Uneori se întâmplă ca un fapt divers să fie mai important decât o analiză sistematică. O întâmplare oarecare poate să pună în lumină o problemă mult mai amplă, să-i dea o încărcătură emoţională şi să o transmită astfel societăţii. Aşa s-a întâmplat în anii ’90, când un pacient a fost plimbat cu o ambulanţă între mai multe spitale, până când a fost pur şi simplu aruncat în stradă. Zilele trecute a făcut vâlvă un alt fapt divers: o învăţătoare a fost înregistrată la câteva ore de curs la clasa întâi, înregistrarea a fost postată pe YouTube şi o ţară întreagă a avut posibilitatea să asiste la tortura psihică aplicată unor copii de 6-7 ani. Filmul de pe YouTube a fost şters pe motiv de “harass, bully or threaten” (ironia este că exact despre asta e vorba), dar a reapărut în diverse alte locuri, până când cazul a devenit “viral”, fiind preluat de toate media şi a stârnit discuţii prin bloguri şi reţele sociale.
O revelaţie? Nici vorbă, ştim cu toţii că nu e un caz singular. După câteva zile a apărut o nouă înregistrare, de data aceasta la nivel de liceu. Nu pretind că aceasta este soluţia pentru bubele sistemului nostru educaţional, dar este evident că noile tehnologii – în cazul acesta telefonul mobil şi web-ul – încep să aplice o anumită presiune şi nu doar asupra acelor (puţini) dascăli “terorişti”, ci a întregului edificiu numit şcoală. Mai devreme sau mai târziu, tehnologia trebuie să devină parte a sistemului educaţional şi nu doar un accesoriu deranjant.
Ceva mai mult decât un fapt divers este experimentul condus de organizaţia OLPC (One Laptop per Child – creatorii celebrului laptop de 100 de dolari). Organizatorii au oferit tablete dotate cu sisteme de alimentare solară şi cu programe preîncărcate copiilor din două sate izolate din Etiopia. Ambalate în cutii, fără instructori, fără manuale (oricum toţi locuitorii erau analfabeţi). Le-au lăsat pur şi simplu acolo şi au angajat un om care să treacă din când în când să schimbe cardurile de memorie, astfel încât să poată fi monitorizată activitatea copiilor.
Profesorul Negroponte povesteşte că cercetătorii se aşteptau ca puştii să se joace cu cutiile, dar surpriza a fost că în patru minute un copil a deschis o cutie, a scos aparatul, a găsit comutatorul (deşi nu văzuse în viaţa lui un comutator) şi a pornit aparatul. După alte patru zile, foloseau în medie 47 de aplicaţii pe zi. După două săptămâni, copiii cântau prin sat cântece (“ABC songs”) de pe tabletă, iar un copil a pictat cuvântul “Lion”. După cinci luni au reuşit să ocolească protecţia soft pusă de cei de la OLPC pe setările desktop şi fiecare copil avea deja alt fundal. Au reuşit să pună în funcţiune şi camera foto, iniţial dezactivată.
Desigur, nu aşa se rezolvă problema subdezvoltării Africii, iar unii îi acuză pe organizatori că au folosit copiii pentru a proba teoria constructivistă a învăţării, enunţată de Jean Piaget şi dusă mai departe de Seymour Papert (unul dintre promotorii proiectului OLPC). Dacă acesta a fost scopul, atunci teza conform căreia cea mai mare parte învăţării la copii nu se petrece prin transmiterea de informaţii, ci prin interacţiunea cu mediul, a fost probată. Experimentul poate convinge decidenţii din diverse ţări că laptopul de 100 de dolari (numit oficial XO) nu este un moft, ci un instrument util, mai ales acolo unde profesorii sunt puţini, iar materialul didactic lipseşte. Peste 2,5 milioane de XO sunt folosite în 40 de ţări (printre care şi Estonia!). Noi le-am refuzat.
Un alt fapt divers. O fetiţă de 11 ani din Pakistan a urmat un curs de fizică la nivel universitar printr-un sit educaţional numit Udacity, dar în preziua examenului final guvernul a tăiat accesul la YouTube (unde se postau materiale ajutătoare). În mai puţin de o oră, un student din Malaiezia care urma acelaşi curs i-a trimis descrierile, iar o profesoară din Portugalia a încărcat în patru ore clipurile pe un sit necenzurat şi Niazi a reuşit să treacă examenul.
OLPC, Udacity, Khan Academy şi mulţi alţii schimbă faţa educaţiei, o fac mai atractivă şi demonstrează că oamenii de toate vârstele vor şi pot să înveţe. Noi rămânem ancoraţi în epoca lui Marius Chicoş Rostogan.