

    Uitându-mă pe cei 100 tineri din 2006, cred că Business Magazin a avut mână bună. Călin Drăgan de la Coca-Cola, care atunci avea 39 de ani şi era în România, acum conduce operaţiunile gigantului american din Asia, având pe mână 10 miliarde de dolari. Cred că nu mai este niciun manager român care să aibă în subordine o asemenea cifră de afaceri.

    Călin Fusu, care atunci avea 31 de ani, conduce în continuare Neogen, compania care deţine al doilea site de recrutare din România – Bestjobs. În cei 12 ani a mai lansat în şase ţări vivre.ro, un business de peste 40 de milioane de euro pe an, având ca ţintă să ajungă la afaceri de 100 de milioane de euro.

    Bogdan Georgescu, care în 2006 avea 31 de ani, nu mai este la Colliers, dar în schimb a făcut unul din cele mai interesante start-up-uri – Bookster – prin care închiriază angajaţilor din companii (firma plăteşte) cărţi. De la el am aflat ce citiţi voi – cărţi de introspecţie personală, cărţi de leadership şi cărţi în urma cărora vă puneţi întrebări. De aici am tras concluzia că foarte mulţi dintre cei care ocupă poziţii de conducere, de top sau middle management, vor să devină lideri mai buni, dar în acelaşi timp încearcă să găsească răspunsuri la întrebări legate de cariera lor, dacă sunt în domeniul potrivit şi la timpul potrivit.

    Simona Constantinescu avea atunci 32 de ani şi lucra pentru George Copos la Ana Hotels. Săptămâna trecută a revenit din nou în poziţia de CEO la Ana Hotels, după zece ani. Ironic, de multe ori ne întoarcem de unde am plecat.

    Dorel Piti era bancher la Bancpost, iar acum lucrează în Elveţia pentru cea mai mare bancă elveţiană – UBS.

    Dragoş Cincă – unul dintre creatorii Flamingo – era pe val în 2006, dar viaţa nu a fost pe un val de creştere. Flamingo a dat faliment între timp, iar Dragoş Cincă este acum investitor imobiliar.

    La fel s-a întâmplat şi cu soţii Funghină de la K-Tech Ultra Pro, business care s-a prăbuşit în criză. 

    Cred că mai bine de o treime dintre cei care au fost în prima generaţie de tineri manageri şi-au păstrat profesia şi angajatorul, bineînţeles urcând în carieră (Codruţ Pascu de la Roland Berger, Ştefan Iordache de la Leo Burnett, Adrian Boţan de la McCann, Teddy Dumitrescu de la Publicis, Cornel Marian de la Oresa, Răsvan Radu de la UniCredit, Cristian Sporiş de la Raiffeisen, Lucian Anghel de la BCR sau Marian Năstase de la Alro), iar cei care aveau afaceri proprii au reuşit să le ţină în continuare (Dan Ostahie de la Altex, Zoltan Szigeti de la The Group, Octavian Pantiş de la TMI/Qualians, Florentin Ţuca de la Ţuca Zbârcea & Asociaţii).

    Răsfoind ediţia din 2010 a tinerilor manageri de top, am regăsit-o pe Amalia Buliga, CEO-ul Diverta de atunci şi acum. De asemenea, l-am regăsit pe Ilan Laufer, care atunci era în retail, dar între timp, în 2016, a ajuns ministru în guvernul PSD.

    Tot în 2010, Camelia Ene era director de vânzări la grupul petrolier MOL România, pentru ca acum să fie CEO.

    În 2011 Bogdan Speteanu conducea la 33 de ani BCR Leasing, poziţie pe care o deţine şi în prezent. Fady Chreih conducea Regina Maria, poziţie pe care o ocupă şi astăzi, dar având în spate un business de cinci ori mai mare. Bogdan Oşlobeanu era la 33 de ani director în Rompetrol, iar acum este CEO-ul dezvoltatorului imobiliar Impact.

    Antonio Eram deţine în continuare Netopia, la fel ca şi Alex Lăpuşan cu Zitec.

    Băncile RBS şi Millennium nu mai există.

    Ce i-a ţinut pe aceştia în funcţie şi cum de au reuşit cei care au avut afaceri să le păstreze după 12 ani, deşi între timp au fost loviţi de o criză? Ambiţia, determinarea, energia, dorinţa de a face lucruri mari, dorinţa de a se bate cu alţii în modul cel mai pozitiv şi credinţa că nu sunt mai prejos de alţii.

    Aceste calităţi sunt valabile şi pentru celelalte generaţii, deşi tinerii manageri sunt mai puţin antreprenori, preferând poziţii de top în corporaţii, unde salariile sunt plătite la timp, unde businessurile de multe ori sunt aşezate, iar 90% din venituri vin din rutină.

    De partea cealaltă, în companiile antreprenoriale româneşti avem mai puţine nume de executivi, pentru că imaginea companiei se identifică cu cea a proprietarului.

    Multinaţionalele sunt mult mai deschise în a-şi prezenta liderii către media, pentru ca în viitor aceste poziţii să fie căutate şi râvnite şi de către alţii.

    Ce au managerii străini, expaţii şi nu au managerii români? Într-o discuţie la ZF Live cu Iuliana Cernat, câştigătoarea din 2018 a bursei MBA oferite de Vienna University în parteneriat cu ZF, ea spune – după ani de experienţă petrecuţi în Raiffeisen sau UniCredit –, că românilor le lipsesc organizarea şi urmărirea obiectivelor stabilite. În rest au de toate, fiind mult mai buni în găsirea de soluţii.
    Când vom avea organizare şi ţinte, vom cuceri lumea, aşa cum a făcut-o Călin Drăgan de la Coca-Cola.

    Pentru a încheia cronica, m-am gândit că este bine să ne aducem aminte cum era 2006, când am lansat prima ediţie a catalogului Business Magazin 100 Tineri manageri de top: PIB-ul era de 97 de miliarde de euro, acum este dublu; euro era cotat la 3,5 lei, acum este 4,65 lei; francul elveţian era cotat la 2,2 lei – mulţi plâng după acest curs; EURIBOR era la 3%, acum este -0,8%; dobânda BNR era de 8,75%, acum este de 2,5% şi facem scandal; inflaţia a fost de 4,87%, aproximativ cât este şi astăzi; dobânda la creditele în lei era de 13,6%, acum ROBOR este de 2,85%; salariul minim era de 330 de lei, iar salariul mediu de 866 de lei, acum salariul minim este de aproape 1.200 de lei, iar cel mediu de 2.700 de lei.

    Proiectul Business Magazin 100 Tineri manageri de top continuă pentru că vrem să lăsăm o moştenire şi generaţiilor viitoare: culegeri care să arate cine au fost cei care au condus şi care au avut afaceri în România de tineri.

  • Povestea lui Ted Bundy, cel mai odios criminal în serie din toate timpurile. Înainte să înceapă să ucidă a salvat vieţi

    Numele lui provoacă încă fiori reci pe şira spinării. El a fost Ted Bundy, iar în 2018 va fi interpretat de unul dintre cei mai versatili actori ai tinerei generaţii de la Hollywood, Zac Efron!
     
    Povestit din perspectiva lui Elisabeth Knoepfler, marea iubire a vieţii lui Ted Bundy, filmul va urmări transformarea promiţătorului student la drept, lăudat de profesori, admirat de colege şi invidiat de colegi, în bestia feroce de mai târziu care avea să ucidă în chipuri inimaginabile peste 30 de femei din mai multe state ale Americii.
     
    Pe lângă faptul că toţi îi profeţeau o viaţă împlinită, cu succes profesional, ba chiar o carieră în politică, şi – de ce nu – o candidatură la postul de guvernator, Ted Bundy a lucrat o bună perioadă şi ca voluntar la un call-center de prevenire a sinuciderilor! Potrivit mărturiilor, colegii şi colegele din acea vreme de la acest job voluntar îşi amintesc că acesta era foarte bun la ceea ce făcea. Una dintre acestea era Anne Rule, viitoare autoare de bestseller-uri privind crimele lui Bundy. Ea îşi aminteşte că acesta obişnuia să o conducă noaptea târziu până la maşina ei pentru a se asigura că nu păţeşte nimic. Când, după mai mulţi ani, a aflat că fostul ei coleg, atât de protector cu ea, a fost arestat, acuzat şi găsit vinovat de zeci de crime atroce, Anne Rule a exclamat stupefiată: ”Ted Bundy a luat vieţi, dar a şi salvat vieţi!”  
     
    Psihologii şi criminologii se întreabă şi azi dacă Ted Bundy a exploatat în cel mai diabolic mod posibil perioada petrecută la această linie telefonică destinată prevenirii sinuciderilor pentru a explora vulnerabilităţile oamenilor aflaţi în derivă! Mai departe, oare studiul dreptului i-a înlesnit calea către înţelegerea felului în care funcţionează mentalul colectiv al autorităţilor şi care sunt psihologia şi modul de operare ale investigatorilor aflaţi pe urma criminalilor din America? 
     
  • A trăit pe străzi şi a furat cărţi ca să poată învăţa, iar acum ţine discursuri alături de Dalai Lama.

    Ajunsă la 37 de ani, Murray a povestit pentru cei de la The Guardian că unele dintre cele mai vechi amintiri ale sale sunt legate de părinţii ei şi cum aceştia îşi cheltuiau banii pe cocaină sau heroină, în timp ce ea şi sora sa rămâneau fără mâncare zile de-a rândul. “Mâncam cuburi de gheaţă pentru că mai tăiau din foame”, îşi aminteşte Murray. “Într-o seară, am împărţit un tub de pastă de dinţi.”

    Mama ei spunea, tot timpul, că “viaţa va fi mai bună într-o zi”; când Murray avea 15 ani, mama ei a fost diagnosticată cu HIV şi a murit la scurt timp după.

    La 16 ani ajungea să trăiască pe străzi şi să fure mâncare pentru a supravieţui. “Furam însă şi cărţi, le citeam şi mă pregăteam pentru examene pe holul din casa unei prietene”, spune Murray.

    În ciuda situaţiei sale, tânăra a reuşit să obţină numai note de 10 şi a fost propusă pentru o bursă la Harvard oferită de cei de la New York Times. A absolvit universitatea în 2009 şi a devenit, în scurt timp, un speaker motivaţional de succes. De-a lungul anilor, a participat la evenimente alături de Bill Clinton, Tony Blair sau Dalai Lama.

    Liz Murray a aşternut toate aceste lucruri pe foaie, publicând cartea “Breaking Night: A memoir of forgiveness, survival, and my journey from homeless to Harvard”. Volumul a apărut în 2010 şi a ajuns imediat pe lista de bestseller-uri a celor de la New York Times.

  • Fascinaţia board games în era tehnologiei. Cine sunt românii care se joacă board games şi câţi bani fac producătorii de jocuri români

    Klaus Teuber era tehnician dentar în oraşul Darmstadt, Germania, în anii ’80 când a început să facă board game-uri elaborate în pivniţa sa, iniţial „pentru a evada. Mi-am creat propria lume”, a declarat el pentru The New Yorker. Teuber este creatorul celebrului Settlers of Catan, un joc care a devenit sursa de evadare nu numai pentru el, ci pentru milioane de oameni. Jocul a fost lansat în Germania în 1995 şi un an mai târziu şi în SUA. Acum este disponibil în 39 de limbi (inclusiv română) şi s-a vândut în peste 27 de milioane de unităţi la nivel mondial până acum.

    Board game-urile sunt jocuri de societate cu o istorie bogată, iar în ultimii ani şi-au croit drum şi spre novici, cei care nu sunt familiarizaţi cu aceste jocuri. Deşi tehnologia şi noile jocuri video ne ocupă din ce în ce mai mult timp, tot mai mulţi oameni se îndreaptă către plăceri mai „simple”, jocurile de societate care încurajează jocul împreună cu alţii şi interacţiunea faţă în faţă.

    Piaţa jocurilor board game a crescut timp de şapte ani consecutivi, ajungând să devină o industrie de aproape 1,5 miliarde de dolari în SUA şi Canada. Vânzările de aşa-numite jocuri de hobby în SUA şi Canada au ajuns la 1,44 miliarde de dolari în 2016, marcând un avans de 21% faţă de 2015, potrivit unui raport compilat de compania de cercetare de piaţă ICv2. Compania defineşte aceste jocuri de hobby drept produse pentru gameri (board game-uri, jocuri de cărţi etc.) şi care sunt vândute de obicei în magazine specializate.

    Presa străină a declarat că avem parte de o renaştere a fenomenului board game. Un studiu publicat de The Guardian arată că între 2010 şi 2014 achiziţiile de astfel de jocuri au crescut, în fiecare an, cu 25%-40% la nivel global. „Piaţa globală de board game înregistrează o creştere anuală de peste 20% pe an de aproape un deceniu şi mai are loc să crească”, este de părere Andrei Novac, fondatorul NSKN Games, producător de board game-uri. El pune succesul jocurilor în această eră a tehnologiei pe seama faptului că oamenii vor şi simt nevoia de socializare. „Jocurile de societate te «forţează» să stai faţă în faţă, să vorbeşti, să te apropii de prieteni, familie sau de simple cunoştinţe.”

    Andrei Dordea, unul dintre fondatorii AfterRace Games, alt producător de board games din România, crede că succesul jocurilor de societate se datorează tocmai tehnologiei, „şi fricii, poate îndreptăţite, că pierdem controlul. Natura este guvernată de echilibru, iar oamenii au nevoie de oameni. Cred că la o masă contează mai puţin jocul şi mai mult cu cine îl joci. Iar board game-urile creează această premisă”. La nivel european, cele mai mari pieţe pentru jocuri şi jucării sunt Marea Britanie (3,8 mld. euro), Franţa (3,5 mld. euro), Germania (3,4 mld. euro). La subsegmentul de jocuri şi puzzle-uri conduce Franţa cu 478 mil. euro, urmată de Germania cu 425 mil. euro şi de Marea Britanie cu 319 mil. euro, conform Euromonitor.

    Un argument pentru creşterea în popularitate a jocurilor de societate este dat de Milton Griepp, managerul ICv2, care consideră că „oamenii sunt mai puţin interesaţi să se uite la ecrane după muncă şi mai interesaţi de interacţiunea faţă în faţă”. Iar Costin Manolescu, unul dintre promotorii jocurilor de societate de pe plan local, consideră că „board game-urile aduc o componentă ludică, dar şi de socializare. Din ce în ce mai mulţi oameni vor să evadeze din rutina cotidiană, iar acestea sunt o alternativă”. Tot Manolescu explică faptul că la creşterea veniturilor vânzătorilor şi producătorilor a ajutat şi prezenţa acestor jocuri în hipermarketuri, librării sau cafenele. „Considerabil cred că au contribuit şi evenimentele dedicate, precum târguri de profil, campionate naţionale sau concursuri cu premii”, adaugă el.

    Dacă în Germania sau SUA aceste tipuri de jocuri sunt populare de mulţi ani şi nu numai în rândul copiilor, ci şi al tinerilor şi adulţilor, în România fenomenul abia se prinde contur.  Piaţa totală de jucării şi jocuri din România este estimată de Euromonitor pentru 2017 la 155 mil. euro, cu un avans de 5% faţă de 2016, în timp ce „felia” de jocuri şi puzzle-uri, ce include şi jocurile de societate, este estimată la 15,4 milioane de euro în 2017, mai mult cu 7,5% faţă de 2016, potrivit Euromonitor.

    De fapt, în ultimii cinci ani piaţa locală de jocuri şi jucării a crescut cu 39%, iar subsegmentul de jocuri şi puzzle-uri a ţinut pasul, înregistrând un avans de 38,2% pentru aceeaşi perioadă.

    Daniel Indru, un utilizator al unui forum dedicat pasionaţilor de board game-uri, a realizat o analiză a pieţei de board game-uri din România din 2010; şapte ani mai târziu a analizat aceste date. „Curiozitatea e oarecum o deformaţie profesională, deoarece am lucrat aproape opt ani în programarea producţiei şi în warehouse management, de unde am rămas cu mici manii mai mult sau mai puţin obsesive”, îşi argumenta el demersul în 2010. Potrivit lui, în 2010 existau şase magazine specializate, ce aveau în ofertă aproximativ 450 jocuri diferite. Două dintre ele mai există şi azi (Red Goblin şi Taraba de Jocuri), două au dispărut (Boardmaster şi Regina & Nebunul) şi alte două şi-au reprofilat activitatea şi nu mai fac vânzare retail. În 2017 există mult mai mulţi retaileri pe piaţă şi câţiva dintre ei au peste 1.000 jocuri diferite pe stoc.

    „La nivel mondial are loc o renaştere a fenomenului. În România de abia a ajuns fenomenul, deci nu cred că e vorba de o renaştere, ci doar de o popularizare a lui. Totul a început prin 2006 şi de la an la an a crescut simţitor”, explică şi Alexandru Trofin, fondatorul Lex Shop din Iaşi.

    Business MAGAZIN s-a uitat pe cifrele câtorva magazine specializate în comerţul de board game-uri şi a constatat o creştere a veniturilor şi a profitului net. Chiar dacă sumele nu sunt tocmai mari (veniturile se învârt în jurul a 1,5 – 3 milioane de lei pentru anul 2016, potrivit datelor disponibile la Ministerul de Finanţe), se poate vedea o tendinţă de creştere a fenomenului, şi, implicit, a afacerilor din această zonă.

    O modalitate de popularizare a fenomenului de board game-uri este prin organizarea târgurilor de profil, unde sunt promovate atât jocurile, comerţul, cât şi creativitatea celor pasionaţi de boardgame design. Deocamdată, în România există doar un singur târg de acest fel, numit Zilele Jocurilor, organizat de trei ani la Târgu-Mureş. Acest târg ar putea deveni, la o scară mai mică, echivalentul celui mai mai târg de acest gen, respectiv Spil din Essen, Germania, unde numărul participanţilor îl depăşeşte pe al locuitorilor oraşului. Târgul din Germania este cel mai important la nivel european.

    Astfel Spiel des Jahres din Germania este cea mai aşteptată competiţie pentru iubitorii de board games, un fel de Oscar pentru creatorii de jocuri. Un juriu testează jocurile lansate în anul respectiv, apoi stabileşte distincţii precum Jocul anului. Un asemenea premiu echivalează cu o creştere semnificativă a vânzărilor şi a popularităţii jocului. Catan, Carcassonne, Dixit, Ticket to Ride sunt câteva dintre titlurile premiante la Spiel des Jahres; se numără şi printre cele mai populare la ora actuală.
    „Se iau în calcul toate jocurile apărute pe anumite pieţe europene şi se acordă anumite premii; dacă primeşti o distincţie, vinzi 10.000 de jocuri instant. Ar fi minunat dacă am putea duce jocurile noastre pe acele pieţe pentru a putea fi luaţi în considerare”, spun soţii Andrei şi Karin Şerban, creatorii jocurilor Ritualia şi Sezonia.

    Deşi pare paradoxal, popularitatea jocurilor de societate a sporit şi datorită tehnologiei. Multe din cele care apar sunt finanţate chiar de jucătorii pasionaţi. Kickstarter, platforma de crowdfunding, a devenit o sursă importantă de finanţare pentru creatorii de board game-uri. Mulţi dintre cei care au o idee şi o şi pun în practică realizând un prototip merg pe Kickstarter pentru a strânge banii necesari producţiei. Reţeta pare a avea succes, iar cifrele dovedesc asta.

    Proiectele de la categoria de jocuri de pe Kickstarter au atras cele mai importante finanţări: din 2009 până în 2016, au primit aproape 500 de milioane de dolari. În funcţie de finanţare, alte tipuri de proiecte care au trezit interesul investitorilor au venit din domeniile tehnologie (448 mil. dolari) şi design (435 mil. dolari). Sigur, categoria de jocuri conţine şi jocuri video, dar banii primiţi de acestea sunt puţini în comparaţie cu banii primiţi de board game-uri. Un motiv pentru care astfel de jocuri au succes se datorează faptului că oamenii finanţează producţia jocului, nu concepţia acestuia. Totul e gata, este nevoie doar de bani pentru a putea comanda fabricii producţia efectivă a acestuia. „Cu ajutorul platformelor de crowdfunding  jocurile au prins aripi şi dacă în 2011 se lansau 400 de jocuri noi pe an, acum numărul este de zece ori mai mare”, este de părere Andrei Novac, fondatorul companiei de board game-uri NSKN Games.

    În 2011, cel mai bine finanţat board game a primit 70.000 dolari; acum, recordurile de finanţare au fost primite de Kingdom Death (au cerut 100.000 de dolari şi au primit 12,4 milioane de dolari) şi Exploding Kittens (au cerut 10.000 de dolari şi au primit 8,8 milioane de dolari). Totuşi, piaţa locală este încă la început, pe de o parte pentru că românii nu au acces la Kickstarter (companiile din România nu pot demara campanii pe platformă), dar şi pentru că românilor le lipseşte tradiţia de jocuri de societate pe care o au alţii, de pildă germanii.

    „Există, fară îndoială, un boom în popularitatea board game-urilor în ultimii ani. Paradoxal, o «vină» importantă o poartă digitalul, platformele de crowdfunding devenind o adevărată piaţă de producţie şi desfacere. Retailul rămâne încă la putere, dar cumva aş forţa o comparaţie între TV-ul clasic şi internet TV”, explică Andrei Dordea, cofondator al companiei de board game-uri AfterRace.

    Joaca în România

    Adrian Cîrstea a descoperit jocul Settlers of Catan în 2004, datorită unui fost coleg de şcoală. El şi alţi prietenii de-ai săi au fost încântaţi de joc şi „având legătură cu lumea tipografică am decis că merită să facem o încercare de a populariza acest joc de societate în România, prin traducerea în limba română”. A reuşit să obţină licenţa pentru acest joc, iar la finalul lui 2006 a apărut versiunea localizată a jocului Catan; în 2009 au fost produse în română şi două extensii ale jocului de bază. Cîrstea este şi fondatorul magazinului specializat Ideal Board Games, ale cărui venituri au fost de 2,9 milioane de lei în 2016, potrivit datelor Ministerului de Finanţe.

    În momentul de faţă, există mai multe magazine care vând board games, unele specializate, precum cutia.ro, ludicus.ro sau Regatul Jocurilor, iar altele includ în ofertă aceste tipuri de jocuri, precum Cărtureşti sau Librarium. Grupul de magazine Lex are o componentă de retail fizic, Lex Hobby Store, care vinde produse de mai multe tipuri  de la rechizite şcolare la jocuri de societate. Lex Shop este magazinul online care din 2016 a fost desprins din Lex Hobby Store. „Prin Lex Games facem distribuţie şi pe asta ne vom axa cel mai mult în anii care vin. Deja în 2018 am scos pe piaţă şase jocuri în română şi nu ne vom opri aici. Ne vom extinde gama de produse. Momentan distribuim jocuri de societate, figurine colecţionabile, puzzle-uri şi produse hobby art”, spune fondatorul magazinului, Alex Trofin.

    El susţine că jocul cel mai vândut este Catan, urmat de cele de petrecere, precum Exploding Kittens sau Şeriful din Nottingham. „Mai sunt şi cei care au încercat jocurile astea şi vor să treacă la următorul nivel, către jocuri complexe, ca Alchimiştii sau Pulsar 2849.”

    Alexandru-Ovidiu Manea a deschis magazinul Regatul Jocurilor după o provocare lansată de un prieten. „Eram în căutarea unor jocuri şi devenise frustrant că nu reuşeam să le găsim în România, aşa că ne-am gândit să deschidem noi un magazin. Două zile mai târziu au început procedurile pentru deschiderea firmei, iar peste două luni a pornit totul”, îşi aduce aminte fondatorul magazinului de board game-uri Regatul Jocurilor.

    El pune popularitatea jocurilor de societate pe seama recomandărilor „din gură în gură sau mai bine zis de la masă la masă”. Totuşi, Manea consideră că fenomenul este încă la început pe plan local, din cauza „mentalităţilor învechite ale românilor legate de board game-uri. Cei mai mulţi consideră că sunt pentru copii sau nu sunt încrezători în jocuri de acest gen”. De aceea, jocuri cu vechime mare precum Catan au intrat greu pe piaţa din România. „Românul este foarte precaut la cumpărături şi este foarte sceptic la jocuri.”

    Costin Manolescu este programator, pasionat de board game-uri şi promotor al acestor jocuri. El a susţinut mişcarea prin înfiinţarea în 2009 a unui blog unde sunt prezentate diferite jocuri, se traduc regulamente şi manualele jocurilor în limba română şi sunt promovate evenimentele legate de board game-uri. „Începând cu 2012 am început proiectul Jocul Anului în România şi, timp de şase ani, am oferit premii celor mai bune jocuri nominalizate de jucătorii români.”

    Andrei Şerban, creatorul board game-urilor Ritualia şi Sezonia, este de părere că „suntem o societate care a jucat Bunul Gospodar, Monopoly şi Nu te supăra, frate. Încă suntem la început la categoria board game-uri. De obicei, adulţii români se rezumă la jocuri precum remi sau renţ”.

    Toate jocurile sunt făcute pentru a fi jucate împreună cu alţi oameni, dar există două mari cateogrii. Jocurile de societate de tip euro-style au în general reguli simple, „nu înseamnă însă că au şi complexitate mică”, care accentuează strategia în detrimentul temei, minimalizează norocul şi conflictul, preferă teme economice în loc de militare şi în general păstrează toţi jucătorii la masă până la sfârşit, explică Costin Manolescu. Pe lângă acestea, mai sunt jocurile „americane”, care scot în evidenţă teme fantasy sau militare, se bazează şi pe noroc şi pe conflict între jucători şi permit eliminarea din joc a unui concurent. „Din ce am observat, românii preferă jocurile de tip euro. Cele mai cunoscute şi populare jocuri din România sunt: Catan, Carcassonne, Activity, Dixit, Rezistenţa, Saboteur, Ticket to Ride, Cards Against Humanity”, spune Manolescu, care precizează că în cafenele şi ceainării predomină jocurile de petrecere precum Activity, Dixit sau Saboteur.

    Competiţia de la ora ceaiului

    „Multe grupuri mari (opt-zece persoane) aleg jocurile de petrecere, cele mai căutate fiind Activity, Alias, Nume de Cod. Cealaltă categorie de jucători care se diferenţiază sunt cei «serioşi», care optează în general pentru clasicele Catan, Carcassonne, Cluedo, Ticket to Ride, sau mai complexe  Pirate’s Cove, Insula lui Skye, chiar şi D&D”, explică Mirela Iordan preferinţele românilor în materie de jocuri. Ea a preluat de curând, împreună cu Alex Gingu, cafeneaua Aria Cafe, unul dintre locurile din Bucureşti unde pasionaţii de jocuri se pot întâlni pentru un joc. Localul a fost gândit de la început ca spaţiu de joacă de board game-uri. „Atât noi, cât şi foştii asociaţi avem în comun în primul rând pasiunea pentru jocurile de societate şi dorinţa de a scoate puţin oamenii din mediul online, care ne acaparează pe zi ce trece”, spune ea.

    Aşadar, o nişă care a înflorit odată cu expansiunea jocurilor de societate este cea a localurilor care oferă jocuri pentru închiriat şi a cafenelelor care pun la dispoziţia clienţilor fel de fel de jocuri. Primele locaţii de joacă (ceainării şi cafenele) au început să apară prin 2011, iar acum sunt cu zecile în Capitală şi toate marile oraşe din România au cel puţin un loc pentru astfel de activităţi.

    Un exemplu atipic îl constituie asociaţii din afacerea Le&Le Games, care au pornit cu un magazin de board games în Târgu-Mureş, apoi au decis să deschidă şi un club de joacă. „Le&Le Games au deschis un pub uriaş, unde pasionaţii se pot juca; voiau să promoveze magazinul, dar planurile s-au schimbat. Au dezvoltat o comunitate, iar acum foarte multă lume vine la bar să joace şi cele mai mari câştiguri ale afacerii se datorează consumaţiei”, spune Karin Serban, cocreatoarea jocului românesc Sezonia, realizat de ADK Games.

    „Clienţii, cu mici excepţii, ne aleg tocmai pentru varietatea jocurilor şi pentru atmosfera colorată şi relaxată. Până în 5% dintre grupuri vin doar să discute”, spune Mirela Iordan, care precizează că investiţia în jocuri se amortizează într-un timp lung, „deoarece taxa de joc se aplică doar în weekend şi are o valoare modică, de 2 lei pe persoană”.

    Tot ea adaugă că majoritatea clienţilor Aria Cafe sunt tineri cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de ani şi că fetele fac majoritatea rezervărilor. „Vorbind însă despre board gamerii înrăiţi, aceştia se situează în intervalul de vîrstă 25-35 şi ies în evidenţă prin gradul de cunoştinţe şi implicare de care dau dovadă. De la ei aflăm în general ultimele noutăţi în domeniu”, spune Mirela Iordan, care adaugă că în acest an plănuieşte să organizeze evenimente de board games şi campionate.

    „Cei de peste 45 de ani nu ies din raza Monopoly, remi, şah, iar cei sub 25 de ani nu prea ştiu de board game-uri”, este de părere Alexandru-Ovidiu Manea, fondatorul Regatul Jocurilor. Andrei Novac, creatorul NSKN Games, spune că amatorul de board game-uri din România este  „probabil acel «geek» care a descoperit jocurile în liceu sau facultate”. Profilul acesta nu se aplică şi pentru jucătorul din SUA, crede el, pe care-l vede drept „persoană cu familie, care vrea să-şi educe copiii cu jocuri moderne. Este vorba despre adulţi care dispun de suficienţi bani ca să poată investi masiv într-un hobby care nu este ieftin”.

    Exacerbarea pasiunii pentru joc

    Majoritatea jocurilor de societate din cafenele şi din casele oamenilor nu sunt produse în România şi nici gândite de creiere româneşti, ci sunt variante traduse în limba română. Totuşi, în peisajul românesc se găsesc câţiva designeri români de board games. Punctul comun al celor cu care am vorbit este pasiunea pentru board game-uri.

    Andrei Novac este de profesie IT-ist şi de câţiva ani locuieşte în Polonia. În aprilie 2011, împreună cu trei prieteni a înfiinţat NSKN Games, cu sediul la Bucureşti şi biroul în Polonia. De atunci, tinerii au lansat deja şapte jocuri (fără a pune la socoteală extensiile) şi lucrează la încă patru. El este printre puţinii inventatori de board game-uri şi au şi monetizat produsul; concret, în cazul lor vânzările au ajuns la jumătate de milion de euro atât în 2016, cât şi 2017.

    Primul joc lansat a fost în 2011, după doi ani de design şi dezvoltare. „Am fost înconjurat de prieteni care preferau să îşi petreacă timpul liber dedicându-se jocurilor de societate şi am descoperit o pasiune care mi s-a părut în acelaşi timp şi o oportunitate de afaceri.” Cea mai mare parte a jocurilor dezvoltate de NSKN Games ajung în Statele Unite şi Canada (în jur de 45%), susţine Novac, iar a doua piaţă de desfacere pentru ei este Europa de Vest, în special Germania, Marea Britanie şi Franţa. Tot el menţionează şi că Polonia este o piaţă atrăgătoare pentru creatorii de jocuri, mai cu seamă pentru că are un ritm de creştere însemnat. „Am intrat şi pe piaţa din China, care este de asemenea în creştere foarte rapidă. Practic, aceste ţări împreună acoperă aproape 90% din veniturile noastre.”

    Andrei Novac consideră că piaţa de board game-uri este interesantă, „dar aflată încă în stadiu incipient. Noi am avut o cifră de afaceri de aproximativ jumătate de milion de dolari în ultimii doi ani, dar preconizăm o dublare în 2018. Ca profitabilitate, fiindcă vindem produse, nu servicii, suntem limitaţi la 12-17%”. În acest moment, în firma înfiinţată de Novac în România şi mutată în Polonia lucrează patru polonezi şi un român. „Sunt şi motive personale, şi motive care ţin strict de afaceri. În primul rând, a fost aproape imposibil să găsim angajaţi cu experienţă în jocuri de societate, sau măcar oameni dispuşi să facă un efort major şi să înveţe repede”, spune Novac, care adaugă faptul că piaţa de board game-uri din Polonia este mult mai avansată faţă de cea din România, iar cifrele confirmă ideea. Piaţa totală de jocuri din Polonia este de 3,5 ori mai mare decât cea locală, ajungând la o valoare de 546 milioane de euro, potrivit Euromonitor. În acelaşi timp, piaţa de jocuri şi puzzle-uri din Polonia este aproape de 67 milioane de euro, de peste patru ori mai mare decât cea locală.

    Un alt exemplu de pasiune transformată în afacere este ADK Games, compania lui Andrei şi Karin Şerban, doi arhitecţi care au simţit nevoia să-şi creeze propriile jocuri. „Jucând alte jocuri, am simţit că lipsesc anumite elemente”, spune Andrei Şerban. El este creierul din spatele Ritualia, un board game inspirat din cartea lui Eliade „Tratat de istorie a religiilor”. „Am observat nişte algoritmi în opera lui şi mi s-a părut că se pot transpune bine într-un joc şi de aici a ieşit Ritualia”, adaugă el.

    Al doilea joc al celor doi este Sezonia; se adresează copiilor şi a fost realizat de Karin Şerban împreună cu fiica celor doi. „Fiica mea a participat şi i s-a părut foarte interesant; nouă ni s-a părut foarte important să o implicăm în procesul creaţiei, mai cu seamă din prisma perspectivei ei, de copil, care vede altfel lucrurile decât adulţii”, spune ea. Incubarea ideilor pentru cele două jocuri a durat aproximativ doi ani, iar la finalul lui decembrie 2016 cele două jocuri erau gata pentru sezonul cadourilor de Crăciun. „Noi nu ştiam că dacă vrem să intrăm în magazine pe perioada cadourilor trebuia să fim gata de pe 1 octombrie”, spune Andrei Şerban.

    Cei doi au preferat să creeze un joc 100% românesc, doar pionii fiind realizaţi într-o fabrică din China, deoarece, potrivit celor doi, era imposibil să fie făcuţi în ţară. „O fabrică de ambalaje şi cadouri ne-a făcut cartoanele; sunt prieteni de-ai noştri şi am lucrat cu toţii. După ce muncitorii au plecat acasă, am stat noaptea la aparatele de tăiat. Am încercat să producem 1.000 de bucăţi din fiecare joc, dar am reuşit să producem în jur de 800 din fiecare”, îşi aduce aminte Karin Şerban.

    Pentru ei, totul a fost la început o joacă şi nu intenţionau să facă un business din asta, dar după mai multe runde de jocuri cu apropiaţii şi un feedback bun, au decis că ar merita să-şi facă produsul cunoscut. Totuşi, vânzările s-au lăsat aşteptate. „De obicei, cei care joacă jocurile sunt foarte încântaţi şi le cumpără. În rest, se vinde foarte puţin, pentru că nu este cunoscut”, spun cei doi antreprenori, care precizează că profitul este foarte mic. „Dacă pui o marjă de profit de 10-15% şi vin magazinele şi pun încă 100%, se ajunge la un preţ prea mare”, explică Andrei Şerban.

    Din cele două jocuri au vândut cumulat în jur de 250 de exemplare, cel mai bine primit fiind Sezonia. „A fost foarte greu să intrăm în Cărtureşti. Vindem şi la Librarium, magazine de specialitate şi am pus şi pe eMAG”, spun ei. O soluţie ar fi să ducă jocurile pe pieţele externe, mature, dar şi aici s-au lovit de un zid. „Am întrebat distribuitorii care aduc jocuri în România cum facem să putem exporta jocul Sezonia. Ne-au spus că nu pot să facă asta, că nu ştiu cum ar proceda, deoarece nu se produc jocuri în România care să fie exportate”, explică cei doi. Pe lângă un număr mai mare de amatori de board game-uri găsiţi pe pieţele externe, prezenţa lui acolo este necesară pentru a putea fi luat în considerarea în competiţia Spiel des Jahres, cea mai importantă din domeniu.

    Cei doi antreprenori mărturisesc că au investit câteva zeci de mii de euro în producţia celor două jocuri. O parte din sumă s-a dus către comandarea de pioni pentru 6.000 de seturi (câte 3.000 pentru Ritualia şi Rezonia); „aşadar investiţia a fost mult mai mare decât ar fi fost necesară, o recuperam dacă vindeam 1.000 de bucăţi”, spune Karin. Ea este completată de Andrei: „În momentul de faţă afacerea noastră pare o investiţie foarte proastă, dar speranţa mea este că ceea ce avem acum nu se va strica în timp. Jocurile nu se devalorizează”.

    Un alt element de care cei doi s-au lovit pentru publicarea jocului Sezonia este legea defectuoasă din România. Ei au mărturisit că au găsit în lege menţiunea că produsele destinate copiilor trebuie testate de un anumit organism specializat în aşa ceva. „Am sunat la minister şi ei nu ştiau de existenţa acestui organism. După mai multe telefoane, am reuşit să facem testele la ANPC”, spune Karin Şerban.

    Andrei Şerban spune că, din punctul de vedere al businessului, nu ar recomanda unui pasionat să-i urmeze exemplul şi să încerce să facă o afacere. „Recuperarea investiţiei durează foarte mult. Pentru cineva cu venituri mari probabil realizarea unui joc este o investiţie bună pe termen lung, altfel nu recomand. Noi sperăm să recuperăm investiţia în trei ani. Şi sper ca faima jocurilor să se răspândească de la oameni care se joacă.” La rândul său, jocul de societate Triathlon Series, creat de compania AfterRace Games, a venit ca o îmbinare a două pasiuni ale lui Andrei Dordea şi ale altor trei prieteni: cea pentru sport, triatlon în special, şi cea pentru board game-uri. „Ideea şi unele mecanisme au stat în background cam zece ani. Ceea ce nu ştiam e că ne vom apuca de sport şi că va deveni noul viciu. Acest lucru s-a întâmplat de şase ani încoace. Cele două traiectorii, aparent paralele, s-au întâlnit în AfterRace Games”, spune Dordea.

    La fel ca şi în cazul arhitecţilor care au creat Ritualia şi Sezonia, şi Triathlon Series a apărut mai mult ca un proiect secundar al businessului principal: Scriptmedia, o agenţie de advertising. „Boardgame-ul s-a născut ca un proiect boem, un pariu câştigat cu noi, cum că ne facem timp, printre proiecte şi clienţi, să ne urmăm şi visurile.” Andrei Dordea spune că agenţia are multe proiecte sportive şi că jocul a funcţionat şi ca instrument de marketing. „Considerăm că, după un an şi jumătate de la lansare, ne-am recuperat investiţia iniţială şi de marketing de 50.000 de euro”, adaugă el. Ei au lansat jocul chiar în cadrul târgului de la Essen şi prima mare comandă a venit din Asia, pentru pieţele din Singapore şi Malaysia. Punctul maxim de cerere pentru joc a fost de 150 de unităţi pentru pieţele din Asia şi încă 150 pentru România. „Acum vindem în toată lumea, pieţele din Statele Unite şi Marea Britanie fiind cel mai interesate”, explică Dordea, care leagă gradul de interes pentru joc de apetitul mare pentru activităţi sportive în aceste pieţe.

    Tocmai pentru că jocul are un element sportiv, publicul ţintă pentru Triathlon Series este puţin diferit faţă de cel clasic, mai degrabă sportivul amator şi mai puţin jucătorul avid de board game-uri. „Producţia se face în România, acesta fiind al doilea pariu câştigat: să facem un produs unic în lume, 100% românesc, în tot procesul de la idee la execuţie”, spune el.

    Ce presupune, mai exact, procesul de realizare a jocurilor? Cum se creează un board game? În primul rând, este nevoie de un concept, de mecanisme şi reguli clare de joc, şi această parte este de obicei făcută în totalitate de inventatorul jocului. Apoi se trece la etapă de testare şi modificare, „până în momentul în care considerăm că avem un produs competitiv şi interesant, eventual unic”, spune Novac.  

    „Idee, temă, mecanism, optimizare, testare şi multă distracţie”, enumeră Andrei Dordea ingredientele necesare în acest demens. El precizează că apoi se urmează paşii clasici ai lansării oricărui produs: producţie, depozitare, distribuţie, marketing, comunicare. „Este singurul joc din lume inspirat din triatlon şi ceea ce e cert este că va rămâne primul.”

    În hora jocurilor de societate se prind din ce în ce mai mulţi jucători la nivel global, chiar şi români, chiar dacă sunt cu mulţi paşi în urma germanilor sau americanilor, jucători cu tradiţie. Fondatorul NSKN Games crede că este greu de prezis viitorul industriei, dar spune că nu sunt ameninţări „existenţiale pentru industria de board game-uri şi nici nu cred că vor apărea curând. Eu sper ca jocurile pe tablă să ajungă măcar la un sfert din popularitatea celor video”.

    Andrei Dordea spune că „o seară de joc este un context pentru relaxare, o experienţă unică de fiecare dată, iar acest gen de «retreat» social va fi căutat şi într-un viitor controlat, parcă mai mult ca niciodată de viteza şi nevoia de reacţii rapide, care, fără un balans, te secătuiesc de energie”.

    Jocurile de societate reprezintă o întoarcere la orginile jocului, mai umane, cu un grad mare de interacţiune socială la care mulţi oameni tânjesc în era jocurilor video şi a entertainmentului pe ecrane. Accesul către platforme de crowdfunding a uşurat drumul de la idee la produs şi, în acelaşi mod în care jocurile video indie sunt pe val, din ce în ce mai multă lume îndrăzneşte să dea viaţă ideilor de jocuri de societate, ceea ce duce la o diversitate mai mare, capabilă să satisfacă cerinţele unei pieţe cu tot mai mulţi consumatori.
     

  • Fascinaţia board games în era tehnologiei

    Klaus Teuber era tehnician dentar în oraşul Darmstadt, Germania, în anii ’80 când a început să facă board game-uri elaborate în pivniţa sa, iniţial „pentru a evada. Mi-am creat propria lume”, a declarat el pentru The New Yorker. Teuber este creatorul celebrului Settlers of Catan, un joc care a devenit sursa de evadare nu numai pentru el, ci pentru milioane de oameni. Jocul a fost lansat în Germania în 1995 şi un an mai târziu şi în SUA. Acum este disponibil în 39 de limbi (inclusiv română) şi s-a vândut în peste 27 de milioane de unităţi la nivel mondial până acum.

    Board game-urile sunt jocuri de societate cu o istorie bogată, iar în ultimii ani şi-au croit drum şi spre novici, cei care nu sunt familiarizaţi cu aceste jocuri. Deşi tehnologia şi noile jocuri video ne ocupă din ce în ce mai mult timp, tot mai mulţi oameni se îndreaptă către plăceri mai „simple”, jocurile de societate care încurajează jocul împreună cu alţii şi interacţiunea faţă în faţă.

    Piaţa jocurilor board game a crescut timp de şapte ani consecutivi, ajungând să devină o industrie de aproape 1,5 miliarde de dolari în SUA şi Canada. Vânzările de aşa-numite jocuri de hobby în SUA şi Canada au ajuns la 1,44 miliarde de dolari în 2016, marcând un avans de 21% faţă de 2015, potrivit unui raport compilat de compania de cercetare de piaţă ICv2. Compania defineşte aceste jocuri de hobby drept produse pentru gameri (board game-uri, jocuri de cărţi etc.) şi care sunt vândute de obicei în magazine specializate.

    Presa străină a declarat că avem parte de o renaştere a fenomenului board game. Un studiu publicat de The Guardian arată că între 2010 şi 2014 achiziţiile de astfel de jocuri au crescut, în fiecare an, cu 25%-40% la nivel global. „Piaţa globală de board game înregistrează o creştere anuală de peste 20% pe an de aproape un deceniu şi mai are loc să crească”, este de părere Andrei Novac, fondatorul NSKN Games, producător de board game-uri. El pune succesul jocurilor în această eră a tehnologiei pe seama faptului că oamenii vor şi simt nevoia de socializare. „Jocurile de societate te «forţează» să stai faţă în faţă, să vorbeşti, să te apropii de prieteni, familie sau de simple cunoştinţe.”

    Andrei Dordea, unul dintre fondatorii AfterRace Games, alt producător de board games din România, crede că succesul jocurilor de societate se datorează tocmai tehnologiei, „şi fricii, poate îndreptăţite, că pierdem controlul. Natura este guvernată de echilibru, iar oamenii au nevoie de oameni. Cred că la o masă contează mai puţin jocul şi mai mult cu cine îl joci. Iar board game-urile creează această premisă”. La nivel european, cele mai mari pieţe pentru jocuri şi jucării sunt Marea Britanie (3,8 mld. euro), Franţa (3,5 mld. euro), Germania (3,4 mld. euro). La subsegmentul de jocuri şi puzzle-uri conduce Franţa cu 478 mil. euro, urmată de Germania cu 425 mil. euro şi de Marea Britanie cu 319 mil. euro, conform Euromonitor.

    Un argument pentru creşterea în popularitate a jocurilor de societate este dat de Milton Griepp, managerul ICv2, care consideră că „oamenii sunt mai puţin interesaţi să se uite la ecrane după muncă şi mai interesaţi de interacţiunea faţă în faţă”. Iar Costin Manolescu, unul dintre promotorii jocurilor de societate de pe plan local, consideră că „board game-urile aduc o componentă ludică, dar şi de socializare. Din ce în ce mai mulţi oameni vor să evadeze din rutina cotidiană, iar acestea sunt o alternativă”. Tot Manolescu explică faptul că la creşterea veniturilor vânzătorilor şi producătorilor a ajutat şi prezenţa acestor jocuri în hipermarketuri, librării sau cafenele. „Considerabil cred că au contribuit şi evenimentele dedicate, precum târguri de profil, campionate naţionale sau concursuri cu premii”, adaugă el.

    Dacă în Germania sau SUA aceste tipuri de jocuri sunt populare de mulţi ani şi nu numai în rândul copiilor, ci şi al tinerilor şi adulţilor, în România fenomenul abia se prinde contur.  Piaţa totală de jucării şi jocuri din România este estimată de Euromonitor pentru 2017 la 155 mil. euro, cu un avans de 5% faţă de 2016, în timp ce „felia” de jocuri şi puzzle-uri, ce include şi jocurile de societate, este estimată la 15,4 milioane de euro în 2017, mai mult cu 7,5% faţă de 2016, potrivit Euromonitor.

    De fapt, în ultimii cinci ani piaţa locală de jocuri şi jucării a crescut cu 39%, iar subsegmentul de jocuri şi puzzle-uri a ţinut pasul, înregistrând un avans de 38,2% pentru aceeaşi perioadă.


    Citiţi mai multe în ediţia tipărită a Business Magazin începând de luni, 23 aprilie.