Tag: utilizatori

Vă propun un mic experiment: deschideţi un browser şi tastaţi, în bara de sus, numele dumneavoastră. Apăsaţi „enter“. Ştiţi în mare măsură, ce urmează să afişeze motorul de căutare; nu vă e totuşi puţin teamă?

Un celebru citat al lui Warren Buffett este în continuare corect: „Ai nevoie de 20 de ani ca să-ţi construieşti o reputaţie bună şi doar de 5 minute să o strici“, dar singurul lucru care s-a schimbat acum este durata. Nu mai e vorba de 5 minute, e vorba de cele câteva secunde de care are nevoie cineva pentru a-ţi strica imaginea. Câteva secunde pe Facebook, Twitter, LinkedIn sau vreun blog personal – iar informaţia, fie ea corectă sau nu, a intrat în patrimoniul universal al internetului.

Iar aici intervin ei: cei care ştiu cum să reacţioneze, cum să ascundă informaţiile false şi cum să le contracareze pe cele corecte. Ei sunt cei care te ajută să-ţi pierzi urma online. „Urma“ de care am amintit în titlu nu se referă la identitatea unei persoane, ci la informaţii care se pot deovedi dăunătoare. Ce instrumente există pentru a-ţi îndrepta imaginea într-un mediu care se schimbă de la o secundă la alta şi în care informaţia circulă cu cea mai mare viteză?

Un studiu al Microsoft a descoperit că 14% dintre adulţi s-au confruntat cu consecinţe negative ca urmare a activităţii online. Dintre aceştia,  21% şi-au pierdut locul de muncă, 16% au ratat angajarea pe un post dorit, 16% şi-au pierdut asigurarea medicală, 14% nu au putut intra la universitatea dorită, iar 15% nu au mai putut accesa un credit. Datele sunt valabile pentru Statele Unite, dar comportamentul utilizatorilor de internet nu suferă modificări majore în funcţie de zonă. Iar în cazul companiilor, după cum veţi putea citi în paginile următoare, consecinţele pot fi mult mai grave.

REVOLUŢIA UNUI SPANIOL CARE VOIA SĂ FIE UITAT

În 1998, ziarul spaniol La Vanguardia publica două anunţuri legate de executarea silită a unor proprietăţi; anunţurile veneau de la Ministerul Muncii şi Afacerilor Sociale din Spania, având ca scop atragerea unui număr cât mai mare de participanţi la licitaţie.

În noiembrie 2009, un bărbat pe nume Mario Costeja Gonzales, care deţinuse una dintre proprietăţi, a contactat ziarul pentru a le cere să elimine numele său din anunţurile care ajunseseră, între timp, pe pagina de internet a publicaţiei. Motivaţia sa a fost simplă: la o căutare a numelui, primele rezultate duceau exact la acele anunţuri, dar informaţiile în cauză deveniseră irelevante din moment ce executarea silită se încheiase cu mulţi ani în urmă. Publicaţia a refuzat, aşa că bărbatul s-a adresat celor de la Google Spania, cerând eliminarea legăturilor către anunţurile celor de la Vanguardia.
Povestirea de mai sus a marcat începutul unuia dintre cele mai controversate procese din scurta istorie a internetului. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene dat un verdict; atunci când a fost dat, el a surprins pe toată lumea. Curtea a decis că „O companie ce operează un motor de căutare de pe internet este responsabilă pentru procesarea datelor pe care le afişează, chiar dacă acestea sunt publicate de o terţă parte. Un individ poate cere ştergerea unor hiperlinkuri din indexul motorului de căutare.“

Cu alte cuvinte, decizia Curţii înseamnă că o persoană poate cere ca anumite informaţii să nu mai apară la căutare. La prima vedere, având în vedere că decizia nu făcea referire la paginile ce găzduiau informaţia, ci doar la motorul de căutare, care este până la urmă un soi de intermediar, lucrurile nu păreau să aibă o atât de mare importanţă; analizând ceva mai în profunzime, decizia din cazul Gonzales vs. Google reprezintă de fapt reglementarea legală a „dreptului de a fi uitat“. Argumentul în această direcţie este unul cât se poate de simplu: marea majoritate a utilizatorilor de internet verifică informaţii pe motoarele de căutare.

„Dreptul de a fi uitat“ nu a fost însă inventat în 2014: prima variantă a acestui act a fost redactată în 1995, intrând în vigoare trei ani mai târziu. „Directiva de protecţie a datelor“, aşa cum era numit documentul, reprezenta mai mult un set de reglementări cu privire la modul în care o entitate poate folosi datele personale ale unei persoane, cum ar fi adresa sau numărul cardului de credit. În 2012, actul a fost modificat pentru a se aplica şi companiilor din afara spaţiului european ce procesează date ale cetăţenilor europeni; următorul amendament şi cel mai recent datează din 2014, ca urmare a deciziei din procesul Gonzales vs. Google.

Totuşi, Curtea a făcut diferenţa între informaţii care-i privesc pe simplii cetăţeni şi datele referitoare la persoane publice, considerate de interes public. „Eliminarea unor linkuri de pe lista de rezultate ar putea avea, în funcţie de informaţia în cauză, repercusiuni asupra interesului legitim al utilizatorilor de internet potenţial interesaţi de a avea acces la această informaţie“, se menţiona într-un comunicat al instanţei. Curtea arată că, deşi drepturile persoanei vizate prevalează, trebuie avut în vedere şi interesul publicului de a dispune de informaţia respectivă, „care poate varia în special în funcţie de rolul jucat de persoana menţionată în viaţa publică“.

Concluzia este că Gonzales vs. Google a scos în evidenţă lupta din mediul virtual dintre susţinătorii liberei exprimări şi cei care invocă dreptul la intimitate. Aceştia din urmă susţin că oamenii au nevoie „să fie uitaţi“, ceea ce înseamnă că au dreptul să li se înlăture urmele digitale de pe internet. Aşadar, dreptul la uitare este una dintre opţiunile pe care o persoană le are atunci când vrea ca anumite informaţii să „dispară“ de pe internet. Cât de eficientă este însă această variantă?