Tag: special

  • Geneva, la final! Cele mai bune fotografii de la Salonul Auto (GALERIE FOTO)

    Iata care sunt cele mai bune fotografii de la editia a 81-a a
    salonului, in viziunea jurnalistilor de la roadandtrack.com.

  • Geneva 2011 – Automobilul electric intra in priza

    O masina din zece va fi electrica pana in 2020, sustin cei mai
    optimisti dintre producatori. “Evolutia electricelor va depinde
    insa mai ales de felul cum se vor mobiliza producatorii, de aceea
    cu totii asteptam riposta competitiei”, spune Beatrice Foucher,
    director de produse Renault. Mai pesimisti sunt cei de la
    Volkswagen, prognoza lor fiind de 2-3%. Asta nu-i impiedica insa pe
    nemti sa anunte pentru anii urmatori o gama diversificata de masini
    pe acest segment.

    Cat despre Salonul Auto de la Geneva, cel mai clar exemplu al
    interesului pentru electrice e cel al standului Toyota, dedicat in
    totalitate masinilor hibride si electrice, sugestiv pentru cele
    peste trei milioane de unitati vandute in ultimul deceniu. In
    Elvetia de exemplu, piata auto a urcat cu 10% in 2010, iar trendul
    pietei mondiale este similar, semn ca revenirea e cuvantul de
    ordine. Fuziunile, restructurarile, dar si explozia consumului din
    pietele emergente, mai ales Brazilia, Rusia, India si China, si-au
    spus cuvantul.

    Motivele reluarii cresterii variaza, asadar, insa valul de
    masini verzi este unul dintre ele. Daca in urma cu cativa ani,
    combustibilii alternativi, dar si noile tehnologii (hibridele,
    electricitate, gazul si alte surse de energie alternativa) erau
    doar o scuza a producatorilor de automobile acuzati tot mai mult de
    degradarea mediului inconjurator, astazi modelele incep sa prinda
    contur si sa ajunga in mana cetatenilor. Cele mai recente studii
    ale Asociatiei Elvetiene a Comerciantilor de Masini arata ca 30%
    dintre soferi isi doresc masini mici si cu consum redus, iar 60%
    iau in calcul protectia mediului si poluarea din marile aglomerari
    urbane atunci cand isi aleg masina.

    Daca tinem cont si de faptul ca numarul de autovehicule pe plan
    mondial va ajunge de la 900 de milioane in prezent la 1,5 miliarde
    in 2030, e si mai clar de ce tari precum China ar face orice pentru
    a negocia rapid un acord cat mai avantajos pentru acest tip de
    masini.

    Electricele au insa plusurile si minusurile lor. Stilul de a
    conduce, numarul de persoane transportate sau cat de mult folositi
    aerul conditionat. Toate pot influenta autonomia si asa limitata la
    150-200 de kilometri a vehiculului electric, iar in situatia in
    care se intampla sa fie canicula, toate locurile din masina ocupate
    si mai aveti parte de un drum cu opriri si accelerari bruste,
    distanta parcursa poate scadea chiar la jumatate. “La o viteza
    medie de 50 de kilometri/ora, poti conduce peste 200 de kilometri,
    insa condusul foarte agresiv poate duce la o scadere importanta,
    chiar sub 80-90”, spune Nicolas Remise, director adjunct al
    programului Vehicule Electrice al Renault. Tot Remise adauga ca
    fiecare suta de kilograme in plus scade autonomia cu 5%. Nici
    pretul nu e de neglijat, clientii urmand sa plateasca mii bune de
    euro in plus fata de un automobil pe baza de combustibili
    traditionali, cele mai ieftine modele pornind de la 30.000 de euro.
    In aceste conditii, este cat se poate de firesc sa ne intrebam care
    sunt ingredientele care ar putea atrage soferii catre masina
    electrica si cat de dispusi sunt ei sa-si schimbe stilul de a
    conduce.

    Dupa cum spun producatorii, primul argument ar fi acela ca mai
    bine de 80% din drumurile parcurse zilnic sunt in limita a 60 de
    kilometri, ei incercand sa sugereze ca limitarea distantei parcurse
    nu ar fi neaparat o problema pentru cea mai mare parte a soferilor.
    Tot ei sustin ca cel mai mare avantaj este lipsa zgomotului.
    Masinile electrice sunt extrem de silentioase, iar sunetul produs
    de motor e aproape inexistent. Apoi puterea de acceleratie creste
    considerabil, chiar si la turatii reduse obtinandu-se un efect
    puternic. “E foarte interesant, iar cei mai multi din cei care se
    urca pentru prima oara in masina sunt uimiti, dat fiind ca nu se
    asteapta nicidecum la asa ceva”, marturiseste Remise.

    O componenta importanta ramane si cea a aspectului exterior.
    Imaginea afecteaza pozitiv perceptia asupra calitatii, iar oamenii
    care isi iubesc masinile o fac si pentru felul in care arata. De
    aceea, designerii mizeaza cat mai mult pe simplitate, fara sa
    complice inutil vreun model. Nu e de mirare ca pentru un designer e
    o mare provocare sa se ocupe de asemenea produse. “Daca se fabrica
    o serie limitata de numai o suta de vehicule poti face ce vrei cu
    aspectul, dar daca se doreste ca masina electrica sa se
    raspandeasca la nivel mondial, deci in milioane de exemplare,
    lucrurile stau altfel”, spune Laurens Van-den-Acker, directorul de
    design de la Grup Renault. Ca sa reusesti sa dezveti sute de mii de
    oameni de vechile lor masini, trebuie sa le demonstrezi clientilor
    ca dau banii pe o masina cat se poate de adevarata si nicidecum pe
    o jucarie. E, de fapt, primul lucru de care trebuie sa se ocupe
    producatorii: “Masina sa arate ca una reala, nu precum una din
    filmele SF”. Apoi trebuie ca orice client sa se imagineze
    conducand-o, deci designul trebuie sa fie undeva intre special,
    unic, dar sa respecte totusi ideea de autovehicul.

  • Ferrari FF face senzatie la Salonul Auto de la Geneva (GALERIE FOTO)

    “Masina e opera de arta care prevesteste o noua era a condusului
    de inalta performanta la Maranello”, sustin jurnalistii de la
    roadandtrack.com.


  • Deceniul dragonului: e pregatita China sa ajunga cea mai mare economie a lumii?

    Pentru unii, intre care si Chris Patten, ultimul guvernator
    britanic al Hong Kongului (si posibil viitor sef al trustului BBC),
    ascensiunea Chinei in istoria recenta nu este o surpriza. “China va
    deveni cea mai mare economie a lumii, ceea ce a si fost in 18 din
    ultimele 20 de secole”, spunea profetic in 2008 Patten, iar
    declaratia sa a castigat in ultima perioada o notorietate mult mai
    mare decat a avut atunci. Criza economica, din care Beijingul a
    iesit aproape fara sa intre, a redus perioada estimata de Patten
    atunci (“urmatoarele doua-trei decenii”) la cel mult un deceniu sau
    chiar mai putin pentru cei mai inversunati dintre “evanghelistii”
    emergentei Chinei. Intre ei, fostul laureat al premiului Nobel
    pentru economie in 1993, Robert Fogel, care in cel mai recent numar
    din “Foreign Policy” face o adevarata apologie modelului economic
    chinez pe care in 30 de ani il vede dominand autoritar lumea, de la
    inaltimea unui PIB neverosimil pentru multi, de 123 de mii de
    miliarde de dolari, de circa zece ori mai mult decat in
    prezent!

    Un asemenea model de crestere accelerata poate infierbanta,
    intr-adevar, imaginatia multora, iar Asia nu a dus in ultima
    perioada lipsa de asemenea exemple: daca in anii ’80 Japonia era
    uriasul aparut de nicaieri care cumpara agresiv orice si (aproape)
    pe oricine, ajutat tot de un excedent comercial imens, acum este
    randul Chinei si s-ar putea ca peste cateva decenii sa fie randul
    Indiei. Nu o luati ca pe o simpla ipoteza; marele recensamant din
    India care trebuie sa se incheie la 28 februarie ar putea da la
    iveala o a doua China, ca numar de locuitori (peste 1,2 miliarde de
    indieni, fata de 1,3 miliarde de chinezi), insa cu mai multe
    avantaje economice si demografice pentru viitor: mai multi tineri,
    buni vorbitori de engleza, mai bine pregatiti etc. Deja analistii
    de la Citi au prins acest scenariu in cel mai recent raport Global
    Growth Generators, lansat joia trecuta, si sustin ca “China va
    depasi Statele Unite, devenind cea mai mare economie a lumii pana
    in 2020, iar apoi va fi surclasata de India pana in 2050”.

    Pana atunci, trebuie remarcat ca s-a dezvoltat o intreaga
    hermeneutica in jurul datelor macroeconomice ale Chinei si ale
    Statelor Unite, in incercarea de a surprinde fotografia momentului
    cand Beijingul incepe sa priveasca in spate spre Washington; Arvind
    Subramanian, cercetator la Institutul Peterson pentru Economie
    Internationala din Washington, isi revendica inca de anul trecut
    meritele pentru aceasta. Potrivit lui Subramanian, PIB-ul chinezesc
    a fost mai mare in 2010 decat cel american, Beijingul producand
    14,8 mii de miliarde de dolari, fata de cele 14,6 mii de miliarde
    de dolari ale Washingtonului. Subramanian a folosit analiza FMI a
    PIB ajustat la paritatea puterii de cumparare, explicand ca FMI a
    omis zonele rurale, unde s-ar afla insa majoritatea populatiei,
    mult mai saraca si unde costul vietii este mult mai redus decat in
    zonele urbane luate in calcul in analizele internationale. Insa
    vocea lui Subramanian, desi autorizata, este in minoritate in
    ansamblul economistilor internationali care prefera sa citeasca
    ierarhia in termeni de PIB nominal, dominata de SUA si unde pe
    locul al doilea tocmai a urcat China (dupa publicarea datelor pe
    ultimul trimestru din 2010), cu un PIB de 5.879 de miliarde de
    dolari, fata de 5.474 de miliarde de dolari pentru Japonia.

    Daca Japonia nu mai sperie pe nimeni de mult, grevata de o
    deflatie cronica si de imbatranirea populatiei, miliardele care se
    invart in China produc fiori pe sira spinarii din SUA si pana in
    Japonia, trecand obligatoriu prin America Latina, Europa si Africa.
    Spre deosebire de predecesoarea sa asiatica plecata la cucerirea
    lumii cu bani ieftini, China isi consolideaza un imperiu colonial
    economic la care nu da semne ca va renunta in curand. Si nu e vorba
    doar despre gigantul de 300 de miliarde de dolari, fondul suveran
    China Investment Corp. (CIC) ale carui plasamente fac sa se umple
    editorialele ziarelor de termeni ca “anexare economica” sau
    “protectionism” cand vine sa cumpere obligatiuni ale statelor
    aflate in dificultate, inclusiv in Europa. Ci si sau mai ales
    despre cele 129 de companii controlate de stat (numite si “yangqi”,
    dupa principiul energiei primordiale masculine din taoism) care in
    2010 aveau active de peste 60% din PIB, adica 21.000 de miliarde de
    yuani (3,17 mii de miliarde de dolari).

  • Lupta pentru carma Bancii Centrale Europene. Cine se lupta pentru fotoliul de milioane de euro

    Guvernatorul bancii centrale italiene este considerat de multa
    vreme o solutie la succesiunea lui Trichet, data fiind experienta
    sa la Banca Mondiala si la Goldman Sachs, dar si activitatea ca sef
    al Consiliului de Stabilitate Financiara european, care a coordonat
    reglementarea financiara în timpul crizei recente.


    În ultimul timp a început sa adopte un mesaj mai dur
    anti-inflatie. Este dezavantajat, pe de o parte, de faptul ca un
    alt stat sudic, tot din PIIGS, detine prin portughezul Vitor
    Constâncio vicepresedintia BCE si, pe de alta parte, de sustinerea
    lui Silvio Berlusconi. Actualul sef al Fondului European de
    Stabilitate Financiara este un functionar public german impregnat
    de ortodoxia fiscala de la Berlin.


    Marele sau dezavantaj este ca nu are o experienta ca bancher
    central, însa a detinut mai multe functii de decizie în organismele
    financiare. A lucrat opt ani la FMI, a fost înalt functionar în
    Ministerul german de Finante, iar din 2001 are o cariera europeana,
    fiind numit director general pentru afaceri economice si financiare
    în executivul de la Bruxelles, mandat pe care l-a terminat în
    2008.


    “Zona economica eterogena, cu somaj de doua cifre, moneda
    supraevaluata si cateva tari cu datorii imense, cauta urgent
    bancher vorbitor de economie germana care sa tina inflatia sub
    control. De restul ne ocupam noi.” Nu va grabiti cu CV-urile, o
    decizie privitoare la cine ii va urma din 1 noiembrie lui
    Jean-Claude Trichet la conducerea Bancii Centrale Europene e
    asteptata abia peste cateva luni, dupa ce Uniunea Europeana
    reuseste sa gaseasca o forma comun acceptata pentru mecanismul de
    salvare de la dezastru a tarilor atacate cu dobanzi impovaratoare
    de pietele financiare.


    Si responsabilitatile postului de bancher central european s-ar
    putea sa se mai schimbe, pentru ca, in aceasta perioada, Uniunea
    Europeana face pasi mici spre nivelul urmator celui de comunitate
    monetara, vorbind tot mai des despre convergenta fiscala pentru a
    putea remedia dezechilibrele sistemice care i-au dus pe unii
    (Germania) foarte sus si pe altii (Grecia, Irlanda, Portugalia)
    prea jos ca sa se mai poata ridica.


    |n schimbul cresterii la 500 de miliarde de euro a plasei de
    siguranta pentru salvarea urmatorilor PIIGS (Portugalia, Irlanda,
    Italia, Grecia si Spania), Germania cere si probabil va obtine de
    la ceilalti 26 de membri ai UE, la summitul din 24-25 martie,
    adoptarea unui pact care sa includa limitari ale cresterilor
    salariale si ale cheltuielilor publice, dar si o varianta
    incipienta de uniformizare a taxelor in zona euro. Asta pentru ca
    Berlinul ramane cel mai mare contributor la bugetul Uniunii si deci
    principalul finantator al nesabuintei altora, fie ei din Atena,
    Dublin, Lisabona sau Madrid.


    In aceste tari, salariile au crescut in ultimii ani mai mult
    decat media europeana, cu pretul rostogolirii unor deficite
    bugetare tot mai mari, iar scadenta ceruta de pietele financiare a
    venit ca un trasnet care a naucit zona euro in intregime. Germania,
    care in acest an trece printr-o lunga si deloc simpla campanie
    electorala, vrea sa se asigure ca bruma de bunastare (a se citi
    excedent de cont curent de 129,9 miliarde de euro – sau 5,2% din
    PIB – numai in 2010) pe care a acumulat-o de cand a aparut moneda
    unica europeana nu o va risipi chiar pe de-a-ntregul ca sa scoata
    de la ananghie chiar toate guvernele mai sus-amintite.


    La randul lor, tarile aflate in dificultate sau asupra carora
    planeaza doar suspiciuni (Portugalia inca mai crede ca e in a doua
    categorie, dar nici Spania nu e prea realista, daca e sa-i credem
    pe analisti) si-ar dori sa ia pilula amara a austeritatii cu putina
    dulceata de euro devalorizat, care sa le stimuleze exporturile si
    sa le micsoreze in termeni nominali datoriile contractate pentru a
    se salva de la incapacitate de plata (prezisa neintrerupt in cazul
    Greciei din primavara trecuta incoace).



    CONTINUAREA IN PAGINA URMATOARE
    ->>>>>>>>>>

  • Bancuri cu banci. Cum au ajuns bonusurile bancherilor noua vanatoare de vrajitoare

    In aceasta saptamana, cele mai mari banci din Marea Britanie isi
    anunta rezultatele financiare si, mai important, bonusurile pe care
    le acorda celor mai merituosi dintre angajati si sefi.
    Sentimentului de frustrare publica obisnuit in astfel de situatii
    (nici bonusurile de pe Wall Street nu sunt intampinate cu confetti
    prin mass-media) i se adauga de aceasta data o justificare
    suplimentara: contribuabilul britanic a platit in ultimii doi ani
    pentru salvarea sistemului bancar o naucitoare factura de 1.433,6
    mld. lire sterline (1.687,7 miliarde de euro), adica aproape 100%
    din PIB! Iar acum, tocmai acele banci pe care statul le-a
    rechizitionat partial sau total ca sa nu intre in faliment se
    pregatesc sa ofere bonusuri totale de 7 mld. lire (8,2 mld. euro).
    Asta in conditiile in care premierul David Cameron a venit in fata
    Parlamentului cu cel mai dur program de austeritate din istoria
    recenta a tarii, care include reduceri de cheltuieli si cresteri de
    taxe pentru contribuabilul de rand, pentru a aduce din nou
    deficitul bugetar, acum de 10%, in interiorul criteriilor de la
    Maastricht, sub 3%.

    Daca vi se pare putin nedrept ca bancile sa se lafaie tocmai in
    aceasta perioada cu bonusuri de milioane de lire sterline, s-ar
    putea sa gasiti totusi unii care sa va contrazica; printre ei,
    directorul executiv al Barclays, Bob Diamond, pe care toata lumea
    se asteapta sa-l vada plecand acasa zilele acestea cu un bonus de
    9,5 milioane de lire (11,2 milioane de euro) si care le-a replicat
    criticilor ca “a trecut vremea remuscarilor si a scuzelor”.
    Americanul Diamond, ajuns CEO al Barclays la inceputul acestui an
    dupa ce a condus peste un deceniu divizia de banca de investitii a
    grupului, Barclays Capital, a ajuns in centrul nemultumirii publice
    si pentru ca nu se sfieste sa arate prea putina compasiune pentru
    banii contribuabilului britanic.

    Va veti intreba, pe buna dreptate, cum se descurca guvernul
    conservator cu aceasta problema de imagine, in perspectiva
    alegerilor locale partiale din luna mai? Destul de prost, daca e sa
    luam in calcul ca militantii condusi de David Cameron erau printre
    cei mai vajnici contestatari ai bonusurilor din City-ul londonez
    inainte de a ajunge la guvernare. Inca mai poate fi gasita pe
    site-ul oficial al conservatorilor o declaratie din 15 februarie
    2009 a lui Cameron care sustinea ca niciun angajat al unei banci
    salvate de catre stat nu ar trebui sa primeasca un bonus anual mai
    mare de 2.000 de lire. Evident, multe s-au schimbat de atunci:
    Cameron a ajuns premierul unei coalitii de austeritate dintre
    conservatori si liberal-democrati, profiturile bancilor britanice
    au revenit in forta (anul acesta se asteapta un total de 20 de
    miliarde de lire) si, potrivit Biroului de Jurnalism de
    Investigatie de la Londra, donatiile City-ului londonez catre
    Partidul Conservator au ajuns, in primele noua luni din 2010, la
    11,4 milioane de lire, cam 51% din totalul donatiilor facute in
    acea perioada de institutiile financiare londoneze.

    Din acest motiv nu au fost multi care sa creada in indignarea
    bancilor, anuntate saptamana trecuta de David Cameron ca vor fi
    nevoite sa plateasca anul acesta drept taxe suplimentare pe profit
    circa 2,5 miliarde de lire sterline, cu 800 de milioane de lire mai
    mult. Desigur, au fost bancheri care s-au aratat suparati, folosind
    vesnicul argument ca investitorii se vor speria daca vad ca tara nu
    are o legislatie fiscala predictibila (in traducere: la care niciun
    guvern sa nu umble niciodata, decat daca scade impozitele) – si mai
    ales in timpul negocierilor cu privire la “proiectul Merlin”, un
    alt fel de “acord de la Viena” incheiat de bancile europene cu UE
    si FMI in 2009. Misiunea anuntata a proiectului Merlin era sa
    relanseze creditarea pentru companiile mijlocii si mici, sa
    stimuleze dezvoltarea unor regiuni mai sarace ale Marii Britanii
    (nordul uitat de investitori) si sa introduca transparenta in
    stabilirea bonusurilor bancherilor.

  • Cati bani au scos cluburile de fotbal in sezonul 2009/10 (GALERIE FOTO)

    Similar cu situatia de anul trecut, cele mai bogate cluburi din
    Europa fac parte, potrivit Deloitte, din cele mai mari cinci
    campionate ale continentului. Germania si Italia au cate patru
    echipe in top, Spania e prezenta cu trei cluburi, iar Franta are
    doua.

    Real Madrid detine un avantaj de 40 de milioane de euro in fata
    Barcelonei, insa veniturile catalanilor ar urma sa depaseasca 400
    de milioane de euro in sezonul 2010/11, motivul fiind noul
    parteneriat semnat cu arabii de la Qatar Sports Investment
    Agency.



    Go4it.ro transmite LIVE de la cel mai mare targ de telefonie
    mobila din lume. Galaxy Tab 10.1, Galaxy S II si LG Optimus 3D par
    sa fie vedetele.

    Vezi toate noutatile >>