Trei zile nu îţi ajung pentru a înţelege o regiune, dar trei zile folosite inteligent îţi pot spune suficient ca să vrei să revii spre aprofundare. Aceasta a fost logica din spatele scurtei călătorii în sudul Spaniei, destinaţia perfectă pentru un weekend cu soare, mâncare fantastică, vin bun şi arhitectură magnifică.

Situaţia în Spania anului 1564 era cel putin instabilă; revolta maurilor contra regelui Filip al II-lea nu adusese decât victorii temporare; sângele umplea bisericile şi străzile deopotrivă, iar oamenilor li se cerea să îşi schimbe religia la fiecare câteva zile. Comunităţi întregi musulmane erau catolicizate de joi până miercuri şi-şi răzbunau apostazia vinerea.Şi invers, când norocul în luptă le surâdea credincioşilor catolici (pentru cei interesaţi de Reconquista, o abordare beletristică foarte interesantă oferă Ildefonso Falcones în „Cathedral of the Sea“ şi „The Hand of Fatima“).

Deşi puternicul califat al Cordobei îşi încetase existenţa cu aproape şaptezeci de ani înainte, viaţa era în continuare marcată de comunitatea arabă, fapt ce a continuat până astăzi, chiar dacă într-o formă atenuată.
Astăzi, influenţa ei se simte în şirurile de portocali ce străjuiesc străzile, în arhitectura clădirilor, curţile răcoroase ale palatelor şi în ochii spaniolilor umbriţi de gene dese şi negre.

Oraşele Andaluziei miros a floare de portocal, iar palatele mudejar (stil arhitectural cu influenţe maure, caracteristic zonei în secolele XII-XVI) zâmbesc în soare. Peste tot străzile sunt străjuite de portocali, iar piaţetele au pavajul brăzdat geometric de mici canale prin care curge apa – încă o moştenire arabă, căci pe lângă funcţia estetică, grădinile, fântânile şi piscinele au avut mereu şi un rol de reglare a temperaturii, răcorind aerul celui mai călduros oraş spaniol.

În Sevilla poezia pluteşte pe fiecare adiere de vânt, dar este nevoie de puţină istorie pentru a înţelege această regiune; în Andaluzia oraşele au un puternic aer oriental care în lipsa unui set minim de informaţii provoacă adesea confuzie, dar, interpretat în cheia corectă, se arată extrem de generos în poveşti.

Unitate politico-administrativă autonomă, Andaluzia este situată în sudul peninsulei iberice, fiind singura regiune spaniolă care are deschidere atât la Mediterană, cât şi la Atlantic. Numele evocă perioada maură, Al-Andaluz fiind denumirea arabă, derivată la rândul ei din Vandaluzia, teritoriul vandalilor (neam scandinav împins de huni spre vest, stabilit ca regat în Peninsula Iberică şi rămas în istorie ca simbol al distrugerii barbare, după ce au prădat Roma în 455, conform Wikipedia).

Regiunea este rezultatul unui mix de influenţe mai bogat de atât. Au mai trecut pe acolo fenicienii, grecii, romanii, vandalii, vizigoţii şi bizantinii, apoi maurii şi evreii sefarzi.Ultimele două seminţii au decis să şi rămână. Primii au făcut-o în 711 prin cucerirea Hispaniei de către generalul omeiad Tarik ibn Zyad, cel care a dat şi numele strâmtorii Gibraltar (din arabă, Jib-al-Tarik, muntele lui Tarik).
Arabii au întemeiat califatul Cordobei şi au influenţat puternic cultura regiunii, rămânând până în 1492, când a căzut şi Granada, ultimul teritoriu aflat sub dominaţie maură. Perioada de peste 750 ani dintre cucerire şi recuperarea de către spanioli este cunoscută drept Reconquista. Anul 1492 a însemnat şi expulzarea evreilor, sosiţi în Spania pe la începutul mileniului II. Decretul din Alhambra semnat de Isabela de Castilia şi Ferdinand de Aragon cu privire la expulzare a fost revocat oficial în 1968 de către al doilea Consiliu de la Vatican, iar din 2014 descendenţii celor expulzaţi pot obţine cetăţenie spaniolă fără a îndeplini alte condiţii.

Centrul vechi al Sevillei reflectă această moştenire multietnică şi unul dintre primele locuri care oferă lecţii de istorie, arhitectură şi culturăeste Reales Alcazares de Sevilla, palatul regal al oraşului. Palatul a fost iniţial fort maur şi este unul din cele mai bune exemple de arhitectură mudejar. Are o reţea de piscine nu prea adânci populate de peşti roşii, aşezate terasat în cascadă, numeroase livezi de lămâi şi alei străjuite de portocali cu fructe în pârg, iar construcţiile sunt impresionante nu prin mărime, ci prin bogăţia detaliului decorativ, cu pereţi plini cu plăci de azulejos – faianţă pictată manual cu superbe modele geometrice arabe.

S-a scris istorie în acest palat, atât din cea reală, cât şi fictivă: disputele legate de comerţul cu nou descoperita Americă au fost rezolvate în sala numită Casa del contratacion, iar legenda spune că Lo patio de las doncelles, curtea interioară folosită de Ridley Scott ca spaţiu de curte a regelui Ierusalimului în producţia „Regatul cerului“, îşi datorează numele celor 100 de virgine cerute ca impozit de către califi.
„Lawrence al Arabiei“ a fost filmat parţial aici, iar sezonul cinci din „Urzeala tronurilor“ a folosit palatul ca reşedinţă a familiei regale din Dorne (locul de baştină al carismaticului prinţ Oberyn Nymeros Martell, vă amintiţi?). Arhitectura palatului a suferit modificări în spirit renascentist, baroc şi în secolul XIX, regii spanioli aducându-şi pe rând aportul în ceea ce îi priveşte funcţionalitatea şi înfăţişarea.
Un alt punct de interes este catedrala. La finalizarea ei, în secolul XVI, catedrala din Sevilla a detronat Hagia Sophia din poziţia de cea mai mare catedrală din lume. Este şi locul care adăposteşte rămăşiţele lui Columb (onoare disputată cu Hispaniola, capitala Republicii Dominicane, unde povestea spune că fiul Diego a adăpostit sicriul furat din Spania nerecunoscătoare).

Nava centrală are 42 de metri, iar în interior, arhitecţii, pentru plata cărora clerul a renunţat un timp la jumătate din salariu, au folosit coloane ale unei moschei preexistente precum şi minaretul, o practică des întâlnită în Spania Reconquistei şi nu numai. Turnul catedralei, cunoscut ca La Giralda, are 105 metri şi este unul dintre simbolurile oraşului. Arhivele Generale ale Indiilor sunt situate chiar în laterala catedralei; mai sunt adăpostite acolo o cerere de angajare a lui Miguel de Cervantes, jurnalul lui Cristofor Columb, dar şi bula papală “Inter caetera” prin care Alexandru al VI-lea împărţea lumea între Spania şi Portugalia.

Atât palatul regal, cât şi catedrala şi arhivele sunt monumente aleUNESCO, aceasta dacă mai era nevoie de un argument în plus în ceea ce le priveşte. O informaţie pe care o regăseşti frecvent în textele de prezentare a oraşului Sevilla este aceea că oraşul, parte din provincia romană Baetica, a dat Romei pe împăraţii Hadrian şi Traian. Alta menţionează cele patru opere muzicale localizate în oraş: „Nunta lui Figaro“ şi „Don Giovanni“ de Mozart, „Bărbierul din Sevilla“ de Giaccomo Puccini şi Carmen“ de Bizet. Pentru cel ce are doar două-trei zile pentru a-l cunoaşte, oraşul se concentrează în atracţiile turistice menţionate şi câteva restaurante de tapas şi nu numai.
O experienţă aproape perfectă atât gastronomică dar şi oenologică se petrece la Az Zait, unde coada de viţel în sandviş de vafă oferăun moment memorabil, iar ospătarul este şi un somelier desăvârşit. Enslava este un alt loc cu mâncare bună, dar fără rezervare ajungi să stai pe trotuar cu un cocktail în mână şi cu ochii pe lista de aşteptare de pe perete. Nu-i rău nici aşa, însă.

Şi dacă este ceva de luat acasă din Sevilla portocalilor în floare, acel lucru trebuie să fie vino naranja (vinul de portocale), obţinut prin macerarea cojii de portocală în vin dulce alb şi maturat prin metoda solera, cunoscută celor pasionaţi de vinul de Jerez şi care presupune maturarea prin amestecarea fracţionată a unor vinuri de vârste diferite.

Text de Adriana Sohodoleanu