Prin urmare, taberele primilor doi clasaţi au început să se întărească în perspectiva finalei din 16 noiembrie, urmărind să capteze cât mai mult din electoratele care au votat cu ceilalţi candidaţi şi să abordeze marele bazin al celor 46,8% din alegători care n-au venit la vot.
Victor Ponta a preferat tactica alianţelor rapide şi explicite cu foştii lui detractori (Corneliu Vadim Tudor) sau cu foştii susţinători ai lui Traian Băsescu de la precedentele alegeri (Dan Diaconescu) şi i-a atras cu posturi în aparatul guvernamental pe contracandidaţii Călin Popescu-Tăriceanu (prima variantă de prim-ministru, înainte de George Maior de la SRI sau Florin Georgescu de la BNR) şi Teodor Meleşcanu (consilier pe probleme de securitate naţională). În schimb, Klaus Iohannis a declarat din start că îşi doreşte votul direct al cetăţenilor, fără niciun fel de negociere prealabilă cu alte partide sau candidaţi, atât ca să scape de orice şantaj din partea altor candidaţi dispuşi să i se alăture condiţionat, cât şi ca să scape de orice posibilă asociere de imagine cu moştenirea “băsismului”, ca efect al unei alianţe explicite cu Monica Macovei sau Elena Udrea.
Aparenta lipsă de efort a lui Iohannis de a-şi apropia electoratul “băsist”, grija lui constantă de-a lungul campaniei de a evita atacurile mai dure la adresa contracandidaţilor şi preferinţa pentru calea scrisă în prezentarea programului său (cel mai lung dintre cele întocmite de candidaţi) i-au neliniştit însă pe mulţi alegători de dreapta, de la cei mai combativi, care au reînviat aproape automat suspiciunile de “blat” PSD-ACL, până la cei mai moderaţi, care s-au radicalizat în contextul gravelor nereguli de la secţiile de vot din străinătate.
Aşa a luat naştere ideea că o înfrângere la urne a lui Iohannis în faţa lui Ponta poate fi preîntâmpinată (sau reparată ulterior) doar prin nişte proteste masive de stradă, un potenţial “Maidan” după model ucrainean sau unguresc, care să pornească de la legitimele proteste actuale în sprijinul alegătorilor din diaspora şi să sfârşească printr-o mişcare care să răstoarne, după caz, fie doar guvernul Ponta, fie “clasa politică ticăloşită” în ansamblu. Abia se terminase primul tur de scrutin şi deja au apărut pe Facebook convocări la proteste programate tocmai pentru 15 noiembrie, ziua dinaintea alegerilor, cu intenţia de a-i stârni pe potenţialii participanţi, mai ales pe cei mai tineri, să-şi imagineze că recreează Revoluţia din 1989: “Dacă atunci l-am dat jos pe Ceauşescu, sigur îl putem rezolva şi pe pămpălăul ăsta” [Ponta, n.r.]. Tactica de mobilizare a unor protestatari prin paralele imaginare între prezent şi epoca Ceauşescu a fost încercată la vremea ei, cu succes, şi de protestatarii contra guvernului Boc în 2012, şi de manifestanţii contra proiectului Roşia Montană în 2013.
Astfel încât, cu doar câteva zile înainte de al doilea tur, pe cât de linişte era pe frontul confruntării directe şi publice, pe programe, între cei doi prezidenţiabili rămaşi în cursă, pe atât de tensionată devenise atmosfera în media şi pe reţelele sociale, unde au ajuns să se lupte între ele, din nefericire, înseşi electoratele candidaţilor, care şi-au redescoperit cu furie toate opoziţiile posibile dintre ele (urban/rural, cu studii/fără, Vechiul Regat/Transilvania, tineri/bătrâni, mediul privat/bugetari, oameni din ţară/diaspora), spre paguba exclusivă a electoratului în ansamblu şi, cel puţin deocamdată, spre câştigul nimănui.