Numărul firmelor radiate în primele patru luni ale anului a ajuns la 55.942, aproape dublu (94,3%) faţă de perioada similară a anului trecut, indicând un nivel record al ultimilor zece ani, arată o analiză Sierra Quadrant pe baza datelor de la Registrul Comerţului.
Spre comparaţie, în primele patru luni din 2018 numărul firmelor radiate a fost de 28.787, echivalentul unei creşteri de numai 4,94% faţă de anul anterior.
Uber Technologies a reuşit să strângă 8,1 miliarde de dolari prin procedura de IPO (Initial Public Offering), după ce a vândut cu 45 dolari per acţiune, potrivit Bloomberg.
Compania de ride-hailing a vândut 180 milioane acţiuni pentru 45 de dolari per acţiune, potrivit declaraţiei lansate joi. Uber a scos acţiunile la vânzare ţintind un preţ între 44 dolari şi 50 dolari.
Pe baza acestei valori, în urma listării, compania cu sediul central în San Francisco va avea o capitalizare de piaţă de 75,6 miliarde dolari, adică sub evaluarea anterioară de 76 miliarde dolari.
Uber a încercat să prioritizeze investiorii care au capacitatea de a ţine acţiunile în portofoliu pe termen lung – în special investitori instituţionali.
Compania speră să evite o perioadă tumultoasă de tranzacţionare în primele săptămâni, după ce rivalii de la Lyft, care s-au listat recent la 72 dolari per acţiune, au înregistrat o scădere a acţiunilor cu 23% în primele zile.
„Vedem preţul conservator al Uber drept o strategie prudentă şi inteligentă încât a învăţat de la experienţa Lyft”, spune Dan Ives, analist în cadrul Wedbush Securities.
În ce direcţie e viitorul?
Conferinţa de afaceri Brand Minds, care va avea loc pe 10 mai la Sala Palatului, aduce în prim-plan o temă de ansamblu care va fi dezbătută de speakerii invitaţi, şi anume care este direcţia de urmat către viitor.
Tema generală se distinge astfel de subiectele din anii anteriori, când topicurile priveau mai degrabă marketingul, designul sau antreprenoriatul. Cum însă lumea se schimbă, şi abordările urmează aceeaşi cale.
Anul acesta, pe scena Brand Minds va urca, printre alţii, Yuval Noah Harari, scriitorul israelian care a făcut valuri în 2018 cu ale sale „Sapiens” şi „Homo Deus”.
Alături de el, pe lista de speakeri se mai regăsesc Brené Brown – profesor şi cercetător la Universitatea din Houston, şi Robert Cialdini – cunoscut ca „părintele influenţei”, ca urmare a numeroşilor ani pe care i-a petrecut studiind psihologia persuasiunii, dar şi alţii.f
Aburi de alcool în ediţie limitată
În fiecare an, oficialii brandului Metaxa lansează, într-un singur lot, într-un număr limitat de decantoare, băutura spirtoasă Metaxa Private Reserve, prima creaţie a lui Constantinos Raptis, pusă pe piaţă iniţial în 1992, când acesta a fost numit maestru al casei elene de licori. Anul acesta aduce a 25-a ediţie de acest tip. Fiecare decantor poartă o etichetă cu semnătura lui Constantinos Raptis, o serie unică şi un dop din lemn de stejar gravat cu emblema casei.
„Creez Metaxa Private Reserve o dată pe an, într-un singur loc, cu amestecuri care au atins apogeul expresiei lor, câteva dintre ele provenind de la prima distilerie din Pireu”, spune Constantinos Raptis, al cincilea maestru Metaxa.
De 25 de ani, el şi-a perfecţionat arta de a surprinde natura specific grecească prin meşteşugul amestecului de distilate de vin, vinuri Muscat din insula Samos şi plante mediteraneene. Ca rezultat, Metaxa Private Reserve este un deliciu „new in the city”.
„Închid ochii şi am senzaţia unei plimbări printr-o pădure deasă de după ploaie, la început de seară. E acel moment în care Pământul, copacii şi frunzele trezite la viaţă îşi dezvăluie miresmele cu intensitate (…). Bogăţia miresmelor unei păduri după ploaie. O invitaţie la a explora cu toate simţurile. Aceasta a fost sursa mea de inspiraţie când am creat Metaxa Private Reserve şi tot la acest tablou mă duce gândul de fiecare dată când o degust“, povesteşte Constantinos Raptis.
Printre străzile aglomerate de turişti, studenţi, avocaţi, autobuze supraetajate, biciclişti şi taxiuri negre ale Londrei, se află o clădire care spune povestea Cavalerilor Templieri.
Cunoscută drept Biserica Templului şi poziţionată în apropierea catedralei Sfântului Paul şi a Pieţei Trafalgar, clădirea a fost cândva bastionul Cavalerilor Templieri. Reprezentanţi ai ordinului medieval cunoscut drept unul dintre cele mai puternice şi bogate culte religioase, ei au trăit, s-au rugat şi au muncit aici în intervalul 1185-1312, potrivit unui reportaj al BBC.
În 1120, cavalerii creştini au cucerit Ierusalimul în Prima Cruciadă. Chiar dacă oraşul era sigur, rutele de pelerinaj până la acesta erau pline de pericole. Cei care voiau să ajungă la Ierusalim erau deseori atacaţi, tâlhăriţi sau chiar ucişi. Câţiva cavaleri s-au dedicat protejării pelerinilor şi rutelor pe care mergeau ei.
CUM ARATĂ CLĂDIREA CARE A FOST CÂNDVA BASTIONUL CAVALERILOR TEMPLIERI
Drept răsplată, regele Ierusalimului le-a oferi un ”sediu central” pe Muntele Templului. Au primit numele de Caveleri Templieri şi au devenit renumiţi în toată lumea pentru curajul lor. Cavalerii Templieri au devenit şi foarte bogaţi. În 1139, Papa Inocenţiu al II-lea a dat un ordin prin care Cavalerii Templieri deveneau şi mai puternici. Acest ordin permitea Cavalerilor Templieri să treacă liber graniţele, să fie excluşi de la plata taxelor, iar singura autoritate recunoscută rămânea doar Papa. Aceasta era o confirmare a puterii lor, care se pare ca a fost susţinută de patronul Ordinului, Bernard de Clairvaux, pentru că l-a ajutat pe Papa Innocentiu să conducă biserica Catolică.
Deşi misiunea principală a Ordinului era militară, doar un număr mic de membri se afla efectiv pe frontul de luptă. Restul aveau un rol de sprijin (un fel de spate al frontului, “templier”) , atât pentru ajutorul individual al cavalerilor, cât şi pentru a asigura buna funcţionare a infrastructurii financiare. Templierii, deşi făcuseră un jurământ de sărăcie, în realitate în timp au ajuns să controleze bogăţii ce depăşeau cu mult donaţiile directe pentru cauza lor. Unii nobili participanţi la cruciade îşi depuneau averea în mâinile templierilor, pentru perioada cât erau plecaţi. Acumularea de bogăţii în acest mod în Europa şi Ţara Sfântă a dus la apariţia primelor scrisori de credit, pentru pelerinii ce călătoreau în Ţara Sfântă.
Pe baza acestui amestec de donaţii şi de afaceri, templierii au stabilit o reţea financiară în întreaga creştinătate. Deţineau suprafeţe întinse atât în Europa cât şi în Orientul Mijlociu; cumpărau şi foloseau ferme şi podgorii; construiau biserici şi castele; erau implicaţi în manufactură, importuri şi exporturi; aveau propria lor flotă navală, şi, pentru un timp, deţineau întreaga insulă Cipru. Templierii au fost numiţi uneori ca prima corporaţie multinaţională.
În prima jumătate a secolului al XII-lea, a intervenit nevoia unui sediu central mai mare pentru diviza lor londoneză, astfel că până în 1185 au construit Biserica Templului.
În prezent, aceasta nu pare grandioasă, mai ales prin comparaţie cu Catedrala Sfântului Paul aflată în apropiere. Până în urmă cu aproximativ 13 ani, puţini turişti vizitau acest obiectiv, însă după publicarea romanului ”Codul lui Da Vinci” al autorului Dan Brown, unde una dintre principalele scene descrise era la Biserica Templieră, aici au început să vină circa 500 de vizitatori zilnic.
Atât Detusche Bank, cât şi Commerzbank, au o valoare de piaţă relativ scăzută ceea ce le expune la posibilitatea de a fi cumpărate de instituţii financiare mai mare, atrage atenţia ministrul adjunct de Finanţe din Germania, Joerg Kukies, potrivit Reuters.
„În natură, animalele mari le mănâncă pe cele mici. În lumea finanţelor asemenea decizii sunt luate de acţionari şi de conducerea companiei, iar statul oferă cadrul necesar”, a declarat el pentru ziarul german Sueddeutsche Zeitung.
Ministrul german de Finanţe, Olaf Scholz, a declarat mai devreme luna aceasta că este în discuţii cu cele două bănci cu privire la viitorul lor şi a numit posibila fuziune dintre cele două „o speculaţie”.
Presa germană scrie că statul german ar dori fuziunea dintre cele două bănci înaintea alegerilor europarlamentare din luna mai.
Cei mai înalţi munţi din Spania continentală sunt în Andaluzia. Vârful Mulhacén din lanţul muntos Sierra Nevada s-a oprit din crescut la puţin sub 3.500 de metri. Unul dintre cele mai frumoase castele din lume – Alhambra – a fost construit tot în această regiune din sudul Spaniei. O salbă de sate albe (celebrele Pueblos Blancos) încununează zonele de coastă ale Andaluziei. Un exemplu este Tarifa – un oraş-sat cunoscut de surferii, windsurferii şi kitesurferii din toată lumea. Cu o mare turcoaz mai mereu supărată (de vântul puternic din zonă), această localitate este clar o destinaţie pentru pasionaţii de sporturi de apă, că doar aici şi-au dat întâlnire Mediterana şi Atlanticul. La o privire mai atentă însă, descoperi că la doar câţiva paşi de plajă se află un orăşel alb ce îşi poartă cu mândrie influenţele maure, dar care a împrumutat şi ceva din liniştea insulelor greceşti. Aerul tot spaniol rămâne.
Andaluzia este cea mai fierbinte regiune a Spaniei, atât la propriu, cât şi la figurat. Vara, temperaturile din termometre se apropie vertiginos de 40 de grade Celsius. Dar e o căldură care arde, care iese din asfalt. Iar iernile, blânde de altfel, sunt încălzite de ceva spectacole de flamenco în timp ce în aer se simte un parfum fin de portocale.
În Japonia mi-am dorit să ajung primăvara, atunci când înfloresc cireşii. E o imagine ruptă din picturile marilor impresionişti. Nu degeaba an de an japonezii se bat cu turiştii străini pentru a surprinde cele mai frumoase cadre.
În Provence, deşi nu am ajuns încă, vreau să aterizez vara, ca să miros lavanda în floare. Îmi pare un peisaj greu de egalat. Nu degeaba Cezanne, Van Gogh şi Picasso s-au îndrăgostit de această regiune din sudul Franţei.
În Andaluzia nu ştiam că trebuie să ajung când portocalii sunt perioada lor de glorie. Nu ştiam de fapt când ar fi mai bine să merg, dar uneori lucrurile se întâmplă de la sine. La final de decembrie şi început de ianuarie, când temperatura coboară chiar sub pragul de 20 de grade (în timpul zilei, pentru ca nopţile să fie mai reci), toate drumurile sunt flancate de portocali încărcaţi până la refuz. Pe alocuri mai vezi şi unul-doi lămâi, iar norocoşii se pot întâlni şi cu un pomelo.
În Cordoba – una dintre cele mai cunoscute trei minuni ale Andaluziei, alături de Sevilia şi Granada –, în faţa catedralei Mezquita, ai o grădină de portocali unde vizitatorii şi turiştii deopotrivă stau la un pahar de vorbă, iau prânzul sau pur şi simplu admiră arhitectura locului. Mezquita, perla coroanei din Cordoba, este unul dintre puţinele locuri din lume unde poţi merge la slujbă într-o moschee. Influenţa maură este peste tot în sudul Spaniei. În Mezquita, în Alhambra, în cartierele istorice din Granada, în Alcazarul (Palatul Regal, care încă este folosit de capetele încoronate ale Spaniei) din Sevilia. Aici ghidul ne-a povestit că putem vedea stilul Mudejár, care se află la intersecţia dintre arhitectura europeană şi cea maură. Este caracteristic pentru sudul Spaniei şi este o încântare pentru privire şi o dovadă în plus că măiestria omului nu ţine de tehnologie şi de studii, ci de înzestrare şi răbdare.
Alcazarul este „sora mai mică”, dar nu mai puţin încântăroare, a palatului Alhambra, acesta din urmă fiind unul dintre, dacă nu cel mai important obiectiv turistic al Spaniei. Zilnic, mii de oameni trec pragul acestui loc pentru a descoperi cum se „croşetează” în piatră, pentru a vedea cum atenţia la detalii poate da naştere unor adevărate opere de artă. Aceeaşi Alhambra este locul celor mai apropiate de perfecţiune „piscine” din lume. Nu sunt piscine infinite (infinity pools), dar în apa lor cristalină se oglindeşte cel mai bine cerul. Iar în grădinile acestui loc trebuie să îşi fi dat masteratul cei mai importanţi hairstylişti din lume, pentru că niciun fir de iarbă nu iese din rând. Totul este aranjat şi ferchezuit la milimetru. Nu lipsesc nici portocalii din acest tablou în care palatul se profilează în cadru secund, cu o serie de culmi înzăpezite în spate, culmi ce se înalţă semeţe în spate. Alhambra se bate cu Versailles în multe clasamente pentru cel mai important palat al Europei. Se întrec în frumuseţe, în grandoare, în decadenţă. Dar sunt la fel de diferite ca un vin de Bordeaux (Franţa) şi unul de Rioja (Spania). Amândouă câştigă premii la competiţiile internaţionale de profil, dar iubitorii şi cunoscătorii ştiu că sunt cum nu se poate mai diferite. Este ca o competiţie de Miss Popularitate, iar rezultatul va fi mereu subiectiv.
La fel de greu îmi e mie să aleg ce mi-a plăcut mie cel mai tare în Andaluzia. Sunt la fel de subiectivă şi ar fi incorect să aleg între minunea care se numeşte Sevilla şi Cordoba cea de poveste cu a ei Mezquita împrejmuită de curţile îmbrăcate în muşcate. E de altfel o competiţie în Cordoba între localnici, primăvara, pentru a primi titlul de cea mai frumos „coafată” curte din oraş. Locuitorii urbei îşi deschid porţile pentru vizitatori şi lupta începe. Câştigătorii cei mari sunt însă turiştii, care se pot bucura de această privelişte.
Despre Sevilia cred că s-ar putea scrie romane întregi în care autori de top din lume să îi pună frumuseţea în versuri sau în proză. Dacă nu i-a cântat-o sau pictat-o încă niciun artist, atunci cu siguranţă urmează, pentru că oricât ai vrea să te opui, de Sevilia te îndrăgosteşti fără drept de apel. Am realizat de-a lungul anilor că îmi amintesc fraze şi citate fără să ştiu de multe ori unde le-am auzit sau când. Când am plecat spre Andaluzia, mi-a răsunat în minte „Si no has visto Sevilla, no has visto meraviglia”. În traducere, „Dacă nu ai vazut Sevilia, nu ai văzut minunea”. Ca de obicei, la pomul lăudat m-am dus sceptică şi, ca de alte multe ori, m-a cucerit. Definitiv şi irevocabil. Şi nu doar cu un loc, cu celebra ei piaţă Plaza de España, cu un fel de mâncare sau cu un vibe, ci cu totul.
Că tot am amintit de frumuseţe şi dragoste, ar mai fi şi adormitele Pueblos Blancos, sate de un alb imaculat, mai ceva ca Albă-ca-Zăpada, şi zona de coastă unde marea se îmbrăţişează cu oceanul. Şi dacă mai adaugi pe listă şi Granada cu al ei Alhambra, atunci toate piesele acestui puzzle numit Andaluzia sunt gata, aşezate la locul lor. Iar imaginea finală este greu de uitat.
Cred că aş putea să îl parafrazez pe Pablo Neruda, care zicea: „I want to do with you, what spring does to the cherry trees“ („Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireşii“). Eu aş adapta versurile şi aş spune: „Vreau să fac cu tine ce face iarna cu portocalii în Andaluzia”.