BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Costas Polinakis: Un grec despre Grecia

    Costas Polinakis este născut la Brăila şi a lucrat o perioadă la agenţia de presă Mediafax. În urmă cu 15 ani a plecat în Grecia şi a lucrat în IT. În prezent este şomer.

    Foto: Cosmin Bumbuţ

    Este clar că FMI şi UE trebuie să-şi revizuiască regulamentele. Nu sunt specialist în economie, dar nu este nevoie să fii ca să-ţi dai seama că FMI este incapabil să gestioneze crize (şi nu e vorba numai de Grecia aici).

    Citind recent un articol al lui Thomas Piketty, în care acesta explica cum boomul economic al Germaniei postbelice se datorează în mare parte prescrierii datoriilor de război, aş adăuga că, în cazul Greciei, nu sunt convins că este de ajuns. Ca de obicei, adevărul este undeva la mijloc. Este clar că nu există altă cale decât anularea uriaşelor datorii, sau macar un „haircut“, deoarece datoria publică a Greciei nu a fost niciodată sustenabilă şi toate încercările de până acum erau menite să eşueze. Guvernele corupte ale Greciei au ascuns adevărul, dar FMI şi instituţiile europene au dat dovadă de incompetenţă criminală.

    Problema este că grecii au ales să răspundă la ce li se întâmplă cu socialism. Chiar dacă se va obţine un haircut (şi este sigur că Tsipras o să-şi şantajeze partenerii de negocieri cu rezultatul referendumului), cum poate să repună economia pe picioare un guvern care are ca scop extinderea şi mai mult a sectorului public, neproductiv? Spre deosebire de Germania postbelică, care şi-a concentrat toate eforturile în reconstrucţia ţării, mă îndoiesc că în Grecia lumea conştientizează că acum e momentul să ne punem serios pe muncă. Atmosfera predominantă este o euforie de genul „Am învins! De acum nu mai este nevoie să muncim, statul va avea grijă de toate“.

    Cum se întâmplă de obicei când partidele moderate (şi corupte) eşuează, sărim în braţele extremiştilor. Tânărul premier grec se baza pe faptul că nemulţumiţii din toată Europa (şi nu numai) îl vor urma şi ai fi putut spune, cel mult, că este un romantic sau idealist care admiră reţete vechi, dar neîncercate încă în ţara sa. Acum însă situaţia a trecut la următorul nivel, liderii europeni au început să simtă vârful morcovului şi, sincer, nu ştiu cine are atâta discernământ să propună soluţii pentru ca situaţia să nu scape şi mai mult de sub control. Economişti de prestigiu sunt divizaţi, cu atât mai mult populaţia.

    Tsipras şi echipa lui blamau BCE pentru „închiderea băncilor“ şi, după cum se pare, chiar a convins populaţia că „ceilalţi“ sunt responsabili pentru asta. Şi mai vagă este situaţia privind ultima rundă de negocieri eşuată, care l-a determinat pe Tsipras să anunţe referendumul. Sigur că şi în acest caz reprezentanţii Greciei şi ai UE/FMI se acuză unii pe ceilalţi. După cum relata un ziarist, la ora 10:00 erau la un pas de acord, dar peste numai o oră prim-ministrul grec se ridica de la masa de negocieri fără niciun rezultat. Aceeaşi echipă se declară moderată (dacă nu ştiaţi, avem şi partid comunist în Parlament, iar la ultimele alegeri au participat nu mai puţin de 5 partide care aveau sigla cu „secera şi ciocanul“).

    Tsipras, partidul şi o parte din cei 60% care au votat „Nu“ la referendum, au, însă, agresivitatea şi determinarea comuniştilor din anii ‘50. O societate divizată de 70 de ani este acum şi mai divizata. „Lupta de clasă“, „solidaritate“, „revoluţie“, „exploatare“, „muncitorime“ sunt cele mai uzuale expresii din vocabularul lor. Acum ceva timp încercam să-i fac unui prieten român „profilul“ revoluţionarului grec. Nu este bătrânelul nostalgic, admirator al lui Stalin, care face politică la cafenea. Este tânăr, în cele mai multe cazuri student, care nu a apucat încă să aibă o slujbă serioasă dar „ştie ce trebuie făcut pentru binele clasei muncitoare“. Îl cunoaşte bine pe Marx şi îi admiră pe Che Guevara şi pe Chavez pentru că au îndrăznit să combată imperialismul.

    În afară de cozi la bancomate pentru „raţia zilnică“ de 60 de euro (recent 50, pentru că s-au epuizat bancnotele de 20 de euro), populaţia face cozi şi la supermarketuri, cumpără mai mult ca niciodată baxuri de hârtie igienică şi alimente cu data de expirare îndelungată. La benzinării în ultimele zile s-a mai redus panica şi nu se mai văd cozi, datorită declaraţiilor liniştitoare sau poate a perspectivei că oricând am putea cumpăra petrol din Venezuela, din Iran sau Rusia, cine ştie?

    Un lucru este cert: Tsipras a dezbinat şi mai mult societatea asta, ba chiar şi restul Europei. Nu am fost niciodată paranoic şi nici teoriile conspiraţiei nu prind la mine, dar mi se pare un război de propagandă, iar prostimea crede. În ultima vreme mi-am cam schimbat părerea iniţială despre Tsipras; credeam că este doar un tânăr oportunist care se va detaşa mai devreme sau mai târziu de cei mai radicali din partid, dar încep să cred că e comunist convins şi ştie foarte bine ce face. Poate că scopul lui este să devină Chavezul Europei…

    De menţionat că, odată cu anunţarea referendumului şi a măsurilor privitoare la controlul de capital, guvernul a decis ca, în săptămâna dinaintea referendumului, deplasarea cu mijloacele de transport în comun să fie gratuită. Probabil un exemplu despre „ce bine va fi de acum înainte dacă votaţi pentru noi“, altfel nu se explică de ce, odată cu anunţarea acestei măsuri, la televiziunea naţională au ţinut să precizeze că „gratuitatea nu este valabilă şi pentru trenul urban, companie privată“. În orice caz, lumea a fost entuziasmată de măsură, deşi puţini folosesc mijloacele de transport în comun.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Nevoia te învaţă: nu trezi câinele care doarme!

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Situaţiile acestea în care trebuie să tac tehnic nu sunt dese, sunt extrem de rare, dar sunt cele pe care nu le uit niciodată. Mai exact au fost 3 în 15 de ani de muncă.

    Prima a fost cu o persoană care „ştia tot“ şi „nu voia nimic“. A doua a fost cu o persoană care „făcea totul pentru copilul său nerecunoscător“ şi ultima a fost cu o persoană care „nu are nevoie de nimeni pentru că este mai bună şi mai excepţională decât toţi incompetenţii cu care lucrează“.

    Le voi detalia.

    Persoana care ştia tot şi nu voia nimic era un domn în partea a doua a carierei de top manager. Urla zilnic şi fără întrerupere la oricine îi ieşea în cale, urla ca să certe, urla ca să laude, dacă mai rămânea vreo urmă de laudă în urma urletului. Halucinant era că ştia ce urma să spun înainte să ştiu eu, dădea semnale de nerăbdare şi îmi spunea „o să spui că …“, la care eu întrebam „de unde ştii ce o să spun?“ şi el răspundea „ai văzut că am ştiut?“, fără să îşi dea seama că nu enunţasem nimic. Culmea este că, de frică, lumea funcţiona în jurul lui. Este drept însă că nici el, nici cei din jurul lui nu rezistau mai mult de 18-24 de luni împreună, iar omul era mereu în căutare de alt angajator. S-a descurcat, mai are puţin şi va reuşi probabil să iasă la pensie. Piaţa top managementului este una discretă.

    Persoana care făcea totul pentru copilul său nerecunoscător era tot un domn, tot manager de top, care suferea profund pentru că fiul lui nu câştigase niciun campionat (la sportul pe care îl practica) deşi el, tatăl lui, investise totul în antrenamente. L-am întrebat jenată: „dar poate nu îi place sportul ăsta?…“ şi a răspuns că nu îl interesează şi că orice copil şi-ar dori să fie în locul lui. Apoi a continuat şi mi-a spus că i se pare nedrept ca el, ca părinte, să stea în tribune alături de alţi părinţi care nu fac nici a mia parte din cât face el, iar copiii acestor părinţi să câştige campionatul şi nu copilul lui. Am mai întrebat: „dar aşa, obiectiv vorbind, ceilalţi sunt buni?“ (nu am întrebat dacă sunt mai buni decât fiul lui) şi mi-a răspuns tăios că „nici măcar nu contează“. Sper doar că fiul acestui domn este ajutat şi dăruit de univers cu multă înţelepciune. Talentul nu i-ar folosi la nimic deocamdată.

    Ultima provocare, o doamnă manager de top, prea de top pentru cât de foarte tânără este, nu are nevoie de nimeni pentru că ea este minunată şi toţi colegii ei sunt „nişte incompetenţi cu care nu are rost să îşi piardă timpul“. Până şi şeful ei este un om care nu este la fel de competent ca ea şi căruia ea îi face toată munca. A declarat încă din prima clipă a interacţiunii că pe ea nu o interesează feedbackul nimănui (referindu-se la colegi, subordonaţi sau şeful direct) şi că ar pierde vremea dacă ar trebui să le intre tuturor în voie. Adevărul este că doar sieşi ar trebui să îşi intre în voie, dar este prea ocupată cu nu cumva să le intre altora în voie.

    Este vorba despre o persoană competentă şi inteligentă dintr-un mediu de nivel ridicat unde, fie că vrei, fie că nu vrei, te forţează organizaţia să fii cel puţin competent. De fapt este vorba despre o doamnă pur şi simplu rea, dar cât de cât harnică, atât de harnică încât este greu să o întreci. Restul de sute de oameni cu care am interacţionat, diferite tipologii de manageri, şi-au arătat disponibilitatea de a accepta că poate lucrurile se pot face mai bine decât le fac ei. Această abordare arată o diferenţă uriaşă în atitudinea, în potenţialul lor, în calitatea şi în nivelul conversaţiilor pe care aceşti oameni sunt capabili să le poarte.

    Vestea bună este că astfel de oameni atât de răi sunt rari, poate nici nu i-aţi întâlnit sau nu îi veţi întâlni vreodată. Lăsaţi-i în pace. Treziţi-i doar pe cei care au puterea să facă ceva cu ei. Oamenii ca cei trei din poveştile de mai sus nu se vor trezi niciodată. Din incompetenţă sau din neştiinţă te mai poţi trezi, dar din răutate puţin probabil.

    În final, ca o cheie de control, încercaţi să răspundeţi sincer la întrebarea: mi-aş dori un şef sau un mentor ca mine pentru copiii mei? Indiferent de calitatea actului de şefie de care sunteţi capabili acum şi indiferent dacă răspunsul este da sau nu, sigur sunteţi pe un drum bun. Dacă nu vă interesează răspunsul …să nu trezim câinele care doarme!

  • Opinie George Mioc, CEO PSI Industries: Importul şarlatanilor „Tsipras” trebuie blocat. Dăunează grav României

    Guvernul Alexis Tsipras trebuie să plătească pensii şi salarii, spitalele de stat trebuie să cumpere medicamente şi, deocamdată, toate aceste obligaţii sunt achitate pentru că Banca Central Europeană pompează zilnic bani către Grecia. Ce se va întâmpla dacă guvernatorul BCE, Mario Draghi, închide robinetul? Guvernul Tsipras va emite probabil nişte hârtii cu o valoare incertă – aşa-numitele I.O.U („I owe you”) sau drahme – dar grecii tot de euro se vor folosi.

    Referendumul nu face nici un bine Greciei, întrucât datoriile nu pot fi şterse sau restructurate pur şi simplu pentru că aşa au decis debitorii, unilateral. Sunt mulţi cei care compară situaţia din Grecia cu cea din Puerto Rico, o insulă din Caraibe care este oficial parte a Statelor Unite. Şi Puerto Rico este înglodată în datorii (care depăşesc de 4,5 ori veniturile guvernamentale), dar urmează programul de ajustare fiscală şi reforme structurale stabilit de un expert al Băncii Mondiale, pentru că altfel riscă să intre în insolvenţă şi ar urma să accepte pur şi simplu tutela unui judecător sindic (bankruptcy court).

    Grecia (unde datoria depăşeşte de 3,8 veniturile la bugetul statului) încearcă, în schimb, să creeze o presiune politică pe guvernele din zona euro, pentru a ocoli din nou necesarele reforme. Nici măcar promisele măsuri anti-corupţie nu au evoluat prea mult în guvernarea Tsipras.

    Nu ştiu, şi cred că în acest moment nu ştie nimeni, ce se va întâmpla cu Grecia, dar este evident că, din păcate, referendumul va avea consecinţe negative pentru România şi pentru regiunea înconjurătoare. În primul rând, domnul Putin capătă un important respiro şi îşi poate relua manevrele din Ucraina, în timp ce liderii UE îşi bat capul cu Grecia. Cum va folosi Rusia această oportunitate, rămâne de văzut, ceea ce vedem este că Rusia Today jubila la momentul anunţării rezultatului referendumului. Luni, Putin l-a sunat pe Tsipras şi i-a oferit sprijinul său.

    În al doilea rând, vor fi afectate investiţiile greceşti în zona extinsă a Balcanilor, inclusiv din România. Balcanii erau principalul teren al investiţiilor din această ţară, fiind o regiune familiară grecilor. Acum, companiile cu capital grecesc vor începe probabil să trimită lichidităţi către patrie, pentru a-şi sprijini firmele-mamă, şi vor investi mai puţin.

    Cele şapte bănci cu capital grecesc din România detin aproximativ 30% din capitalul sistemului bancar, deci au o influenţă semnificativă. În paranteză, anunţul lui Gyorgy Frunda, consilier onorific al premierului Ponta, că el şi prietenii săi şi-au retras banii din băncile cu capital grecesc dovedeşte o iresponsabilitate crasă. Un astfel de semnal din partea unui oficial guvernamental poate declanşa oricând panica între deponenţi, consecinţele la nivelul întregului sistem bancar fiind greu de anticipat. Mă întreb dacă Frunda nu a făcut intenţionat o astfel de declaraţie, pentru că nu îl suspectez de lipsă de inteligenţă.

    Dar cel mai tare mă îngrijorează riscul contaminării României de populismul anti-capitalist şi etnocentric din Grecia. Am avut deja câteva experimente şi am scăpat uşor. PRM a obţinut, în 2000, aproape 2,3 milioane de voturi, adică peste 21%, iar Corneliu Vadim Tudor a intrat în turul doi al alegerilor prezidenţiale. În 2012, partidul lui Dan Diaconescu a fost votat de peste un milion de alegători, adică aproape 15%. Acum, unul din ei este la pensie, iar altul la puşcărie, dar şarlatani care să ofere soluţii miraculoase, amestecate cu lozinci patriotarde, se vor găsi mereu. Nu putem exclude – deşi pare o teorie un pic conspiraţionistă – ca Rusia să finanţeze pe viitor mişcări tip Syriza, care să distrugă unitatea Uniunii Europene.

    Deja există un nucleu de stângişti romantici şi naivi, susţinuţi de fosile ale regimului comunist, inclusiv câţiva foşti turnători ai securităţii, care bat toba revoluţiei anticapitaliste şi cheamă la luptă împotriva oligarhiei financiar-bancare. Mai rău, am văzut câteva semnale în această direcţie venind din partea unui premier Ponta disperat. Celor care li se pare că asta este soluţia pentru România – separare de valorile şi politicile economice ale Uniunii Europene – le fac o invitaţie: să viziteze Chişinăul. Sau, mai bine, Kievul. Sau cel mai bine să facă o vizită la Minsk, să vadă cum se trăieşte în republica „independentă” condusă de Alexandru Lukaşenko. Eu personal sunt convins că între „independenţa” girată de Moscova şi integrarea în Uniunea Europeană, românii vor alege calea spre Vest.

    Notă: Opinia prezentată îi aparţine domnului George Mioc şi nu implică în niciun fel redacţia Business Magazin sau organizaţia din care publicaţia face parte.

  • Opinie George Mioc, CEO PSI Industries: Între România şi Grecia, DNA-ul face diferenţa salvatoare

     Amintesc în treacăt de Dyonisius cel Bătrân, tiranul Siracuzei, care a golit visteria pe războaie şi petreceri, iar în momentul în care statul său a intrat în faliment, a confiscat pur şi simplu toate drahmele supuşilor săi şi le-a ştampilat la valoarea dublă. Mai menţionez şi frecventele intrări în incapacitate de plată de după sfârşitul războiului de independenţă, în 1829. Doar Ecuador şi Honduras şi-au declarat falimentul mai des decât Grecia.

    Aş începe însă de la măsurile populiste şi corupţia din perioada guvernului socialist Papandreu, la începutul anilor 80. Imediat ce ţara a intrat în UE, cheltuielile cu pensiile şi salariile din sectorul public au explodat, ele fiind susţinute prin împrumuturi externe. Angajările în sistemul de stat se făceau într-un sistem clientelar, corupţia s-a răspãndit de la cel mai mic nivel – pentru orice autorizaţie de la guvern se plătea mită – la vârf. Institutul Brookings arată că, dacă statul grec ar fi avut standardele de etică şi de transparenţă din Olanda sau Suedia, în intervalul 2007-2010 ar fi înregistrat un excedent bugetar, în loc să ajungă la un minus de 6,5% din PIB. Cei de la Brookings susţin că dacă Grecia ar fi avut măcar standardele Spaniei ar fi reuşit să menţină deficitul bugetar la 4%.

    Nu vreau să fiu partizan şi să blamez doar socialiştii: cu excepţia perioadei în care a pregătit adoptarea monedei euro, toate guvernările, inclusiv cele de dreapta, au menţinut sau au amplificat cheltuielile necontrolate. Noua Democraţie, nu socialiştii din PASOK, a fost cea care a lansat un program de naţionalizări. În paranteză: România a avut mare noroc că privatizarea Romtelecom către OTE, o companie grecească de stat, nu a fost un dezastru complet. Semne ale corupţiei greceşti începuseră să se simtă şi în România, pe această filieră. Privatizarările către companii de stat ar trebui interzise. Revenind la Grecia, nuca de pe colivă s-a dovedit a fi Olimpiada de la Atena, din 2004, care a costat circa nouă miliarde de euro, fiind cea mai scumpă manifestaţie de acest gen.

    Două elemente aş adăuga la acest tablou succint, pentru a ne ajuta să privim mai atent la ceea ce se întâmplă în România. Primul: sistemul de educaţie din Grecia a fost pervertit prin angajările clientelare. Banii se duceau în salariile unor profesori angajaţi pe pile, complet inutili procesului de învăţământ. Se ajunsese la situaţii aberante, precum cea de la o şcoală de pe o minusculă insulă, unde erau angajaţi 15 profesori de sport. Doi, sistemul de pensii era complet nesustenabil. Nenumărate categorii profesionale aveau “pensii speciale”. Funcţionarii greci se puteau pensiona la 58 de ani, beneficiind de o pensie echivalentă cu 80% din salariu. În Germania, vârsta de pensionare era mai mare cu doi ani, iar pensia ajungea la circa 70% din salariul de bază.

    Să tragem linie şi să recunoaştem: majorităţii cetăţenilor greci le-a plăcut să se lase mituiţi. Cu pensii, cu salarii la stat, cu ce li s-a oferit. Sigur că ei pot spune că nu ştiau detaliile întregului jaf sau ale corupţiei, dar sunt convins că îşi dădeau seama că sistemul este putred.
    Este uşor de observat că acum guvernul Ponta reia greşelile făcute de greci în urmă cu mulţi ani de zile. PNL, cu iniţiative populiste precum dublarea alocaţiei universale pentru toţi copiii, pare că intră într-o competiţie a promisiunilor populiste. În Parlament a reînceput sarabanda pensiilor speciale şi nimeni nu ştie unde se vor opri aceste iniţiative. Procesul de privatizare este în stand by şi publicul nu pare interesat de faptul că administrarea companiilor de stat a devenit o sursă majoră de corupţie. Nu vreau să joc rol de Casandră şi să prezic dezastre, spun doar că ar fi bine să oprim din timp aceste derapaje, aparent tolerabile. Ştiu şi faptul că datele Finanţelor şi ale INS arată bine, dar lăsaţi-mă să vă spun că şi-n Grecia lui Papandreu era aceeaşi situaţie.

    Există totuşi un element pozitiv, care ne deosebeşte în bine: avem un DNA puternic, hotărât să stârpească fenomenul corupţiei. Lăsaţi-mă să cred că grecilor le-ar fi fost mult mai bine azi, dacă ar fi avut nişte procurori anticorupţie la fel de hotărâţi. Să nu-i lăsăm pe politicienii români să distrugă DNA, s-ar putea să ne dăm seama peste ani că această instituţie a făcut diferenţa între noi şi Grecia.

    Notă: Opinia prezentată îi aparţine domnului George Mioc şi nu implică în niciun fel redacţia Business Magazin sau organizaţia din care publicaţia face parte.

  • Sirtaki, din nou

    Prin 2011 scriam în Business Magazin că Grecia va trebui să accepte să devină un soi de protectorat, pentru că nimic nu mai pare să funcţioneze. Alături de documentul în care scriu acum am deschisă o analiză a unei bănci de investiţii care spune că grecii nu par dispuşi să plătească vreun cent din datorie şi că nu sunt nici dornici să aplice vreun plan de reformă. Lângă analiză este un articol apărut în urmă cu doar câteva săptămâni în revistă, în care ţara este prezentată ca funcţionând în regim de avarie, în care utilajele de reparaţii au fost abandonate pe străzi, chirurgii extenuaţi operează până târziu în noapte, iar familiile bogate din suburbiile Atenei susţin financiar secţiile de poliţie rămase fără fonduri.

    Un oficial elen la Bucureşti vorbeşte la ZF Live despre circuitul banilor: „În 3-5 ani nu se poate dubla datoria unui stat. Datoria este acum de 350 de miliarde de euro, din care 150 de miliarde de euro sunt la bănci. Băncile aveau credite, sunt într-o zonă europeană şi sunt dirijate de BCE. Nu pot intra 200 de miliarde de euro în economie în 4 ani şi economia să se scufunde. Banii au intrat într-un buzunar şi au ieşit în altul“. Am citit tot felul de păreri şi de opinii şi singura concluzie la care am ajuns este că, acţionând aşa cum acţionează acum în cazul Greciei, Europa îşi risipeşte şansele de a constitui Statele Unite ale Europei, singura şansă a bătrânului continent de a rezista avântului asiatic şi îndârjirii americane şi de a-şi păstra importanţa în jocul geopolitic mondial.

    Când a prezentat New Deal, programul economic care a pus în mişcare economia americană după Marea Depresiune, Franklin Roosevelt a vorbit în primul rând de revenirea încrederii şi abia pe urmă de măsuri economice. Actualii politicieni ne povestesc cum sare Europa în aer sau despre cum ceilalţi, întotdeauna ceilalţi, nu înţeleg gravitatea situaţiei. Transformaţi într-o simplă unealtă a sforarilor care nu vor nimic altceva decât garanţii pentru banii pe care i-au investit în datorii publice, politicienii încercă să îmbrace împăratul, vorbind de disciplină financiară sau de noi reguli fiscale.

    Dacă noile reguli europene ar avea ca finalitate Statele Unite ale Europei ar fi foarte bine, pentru că ar spori rigoarea la nivel de continent, banii ar fi gestionaţi mai eficient, competiţia ar fi mai corectă şi traiul mai bun. Vă aduceţi aminte de California în faliment şi de loviturile încasate de guvernatorul Schwarzenegger în urmă cu 4 sau 5 ani? Acum California este prima economie a Statelor Unite şi ar fi bine să citească şi politicienii europeni care au fost soluţiile prin care statul a ajuns la surplus bugetar.

    Grecia, oaia neagră a uniunii, a fost sfătuită să îşi facă lecţiile sau să îşi vândă insulele. A beneficiat de mai multe pachete de ajutorare de miliarde de euro, dar a derulat un program susţinut de înarmare, cu principali beneficiari SUA, Germania şi Franţa. Şi o bună parte din multe miliarde primite ajutor s-au întors la nemţi şi francezi, pentru submarine, tancuri şi altele asemenea; totul cu garnitura cuvenită de scandaluri de mită şi corupţie. Cred sincer că grecii nu sunt nici mai leneşi şi nici mai răi decât alte naţii europene şi sper să găsească tăria să îşi depăşească problemele.

    Nu am soluţii pentru criza lor, aş vrea doar să îmi aduc aminte cum îi vedeam în urmă cu câţiva ani, când am scris un text care se numea „Sirtaki“:

    „O seară caldă de vară în, poate, cea mai ciudată insulă a Greciei; un balamuc britanico-germano-româno-elen, într-un peisaj de vis. Într-un local, un ins gras sparge farfurii şi trasează dâre arzânde de spirt printre care dansează o fătucă blondă, care şi cântă. O masă de greci zgomotoşi; nu poţi să nu-l remarci pe Tânărul Evident Atras de Cântăreaţă şi care cântă şi se agită corespunzător. Protipendadă locală, din cei care închiriază bărci. Undeva mai spre spate, Şmecherul Elen Suprem: tricou negru cu mânecile suflecate extrem, blugi evazaţi şi bocanci de rocker ghintuiţi, tunsoare castron şi moţ susţinut de o mică bijuterie, pe frunte ochelari de soare cu ramă albă. Lângă el e Personajul Insignifiant, slab, pantofi albi de sport, «fake», brunet din categoria aceea de inşi care au barbă chiar şi proaspăt bărbieriţi; nu prea băutor, berea din halbă a scăzut cu vreo două degete în trei ore. Şmecherul Suprem simte muzica din plin, ba chiar, la un moment dat, îl energizează pe insul din faţa lui, care nu aplauda suficient de convingător performanţele fetei blonde.

    La un moment dat localnicii încep să danseze; petrecerea este acum pentru sufletul lor. Vine o fată care dansează cu nişte paşi ciudaţi, á la Bejart, pe ritmuri greceşti; interesant. Mai cântă un tânăr dintre cei ce închiriază bărci şi în cele din urmă Personajul Insignifiant iese să se producă. Îl văd mai bine: tricou negru cu Che Guevara, blugi cu două numere mai mari, pantofii în continuare «fake», barba parcă îi mai crescuse între timp. Şi Personajul îmi oferă cel mai frumos, energic, delicat, fluid sirtaki pe care l-am văzut vreodată. Face mişcări largi, se roteşte cu braţele deschise, bate pământul cu palma, ba la un moment dat face şi un salt de gimnast, fără să pară gimnast sau ridicol. I-am filmat sau fotografiat pe toţi cei de mai sus; singur, dansul Personajului nu l-am filmat, ar fi fost o impietate. M-am mulţumit să-l privesc şi să şoptesc «uau» atunci când a terminat.

    Dansul acela m-a făcut să înţeleg ce înseamnă temeinicia unei naţii. Personajul Insignifiant devine Personajul Etern, căruia nu-i pasă de finanţe, de agenţii de rating, de deficite şi de cheltuieli bugetare. Avea lumea lui, şi lumea lui era bună. Avea dansul, avea slujba lui sau poate mica lui afacere, era amic cu Şmecherul Elen Suprem, bea două guri de bere pe seară. Sigur simţea criza, pentru că toată Grecia era cumva maculată de criză, dar el dansa, cu braţele deschise, sirtaki. Uitaţi-i pe Zorba şi pe Anthony Quinn şi bateţi insulele greceşti în căutarea Personajului Insignifiant, poate veţi avea norocul să-l vedeţi dansând.“

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Câinii latră, caravana trece

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Conceptul de „prezenţă” este un concept foarte greu de pus în practică. Toată lumea îl înţelege raţional, dar raţionalizeză atunci când explică de ce „i-a luat valul”, sau „nu s-au putut abţine” şi nu au mai putut fi prezenţi în înţelesul conceptului, adică liniştiţi, aici şi acum, cu mintea deschisă să primească informaţia care vine către ei, nu să o respingă. Toată ştiinţa cărţilor ne îmbogăţeşte cu concepte, însă doar expunerea repetată la propriile experienţe consolidează înţelesul acestor concepte. Prea puţin din ce cunoaştem, dar nu experimentăm, se sedimentează la nivel de înţelepciune.

    În termeni de comunicare şi de prezenţă am observat că noi, oamenii, ne împărţim în două categorii: oameni care vorbesc cu oameni şi oameni care vorbesc la oameni. Încercând să port o discuţie în urmă cu câteva zile am sesizat că interlocutorul meu vorbea la mine, nu cu mine. Am avut şansa, în tăcerea prelungită în care am fost forţată să rămân, să am bucuria revelaţiei de a putea vedea distincţia dintre aceste feluri de a vorbi pe care lumea le practică.

    La oamenii care vorbesc cu oamenii sau care reuşesc de obicei să poarte un dialog, apar în discuţie întrebări, mirări, răspunsuri, clarificări, dubii, cereri, sfaturi, râsete. Dialogul, chiar dacă este inegal, pentru că uneori unii dintre noi avem mai mult de spus decât interlocutorii, dacă ar fi privit din afară, ar fi perceput ca o interacţiune, ca o participare. Fiinţele implicate ar avea dinamică, curtoazie, reverenţă pentru interlocutor.

    Oamenii care vorbesc cu oamenii se susţin în dialog sau oferă unii altora rândul la replică, ştiu că şi ceilalţi ar avea poate ceva interesant de spus. Dialogul este în regulă dacă desfăşurarea lui presupune suite de întrebări şi de răspunsuri, reciprocitate, şi dacă întrebările generează expunere şi generare de conţinut, nu justificare. În dialog, interlocutorul este mereu subiectul central, punctul de referinţă. Alegerea interlocutorului de dialog este selectivă. Dacă dialogul ar fi privit din afară, ca un film, imaginea ar avea echilibru, fiecare dintre cei implicaţi ar fi pe rând într-un rol central, vizibil, egali.

    Celălalt tip de comunicare este unul de tip monolog, numai că, spre deosebire de monologul artistic, de scenă, sau de monologul la radio sau la televizor (sau situaţiile fireşti în care este ceva de comunicat/transmis), acesta este unul dureros din punct de vedere al poziţionării: am prins un om, îl ţin captiv să îmi asculte povestea. Oamenii care practică acest tip de vorbire, pentru că nu este comunicare, abuzează.

    Relaţionarea lor este unidirecţională şi acaparatoare. Vorbitul pentru captarea atenţiei nu a fost vreodată o tehnică de succes. Felul acesta de oameni îşi caută interlocutori care să asculte la ei şi care, de preferat, să intervină cât de puţin în discuţie. În capul şi în fantasma lor este că ei stau de vorbă cu interlocutorul, dar interlocutorul este doar pe post de obiect, niciodată de subiect. Ce se aude este mai mult zgomot decât discuţie.

    Tăcerea interlocutorului, în acest caz, nu este ascultare, ci captivitate. Dacă ar fi privită din afară această scenă ar fi una debalansată, agresivă, inflaţionată. Personajul care vorbeşte, deşi este în mişcare, este foarte static, expresivitatea este mai degrabă la cel captiv. Când vă simţiţi captivi în astfel de situaţii, puteţi întreba: vorbeşti cu mine sau la mine? Nu veţi primi un răspuns, dar veţi putea lua o pauză binemeritată şi vă veţi savura bucuria prezenţei. …Până la urmă, câinii latră, caravana trece.

  • Crescătoria de inorogi

    Să le luăm pe rând: Wang Jin este un miliardar chinez care construieşte, în Nicaragua, un proiect care i-a supărat rău pe localnici: un canal de trei ori mai mare decât Canalul Panama şi care va costa cel puţin 50 de miliarde de dolari. Este un proiect care face parte dintr-un amplu plan al guvernului chinez de construcţie a unui drum al mătăsii global, care include căi ferate şi navigabile sau drumuri. Nu este un act de bunăvoinţă: canalul lui Wang Jin ar permite, prin dimensiuni, submarinelor japoneze să treacă discret din Atlantic în Pacific, de exemplu. Dar despre asta, altădată, acum să-l ţinem minte doar pe Wang Jin.

    Rocket Internet, We Interactive, Powa, FanDuel sau Blablacar sunt cinci dintre cei zece inorogi europeni care au apărut anul trecut. Într-un slang de business “inorogii” sunt companii care au ajuns să valoreze mai mult de un miliard de dolari, iar un studiu al companiei GP Bullhound a identificat 40 astfel de companii – un articol pe această temă veţi găsi în acest număr al revistei. Rocket Interactive, nou intrată în clubul inorogilor, este o afacere fondată de trei fraţi din Germania în 2007, deci a crescut în perioada crizei; este evaluată la 8 miliarde de dolari, iar menirea ei este de a crea start-up-uri online şi de a le creşte. O face cu succes, companii la care are participaţii au intrat deja şi ele în clubul inorogilor.

    We Interactive este o companie de 3 miliarde de dolari, ce acţionează în spaţiul social media, Powa, de 2,8 miliarde dolari, se ocupă de soluţii pentru comerţ electronic, FanDuel înseamnă 2 miliarde de dolari şi entertainment digital, iar Blablacar (care acţionează şi în România) este pentru transportul cu maşina ceea ce Airbnb este pentru turism. Sunt afaceri antreprenoriale, care au lansat oferte publice şi la care au venit banii. Nu au în spate mari strategii – în urmă cu câţiva ani scriam de cei trei tineri nemţi pomeniţi mai sus, care au pornit Rocket Internet şi care s-au mulţumit să copieze modele de companii din Statele Unite, europenizându-le. Ulterior au vândut acele companii chiar americanilor, făcând sute de milioane de dolari.

    I-am prezentat pe eroii acestui text; să facem acum amalgamul: să luăm de la Wang Jin determinarea şi amestecul de interes personal şi naţional. Vă va fi sunând indigest un astfel de amestec, dar cred că în curând acesta va fi regula, iar cine nu va înţelege asta va pieri. Şi mai putem lua de la start-up-urile enumerate lipsa de inhibiţii, capacitatea de a inova şi ştiinţa de a rezolva probleme simple – mâncare, transport, distracţie; oare le-am putea româniza pe toate?

    Asta nu în sensul negativ al cuvântului. Unde vreau să ajung? România vrea creştere economică şi locuri de muncă. Iar românii trebuie să devină conştienţi că la baza capitalismului nu se află marele boss din spatele biroului, ci micul antreprenor. Iar un trai mai bun nu vine din vânzarea forţei de muncă ieftine, ci din antreprenoriat şi iniţiativă. Dar nu avem nicio afacere antreprenorială locală demnă să intre în clubul inorogilor, iar acesta este un mare minus pentru creativitatea noastră şi pentru softistul/antreprenorul român.

    De aceea prezentăm în acest număr al revistei un număr de afaceri care mizează fie pe idei inedite, pe creativitate şi pe curaj. Nu vrem să facem un soi de top şi credem că mai există multe alte companii care sunt la fel de creative, de inedite şi de curajoase. Dar am vrea să arătăm oamenilor că se poate şi să determinăm societatea să îşi propună să creeze un unicorn în următorii doi ani, primul din estul Europei. Este perfect posibil. În Europa se nasc în medie trei unicorni pe an, iar un investitor câştigă de pe urma unuia de 54 de ori suma investită, spun statisticile. Ce poate fi mai tentant? Trebuie, repet, doar determinarea lui Wang Jin şi puterea de a se impune a celor trei tineri nemţi, grefate pe creativitate şi stăruinţă.

    Tabloul este, desigur, cu un unicorn: „Fecioara şi unicornul“, o frescă din Palatul Farnese din Roma, semnată de Domenico Zampieri.

  • Opinie Valentin Ghiuş: Istoria se repetă, şi în finanţe

    Valentin Ghiuş este FX & Commodities Trader.

    Atunci, miniştrii energiei din statele membre OPEC declarau creşterea preţului la petrol cu 70%, de la $2,9/baril la $5,6/baril, urmând ca pe 22 decembrie 1973, şahul Iranului să propună un nou preţ, de $11,65/baril. Între octombrie şi decembrie 1973, preţul petrolului se apreciază cu 300%, iar în 1974 depăşeşte nivelul de $12/baril.

    În consecinţă, în anii ce au urmat, au crescut dificultăţile economice din ţările industrializate, statele în curs de dezvoltare au fost nevoite să se împrumute pentru a plăti contravaloarea importurilor, iar conflictele militare nu au întârziat să apară.

    Pe 5 iunie 2015, OPEC decide, în şedinţa de la Viena, să se respecte în continuare plafonul de producţie de 30 de milioane de barili zilnic şi recomandă statelor membre să adere la această limită. Ştirea a determinat scăderea preţului pentru petrolul internaţional cu doar $1,62/baril şi tranzacţionarea la nivelul de $62,10/baril.

    Această şedinţă, a 167-a în cadrul OPEC, a fost doar o confirmare de susţinere a deciziei luate pe 27 noiembrie 2014, când membrii OPEC au votat să se păstreze nivelul de producţie de 30 milioane barili zilnic (în pofida surplusului ce a determinat scăderea preţului petrolului la sfârşitul anului 2014 cu peste 35% şi aşteptărilor pieţei de reducere a producţiei şi de restabilire a echilibrului cerere-ofertă). Deşi se discută despre supraproducţie, despre pierderea autorităţii OPEC în a controla cererea şi oferta şi implicit preţul (ceea ce pare a fi eronat, dată fiind volatilitatea crescută la ştiri venite dinspre OPEC) sau despre teorii conspiraţioniste cu implicaţii geopolitice, adevărul este incomod, dar de necontestat: o schimbare bruscă şi semnificativă în preţul petrolului va determina o nouă ordine mondială, care se va manifesta iniţial la nivel economic.

    Evenimentele recente de pe piaţa ţiţeiului ne poartă parcă înapoi în timp, în perioada 1973-1974. Atunci s-au ridicat noi puteri economice mondiale în special din rândul ţărilor producătoare şi exportatoare de petrol din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord. Concomitent, Statele Unite, Europa, Japonia, precum şi alţi importatori de petrol au suferit o lovitură economică puternică. Aceasta a fost doar o primă consecinţă, dintr-un domino ce a culminat cu izbucnirea de conflicte generate în principiu de răspândirea internaţională a fundamentalismului islamic, finanţat în mare parte de statele exportatoare de petrol aflate în plină ascensiune economică.

    Scăderea preţului ţiţeiului, înregistrată din vara anului 2014 şi până în prezent, va fi cel mai probabil la fel de perturbatoare ca şocul petrolului din 1973-1974 şi o dovadă că istoria se repetă şi în finanţe. Aşa cum în urmă cu patru decenii evoluţia pieţei petrolului a născut învinşi şi învingători, şi acum, cu toate că taberele sunt diametral opuse, vor exista învinşi şi învingători.

    Rusia, stat care în prezent generează o mare parte din veniturile de export (aproximativ 70%) şi federale (aproximativ 50%) din contracte de petrol şi gaze, a suferit, pe fondul sancţiunilor occidentale şi al scăderii preţului ţiţeiului, o devalorizare abruptă a monedei naţionale, a portofoliilor investiţionale, o scădere a rezervelor băncii centrale şi ieşiri masive de capital. Simultan, obligaţiunile Rusiei au fost retrogradate de către agenţiile de rating internaţionale la statutul de junk.

    Într-un context mult mai amplu, aceste efecte directe generează la rândul lor consecinţe cu implicaţii la nivel micro – proiecte energetice ce devin prea riscante sau neviabile din cauza preţului redus la petrol, polarizare socială şi sărăcie în multe dintre statele producătoare, în unele dintre ele precum Algeria, Venezuela sau Nigeria nici măcar nivelul de $120/baril nefiind suficient pentru acoperirea costurilor de producţie. Un alt stat extrem de afectat de evoluţia nefavorabilă a preţului la ţiţei este Iranul, pentru care este previzionată o scădere de 4% a produsului intern brut în anul fiscal ce urmează (de la 5% la 1%).

    Efectele sunt atât de stringente, încât serviciul militar de doi ani, până nu demult obligatoriu, poate fi răscumpărat şi este înregistrat în prezent ca venit în bugetul ţării. Totodată, scăderea preţului petrolului este unul din motivele pentru care Iranul a demarat negocierile cu occidentul privind programul său nuclear. Până şi organizaţia Statul Islamic a întâmpinat probleme de cash flow, ca urmare a deprecierii preţului ţiţeiului, cu scăderea veniturilor zilnice din vânzarea petrolului de la $1-$2 millioane la $300.000.

    Pieţele financiare, de asemenea, au fost şi sunt în continuare remodelate de evoluţia preţului petrolului; în principal din cauza scăderii evaluării companiilor, în special a celor din domeniul energetic, ale căror rezerve de ţiţei sunt active considerate primordiale în determinarea valorii acţiunilor.

    Coroborat cu scăderea preţurilor, creşterea costurilor va determina transformarea multor rezerve de petrol în active irecuperabile şi neviabile din punct de vedere comercial. Mai mult, fondurile de investiţii şi de pensii care au expunere la ţările producătoare de petrol (ex.: fondul norvegian de pensii are o alocare de 1,5% din totalul titlurilor la nivel mondial investite în instrumente sensibile la evoluţia preţului ţiţeiului) ar putea fi nevoite să lichideze o parte din portofolii pentru onorarea obligaţiilor fiscale, în cazul în care preţul va rămâne scăzut pentru o perioadă îndelungată de timp. Toate acestea vor crea o presiune semnificativă pe pieţele financiare internaţionale.

    De partea cealaltă, a statelor beneficiare de pe urma scăderii preţurilor, se află marii consumatori şi importatori, ţările cu un nivel ridicat al inflaţiei, dar şi consumatorii finali de pretutindeni. Printre aceştia se numără Statele Unite, Brazilia, China, India şi Turcia. Efectele pozitive ale scăderii preţului ţiţeiului sunt notabile: aprecierea PIB-ului, reducerea subvenţiilor pentru sectorul energetic şi folosirea acestora pentru proiecte pe termen lung, cheltuieli mai scăzute cu importurile energetice şi implicit reducerea presiunii pe deficitul de cont curent, dar şi accelerarea tendinţei deflaţioniste (un deziderat urmărit mai ales de economiile dezvoltate şi cu precădere de Europa). Totodată, optimiştii şi cei încrezători în energia regenerabilă speră ca erodarea preţului petrolului să contribuie la îmbunătăţirea tehnologiilor şi metodelor de producere de acest gen şi să se descopere surse de energie regenerabilă mai ieftine şi viabile economic.

    Următoarea şedinţă a OPEC va avea loc în decembrie 2015. Deşi putem estima deja atât evoluţia economiei, cât şi cererea şi oferta de petrol, istoria ne-a învăţat în 1973 şi în 2014 că ar fi hazardată o previziune referitoare la cât de mult va scădea preţul ţiţeiului şi pentru cât timp preţurile se vor menţine la nivelul actual. Totuşi, întrebarea firească este de ce s-ar tranzacţiona petrolul la nivelul actual şi nu la preţul de $46/baril atins în ianuarie 2014, atât timp cât nu s-a schimbat nimic în fundamentele pieţei. O altă întrebare, la fel de firească, este dacă nu cumva evoluţia anormală a ultimului an a devenit evoluţia cu care ne vom obişnui de acum încolo? Doar istoria, cea trecută şi cea care se scrie acum, ne va răspunde precis şi fără echivoc.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Raţionalizarea raţionalizărilor

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Cât de aproape suntem fiecare dintre noi de binele nostru individual, cât de clar ne este acest lucru şi ce facem cu această informaţie face diferenţa dintre oamenii echilibraţi şi cei care explică ad infinitum că totul este OK, dar…
    Vă propun un scurt exerciţiu de memorie: gândiţi-vă la câteva situaţii din trecut în care v-a fost evident cum sau ce este binele cuiva şi aţi încercat să comunicaţi perspectiva dumneavoastră unor oameni. Câţi dintre ei au oferit o explicaţie care justifică ce îi ţine departe de acel bine? Câţi dintre ei au spus că de luni vor lua calea acelui bine? Câţi dintre ei v-au rugat să îi ajutaţi? Câţi dintre ei au cerut mai multe clarificări şi au încercat să înţeleagă punctul dumneavoastră de vedere ca să se poată folosi de el? Câţi dintre ei sunt acolo unde este şi binele lor?

    Un om în căutare de mai bine va şti exact unde să ceară un sfat sau unde să îşi afle un reper, pe când un om care este în rutina lui sau mai bine zis în ignoranţa lui fie va fi în negare, fie va fi în căutare. Căutarea în locuri mereu nepotrivite ar trebui să ridice şi ea un semn de întrebare. Negarea nu ar mai trebui să ridice niciun semn de întrebare, ci ar fi mai înţelept să pună un punct oricărei porniri de a ajuta. Un om care are de făcut o recomandare sau care are de dat un sfat se va autorăni, autodezamăgi, autoîndepărta de cel care nu are nevoie de sfatul sau de recomandarea lui, iar negarea este cel mai clar indiciu că nu este nimic de primit de la cel care are ceva de oferit. Negarea nu este doar de tipul „ba nu“, ci are şi manifestări expresive, nuanţate, de tipul „da, dar“ sau „nu înţelegi“ sau „la mine e diferit“. Oricare dintre întrebările „de ce zici asta?“, „ce te face să vezi lucrurile aşa?“ sau „tu cum ai face?“ este indiciul clar că există un interes şi discuţia merită să fie continuată.

    În analizele pe tema conducerii pe care le folosesc şi la care am acces este foarte interesantă o combinaţie de întrebări la care răspund oamenii din jurul unui manager: în ce măsură persoana pe care o descrii este interesată de propria dezvoltare? şi în ce măsură persoana pe care o descrii va accepta în mod constructiv feedbackul?

    Iniţial nu am observat cât de importante sunt răspunsurile la aceste întrebări, mulţi ani chiar le‑am trecut cu vederea considerându-le întrebări operaţionale, de proces. Însă de curând am pus ochii pe ele şi mi-a fost revelat secretul lor. Este fascinant şi amuzant că înainte de o sesiune de consultanţă cu un manager mă uit doar la răspunsurile la aceste întrebări. Ideală este varianta în care ambele răspunsuri sunt în foarte mare măsură, atunci totul este clar, discuţia curge. Cea mai grea este situaţia în care omul este perceput de cei din jurul lui ca fiind preocupat în foarte mare măsură de propria dezvoltare, dar tot cei din jur vor spune şi că feedbackul pe care urmează să îl primească acel manager de la ei nu va fi primit în mod constructiv.

    În prima situaţie discuţiile sunt lungi şi constructive, iar în a doua situaţie discuţiile sunt mai scurte şi mai mult orientate spre a demonstra ceva decât să fie orientate spre clarificare sau recomandări. Din păcate şi datele centralizate arată clar că oamenii, deşi declară că sunt deschişi să afle lucruri despre ei, recunosc că nu vor fi prea încântaţi de feedbackul pe care îl vor primi. Este interesant, dar trist, să văd manageri care, declarativ, vor să crească şi să se dezvolte, dar care abia aşteaptă să înşire toate explicaţiile pentru care nu pot să o facă.

    Tot aceşti manageri se plâng de lipsa iniţiativei, a proactivităţii, a autonomiei la subordonaţii sau la colegii lor, dar cum poate fi ea stimulată dacă tu, manager, stai întins pe podea fericit că nu trebuie să te sprijini de nimic şi lângă tine stă în picioare un coleg care îţi întinde o mână? De câte ori crezi că o va face? De ce ar face-o? Este felul acela de situaţie în care cineva te roagă să exprimi o părere pe care, de fapt, abia aşteaptă să o contrazică.

    Manifestul meu nu este despre cum să facem binele mai vizibil, ci despre cum să ne bucurăm ştrengăreşte de tot ceea ce ştim şi înţelegem noi despre ceilalţi, în tăcere deplină. Pentru că mai rău decât a nu face bine este a face bine cu forţa.

  • Opinie George Mioc, CEO PSI Industries: Aştept ministru competent la Transporturi. Sau măcar să afle unde-i contractul Bechtel

    Probabil că succesorul lui Ioan Rus va fi tot un amator de la partid, pus pe căpătuială. În paranteză: aproape că îmi pare rău că Ioan Rus a plecat urmare a faptului că a insultat diaspora. Şi fără aceste declaraţii ştiam că nomenklatura din PSD îi urăşte pe românii care lucrează în străinătatepentru că au întors cu 180 de grade rezultatul prezidenţialelor.

    Aş fi dorit ca Ioan Rus să plece pentru dezastrul pe care l-a patronat la Ministerul Transporturilor, de la eşecul Master Planului la incapacitatea de a oferi vreo soluţie pentru Tarom sau CFR Marfă. Ce nu pot să înţeleg sub nici o formă este de ce nici unul din miniştrii Transporturilor din cabinetele Ponta, de la liberalii Silaghi şi Fenechiu la produsele social-democrate Şova şi Rus, nu a rezolvat nişte probleme simple, de bun simţ.

    – Dacă guvernul Ponta nu ar fi insistat cu proiecte stupid-fanteziste precum autostrada spre Alexandria, fieful lui Dragnea, sau mult prea costisitoarea legătură Comarnic-Braşov (înţeleg că, în sfârşit, proiectul este pe cale de a fi abandonat), azi România putea accesa fonduri europene pentru transporturi, în cadrul exerciţiului bugetar 2014-2020. Polonia are deja mai multe proiecte aprobate la Bruxelles. În 4 martie 2015 s-a dat undă verde pentru cheltuirea sumei de 609 milioane de euro pentru modernizarea transportului urban în Cracovia, plus dezvoltarea infrastructurii rutiere în zona Gdansk. Şi Ungaria a obţinut în martie aprobarea primului proiect pentru dezvoltarea Transporturilor cu finanţare din bugetul 2014-2020. În schimb, România se îndreaptă rapid spre momentul în care va pierde circa o treime din sumele alocate de UE în exerciţiul bugetar 2007-2013. Poate să pară o remarcă minoră, dar unele din autostrăzile finalizate până acum sunt lucrate în bătaie de joc. Pe tronsonul Timişoara-Arad sunt mult prea puţine bretele de legătură către localităţile de pe traseu, între Deva şi Sibiu nu s-a finalizat licitaţia pentru concesionarea spaţiilor de servicii. Ca să fie mai clar: pe circa 100 de kilometri de autostradă nu există benzinării sau toalete civilizate.
    – CNADNR trebuie reorganizată (există, din câte ştiu un studiu şi o serie de recomandări ale Băncii Mondiale), iar conducerea ei trebuie selectată conform prevederilor din legea priving guvernanţa corporativă a comapniilor de stat.
    – Tarom şi CFR Marfă trebuie privatizate rapid, înainte de a se prăbuşi aşa cum s-a întâmplat Oltchim. Proiectul bugetului Tarom pe 2015 continuă să prevadă pierderi.

    – Ştiu că în România nu îndrăzneşte nimeni să ceară aşa ceva: Portul Constanţa trebuie privatizat sau managementul dat pe mâna unui operator privat. Corupţia de sorginte PSD din fieful lui Mazăre ucide excelentele perspective de dezvoltare ale acestui port.
    – Investiţiile la Metrorex trebuie relansate. Din mai 2012 până acum, Metrorex nu a dat în folosinţă nici o staţie. Din mai 2012 până acum, nu s-a semnat nici un contract pentru prelungirea unei magistrale sau pentru o magistrală nouă. Autoritatea Metropolitană de Transport Bucureşti, înfiinţată pentru a coordona proiectele guvernamentale cu cele ale autorităţilor locale din capitală şi din Ilfov, trebuie să-şi reintre în atribuţii. În paranteză, remarc indiferenţa primarilor bucureşteni la blocarea de către Metrorex a unor artere importante de circulaţie, pe termen nedefinit. M-aş fi aşteptat ca edilii acestui oraş să fie primii care să ceară socoteală Metrorex pentru întârzierea lucrărilor şi problemele din trafic în cartierele Drumul Taberei şi Bucureştii Noi.

    – Situaţia celor 15 spitale care au trecut de la ministerul Transporturilor la cel al Sănătăţii şi, ulterior, au revenit la Transporturi, trebuie analizată. După opinia mea, până acum a fost vorba doar de o bătălie pentru resursele acestor spitale, fie că a fost vorba de achiziţiile de medicamente, fie că s-a urmărit vreun tun imobiliar. Are acest minister capacitatea să administreze eficient 15 spitale?
    Fără îndoială, situaţia de la Transporturi este mult mai complexă. Nu am încercat decât să abordez nişte chestiuni simple, din perspectiva unui antreprenor care crede în libera iniţiativă şi economia de piaţă. Poate că aş fi intrat în mai multe detalii dacă acest minister şi filialele sale nu ar fi fost atât de opace. Autoritatea de Management a Programului Operaţional Transporturi (AMPOST) nu şi-a mai actualizat unele informaţii esenţiale din mai 2014. Ideea acestui articol este că premierul Ponta trebuie ţinut sub presiunea publică pentru a numi măcar acum, în al 12-lea ceas, pe cineva competent la Transporturi. Dacă pare că nimănui din spaţiul public sau din mediul politic nu-i pasă, vom avea un alt Fenechiu sau un alt Şova sau…
    Apropo, ştie cineva din conducerea acestui minister sau din SRI cine a furat contractul cu Bechtel?
     

    Notă: Opinia prezentată îi aparţine domnului George Mioc şi nu implică în niciun fel redacţia Business Magazin sau organizaţia din care publicaţia face parte.