Tag: 10 ani

“Locuri de fite” este cel mai des intalnita caracterizare a cafenelelor situate pe strazile la moda din Bucuresti, cum sunt Radu Beller, Dinicu Golescu sau Decebal. Cele cateva zeci de cafenele si restaurante de pe aceste strazi atrag insa anual afaceri de aproximativ 100 de milioane de euro, aproape jumatate din totalul atras de toate restaurantele si cafenelele stradale din Bucuresti.

Putin dupa ora pranzului, pe Radu Beller e liniste. Oamenii de afaceri care au baut o cafea dimineata sau au luat pranzul s-au intors deja la birou. Ospatarii se pregatesc pentru a doua transa de clienti din fiecare zi: cei de dupa amiaza, care au transformat sintagma “a merge la o cafea in Dorobanti” intr-o exprimare relativ peiorativa. Preocupat mai mult de show-off decat de afaceri sau pur si simplu de placerea de a sta la o terasa, acest tip de client, dar si cresterea generala a veniturilor din ultimii ani au fost cele mai importante cauze ale dezvoltarii unor poluri de cafenele in Bucuresti.

Radu Beller a fost primul astfel de pol, deoarece pe strada din Dorobanti a inceput istoria de dupa 1990 a cafenelelor si a restaurantelor din Bucuresti – odata cu cofetaria Deutschland si cu restaurantul White Horse, deschise in jurul anului 1997. “Eu am cumparat casa aceasta in 1995, cand m-am intors dintr-o excursie de la Londra si am hotarat sa imi fac si eu un pub”, povesteste Cristian Paun, proprietarul restaurantelor White Horse si La Belle Epoque, despre vila din Dorobanti in care s-a deschis primul pub-restaurant din Capitala. White Horse din Dorobanti (acum al doilea White Horse este in Baneasa Technology Park) a aparut pe 14 februarie 1997, la doar cateva luni dupa deschiderea cofetariei Deutschland. Mai multe cafenele si restaurante au inceput sa se dezvolte in Dorobanti si Radu Beller din 1999, odata cu aparitia Nova Brasilia si mai tarziu a High Heels sau a The Belle Epoque. In iunie 2009, la zece ani de la inceputul dezvoltarii zonei, peste zece restaurante si cafenele stau aliniate pe o strada de cativa zeci de metri. O bucata de strada destul de inghesuita care atrage insa anual peste un milion de clienti, care consuma peste doua milioane de cafele si atrag afaceri de peste zece milioane de euro. Si e foarte important pentru cine isi deschide o cafenea si vrea sa o integreze in specificul zonei sa fie chiar acolo, in cei cativa zeci de metri. “Pe o strada ca Radu Beller trebuie sa deschizi o cafenea in acei cativa metri de la rond pana la prima intersectie spre Floreasca; daca esti la doar cinci minute de aceasta zona, poti sa spui ca esti la cinci minute de succes si poti da usor faliment”, spune Tinu Sebesanu, director al firmei de consultanta Trend Hospitality si responsabil cu dezvoltarea cafenelelor Centro. De fapt, explica Tinu Sebesanu, succesul unor astfel de oaze de cafenele sta tocmai in faptul ca respecta intru totul principala cerinta a dezvoltarii de cafenele: “localizarea, localizarea, localizarea”. Pe langa localizare, mai sunt cateva elemente obligatorii in Romania pentru ca o astfel de oaza sa functioneze: accesul la strada, parcarea foarte aproape, o piata, intersectie si mai ales vizibilitate. “Daca maine s-ar interzice parcarea in Dorobanti sau s-ar face o parcare subterana undeva in apropiere, nu ar mai veni nici jumatate din lumea care vine acum”, crede Sebesanu.

In jurul anului 2006, zona – care incepuse sa se dezvolte ca un loc de intalniri de business – a inceput sa se transforme intr-un loc la moda. “2006 a fost anul in care a inceput sa se dezvolte in Romania un soi de mica burghezie – oameni care au facut bani din speculatii imobiliare, din vanzarea unor retrocedari, din diverse alte mici afaceri – si care au vazut imediat Dorobantiul ca o zona care i-a refuzat pana atunci, dar pe care brusc si-o puteau permite. Si asa au inceput sa vina”, explica Cristian Paun cum s-a modificat clientela zonei. Pentru agentii imobiliari care se ocupa de zona respectiva, valul de clienti a reprezentat un salt important al pietei. Alexandru Preda, retail broker la Colliers, spune ca un spatiu pe Radu Beller se da imediat. Pacat insa ca nu prea apar: cele mai multe dintre spatiile existente sunt deja ocupate de ani buni de aceleasi cafenele. “Mai nimeni nu a inchis pana acum pe Beller”, spune Preda, care urmareste cu mare atentie zona si spune ca are cui sa dea imediat orice spatiu care apare.

De aceea, in urma cu aproximativ trei ani, cand a reusit sa inchirieze un spatiu pentru o cafenea pe Radu Beller, in mijlocul zonei care devenise deja cel mai important pol de cafenele al Capitalei, Tudor Niculescu, proprietarul cafenelelor Turabo, era atat de incantat. Isi bugetase, la vremea respectiva, 250.000 de euro pentru amenajarea spatiului (mai mult cu peste 30% fata de investitiile de pana atunci). Nu spera sa se imbogateasca din deschiderea de pe Radu Beller, dar stia ca o cafenea pe Beller e un instrument de marketing mai bun ca orice altceva. La trei ani de la deschiderea de pe Radu Beller, Niculescu obtine cele mai mari venituri din intreg lantul sau de 30 de Turabo in cafeneaua situata pe spatiul fostei Nova Brasilia. Locul intai intr-un top al veniturilor nu garanteaza insa si locul intai intr-un top al profitabilitatii: “Fiind parte dintr-un lant, trebuie sa am preturi similare in toate cele 30 de cafenele, chiar daca pe Beller platesc o chirie mai mare decat pentru alte 20 de cafenele la un loc, in special cele din galeriile comerciale Real”, spune Niculescu.
 

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din iunie 2009.

Daca ar fi sa adunam sumele anuntate de guverne in ultimul an pentru redresarea economiilor, am obtine cea mai mare nota de plata din istoria omenirii. Nimeni nu poate spune acum ce se va intampla si care este viitorul sistemului capitalist. Putem insa sa intuim cateva posibile scenarii de evolutie.

Pentru Europa, ultimele cifre vehiculate la Bruxelles vorbesc de costuri asumate deja de peste 1.200 de miliarde de euro numai pentru salvarea bancilor; pentru SUA, luna trecuta socotelile ajunsesera la 7.500 de miliarde de euro, iar numaratoarea continua.  Dar mai important inca decat sumele este modul cum va reactiona economia mondiala in fata impulsului interventionist al statelor.
Presedintele american Barack Obama a fost chestionat de un jurnalist, undeva la jumatatea lunii trecute, cum poate fi verificat felul in care programele de sprijinire a economiei functioneaza si cum poate fi probata eficienta acestora. “Sa creezi sau sa mentii patru milioane de slujbe este primul mod de a masura succesul”, a raspuns presedintele american, care a dezvoltat apoi ideea: slujbe egal incredere, egal cu investitii, egal cu relansare economica.

Raspunsul pare cat se poate de logic, dar el apartine unui politician, adica ascunde o capcana. Aceasta este, dupa cum remarca Greg Mankiw, profesor de economie la Harvard, formularea “crearea sau mentinerea locurilor de munca”, des repetata de Obama si de echipa sa. Pentru ca, simplu, crearea de noi locuri de munca este un act masurabil, in timp ce “mentinerea” unui numar de slujbe asigura suficienta ambiguitate cat sa poata confirma, la nevoie, succesul oricarui plan de relansare economica.

Si mai ambigue sunt estimarile costurilor crizei, pentru ca nici acum, la peste un an de cand au inceput sa se vada primele pierderi ale marilor grupuri financiare, nu e clar pana unde se intind pagubele si ce anume ar trebui contabilizat; la nivelul sistemului financiar, anunturile si speculatiile privind pierderile bancilor si creditele imposibil de recuperat continua, iar in economia reala, pierderile companiilor si costul social al acestora se actualizeaza de la o zi la alta. Pentru Europa, un document care ar fi circulat la Bruxelles luna trecuta, invocat de Daily Telegraph, ar fi vorbit in premiera de active “toxice” ale bancilor de pe continent echivalente cu peste 18.000 de miliarde de euro. O analiza difuzata tot luna trecuta de Fox News situa proportia creditelor imposibil de recuperat in bilanturile celor mai mari 25 de banci americane la 13.000 de miliarde de dolari (10.000 de miliarde de euro). Mai modest, un raport al FMI din ianuarie estima ca pierderile la nivel mondial ale bancilor de pe urma activelor toxice ar urma sa ajunga anul acesta la 2.200 de miliarde de dolari (1.700 de miliarde de euro), fata de estimarea de 1.400 de miliarde din octombrie 2008.

Daca astfel de sume raman deocamdata in sfera abstractiilor, aceasta se datoreaza in mare parte interventiei guvernelor, care au pus la bataie bani publici pentru a impiedica falimentul unui sir tot mai impresionant de giganti bancari si mamuti industriali loviti de criza. Initial, principalii actori ai crizei au fost bancherii, fondurile de investitii, speculatorii financiari; acum, locul lor a fost luat de guverne, chemate sa sustina companii si banci aflate in dificultate, sa preia credite neperformante, sa conceapa strategii de redresare economica intemeiate pe sute si mii de miliarde de dolari, euro sau lire sterline.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din martie 2009.

Frenezia imobiliara din ultimii ani i-a impins pe multi oameni de afaceri care se ilustrasera in alte domenii, de la IT la petrol, banci sau mobila, sa parieze mult sau aproape totul pe o singura carte: investitiile in terenuri si cladiri. Euforiei i-au luat insa locul regretele, dupa cateva luni care au facut ca planurile lor ambitioase de atunci sa para acum dintr-o alta lume.

Acum doi ani, imediat dupa ce a incasat banii pe cele 75% din actiunile Domo vandute catre fondul de investitii Equest, Lorand Szarvadi a cheltuit o buna parte din bani pe un teren de 100 de hectare in nord-vestul Capitalei.
Planurile pentru acel teren au fost de la bun inceput foarte ambitioase. Lorand Szarvadi, CEO al retailerului de electronice, cumparase terenul impreuna cu partenerul sau de afaceri Ferenc Hegedus, pentru 25 de milioane de euro, din care Szarvadi a avut o contributie de peste 95%, potrivit estimarilor din piata. Familiile Szarvadi si Hegedus, care detinusera circa trei sferturi din companie, aveau in cont atunci aproximativ 42 de milioane de euro, aferente celor 50% vandute – restul de 25% din actiuni apartineau fondurilor de investitii Westerham si RAEF, o a doua transa a tranzactiei, de 12,5 milioane de euro, fiind platita de Equest dupa cateva luni.

Suma platita pe terenul de 100 de hectare era impresionanta, dar planul lui Szarvadi o justifica: seful Domo voia sa con­struiasca un mini-orasel, cu 1.000 de apar­tamente si 1.000 de vile. “Cand iei decizia sa bagi aproape toti banii intr-un teren, o faci cu o oarecare teama, pentru ca este un risc enorm. Pe noi ne-a furat cresterea exploziva a pietei imobiliare, care nu prea lasa loc de esecuri pe atunci”, declara acum Szarvadi, intr-o discutie cu BUSINESS Magazin.

Omul de afaceri explica in urma cu aproape un an decizia de a paria aproape totul pe o singura investitie prin faptul ca nu avea timp sa se ocupe de proiecte mici si ca trebuia sa profite de sansa momentului. “Eram constient ca este un proiect pe termen lung, dar la cum se aratau perspectivele atunci, proiectul merita tot efortul”, spune Szarvadi, care planuia sa ia un credit de 350-400 de milioane de euro pentru constructii si sa atraga in parteneriat un dezvoltator rezidential, in schimbul unui pachet minoritar in aceasta afacere.

Planurile sale au ramas insa doar pe hartie. Piata imobiliara incepuse sa dea semne de regres inca din al doilea trimestru al anului trecut, cu stagnari ale preturilor la apartamentele vechi si un volum de tranzactii de investitii mai mic decat in 2007, iar a doua jumatate a lui 2008 a adus tot ce putea fi mai rau: s-a inchis robinetul creditarii, atat pentru majoritatea dezvoltatorilor, cat si pentru doritorii de locuinte. Iar seful Domo nu a putut face altceva decat sa priveasca neputincios cum valoarea terenului sau scade, iar perspectivele de a incepe proiectul rezidential se diminueaza pe zi ce trece.

Szarvadi n-a renuntat insa prea usor la proiect, a dus discutii cu arhitecti si dezvoltatori ca sa puna la punct un plan de actiune, insa in decembrie a fost nevoit sa suspende intregul proiect – cel putin deocamdata -, iar banii lui au ramas blocati. “Nici nu vreau sa ma mai gandesc vreodata la investitii imobiliare”, spune acum omul de afaceri, care nu vede pentru moment o solutie de a-si valorifica investitia in teren.

Experienta lui Lorand Szarvadi nu este nici pe departe singulara, tinzand sa devina reprezentativa pentru o intreaga categorie de oameni de afaceri care si-au investit in sectorul imobiliar sumele obtinute din dezvoltarea unor afaceri din varii domenii, de la IT&C, finante-banci si comert pana la sectorul adiacent al constructiilor. Manati de randamentele exceptionale ale pietei imobiliare si de usurinta cu care acestea se puteau obtine, oamenii de afaceri au inceput sa-si plaseze fondurile si in piata imobiliara, devenita o alternativa mai atractiva decat multe altele, inclusiv fata de piata de capital.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din ianuarie 2009.

Alin Popa, fondatorul Edy Spedition, si-a restructurat compania si incepe lupta pentru mentinerea locului intai pe piata.

Anul 2009 a inceput pe scadere pentru grupul Edy. La Hunedoara si Timisoara, declinul cererii l-a facut pe liderul transportatorilor romani sa revanda companiei de leasing 200 de camioane. Dupa o rentabilizare la sange a afacerii, dezvoltarea de noi segmente si atragerea de noi clienti, grupul a reintrat pe o panta ascendentA. Acum insa, Alin Popa, fondatorul si dezvoltatorul Edy, se uita la dezvoltarea pe orizontala, la vanzarea activelor din afara businessului de baza, la achizitii si la extinderea agresiva in strainatate. E momentul.

“- Dar Edy cine e?
– Edy e fiul patronului.
– Nu e patronul?
– Nu.
– Eu asa am crezut.
– Nu. Patronul este din judetul Hunedoara. La inceput firma s-a chemat Alin Trans, dupa numele patronului, si a avut doar cateva camioane, 2-3, a inceput de jos, cu putin, apoi a inceput sa se dezvolte si sa cumpere din ce in ce mai multe camioane. La un moment dat a inceput sa cumpere multe tiruri deodata. Mergeau soferii in grupuri mari si aduceau tiruri Volvo nou-noute. Un cap tractor Volvo e in jur de 70.000 de euro sau cel putin asa era. Semiremorca e mai ieftina.
– Cam cat castiga oare Edy pe luna cu camioanele astea?
– Ba, si 100 de euro daca ii raman pe luna de la un camion dupa ce scade toate cheltuielile si tot ramane cu 100.000 de euro pe luna, dar eu cred ca face mai mult.”
“Cu Edy in Europa” este un subiect deschis pe forumul Softpedia de utilizatorul Florin37, care povesteste, de-a lungul a mai multe postari, experienta unui drum din Romania pana in Irlanda in cabina unui tir Edy, alaturi de un sofer al companiei. Istoria firmei prin ochii soferului este aproape exacta. Alin Popa a inceput de jos, ca multi dintre oamenii de afaceri care au incercat sa dezvolte ceva la inceputul anilor ’90.

“Noi facem bine. Si vom face si mai bine.” Alin Popa are un zambet multumit. E intr-o zi de marti, la inceputul lui octombrie 2009. Au trecut 18 ani de cand a parasit slujba pe care o avea in Coca-Cola pentru a intra, la 20 de ani, pe cont propriu in afaceri. Acum, pe cartea sa de vizita scrie “Chairman of the Board”. Nu mai e implicat de ceva timp in operatiunile de zi cu zi ale companiei. Mai precis de vreun an si mai bine, de cand a decis ca metoda de conducere antreprenoriala e deja insuficienta pentru dimensiunea la care ajunsese compania. A angajat atunci un board de directori cu experienta in multinationale si le-a cerut sa eficientizeze firma. A durut putin si au fost si decizii atipice. Insa EBITDA din 2009 a crescut fata de 2008, desi veniturile ar putea fi in scadere. Dar Alin Popa e in continuare Chairman al unei companii evaluate, la nivelul anului 2009, la 62 de milioane de euro.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din octombrie 2009.

N-avem mari companii de internet. N-avem antreprenori semnificativi. N-avem investitori in online. Lipsim aproape in totalitate de pe harta mondiala a internetului, pentru ca majoritatea antreprenorilor nu pot sau nu vor sa iasa din patratelul lor in care au inceput si au continuat sa existe si pentru ca investitorii sunt putini si pretentiosi. Ce e de facut?

“Cand deseneaza conceptul unei afaceri online, orice antreprenor trebuie sa gandeasca in primul rand global si de-abia apoi sa aplice acel concept si la nivel regional”, considera Ramu Yalamanchi (35 de ani), antreprenorul american care a construit a treia cea mai mare retea de socializare din lume, hi5, pornind tocmai de la acest principiu. Punctul de plecare a fost exemplul Match.com, la acel moment un business de 100 de milioane de dolari, insa decizia de a dezvolta o retea sociala a luat-o ignorand piata americana, pe care o vedea oricum aglomerata de asemenea site-uri, intr-o perioada cand Facebook si MySpace nici nu existau inca.

Reteaua hi5.com a fost lansata intai in tarile latine, cu vorbitori de limba spaniola, si extinsa apoi in restul lumii, dupa ce a fost tradusa in 50 de limbi. “SUA sunt doar o componenta a afacerii; cea mai mare parte dintre cei 50 de milioane de utilizatori unici provin din afara granitelor americane”, spunea saptamana trecuta Ramu Yalamanchi intr-un interviu pentru BUSINESS Magazin. Numai din Romania vin peste 4 milioane dintre utilizatori, care genereaza lunar peste doua miliarde de afisari, internetul romanesc fiind pentru hi5.com una dintre cele mai mari piete europene, cu mult peste alte tari din regiunea centrala si de est, daca luam in considerare faptul ca in Polonia reteaua are mai putin de un milion de utilizatori, si cot la cot cu Portugalia, care nu depaseste cu mult Romania din punctul de vedere al utilizatorilor.

Si veniturile sunt mai consistente pe ansamblu pe pietele internationale, desi aici contributia Europei inseamna doar un sfert (realizat in cea mai mare parte in tarile vestice) din cifra de afaceri a companiei. Cam 80% din business-ul hi5.com vine din publicitate online, restul de 20% din venituri fiind generate direct de la utilizatorii care convertesc bani reali in moneda virtuala, pentru a cumpara bunuri virtuale sau diferite modele pentru pagina de profil. “In urmatorii ani insa, balanta va fi destul de echilibrata intre cele doua modele de business”, apreciaza Yalamanchi, care estima la inceputul acestui an ca veniturile din bunuri virtuale se vor cifra la aproximativ 25 de milioane de dolari (aproape 17 milioane de euro) in 2009.

Din acest punct de vedere, Romania este pentru hi5.com una dintre tarile unde sistemul de monetizare direct de la consumatori a dat cele mai bune rezultate, ponderea bunurilor virtuale in veniturile retelei sociale de pe piata locala fiind de 25%. In ce priveste veniturile din reclame, “retelele sociale reprezinta in jur de 5% din piata de publicitate online”, dupa cum apreciaza Calin Rotarus, managing director in cadrul ARBO Interactive, regia de publicitate care vinde in exclusivitate reclame in Romania pe paginile hi5.com.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din aprilie 2009.

In urma cu 20 de ani aveam saracie multa, granite inchise, spectacole omagiale si activisti zelosi; acum avem multinationale, supermarketuri, libertatea de a calatori si acelasi gen de activisti zelosi. La mijloc, natia romana si o intrebare: unde a ajuns Romania dupa 20 de ani de capitalism si spre ce ne indreptam de acum incolo?

 In iarna anului 1989, un arhitect se afla in Abu Dhabi si tocmai se hotarase sa nu se mai intoarca in Romania, in timp ce cauta o solutie de umbrire a unei tribune oficiale. Un inginer la Intreprinderea de Avioane Bucuresti simtea ca, spre deosebire de restul tarilor din blocul comunist, in Romania nu se poate schimba nimic; poate omul era influentat de faptul ca refuzase, ce ceva timp in urma, sa intre in Partidul Comunist, fapt in masura sa blocheze orice cariera, daca de cariere putem vorbi in Romania comunista.

Un student in anul II la Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti remarca raceala, la propriu si la figurat, a salilor de curs. Un pusti tocmai se pregatea sa intre la liceu si era marcat de inghesuiala la cozile pentru alimente. Un tanar inginer stagiar lucra in subteran, la mina Livezi a Intreprinderii de Prospectiuni si Explorari Geologice Hunedoara, responsabil de utilaje si aeraj, condus fiind de un maistru, secretar de partid al minei.

Doua decenii mai tarziu, arhitectul, pe numele sau Dinu Patriciu, este desemnat de cititorii Ziarului Financiar cel mai mare capitalist al Romaniei, inginerul de avioane Mihail Valeanu preda Kaizen, filozofia de management ce propulseaza companiile japoneze, fostul student Doru Bostina conduce un cabinet situat in primele cinci din topul cabinetelor de avocatura de business din Romania, pustiul licean Stefan Liute a devenit un specialist in identitate corporatista, director si actionar la agentia de specialitate Grapefruit, iar inginerul Tudor Furir a iesit din mina si vinde bauturi de la Pernod Ricard.

Sunt numai cateva cazuri din ceea ce s-ar numi schimbarea Romaniei de dupa 1989, modul profund in care cariere si oameni s-au schimbat. Acesta este, de fapt, poate cel mai important castig al Romaniei capitaliste, libertatea de a incerca sa-ti schimbi destinul.

Ne amintim ca pe vremea in care Mihail Valeanu sau Tudor Furir mai lucrau inca in intreprinderile lor, iar ambitia lui Doru Bostina nu depasea un post de magistat in orasul sau natal, un politolog, fost demnitar si ideolog comunist si fost disident, Silviu Brucan, lansa cea mai citata si mai detestata zicere a noii Romanii: “romanii vor avea nevoie de 20 de ani pentru a deprinde democratia”. Romania pare acum ca mai are nevoie de mult mai multi ani pentru a-si depasi tarele. “In 1990 am fost convins ca Brucan greseste. Si acum sunt la fel de convins ca a gresit.

Numai ca in 1990 am considerat ca greseste supraestimand perioada, iar astazi ca a gresit subestimand-o. Se pare ca 50 de ani de lipsa a democratiei pot fi neutralizati doar de o perioada comparabila de democratie”, sustine Silviu Manolescu, managing partner la firma de audit si consultanta BDO Romania.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din aprilie 2009.

Istoria lui Zoltan Prosszer, omul de afaceri care a construit de la zero un holding cu peste 20 de companii si l-a distrus apoi aproape in intregime din cauza unor decizii gresite, poate sa devina povestea oricarui intreprinzator roman in vremuri de restriste economica. Fiecare trebuie sa isi invete propriile lectii in afaceri, dar marile greseli pot fi evitate invatand din experienta altora.

Dupa multi ani in care a luptat pentru a-si salva afacerile, cu numeroase esecuri si cateva reusite care l-au repus pe linia de plutire, Zoltan Prosszer se simte acum ca in urma cu 20 de ani, dupa cum spune intr-o discutie cu BUSINESS Magazin. Ca si atunci, cand abia punea bazele afacerii care avea sa ajunga un adevarat imperiu auto, si acum trebuie sa decida in ce directie se va indrepta.

Pentru a deschide in 1991 un service auto in orasul natal, Targu-Mures, Prosszer a trebuit sa faca rost de 25.000 de marci ger­mane – “un efort ce mi se parea imposibil” -, iar pentru a-i aduna a decis sa puna gaj chiar apartamentul familiei. Acum miza e mult mai mare, pentru ca trebuie sa decida daca vinde sau incotro isi indreapta si ultimul business important care a mai ramas din Paneuro Grup – holdingul pe care l-a construit pas cu pas pornind de la atelierul de mecanica, ajuns in 2002 la afaceri de 55 de milioane de dolari, pe care tot el l-a ruinat cu cateva decizii pripite.

In cei aproape 20 de ani scursi de la momentul inceputului, Zoltan Prosszer a trait o istorie putin diferita de majoritatea antreprenorilor – afland in urma cu multi ani ce sunt insolventa, reorganizarea, lupta cu bancile si falimentul. Putine companii s-au confruntat in trecut, intr-o perioada de plin avant economic, cu imposibilitatea de a-si plati ratele la banca sau cu executarea silita. In perioade de crestere, cum a avut Romania in ultimii opt ani, afacerile s-au dezvoltat rapid, in ritm cu piata, si au fost putine esecuri notabile. Falimentele rasunatoare se pot numara pe degete: esecul retelei de electroretail Cosmo (fondata de omul de afaceri Gyorgy Baba), al lantului de magazine Univers’all (creat de Razvan Petrovici) si, foarte de curand, al brokerului de credite IpoteciDirect (intemeiat de sapte oameni de afaceri cu experienta). Prosszer a trait insa o astfel de experienta si nu o data. Povestea lui capata un sens aparte in perspectiva in care economia nu mai duduie, pietele de desfacere s-au ingustat, bancile si-au inchis portile, iar blocajul financiar e tot mai comun in activitatea de zi cu zi. “Fiecare om poarta palaria potrivita”, spune Zoltan Prosszer, si trebuie sa invete propriile lectii in afaceri, dar la fel de importante pot fi invatamintele desprinse din experienta altora.

Zoltan Prosszer a inceput afacerile in 1991, la 27 de ani, investind 1.400 de euro pentru deschiderea unui magazin de piese auto, pe care le aducea cu masina proprie din Italia; a urmat service-ul auto deschis cu banii din ipotecarea apartamentului, iar de atunci afacerea a crescut rapid. In 1996, grupul de firme pe care le-a dezvoltat, Paneuro Grup, devenea lider de piata pe segmentul pieselor auto, iar pana in 2002, grupul a tot crescut, ajungand sa includa peste 20 de companii si circa 1.400 de angajati. Fiecare linie de afaceri se desfasura printr-o companie separata, intr-un angrenaj de firme gandit astfel incat sa isi creeze una alteia piete de desfacere. “Miezul fierbinte” era firma de retail, Paneuro Trading, fondata in 1994 si care ajunsese zece ani mai tarziu la o cifra de afaceri de 20 de milioane de dolari. Prosszer a fost printre primii antreprenori romani care au creat un holding, o structura ce pana la urma s-a dovedit a fi calcaiul lui Ahile pentru businessul lui. “Am fost mereu pionier, chiar daca nu neaparat in sensul bun al cuvantului”, spune Prosszer acum. Dupa anul 2002 a inceput declinul, iar in perioada 2004-2005 firmele sale, care girasera intre ele pentru imprumuturi, ajungeau sa dea faliment in cascada (Paneuro Trading, Paneuro Leasing, Atu, Novator, Muss) sau sa fie vandute de nevoie (Aliat). Azi mai exista din grup doar cateva companii (Paneuro International, Romcab, Motoplus Paneuro).

Romcab, fabrica de cabluri electrice de joasa tensiune din Targu-Mures, pe care Prosszer a cumparat-o acum zece ani cu un milion de dolari, mai mult pentru depozite si teren, a fost salvarea de la un faliment total si este acum principala lui afacere. El detine circa 72% din actiunile firmei, avand coactionari un fond olandez de investitii – MEI, cu 5% – si pe americanii de la Morgan Stanley (cu 23%).

Desi se afla inca in proces de reorganizare – inceput in 2004, cand a preluat datorii de 11,5 milioane de dolari (9,5 milioane de euro) de la companiile intrate in faliment – Romcab e o firma solida, sustine Prosszer. Are o cota de piata de 10% si cereri cat nu poate sa duca, spune el, cu toate ca de la inceputul crizei economice a mai pierdut ceva contracte. Cu experienta ultimilor ani inca vie inca in memorie, Prosszer vorbeste insa despre viitor cu oarecare detasare. Nu vede in criza o mare problema pentru afacerea sa, ci mai degraba un avantaj. E constient ca nu va scapa cu totul de efecte – se asteapta ca ieftinirea materiilor prime sa injumatateasca cifra de afaceri a Romcab anul acesta, spre 7-9 mil. euro – dar faptul ca si competitorii sai au probleme e un atu pentru el. “Noi nu aveam sanse sa primim finantare, pentru ca bancile nu se uita la companii aflate in reorganizare juridica. Acum nici concurenta nu mai primeste bani, deci tot raul este spre bine.” Prosszer se afla in fata unei decizii dificile: daca ar putea sa se dezvolte, ar vinde si mai mult, crede el, mizand pe exporturile firave pe care le face Romcab, dat fiind ca acopera in primul rand cererea interna si doar excesul merge la export. “Sunt putine firme functionale care se pot dezvolta fara investitii masive, iar pietele de desfacere mari, Arabia Saudita sau Rusia, au nevoie de capacitati de productie cu costuri de productie foarte mici.” Pentru a-si creste capacitatea de productie are insa nevoie de capital – de care nu dispune. In trecut, exact aici i-a fost greseala: luat de valul potentialului de crestere enorm pe care il simtea la tot pasul, nu a stiut sa fie chibzuit, vrand sa-si dezvolte businessul fara sa aiba insa bani suficienti pentru a sustine aceasta dezvoltare.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din aprilie 2009.

Pe agenda viitorului presedinte si a urmatorului guvern ar trebui sa se afle, la loc de frunte, si problema demografica, pentru ca mandatele lor reprezinta perioada cand se mai poate face ceva pentru dezamorsarea problemei demografice a Romaniei. Este o bomba cu ceas, in care timpul se masoara in vieti omenesti.

Dupa incetarea razboiului rece, imbatranirea populatiei va fi cea mai mare provocare pentru Europa. Dar pentru ca schimbarile demografice sunt atat de lente, suntem in pericol sa nu le observam”. Avertismentul apartine fostului cancelar german Helmut Kohl si a fost lansat in 1994, la o reuniune a sefilor de state si guverne din Uniunea Europeana.

Un deceniu si jumatate mai tarziu, schimbarile demografice sunt ceva mai pregnante, dar multi dintre liderii europeni, oricum dintr-o alta generatie decat Helmuth Kohl, par sa ignore, in continuare, avertismentul.

Cu toate acestea, fenomenul este real: parti consistente ale populatiei europene imbatranesc, iar Romania este si ar putea deveni una din cele mai afectate natii. Fenomenul antreneaza o suma intreaga de schimbari, in sistemul de pensii, in securitatea sociala, in medicina, in obiceiurile de consum, in structura populatiei. Unele sunt benigne, altele pot fi gestionate, dar pensiile si securitatea sociala au deja sau vor avea in timp probleme serioase.

Un studiu al Fondului Monetar International estima, in urma cu trei ani, ca raportul dintre pensionari si populatia activa se va injumatati, in Europa, pana in 2050, de la patru la doua persoane active pentru fiecare pensionar. Tot in 2006, un raport al Comisiei Europene aprecia ca forta de munca in UE va scadea cu 48 de milioane de persoane, adica 16%, intre 2010 si 2050, in timp ce numarul persoanelor in varsta va creste cu 77%, adica 58 de milioane de persoane.

Cu alte cuvinte, Europa se indreapta, incet-incet, catre un scenariu de film SF, eventual cu tenta comica: un continent-azil, cu multi batranei vegheati de delicate infirmiere de origine asiatica sau indiana.

Dar pentru Europa saraca si mai ales pentru Romania, care este scenariul? Pentru mania, scenariile, elaborate fi e de organisme internationale, fi e de experti locali, sunt cat se oate de pesimiste:dupa scaderea cu aproape doua milioane de locuitori inregistrata dupa evolutie, populatia Romaniei ar putea ajunge undeva intre 13,3 milioane de locuitori, form BERD, si 16-17 milioane de locuitori, in studii intocmite de Uniunea Europeana, Banca Mondiala sau ONU, pana in 2050. Rata fertilitatii a scazut de la 2,3 copii/femeie

in 1989 la 1,3 copii/femeie in 2008 (nivel constant in ultimii 12 ani), iar rata natalitatii (numarul brut de nasteri la mia de locuitori pe an) a scazut de la 13,7 la mie in 1990 la 10 la mie in 2008.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din noiembrie 2009.

De ani buni s-a lansat ideea ca daca tinerii scoliti la cele mai bune universitati din lume – elitele noastre – s-ar intoarce sa lucreze in tara, economia Romaniei ar progresa mai repede. Insa, daca vorbiti cu studentii sau profesorii romani din strainatate, vor spune ca dorinta lor de afirmare profesionala e greu compatibila cu societatea de acasa. Si deci spera ca lucrurile vor merge mai bine. Deocamdata putini au intentia de a se intoarce, cum spune unul dintre ei, ”cu scopul de a schimba lucrurile in Romania”

Mihai Duduta invata la una dintre cele mai bune universitati din lume, Institutul Tehnologic din Massachusetts (MIT). Are o bursa completa, munceste in campus, in cercetare, e in echipa de dans a scolii si castiga concursuri de inventica. Are un viitor promitator si e multumit de existenta lui actuala. S-ar intoarce in Romania? “Nu. Nu sunt tentat sa ma intorc in tara. Personal, eu vreau sa devin cat mai bun in ce fac, si in Romania n-as avea resursele pentru asta.” Este raspunsul pe care il va da nu numai el, ci multi alti romani, studenti sau oameni ce si-au terminat studiile in strainatate si au ales sa ramana in tarile respective.

“Nu cred ca exista un post in tara care m-ar putea convinge sa ma intorc, pentru ca e vorba despre mai mult decat un job bine platit in care sa am si posibilitatea sa fac ce-mi place”, spune Duduta. Nu crede ca ar putea sa se adapteze usor intr-o Romanie ce traverseaza azi probleme pe care America le-a depasit de mult. “Vreau sa am o familie si vreau sa-mi pot creste copiii intr-o tara al carei sistem educational e bun, unde copiii au acces la locuri de joaca si unde poluarea din orase nu este atat de mare”, sustine Duduta, premiat anul trecut la un concurs de inventica pentru o solutie de producere a energiei aleternative.

A plecat in SUA fiind olimpic la chimie si stiind foarte clar ca la facultatea unde invata in Romania ii va lipsi posibilitatea de a face cercetare. “Si nu vorbesc de cercetare de varf, cum se face la MIT, ci pur si simplu de un laborator unde sa nu ma tem sa sparg un vas pentru ca inlocuirea sa ar reprezenta 20% din bugetul laboratorului”, spune Duduta, care se specializeaza in stiinta si ingineria materialelor.

La MIT sunt momentan in jur de 30 de studenti romani, daca numaram si studentii, si doctoranzii. Datele s-au schimbat in toamna aceasta, odata cu noul an universitar, si probabil ca s-au schimbat in bine. Presedintele Asociatiei Studentilor Romani de la MIT (RSA MIT), Emanuel Stoica, spune ca majoritatea studentilor romani beneficiaza de o bursa, de cele mai multe ori chiar integrala, asa cum e si cazul lui Mihai Duduta, iar doctoranzii ca Stoica primesc un stipendiu lunar ce le acopera costurile de cazare, masa si le asigura ceva bani de cheltuiala.

Duduta si-a propus sa invete in Statele Unite inca din clasa a noua, cand la olimpiada de chimie a cunoscut o tanara admisa la Princeton. “M-am gandit ca daca alti oameni inteligenti au ales sa faca asta, de ce n-as face-o si eu?”. Asa ca a inceput sa candideze pentru burse. “Parintii m-au sustinut mereu, chiar de la inceput, si nu a fost nevoie sa-i conving eu ca acesta e cel mai intelept pas”, spune el.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din decembrie 2009.