BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Gata cu strazile!








    Saptamanile din urma am fost insa uimit de reluarea unei teme pe care as indrazni s-o definesc de-acum drept eterna. Undeva s-a reaprins polemica pentru ca era cineva care voia sa-i dedice o strada vreunui personaj compromis de fascism sau unor figuri controversate precum cea a lui Bettino Craxi – ori sa schimbe numele unei alte strazi, probabil in provincia Emilia Romagna unde, trecand prin mici localitati, esti izbit de abundenta de strazi Karl Marx si Lenin.




     

    Sincer, situatia a devenit insuportabila si exista un singur mod pentru a o scoate la capat: o lege care sa interzica denumirea unei strazi dupa cineva care nu a murit de cel putin 100 de ani. Desigur, cu legea celor o suta de ani, lasandu-l la o parte pe Marx, in 2045 va exista cineva care ii va dedica o strada lui Benito Mussolini, dar ce sa-i faci, nepotii nostri, ajunsi atunci la 40 de ani (ca sa nu spun de eventualii stranepoti) vor avea idei destul de neclare despre acest personaj.

     

    Astazi, bunii catolici ai Romei se plimba linistiti pe strada Cola di Rienzo(1), ignorand nu numai faptul ca a avut propriul Piazzale Loreto(2), dar si ca cei care i-au atribuit numele unei strazi atat de importante au fost masonii dupa unificarea Italiei, pentru a-i face in ciuda Papei.

     

    De asemenea, trebuie luat in considerare, cel putin din respect fata de persoanele defuncte, faptul ca a denumi o strada dupa numele cuiva este cel mai facil mod de a o condamna la uitarea publica si la un anonimat rasunator. In afara catorva exceptii, precum Garibaldi(3) si Cavour(4), nimeni nu stie cine sunt personajele dupa numele carora a fost botezata o strada sau un bulevard – si daca a existat un moment cand cineva stia, personajul a sfarsit prin a deveni in memoria colectiva o strada si-atat. In orasul meu natal am trecut de mii de ori pe strada Schiavina fara sa ma intreb niciodata cine o fi fost (acum stiu, a fost un arhivar din secolul 19), pe strada Chenna (stiu cine era pentru ca am acasa lucrarea lui despre episcopatele din Alexandria, 1785), ca sa nu mai vorbesc de Lorenzo Burgonzio (aflu de-abia acum de pe internet ca era autorul unei carti cu titlul “Le notizie istoriche in onore di Maria Santissima della Salve”, 1738).

     

    Ii provoc pe multi milanezi care locuiesc pe strazile Andegari, Cusani, Bigli sau Melzi d’Eril sa spuna cine erau cei care au meritat acea onoare; probabil cine a studiat stie ca Francesco Melzi d’Eril a fost vicepresedinte al Republicii Italiene in perioada lui Napoleon, dar cred ca pietonul obisnuit, nefiind istoric de profesie, stie destul de putine despre familiile Cusani, Bigli sau Andegari (printre altele, unii sustin ca numele celui din urma provine din cuvantul celt “andeghee”, ce inseamna in limba italiana “paducel”).

     

    Toponimia nu doar condamna la damnatio memoriae; se mai poate intampla si ca numele unui personaj onorabil sa fie asociat cu o strada rau-famata si ca apelativul nefericitului sa fie secole de-a randul prilej de aluzii obscene.

     

    Intorcandu-ma la Torino al studentiei mele, imi amintesc ca strada Calandra era, in mod malitios (si pentru cei intelepti in mod trist), asociata cu doua case de toleranta, in vreme ce-si propunea sa-i aduca un omagiu lui Edoardo Calantra, respectabil scriitor din secolul al XIX-lea. Iar piata Bodoni, care omagia si ea un mare tipograf si unde era sediul ilustrului conservator, era pe-atunci locul intalnirilor nocturne ale homosexualilor (incercati sa va imaginati ce insemna acest lucru in anii ‘50), motiv pentru care toponimia ii indica prin metonimie (continatorul prin continut) pe aceia care se dedicau unor placeri diferite de cele ale tipografiei si ale muzicii clasice. Ca sa nu mai zic ca la Milano, bordelul preferat al soldatilor se afla pe strada Chiaravalle si nimeni nu mai putea pomeni fara un suras sarcastic numele acelei nobile si faimoase abatii.

     

    Dar atunci ce nume sa mai dam strazilor? Administratorii publici va trebui sa faca oarece eforturi de fantezie, pentru ca nu vor putea sa pescuiasca din repertoriul familiar niste Bottai(5) sau niste Italo Balbo(6), ci va trebui sa-i redescopere, stiu eu, pe Salvino degli Armati, inventatorul probabil al ochelarilor, sau pe Bettizia Gozzadini, prima femeie care a predat intr-o universitate in Bologna medievala, ori chiar pe Uguccione della Fagiola si Facino Cane(7), care nu erau deloc niste sfinti (dar nici Balbo nu era). Pe de alta parte, New Yorkul supravietuieste bine mersi cu strazi numerotate, ceea ce nu este prea diferit de vremea in care la Milano se boteza o strada Calea Larga. Si exista in cele o suta de orase din Italia superbe Intrari ale Greierului, Cai ale Ursului sau ale Spicului, Strazi ale Colinei, si s-ar putea adauga o Strada a Teilor (in fond exista una chiar la Berlin), una a Arinilor Negri – si putem botaniza mai departe.

      

    1. Cola di Rienzo, tribun al Romei in secolul al XIV-lea
    2. Referire la linsajul “ultimului tribun al poporului”, cum se autointitula Cola di Rienzo (Piazzale Loreto este locul unde au fost expuse cadavrele lui Mussolini si al Clarettei Petacci, la 28 august 1945)
    3. Giuseppe Garibaldi (1807-1882), figura marcanta a Revolutiei Italiene
    4. Camillo Benso, conte de Cavour (1810-1861), politician italian dinainte de unificarea Italiei
    5. Giuseppe Bottai (1895-1959), politician de frunte in timpul perioadei fasciste
    6. Aviator si politician, Italo Balbo (1896-1940) a fost ministru al aeronauticii si guvernator al Libiei
    7. Uguccione della Fagiola si Facino Cane sunt numele a doi aventurieri legendari




  • Problema de sah a PD-L

    Da, concesia pe care democrat-liberalii au facut-o ramasitelor politice din jurul lui Corneliu Vadim Tudor poate fi considerata o greseala: PD-L a calculat pe termen scurt si, pentru doua luni in care ar putea beneficia de voturile unei maini – tot mai schimonosite – de PRM-isti, i-a asigurat lui C.V. Tudor atat fotoliul de vicepresedinte al Senatului, cat si medalia onorifica de abil negociator in situatii-limita. Pentru ca, daca judecam dupa ecourile pe care le-a starnit, Vadim Tudor are mai mult de profitat din aceasta intelegere decat Emil Boc – care, la randul lui, a incasat in ultimele zile critici si acuze care au depasit de departe ironiile referitoare la inaltimea sa sau la relatia pe care o are cu presedintele Traian Basescu.

    Nu, intelegerea pe care democrat-liberalii au facut-o cu PRM nu mi se pare atat de daunatoare pe termen lung, pe cat au incercat sa o prezinte multi dintre comentatori si oameni politici. Dimpotriva, ca in versurile lui Arghezi, din ea pot iesi frumuseti si preturi noi, cu conditia sa fi e cineva care sa reuseasca sa le si scoata la iveala. Eu cred, uitandu-ma si la sondaje – care ii dau procente in relativa stationare – ca PD-L a ajuns intr-un punct critic, de unde cresterea nu mai poate veni decat printr-o modificare evidenta si bine semnalizata a atitudinii fata de electorat.

    Activitatea DNA – ce a reusit sa ocoleasca personaje marcante din PD-L – si discursul anticoruptie cu care democrat-liberalii s-au consacrat pe scena politica le-au creat o imagine aproape idilica, de solutii potrivite pentru a repara o clasa politica defecta, mustind de coruptie. Adaugati aici sustinerea unor intelectuali care au rafinat eseistic argumentele pentru care sustin PD-L, intrarea in randurile partidului a unor personaje din latura media a societatii civile care au ridicat stacheta asteptarilor de la candidatii politici ai democrat-liberalilor si veti intelege de ce cred ca socul intelegerii cu PRM a fost atat de greu de primit in opinia publica.

    In ultima vreme, PD-L trecuse deja in imaginarul colectiv de la statutul de partid politic la acela de rascumparator al frustrarilor intelectual-politice ale unei paturi destul de subtiri. Lipsa de parghii financiare si administrative, cu precadere dupa inlaturarea de la guvernare – care a inlaturat eventualitatea aparitiei unor erori gen Decebal Traian Remes -, si lipsa de interes a procurorilor anticoruptie au mutat discursul PD-L in sfere tot mai inalte, de unde a disparut orice referire la caracterul pana la urma lumesc si supus greselii al politicianului democrat-liberal.

    Asa imi explic “reactia viscerala” (apud Cezar Preda) pe care a starnit-o vestea ca democrat-liberalii l-au salvat pe Vadim Tudor de la atacul sub centura pe care-l declansasera conservatorii la adresa sa; “ce-i e permis lui Zeus – pura coincidenta cu personaje din viata reala – nu-i e ingaduit boului”, spunea intelepciunea antica. Sintagma are acelasi inteles si daca inversam termenii: odata ce ai apucat sa te prezinti ca deasupra compromisurilor acestei lumi, iti vine infinit mai greu sa justifici un episod precum cel de saptamana trecuta.

    PD-L ar trebui sa stie asta mai bine, pentru ca a avut la indemana exemplul Monei Musca, ale carei incercari de a reveni in viata publica se lovesc de un justificat – in aceasta logica – zid de reticenta. Dar situatia de acum este si o sansa pentru PD-L: o strategie inteligenta de autoflagelare publica poate readuce partidul in zona din care electoratul si clasa politica sa-l poata privi din nou ca accesibil si abordabil. Si unde PD-L sa poata arata ca le merita increderea si votul tocmai pentru ca nu traieste intr-o alta lume decat ceilalti, ci pentru ca se poate descurca mai bine decat ei in acea lume.

    Terenul a fost deja pregatit prin pasul cu stangul facut inspre Vadim Tudor in Parlament si PNG la Primaria Capitalei. Un discurs curat si curatat de populismul ieftin – care pare ca i-a contaminat pe toti liderii partidului – cred ca va reusi sa faca uitata demisia lui Catalin Avramescu si intelegerea cu PRM; la urma-urmei, n-ar fi primul gambit facut pentru a obtine o mutare finala victorioasa. Nu stiu insa cat de mult le place sahul liderilor democrat-liberali si cat sunt de dispusi sa sacrifice prezentul pentru un succes probabil din viitor.

  • De la David la Gooliat




    S-au intalnit prima data in 1995 la Universitatea Stanford, cand Larry Page era ghid pentru noii studenti, iar Sergey Brin s-a nimerit sa fie in grupul pe care-l conducea. Aveau 22 de ani amandoi si in prima instanta fiecare l-a gasit pe celalalt cat se poate de antipatic. Prietenia a inceput mai degraba pe baza intereselor stiintifice comune decat a afinitatilor personale. Larry era fascinat de legatura dintre matematici si noul World Wide Web, care abia incepea sa se afirme in acea vreme. Ideea lui a fost ca un sit web se aseamana cu o lucrare academica, unde argumentatia se bazeaza in buna masura pe alte lucrari, mentionate in note de subsol sau referinte bibliografice, iar cum lucrarile esentiale sunt mentionate in foarte multe alte lucrari, numarul trimiterilor poate functiona ca un bun indicator al relevantei unei lucrari. Aplicand aceasta observatie siturilor web, Larry a incercat sa pondereze acest indicator cu altii mai subtili (de exemplu, o referinta dintr-un site care are la randu-i relevanta ridicata este mai valoroasa decat una dintr-un sit obscur), ajungand in cele din urma la o metoda de ponderare a relevantei. Impreuna cu Sergey, a dezvoltat un algoritm extrem de complex – ce avea sa se numeasca PageRank si sa fie brevetat in 2001 – care sa ordoneze paginile web in functie de relevanta lor relativa la diverse cuvinte-cheie, iar pasul urmator avea sa fie experimentarea metodei intr-un motor de cautare.








     

    Initial programul s-a numit BackRub datorita faptului ca se baza pe “back links” (legaturi inapoi), dar numele nu i-a multumit pe initiatori, asa ca au cautat ceva care sa sugereze numarul imens de legaturi care se cer analizate pentru a evalua fidel relevanta. Astfel s-a ajuns la “googol”, cuvant care desemneaza numarul 10 la puterea 100 (adica 1 urmat de o suta de zerouri). Intamplarea a facut ca unul dintre colegii lui Larry a ortografiat gresit cuvantul cand a vrut sa verifice disponibilitatea domeniului web, scriind “google” (in engleza se pronunta cam la fel). Lui Larry i-a placut mai mult aceasta forma, asa ca in prima faza serviciul a rulat pe serverul universitatii (la adresa google.stanford.edu), iar in 15 septembrie 1997 cei doi au rezervat domeniul google.com. Aproape un an mai tarziu, la 7 septembrie 1998, Page si Brin au inregistrat firma Google si au inchiriat un garaj (care a devenit intre timp legendar) in Menlo Park pentru a-si incepe activitatea. La sfarsitul anului, Google indexase deja 60 de milioane de pagini web si cu toate ca motorul de cautare era considerat de creatori in faza “alpha testing” (stadiu incipient in dezvoltarea unui program), revista electronica Salon.com a remarcat ca rezultatele obtinute de Google erau mai bune decat cele obtinute de rivali. Vestea existentei unui motor de cautare extrem de simplu si eficient s-a raspandit si imi amintesc ca dupa ce un coleg mi-a semnalat serviciul si am facut o prima cautare, am renuntat instantaneu sa mai folosesc Altavista sau HotBot.

     

    In primii trei ani, Google nu a inregistrat niciun fel de venituri, insa in anul 2000 a fost lansat serviciul de publicitate bazat pe licitarea cuvintelor-cheie utilizate in cautari, iar in 2001 Page si Brin au adus un veritabil om de afaceri in fruntea companiei, in persoana lui Eric Schmidt. Ceea ce a urmat se stie foarte bine: Google a devenit compania cu cel mai rapid ritm de crestere din istorie, cel mai valoros brand din lume, cel mai bun angajator de pe planeta si poate cea mai inovatoare companie din industrie, atat din perspectiva tehnologica, cat si comerciala. Mai mult decat atat, Google s-a impus si ca un simbol cultural reprezentand spiritul inovatiei, onorandu-si mottoul “Don’t be evil” si misiunea de a organiza lumea informatiei si de a o face universal accesibila si utila. Nu in­tamplator, in ultima vreme John McCain, Hillary Clinton si Barack Obama au vizitat compania, in incercarea de a se invalui cu imaginea de tinerete si succes pe care Google o intruchipeaza, iar unii analisti se intreaba daca e cineva care mai poate deveni astazi presedintele Statelor Unite fara sprijinul (macar imagistic) al unei astfel de companii.

     

    Google a devenit un colos, cu un venit anual de peste 16 miliarde de dolari si cu un profit de 4,2 miliarde, cu aproape 20.000 de angajati in intreaga lume. Dar imaginea de “uriasul cel bun” incepe sa se deterioreze, sub suspiciunea ca informatiile pe care compania le detine despre fiecare dintre noi o pot transforma oricand din “inima internetului” intr-un nou Big Brother.

     

  • Pronume din trecut








    De exemplu, folosirea uzuala a lui Dumneavoastra (sau, in timpul fascismului si in provincie, a lui Voi). Pe vremuri, tutuiala era rezervata pentru rude (desi in unele zone din Pie­monte, nevasta ii vorbea sotului cu “dum­neavoastra”) si cel mult pentru cativa prieteni foarte apropiati. Se tutuiau copiii si tinerii, chiar si la universitate, pana cand intrau in campul muncii. Din acel moment, ei se adresau cu Dumneavoastra sau cu Voi la toata lumea, exceptie facand colegii apropiati (dar tatal meu a petrecut 40 de ani in aceeasi intreprindere si intre colegi si-au vorbit intotdeauna cu Dumneavoastra). Pentru un proaspat absolvent, de-abia intrat in posesia togii virile, a-i apela pe cei­lalti cu pronumele de politete reprezenta o modalitate de a primi in schimb un Dumneavoastra si poate chiar un Doctore (1). In schimb, de ceva vreme, pe un tanar in jur de 40 de ani care intra intr-un magazin, vanzatorul sau vanzatoarea de aceeasi varsta au inceput sa-l tutuiasca.




     

    La oras, pentru ca un vanzator sa foloseasca pronumele de politete trebuie sa ai parul alb si eventual sa porti cravata. Iar in provincie, unde lumea este si mai predispusa sa adopte apucaturi vazute la televizor, fara sa stie a le adecva la traditie, e si mai rau: m-am pomenit intr-un magazin (eu, in varsta de 66 de ani si cu barba alba) tutuit de o pustoaica de 16 ani (care probabil ca nu auzise niciodata de vreun alt pronume personal), a carei indrazneala a disparut treptat de-abia dupa ce i-am raspuns cu “stimata domnisoara, cum spuneti…”. Probabil ca s-a gandit ca sunt vreun personaj iesit din “Elisa di Rivombrosa” (2), atat de contopite erau lumea reala si cea virtuala in ochii ei – si a incheiat discutia cu “buna ziua” in locul lui “ciao”, cum spun albanezii.

     

    Consider ca zapaceala dintre Tu si Dumneavoastra a fost creata de multe dublaje ale filmelor americane. Dupa cum toata lumea stie, in engleza se zice “you” atat pentru Tu, cat si pentru Dumneavoastra. In realitate, anglofonii stiu ca a spune “you, Jim” folosind numele mic inseamna a tutui, in vreme ce a spune “you, Mr. Jim” inseamna a folosi pronumele de politete. Dar cei care dubleaza filmele nu intotdeauna dau atentie acestor lucruri. Urmaresc la televizor ultimele episoade ale serialului “Dinastia Tudorilor” unde, pe cat se pare, regele, curtezanele, oamenii obisnuiti isi vorbesc cu Dumneavoastra chiar si atunci cand fac amor – ceva ce se intampla numai la Buenos Aires. Cu siguranta ca in original se simt diferentele dintre “your Majesty” si “you, my dear Jim”, dar nu si in versiunea italiana, unde peste tot se spune Voi si pare corect ca ulterior, in viata de zi cu zi, totul sa devina Tu si sa nu fie nicio diferenta intre a te adresa regelui si a vorbi unui copil de doi ani.

     

    Un alt lucru ce ne face diferiti de trecut este ca, pe cand eram copil, mic-burghezii obisnuiau sa foloseasca, pentru a parea rafinati, anumite cuvinte frantuzesti precum “agrement”, “satin”, “bouquet” sau “cadeau”. Nu vorbea nimeni engleza sau franceza, iar numele straine se pronuntau toate frantuzite, prin urmare Sorsil si Samberlen (3). Exista insa si posibilitatea de a te corecta, pentru ca unicii obligati prin contract sa stie a pronunta corect numele straine erau prezentatorii de la radio. Astazi, prezentatorii de la radio si de la televiziune schimonosesc numele straine intr-o masura inadmisibila si nimeni nu mai e in stare sa spuna vreo vorba in germana sau franceza; gafa prezentatoarei care a citit “sine die” ca “sain dai” a intrat in folclor, iar engleza se invata de la Ezio Gregio (4) care spune “uan, ciu, zree”. El exagereaza dinadins, dar aspirantele vedete o iau de buna.

     

    Prin urmare, toata lumea foloseste cuvinte englezesti sau calchieri din engleza, chiar si-atunci cand nu e nevoie: pe langa un guvern ce-si face un minister pentru Welfare, de-ti vine sa te declari cetatean ticinez (5) cand esti luat la intrebari in strainatate (si de ce nu si un minister al War-ului, unul de Interieurs si unul pentru Treasury), toata lumea “suporta”, toata lumea “implementeaza” (cum se spune in mediile inalte) si
    cate altele.

     

    Ce-i drept, viciul este stravechi: noi ne imbracam in smoking sau cu pullover, ori in frack, iar americanii nu inteleg despre ce vorbim; pe de alta parte, si francezii au poetizat timp de decenii pe tema spleen-ului, iar englezii reactionau cu “va rog, traduceti-mi”. In fine, si americanii au introdus in limba lor o gramada de frantuzisme, dar in mod imperialist ei le percep ca fiind ale lor, intr-atat incat se spune ca, aflat in Franta la o reuniune, Bush ar fi zis: “E ciudat, francezii nu au niciun cuvant in limba lor pentru <entrepreneur>”.


    ntorcandu-ma la cele disparute, au disparut domnisoarele. Nu se mai aude pe nicaieri zicandu-se pe un ton intepat “doamna, nu domnisoara, va rog” si nici macar “ma scuzati, domnisoara”. Se spune “hei, tu!”.

     
    NOTE:

    1. In Italia li se spune “doctor” (“dottore”) tuturor absolventilor de facultate
    2. “Elisa di Rivombrosa” este titlul unei populare telenovele transmise de Canale 5
    3. Churchill si Chamberlain
    4. Ezio Gregio, actor de comedie si prezentator de show-uri de televiziune
    5. Ticino este un canton din Elvetia unde se vorbeste aproape numai limba italiana




  • Liberalii si strategia “mortului”

    Iata ca Razgandeanu, Moliceanu, Motocicleanu si mai cum i-or fi spus analistii binevoitori premierului Calin Popescu-Tariceanu a reusit sa se mentina la guvernare patru ani (dintre care unul in minoritate parlamentara), cu acelasi succes cu care insusi Adrian Nastase a guvernat, dar cu o mana de fier si cu o majoritate relaxata, intre 2000 si 2004. Mai mult, Tariceanu a reusit asta in conditiile unui presedinte potrivnic pe fata (in cazul lui Nastase, opozitia Cotroceniului era doar subiect de barfa), care abia in ultima perioada si-a mai nuantat opozitia fata de Guvern in general si de premier in special.

    Cum de a fost posibil? Simplu si tocmai de aceea atat de riscant, s-ar putea raspunde: dupa ce vreme de aproape trei ani a incasat si – din cand in cand – a ripostat la atacurile directe asupra sa, premierul si PNL au ales solutia de supravietuire recomandata celor atacati de ursi: noncombatul total. Succesul, daca e sa ne luam dupa rezultatele de la alegeri si apoi dupa cele din sondaje, a fost atins; pe aripile unei economii supraincalzite (dar cine mai sta sa se gandeasca la aterizari dure intr-o campanie electorala in care poate flutura cresteri economice de 8-9%?), in lipsa unor gafe tactice de proportii, PNL pare aproape sigur ca va reusi sa aiba cuvantul decisiv la negocierile de iarna (pentru ca alegerile vor fi pe 30 noiembrie).

    Poate nu chiar sa desemneze viitorul premier, asa cum s-a incordat vinerea trecuta, dar oricum, la cateva portofolii reprezentative tot ar exista sperante. Oare? In ultima vreme, reactiile PNL la adresa criticilor venite de la adversari au fost aproape inexistente; asta l-a ajutat, dupa cum spuneam mai sus, dar nu-i ofera nicio garantie pentru viitor. Dimpotriva, i-a creat partidului imaginea unui sparring partner comparabil ca forta cu adversarul, dar fara riposta. Amintiti-va de candidatura lui Vasile Blaga la Primaria Capitalei: argumentam atunci ca daca va castiga, Blaga o va face cu pretul schimbarii comportamentului sau politic. Pana la urma, nu a castigat si tocmai pentru ca nu a reusit sa iasa din corsetul de “buldog” mustind de cerbicie, e drept, dar lipsit de vitalitatea combativa a lui Sorin Oprescu.

    La fel, mi se pare, este si cazul PNL: dand impresia ca este preocupat mai mult de administrarea guvernarii, partidul a reusit sa atraga simpatia celor satui de imbrancelile obisnuite din politica; insa acestia, s-a vazut, nu sunt de ajuns. A demonstrat- o, cred, candidatura fara sare si piper, dar bine documentata, a lui Ludovic Orban de la Primaria Capitalei: mizand pe electoratul bine informat, educat si fara complexe partizane, candidatul PNL a obtinut un scor modest, mai modest decat al partidului care a beneficiat de combativitatea unora dintre candidatii de la sectoare.

    Nu pretind ca exemplul lui Ludovic Orban poate fi extrapolat intrutotul la parlamentare; la urma-urmei, ministrul transporturilor era foarte aproape de problemele de imagine pe care singur si le crease cu prilejul unui accident rutier si destul de putin sifonat de ripostele frecvente pe care i le daduse lui Traian Basescu. Dar ma gandesc ca nici premierul Tariceanu nu are o imagine atat de favorabila, desi zilele cand stirile de la televizor il faceau sa roseasca in scandalul biletelului sau al mitei lui Decebal Traian Remes sunt acum tot mai departe.

    Si va urma, asa cum spunea si presedintele PNL, o campanie dura, in care probabil ca liberalii vor inrosi telefoanele, dupa model american, incercand sa le explice votantilor de ce merita primele locuri in colegiile in care candideaza. Va fi asa ceva de ajuns pentru un rezultat comparabil cu cel de la locale? Ma indoiesc sincer; si nu cred ca PNL nu e constient de asta (ca dovada si tiradele recente de la Costinesti ale conducerii PNL la adresa democrat-liberalilor). In acest mod citesc plasarea alegerilor pe 30 noiembrie – mizand pe absenteismul unora dintre votantii PD-L si devansarea maririi pensiilor – mizand pe atragerea unora dintre votantii PSD.

    Toate sunt permise in dragoste si in razboi si, cum de dragoste nu prea poate fi vorba, este evident pentru ce sunt aceste pregatiri.

  • Stirile sunt mai calde online

    Normal
    0

    false
    false
    false

    MicrosoftInternetExplorer4



    /* Style Definitions */
    table.MsoNormalTable
    {mso-style-name:”Table Normal”;
    mso-style-parent:””;
    font-size:10.0pt;”Times New Roman”;}

    In ultimele zile, jurnalele de stiri au fost dominate de conflictul din Georgia iar mass-media au tratat chestiunea sub toate aspectele posibile. Problema este insa ca aceasta detaliere focalizata pe evenimentele recente – absolut fireasca pentru domeniul stirilor – lasa adesea in umbra problema contextului, asa ca cel ce vrea sa afle fondul problemei si sa se sustraga razboiului informational va fi impins spre surse alternative. In cazul meu, primul pas a fost spre Wikipedia, iar curiozitatea mi-a fost satisfacuta pe deplin: un articol amplu trateaza intreaga criza ruso-georgiana din 2008, incepand din 6 martie (data la care Rusia a ridicat sanctiunile economice aplicate Abhaziei) si pana la izbucnirea conflictului armat in 7 august. Articolul trimite si la un articol privind istoria relatiilor dintre Rusia si Georgia, precum si la peste o suta de referinte externe. Articolul despre razboiul propriu-zis este mult mai amplu, desi este de fapt un rezumat al unor alte articole care trateaza in detaliu fiecare aspect. Unul dintre ele este dedicat tocmai contextului (background), iar cronologia detaliata ajunge pana la ziua curenta.

     

    Desigur, ar fi interesant de discutat despre razboiul informatic care a acompaniat conflictul sau despre incarcatura simbolica a orasului Gori (aici s-a nascut Stalin, dintr-un tata osetin si o mama georgiana), insa ceea ce mi-am propus este doar sa subliniez modul in care internetul tinde sa schimbe modalitatile de informare. Ceea ce este remarcabil in aceasta schimbare este ca mass-media inceteaza sa mai detina monopolul difuzarii informatiilor si ca receptorul are sansa sa iasa din rolul pasiv care ii era rezervat pana de curand. Chiar si initiativa de a cauta resurse alternative este un semnal in aceasta directie, insa efortul celor care “re-asambleaza” informatiile din nenumarate surse pentru a oferi o alta perspectiva, nenumarate bloguri care ofera fie opinii proprii sau puncteaza resurse de interes, contributiile in servicii de partajare a imaginilor sau clip-urilor video, discutiile din forumuri web si inca multe altele contureaza o noua viziune asupra diseminarii informatiei.

     

    Raportul bienal privind evolutia audientelor publicat recent de Pew Research Center releva in primul rand o schimbare mai accentuata a obisnuintelor americanilor in raport cu mijloacele de informare si semnaleaza aparitia unui nou segment de audienta, care se raporteaza diferit la media si este principalul vector al modificarii sensibile a ponderii diferitelor canale de informare survenite in ultimii ani. Aceasta noua “specie” – numita de autorii raportului Net-Newsers – reprezinta deja 13% dintre americani si se diferentiaza prin faptul ca se indreapta preponderent spre internet pentru a se informa si nu consuma stirile TV in mod regulat (doar 47% dintre ei afirma ca urmaresc programele de stiri intr-o zi obisnuita). Datele demografice ale acestei categorii corespund asteptarilor: sunt relativ tineri, cu media de varsta pe la 35 de ani, in cele mai multe cazuri au studii universitare, venituri peste medie, majoritatea sunt online la locul de munca, cu vederi politice preponderent independente. Este interesant ca majoritatea prefera blogurile politice, folosesc fluxuri de stiri agregate de servicii precum Google News sau Yahoo!, iar raporturile cu presa scrisa tind sa se rezume la editiile online. Un alt segment important al audientei (americane) o constituie cei numiti in raport Integratori, care reprezinta 23% din public si care sunt consumatori de media traditionale, dar recurg foarte des si la sursele online (de cele mai multe ori la serviciu).

     

    Raportul pune in evidenta multe lucruri interesante (printre care si cresterea rolului serviciilor de socializare online ca sursa de informare), dar concluzia este destul de banala: de zece ani audienta surselor traditionale de stiri scade, in vreme ce numarul celor ce prefera stirile online creste. Indiscutabil, televiziunea isi pastreaza suprematia, insa situatia presei scrise este afectata de aceste tendinte. Un alt raport aparut de curand – The State of the News Media – considera ca actuala criza a presei scrise nu se datoreaza neaparat scaderii audientei (si de fapt nici nu e sigur ca a scazut, daca socotim si cititorii online), ci mai ales “decuplarii stirilor de publicitate”. Servicii precum Craiglist au acaparat zona micii publicitati si desi este evident ca migrarea publicului spre web va continua, modelele de business capabile sa monetizeze aceasta audienta intarzie sa se afirme.

  • Povara guvernarii pentru PD-L

    Daca as fi taximetrist in Bucuresti, mi-as gasi de treaba zilele astea pe la sediul PRM, pentru ca sigur ar pica ceva; nu de alta, dar vicecampionul alegerilor prezidentiale din 2000, Corneliu Vadim Tudor, i-a trimis pe Gheorghe Funar si Lucian Bolcas sa caute “toate posibilitatile” de alianta politica pentru a se salva de la intrarea in anonimat, adica neintrarea PRM in viitorul legislativ. Desi trista, soarta PRM e meritata: un partid care s-a remarcat doar prin critici (un eufemism, desigur) la adresa celorlalti colegi de lupta politica greu poate spera sa fi e salvat de vreunul dintre cei pe care i-a sfidat pana mai ieri.

    Si Emil Boc, presedintele PDL, intelege cel mai bine aceasta. Pentru ca Emil Boc conduce un partid care pana mai ieri nici nu-si punea problema ca ar putea avea nevoie de altcineva in afara lui Traian Basescu pentru a guverna Romania din aceasta iarna. Era de ajuns ca partidul sa nominalizeze un candidat pentru functia de prim-ministru (pe care-l trebuia sa-l anunte saptamana viitoare, pe 11 august, dar s-a razgandit) si guvernarea devenea deja bun de inventar in Aleea Modrogan, nr.1.

    Alegerile locale au aratat insa ca partidul care se culca pe urechea sondajelor se trezeste printr-un dus rece la urne: judecand dupa rezultatul votului politic de la consiliile judetene, in nicio lume posibila, PD-L nu poate incropi guvernul fara a face concesii fata de doi dintre cei mai mari adversari pe care si i-a identificat pana acum: PSD si PNL condus de Calin Popescu-Tariceanu. Si cel mai probabil, pentru a nu-si pierde credibilitatea in fata propriului electorat, PD-L va trebui sa faca echipa cu PNL condus de Calin Popescu- Tariceanu.

    O misiune mai dificila decat aceasta cu greu ar putea fi inchipuita pentru detasamentul de justitiari PD-L pe care televiziunile prietene ii tot plimba pe la dezbateri care de care mai sterile; poate doar castigarea alegerilor din toamna cu un scor foarte apropiat de 50%. Cat de greu e pentru PD-L sa se armonizeze cu oricine, mai ales cu liberalii, s-a vazut in turul al doilea al alegerilor de la Bucuresti: desi avea un program complementar cu cel al rivalului sau de la PNL, Vasile Blaga nu a reusit sa-si atraga in turul al doilea voturile celor mai multi dintre simpatizantii liberali si nici sprijinul lui Ludovic Orban. Prin urmare, a castigat un candidat care nu avea niciun proiect concret, dar care a speculat cu abilitate imaginea publica deloc magulitoare a PD-L, in special a unui primar cu mari sanse acum de a fi nominalizat pentru postul de premier.

    Mai mult, poate ca sa-si demonstreze pana la capat incapacitatea de dialog, PD-L a negociat formarea majoritatii in Consiliul General nu cu cei cu care a castigat-o in 2004 si in 2005, ci cu mult mai putin onorabilul Gheorghe Becali si a sa formatiune-clona a PRM. Desi PNG are sanse mici sa intre in viitorul parlament, daca totusi o va face, cu greu se va putea spune ca alianta de la Bucuresti cu formatiunea condusa de Emil Boc nu i-a suflat in panze si nu a credibilizat-o in ochii electoratului.

    Oricum, PNG nu poate fi decat o solutie in extremis pentru coagularea unei majoritati guvernamentale de catre democrat-liberali; singura solutie onorabila (daca excludem o minune de genul castigarii cu 50% plus unu a alegerilor) pentru PD-L este reapropierea de PNL. Acel PNL condus de Calin Popescu-Tariceanu si “gasca sa de petro-liberali” care “au tradat Alianta in 2005”, constituindu-se in “monstruoasa coalitie a celor 322” alaturi de “artizanii mafi ei” – Viorel Hrebenciuc si Verestoy Attila etc. Am citat din memorie cateva sintagme pe care sigur vi le amintiti din discursurile liderilor democrat-liberali.

    Aceiasi lideri care, daca ar asculta de logica politica, ar trebui sa vaneze taxiurile din Bucuresti alaturi de Gheorghe Funar si Lucian Bolcas si sa inceapa ocheadele de captatio benevolentiae la adresa liberalilor si, daca nu se poate, a PSD-istilor. Dupa cum se vede, presedintele Basescu s-a demarcat deja, lasand liber culoarul critic si pasind pe cel institutional, vecin de linie cu cel al impaciuirii; daca vrea sa nu piarda partida, PD-L ar trebui sa iasa si el din ofsaid.

  • So facem








    “Birds do it / Bees do it / Even educated fleas do it / Let’s do it.” Un refren vestit dintr-un cantec al lui Cole Porter, cu tente filozofice in ciuda simplitatii. Marturisesc sincer ca nu stiu suficient argou englezesc, daca de argou e vorba in cazul puricilor educati, asa ca am luat textul ca atare si am incercat sa-l traduc cu ajutorul utilitarului dedicat de Google acestui scop (este activ de putin timp si tin minte ca a prilejuit chiar olecuta de iures pe la noi). Am obtinut urmatoarele: “Pasari sa il / Albinuta sa il / Chiar fleas educati sa il / So facem”.




     

    De prisos sa mai spun ca am respectat grafia si punctuatia. M-am gandit ca ce naiba, la o companie asa de mare si cu angajati asa de fericiti si asa de inventivi? Pe urma, fara a sti realitatea, care, de altfel nici nu ma intereseaza, am scornit urmatoarea poveste: pentru Google, Romania nu conteaza foarte, foarte mult; de aceea de serviciul translate s-a ocupat cineva asa, de rang mai redus. Cinevaul a luat dictionare romanesti si manuale si tot ce a gasit in format electronic, poate si site-uri si bloguri si comentarii pe forumuri si tot asa, le-a mixat in blenderele soft googlelistice si a rezultat serviciul beta pe care l-am folosit, adica un fel de nou vorba cu nuante urmuziene. Este evident ca serviciul are minusuri si de aceea cinevaul acela, cu bun-simt de altfel, a introdus intr-un colt de pagina un indemn ca sa sugerezi o varianta mai buna a traducerii.

     

    Am studiat indelung traducerea pe care mi-a oferit-o motorul de cautare numarul unu al lumii si am conchis ca alta varianta mai buna nu exista. In acest moment trebuie sa explic ca avalansa de milioane de dolari de mai sus reprezinta cheltuielile administratiei americane pentru servicii de distrugere a documentelor. De altfel pe usaspending.gov pot fi gasite, in amanunt, nu numai valoarea cheltuielilor cu tocatorii de hartii, ci si multe alte amanunte: ce companii si ce agentii guvernamentale sunt in top, cu ce sume, ce state au beneficiat de sumele in cauza, ba un grafic detaliaza si in ce masura au fost respectate principiile competitivitatii. Pe langa latura oarecum funny, este un model de transparenta, de notat si de respectat.

     

    Pentru ca in doua secunde poti gasi destinatia banilor contribuabilului in orice forma imaginabila, pe categorii de activitati, pe institutii sau pe companii. Sunt convins ca usaspending ascunde destule contracte cu cantec, chiuvete de 5.000 de dolari si cauciucuri de masina de un milion; pe de alta parte, nu pot sa nu remarc faptul ca americanului de rand i se ofera, de catre politicieni dedicati, cu scoala si background, iluzia extrem de realista a implicarii si controlului asupra actului de guvernare. Si ca niste capete chiar se sparg incercand sa faca iluzia respectiva cat mai realista.

     

    La noi nimeni nu face vreun efort in privinta numitei iluzii: in materie de cheltuieli guvernamentale trebuie sa sapi, serios si rabdator, prin mii de pagini de pdf-uri ca sa te lamuresti asupra destinatiei banului public, si mai trebuie sa cunosti si o tara de contabilitate. Iar orice nelamurire se pierde in hatisul dilemei “este sau nu informatie publica?”.

     

    Care este legatura cu versurile lui Cole Porter? E simplu, la ei pasarile, albinutele si puricii educati fac ceea ce se pricep ei mai bine, iar indemnul “let’s do it” se refera, in graiul smecheresc al lui Porter (cantecul a fost scris in pudicul an 1928), strict la ce ce stiu pasarile si albinutele.

     

    Spre deosebire de Porter si albinutele sale, la noi toata lumea pare a se pricepe la orice. Si atunci, nu cred ca dupa modelul Google, dar in aceeasi maniera oricum, se iau varii personaje si situatii, se amesteca bine, si ta-da, obtinem candidati-politicieni pentru colegii, si ta-da, obtinem o noua clasa politica, ba mai mult, ta-da, vom avea o noua Romanie, mai buna.

     

    Numele pentru uninominal si colegii sunt alese in functie de notorietate, de priza la public, de numarul de minute petrecute pe ecranele televizoarelor sau de numarul milioanelor de euro castigate. Sforarii din spatele lor sunt niste persoane rudimentare, care nu se mai obosesc sa se gandeasca nici macar la iluzia pe care ar trebui sa mi-o ofere; nu mai spun cum cred eu ca isi imagineaza ei ca sunt.

     

    Se comporta cam cum s-a achitat de sarcina cinevaul acela de la Google: nu te obosesti sa definesti un serviciu de prima clasa pentru un public pe care il categorisesti de mana a doua.

     

    Mi-ar fi placut ca in locul persoanelor publice fluturate pentru candidaturi in Romania sforarii sa fi luat ilustri seminecunoscuti, ca Barack Obama, pe care sa-i propulseze in prima linie dupa toate regulile jocului, fara sa-mi accentueze starea de lehamite si fara sa ma categoriseasca necuvenit.

     

    Asta pentru ca in lume pasarile ar trebui sa pasareasca, gazele sa gazeasca, iar puricii sa se preocupe de educatie si sa sara cat mai sus.

    In regula, so (sic!) facem si o sa vedem ce iese.




  • Cine a ucis cainele din Baskerville?








    Vara trecuta, recenzam in cadrul acestei rubrici “Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit” de Pierre Bayard. Acesta spunea un lucru stiut de oricine se indeletniceste cu lectura – ca pe lume exista mult mai multe carti importante decat putem noi citi pe parcursul unei vieti si adeseori suntem influentati in mod profund de unele necitite vreodata, dar despre care totusi stim esentialul, pentru ca el ne-a parvenit din diverse surse. Insa partea cea mai importanta a acelui pamflet era ca, si in cazul cartilor citite cu adevarat, ne amintim nu ceea ce ele spuneau, ci ceea ce, citindu-le, le-am facut noi sa spuna. Bayard, cel care, pe langa a fi profesor de literatura, mai este si psihanalist, imi parea nu atat interesat daca lumea citeste sau nu citeste, ci mai degraba de faptul ca fiecare lectura are un aspect creativ, si in orice caz re-creativ.

     

    Sa luam acum al sau “Cazul cainelui din Baskerville”, un opuscul pasionant unde, psihanalizand partile obscure ale textului lui Arthur Conan Doyle, el incearca sa demonstreze ca un cititor are dreptul de a considera semnificative multe ambiguitati sau reticente ale cartii (cum fac de altfel psihanalistii) si trage concluzia ca Sherlock Holmes a gresit in rezolvarea acelui mister.

     

    Bayard isi alege cu dibacie un text cu adevarat plin de momente neclare si unde, printre altele, observatiile nu apar a fi fost facute in mod direct de Holmes, ci de doctorul Watson, definit de Bayard fara menajamente drept un idiot absolut. In alta ordine de idei, “Cainele” a fost scris dupa ce Doyle il “omorase” pe Holmes, fiind ulterior obligat sa-l resusciteze din cauza unui referendum al multimii (frumoase paginile cu privire la aceste forme de identificare colectiva cu personaje ce sunt stiute ca fiind fictive), ca atare multe dintre incurcaturile din acea carte par a fi fost provocate de complexele autorului.

     

    Bayard a facut un lucru similar cu “Uciderea lui Roger Ackroyd” de Agatha Christie, o alta munca usoara, intrucat, dupa cum se stie, asasinul este naratorul, si ai dreptul de a trata cu precautie ceea ce povesteste un raufacator de un asemenea soi. De remarcat ca ceea ce face Bayard este diferit de ceea ce a facut Philippe Doumenc in “Contre-enquête sur la mort d’Emma Bovary”, unde autorul reia ancheta mortii Emmei pentru a dovedi ca aceasta nu s-a sinucis, ci a fost omorata. Doumenc adauga fapte noi celor povestite de Flaubert si este ca si cum ar fi scris (ce sa zic eu) “Pinocchio scafandrul”, un text printre miile ce reluau aventurile lui Pinocchio. In schimb, Bayard nu “rescrie” cartea lui Doyle, o “reciteste” in lumina unei suspiciuni. Si considera ca are tot dreptul sa faca acest lucru, deoarece nu gandeste doar ca personajele fictive dobandesc o viata independent de vointa creatorului lor, ci si ca, in felul lui, fiecare cititor rescrie un text – intr-o asemenea masura, incat trebuie pusa sub semnul intrebarii “o reala comunicare intre cititorii aceleiasi carti, avand in vedere ca in realitate ei nu vorbesc despre aceeasi carte”.

     

    Eu cred ca nu trebuie confundata descifrarea globala a unui text (ce cu siguranta permite si de multe ori chiar incurajeaza felurite interpretari, ce privesc stilul, nuante psihologice si mii de asemenea lucruri) cu atitudinea luata in fata enunturilor narative (de tipul “Emma Bovary s-a otravit” sau “Pinocchio a fost inghitit de un peste”). Si de altfel, Bayard demonstreaza a cunoaste foarte bine controversele in materie. Problema este ca, in interiorul lumii posibile a unui roman, enunturile narative sunt luate de cititor drept adevaruri indiscutabile. Aceasta este si teribila frumusete a naratiunii: Emma Bovary moare sinucigandu-se si, pe cat ne-ar parea de rau, nu putem sa-i schimbam destinul pentru toata eternitatea.

     

    Putem, desigur, sa rescriem un alt roman in care doamna Bovary sa fie omorata, cum a facut Doumenc, dar ceea ce da (sau nu da) savoarea lecturii unei reconstituiri este tocmai faptul ca, in mod contrar a ceea ce pare a crede Bayard, noi toti admitem ca in lumea posibila a lui Flaubert sarmana moare sinucigandu-se si cu totii vorbim despre “aceeasi carte”. Altminteri, de ce ar trebui sa ne intereseze reconstituirea lui Doumenc, daca ar vorbi despre o femeie oarecare despre care nu stim nimic? Si de ce ar trebui sa ne intrige reinterpretarea lui Bayard daca ar vorbi despre un alt “Caine” decat cel despre care am citit noi? Ne putem indoi ca Iulius Cezar ar fi murit chiar pe 15 martie, dar nu si ca Didona s-a sinucis din dragoste pentru Eneas, deoarece nimeni nu are dreptul sa nege ca lucrurile nu s-au intamplat asa in lumea posibila a Eneidei. In aceste vremuri de demonizare a blestematului de relativism, sa ne pretuim enunturile narative, unicele care ne spun adevaruri ce nu pot fi revocate de o banuiala.  

     

  • Cumulus








    La inceputul anilor ‘90 faceam tehnoredactare pe un 386 cu un program numit Aldus PageMaker, sub Windows 3.1. Publicatia atingea uneori echivalentul a 150 de pagini A4, dar configuratia rezista cu succes. Astazi, pentru aceeasi treaba, e nevoie de un computer de mii de ori mai puternic si e discutabil daca performantele sunt mult superioare. Nu de putine ori am avut senzatia ca am fost victimele unei conspiratii a producatorilor de hard si a celor de soft: cei din urma produceau programe tot mai consumatoare de resurse pentru ca si cei dintai sa ne vanda echipamente din ce in ce mai puternice. Niciodata nu am schimbat un calculator pentru ca nu mai facea fata sarcinilor, ci doar pentru ca producatorii de soft renuntau sa mai dezvolte programe pentru sistemul de operare invechit pe care il foloseam.




     

    Este ciudat ca aceasta “cursa a inarmarii” computeristice pare sa inceteze. Producatorii de computere devin tot mai putin atrasi de sisteme de varf si se orienteaza spre configuratii mai modeste si mai ieftine. Pot exista mai multe explicatii ale acestei orientari, intre care expansiunea economica a Chinei nu pare cea din urma. Poate imi fac iluzii, dar cred ca si notorietatea asa-numitului “laptop de 100 de dolari” are o oarecare importanta, macar pentru a marca un anumit contrast. Dar chiar si vedeta MacBook Air a fost lansata intr-o configuratie de-a dreptul austera, ceea ce nu poate decat sa ne atraga atentia ca avem de-a face cu o tendinta pe care Apple o intelege: desktop-ul nu mai are nevoie de mare putere, pentru ca o buna parte din sarcinile sale migreaza in alte zone.

     

    Exista mai multe scenarii ale acestei migrari, iar cel mai simplu este centralizarea. Organizatiile, in special cele mari, prefera sa-si gestioneze resursele de calcul centralizat, in asa numite “centre de date” care concentreaza capacitatile de stocare si puterea de calcul necesara pentru a rula toate aplicatiile vitale. De regula, aceste aplicatii adopta standardele si metodele internetului (in special paradigma web), astfel incat computerele “de birou” nu au decat sarcini de prezentare a rezultatelor furnizate de servere. De cele mai multe ori un browser web constituie o interfata convenabila, iar pentru alte procesari (de exemplu, tabele de calcul, rapoarte frumos formatate etc.) puterea actuala a computerelor personale este mai mult decat suficienta.

     

    O varianta care devine din ce in ce mai populara o constituie paradigma softului sub forma de serviciu (SaaS – Software as a Service). Ideea este ca internetul a devenit suficient de rapid, fiabil si ieftin pentru ca furnizorii de software sa poata sa si ruleze aplicatiile pentru clientii lor, acestia interactionand cu aplicatiile prin internet. E o forma de externalizare, in care clientul scapa de toate cheltuielile si complicatiile pe care le implica intretinerea propriului centru de date in schimbul unui abonament. Furnizorul isi foloseste propria infrastructura pentru procesari, isi asigura un flux constant de incasari si evita o mare parte din complicatiile implicate de suportul tehnic. Desi Google Apps for Your Domain se poate incadra in aceasta categorie, ilustratia perfecta a acestei paradigme – numita si “software on-demand” – este Salesforce.com, care furnizeaza in acest regim o aplicatie CRM (gestiunea relatiilor cu clientii) catre peste 40.000 de clienti.

     

    La orizont sunt norii, adica ceea ce se cheama “cloud computing” – puterea de calcul ca utilitate. Furnizori specializati care ofera clientilor prin internet putere de calcul “bruta” sau specializata. Este interesanta originea termenului: in schemele sistemelor informatice, internetul este cel mai adesea reprezentat ca un nor, asa ca atunci cand practic intregul sistem se muta in internet, avem de-a face cu un “nor de calcul”. Esenta acestui model il reprezinta virtualizarea: clientul isi poate configura prin software un intreg sistem informatic, in care poate integra o gama larga de “echipamente virtuale” (servere, router-e etc.), softuri generice (servere web, baze de date) si, peste toate acestea, propriile aplicatii.


    Este ca si cum un client ar dispune de propriul centru de date, fara a avea nevoie de niciun echipament si cu imensul avantaj de a putea plati doar pentru resursele utilizate (putere de calcul, capacitate de stocare, trafic etc.). Chiar si furnizorii de aplicatii on-demand pot utiliza “norii” pentru a-si furniza aplicatiile. Cloud computing pare solutia unificatoare si convenabila pentru toti, asa ca intrebarea nu este “daca”, ci “cand”.