BusinessMagazin

Tag: razboi

  • Industria de armament din Europa de Est este în plină expansiune în contextul înarmării Ucrainei

    Industria de armament din Europa de Est produce tunuri, proiectile de artilerie şi alte materiale militare într-un ritm nemaiîntâlnit de la Războiul Rece, în timp ce guvernele din regiune conduc eforturile de a ajuta Ucraina în lupta sa împotriva Rusiei, scrie Reuters.

    Aliaţii au aprovizionat Kievul cu arme şi echipamente militare de când Rusia şi-a invadat vecinul, la 24 februarie, epuizându-şi propriile stocuri pe parcurs.

    Statele Unite şi Marea Britanie au angajat cel mai mult ajutor militar direct pentru Ucraina între 24 ianuarie şi 3 octombrie, arată un tracker al Institutului Kiel pentru Economie Mondială, Polonia fiind pe locul trei, iar Republica Cehă pe locul nouă.

    În continuare temătoare faţă de Rusia, unele ţări din fostul Pact de la Varşovia consideră că ajutorul acordat Ucrainei este o chestiune de securitate regională.

    Dar aproape o duzină de oficiali guvernamentali şi de companii şi analişti care au vorbit cu Reuters au declarat că conflictul prezintă, de asemenea, noi oportunităţi pentru industria de armament din regiune.

    “Ţinând cont de realităţile războiului în curs de desfăşurare din Ucraina şi de atitudinea vizibilă a multor ţări care vizează creşterea cheltuielilor în domeniul bugetelor de apărare, există o şansă reală de a intra pe noi pieţe şi de a creşte veniturile din exporturi în anii următori”, a declarat Sebastian Chwalek, directorul general al PGZ din Polonia.

    Compania de stat PGZ controlează peste 50 de companii producătoare de arme şi muniţii – de la transportoare blindate la sisteme aeriene fără pilot – şi deţine participaţii în alte zeci de companii.

    Acum intenţionează să investească până la 8 miliarde de zloţi (1,8 miliarde de dolari) în următorul deceniu, mai mult decât dublu faţă de obiectivul de dinainte de război, a declarat Chwalek pentru Reuters. Este vorba de noi instalaţii situate mai departe de graniţa cu aliatul Rusiei, Belarus, din motive de securitate, a spus el.

    Şi alţi producători îşi măresc capacitatea de producţie şi se grăbesc să angajeze muncitori, au declarat companii şi oficiali guvernamentali din Polonia, Slovacia şi Republica Cehă.

    Imediat după atacul Rusiei, unele forţe militare şi producători din Europa de Est au început să îşi golească depozitele de arme şi muniţii din epoca sovietică, cu care ucrainenii erau familiarizaţi, în timp ce Kievul aştepta echipamente la standarde NATO din partea Occidentului.

    Pe măsură ce aceste stocuri s-au diminuat, producătorii de arme au accelerat producţia atât de echipamente mai vechi, cât şi de echipamente moderne, pentru a menţine aprovizionarea. Fluxul de arme a ajutat Ucraina să respingă forţele ruse şi să recupereze teritoriu.

    Chwalek a declarat că PGZ va produce acum 1.000 de sisteme portabile de apărare antiaeriană Piorun în 2023 – nu toate pentru Ucraina – faţă de 600 în 2022 şi 300-350 în anii anteriori.

    Compania, despre care a spus că a livrat, de asemenea, sisteme de artilerie şi mortiere, obuziere, veste antiglonţ, arme de calibru mic şi muniţie pentru Ucraina, este probabil să depăşească o ţintă de venituri de 6,74 miliarde de zloţi pentru 2022, stabilită înainte de război.

    Companiile şi oficialii care au vorbit cu Reuters au refuzat să ofere detalii specifice despre livrările militare către Ucraina, iar unii nu au dorit să fie identificaţi, invocând sensibilităţi de securitate şi comerciale.

    “Ţările est-europene sprijină substanţial Ucraina”, a declarat Christoph Trebesch, profesor la Institutul Kiel. “În acelaşi timp, este o oportunitate pentru ele de a-şi dezvolta industria de producţie militară”.

    Ucraina a primit arme şi echipamente în valoare de aproape 50 de miliarde de coroane (2,1 miliarde de dolari) de la companii cehe, din care aproximativ 95% au fost livrări comerciale, a declarat pentru Reuters ministrul adjunct al apărării ceh Tomas Kopecny. Exporturile cehe de arme din acest an vor fi cele mai mari din 1989 încoace, a spus el, multe companii din acest sector adăugând locuri de muncă şi capacităţi.

    “Pentru industria cehă de apărare, conflictul din Ucraina şi asistenţa pe care o oferă reprezintă în mod clar un impuls pe care nu l-am mai văzut în ultimii 30 de ani”, a declarat Kopecny.

    David Hac, directorul executiv al grupului ceh STV, a prezentat pentru Reuters planurile de a adăuga noi linii de producţie pentru muniţia de calibru mic şi a declarat că ia în considerare extinderea capacităţiilor şi pentru muniţie de mare calibru. Pe o piaţă a forţei de muncă restrânsă, compania încearcă să racoleze lucrători din industria auto, în încetinire, a spus el.

    Vânzările din domeniul apărării au ajutat grupul cehoslovac, care deţine companii precum Excalibur Army, Tatra Trucks şi Tatra Defence, să îşi dubleze aproape de două ori veniturile din primul semestru faţă de anul precedent, ajungând la 13,8 miliarde de coroane.

    Compania îşi măreşte producţia de gloanţe NATO de 155 mm şi de 152 mm de calibru estic şi recondiţionează vehiculele de luptă ale infanteriei şi tancurile T-72 din epoca sovietică, a declarat pentru Reuters purtătorul de cuvânt Andrej Cirtek.

    El a spus că aprovizionarea Ucrainei a fost mai mult decât o afacere bună.

    “După ce a început agresiunea rusă, livrările noastre pentru armata ucraineană s-au înmulţit”, a spus Cirtek.

    “Majoritatea populaţiei cehe încă îşi aminteşte de vremurile în care ţara noastră a fost ocupată de ruşi înainte de 1990 şi nu vrem să avem trupe ruseşti mai aproape de graniţele noastre”.

    (1 dolar = 4,5165 zloţi)

    (1 dolar = 23,3850 coroane cehe)

  • Drona de război Lanius, noua armă a viitorului: scanează clădiri, identifică ţinte şi trage la foc automat

    Drona deţine o combinaţie mortală, formată din dimensiunile sale, care sunt foarte mici, încărcătura de armament pe care o poartă şi sistemul de inteligenţă artificială de ultimă generaţie.

    Este vorba despre Lanius, noua dronă de origine israeliană proiectată pentru războiul viitorului, tot mai mult axat pe maşini inteligente şi mai puţin pe armamentul tradiţional, cel care pierde viteză în războiul dus de Rusia în Ucraina, unde dronele Bayraktar le-au făcut zile negre oamenilor lui Putin.

    Conform indicaţiilor furnizate de compania producătoare (Elbit System), Lanius este o dronă proiectat să scaneze şi să cartografieze ansamblurile de locuinţe şi să formuleze rapid o hartă 3D a clădirilor.

    Dar, nu numai atât: drona este şi capabilă să detecteze şi să clasifice ţinte în mod autonom, oferind pilotului informaţii despre numărul de soldaţi, armele pe care le poartă şi unde se află în timp real.

  • Visul american este tot mai departe de realitate. Ţara se îndreaptă mai repede spre un război civil decât înspre o naţiune puternică şi unită formată din mai multe naţii

    Visul american ar fi trebuit să unească şi să ghideze o naţiune unică pe pământ. În schimb, America se fragmentează, se polarizează, a devenit o ţară cu două naţiuni. Este pusă tot mai serios întrebarea dacă nu cumva multiplele „războaie” interne cu care se confruntă SUA – pentru politică, cultură, religie, drepturi – vor converge spre un război civil, un nou Război de secesiune, poate că nu unul cu arme, ci unul cu violenţe politice extreme destabilizatoare.

    Marea „convergenţă” de la mijlocul secolului XX s-ar putea să fi fost o anomalie în istoria SUA, scrie The Atlantic.  S-ar putea să fi venit timpul să nu se mai vorbească despre America „roşie” (republicană) şi „albastră” (democrată). Aceasta este concluzia lui Michael Podhorzer, un strateg politic de drum lung pentru sindicate şi preşedintele Analyst Institute, o colaborare a grupurilor progresiste care studiază alegerile americane. Într-un buletin informativ privat pe care îl scrie pentru un grup restrâns de activişti, Podhorzer a prezentat anul acesta, dar până la alegerile interimare din noiembrie, un argument detaliat de ce ar trebui privite cele două blocuri ca naţiuni fundamental diferite care împart cu anxietate acelaşi spaţiu geografic.

    „Când ne gândim la Statele Unite, facem eroarea esenţială de a ni le imagina ca fiind o singură naţiune, un amestec marmorat de oameni roşii şi albaştri”, scrie Podhorzer. „Dar, în realitate, nu am fost niciodată o singură naţiune. Suntem mai mult ca o republică federală a două naţiuni: Naţiunea Albastră şi Naţiunea Roşie. Aceasta nu este o metaforă; este o realitate geografică şi istorică.”

    Pentru Podhorzer, diviziunile tot mai mari dintre statele americane roşii şi albastre reprezintă o revenire la liniile de separare existente de-a lungul multor episoade din istoria naţiunii. Diferenţele dintre state din epoca Donald Trump, scrie el, sunt „foarte asemănătoare, atât geografic, cât şi cultural, cu diviziunile dintre Uniune şi Confederaţie. Iar acele linii de demarcaţie au fost stabilite în mare parte la întemeierea naţiunii, când statele sclavagiste şi statele libere au creat o alianţă fragilă pentru a deveni „o singură naţiune”.

    Podhorzer nu prezice un alt război civil în adevăratul sens al cuvântului. Dar el avertizează că presiunea asupra coeziunii fundamentale a ţării va continua probabil să crească în anii 2020. La fel ca alţi analişti care studiază democraţia, el consideră fracţiunea Trump, care domină acum Partidul Republican – ceea ce el numeşte „mişcarea MAGA” –, ca fiind echivalentul din SUA al partidelor autoritare din ţări precum Ungaria şi Venezuela. Este o mişcare multidirecţională, fundamental antidemocratică, care a construit o bază de consolidare a sprijinului instituţional prin intermediul reţelelor media conservatoare, bisericilor evanghelice, donatorilor republicani bogaţi, aleşii republicani, grupurile paramilitare alb-naţionaliste şi un public numeros. Şi este hotărâtă să-şi impună politica şi viziunea socială asupra întregii ţări – cu sau fără sprijin majoritar. „Atacurile structurale asupra instituţiilor noastre care au deschis calea pentru candidatura lui Trump vor continua să progreseze”, argumentează Podhorzer, „cu sau fără el la cârmă”. Toate acestea alimentează ceea ce poate fi numit „marea divergenţă” în curs de desfăşurare între statele roşii şi albastre. Această divergenţă în sine creează o presiune enormă şi continuă asupra coeziunii ţării. Ceea ce devine din ce în ce mai clar de-a lungul timpului este că republicanii din epoca Trump speră să-şi folosească dominaţia electorală asupra statelor roşii şi în instituţii precum Curtea Supremă pentru a-şi impune modelul economic şi social asupra întregii naţiuni – cu sau fără sprijin majoritar public. The Nation notează  că „niciodată de la Războiul de Secesiune încoace nu au mai fost atât de mulţi candidaţi la poziţii înalte care neagă legitimitatea sistemului electoral american”. Aceştia sunt cunoscuţi ca „deniers”, sau „negaţionişti”, politicieni care spun că alegerile trecute i-au fost furate lui Trump.

    Podhorzer defineşte America modernă roşie şi albastră ca fiind statele în care fiecare partid a deţinut controlul unificat asupra guvernanţei şi legislativului statal în ultimii ani. După acest criteriu, există 25 de state roşii, 17 state albastre şi opt state violete, unde controlul asupra guvernului a fost de obicei împărţit. Măsurată astfel, naţiunea roşie găzduieşte o parte mai mare din populaţia eligibilă pentru vot a ţării (45% faţă de 39%), dar naţiunea albastră contribuie mai mult la Produsul Naţional Brut total al SUA: 46% faţă de 40%. Pe cont propriu, naţiunea albastră ar fi a doua cea mai mare economie a lumii, după China. Naţiunea roşie va ocupa locul trei. Diferenţa dintre roşu şi albastru, susţine Podhorzer, „împuterniceşte” cele 10 state violete (dacă includeţi Arizona şi Georgia) să „decidă care dintre valorile celor două naţiuni superputere, Albastră sau Roşie, vor prevala” la alegerile prezidenţiale şi pentru Congres. Iar acest lucru face ca ţara să se clatine încontinu pe o muchie de cuţit: marja de vot combinată pentru oricare dintre partide în acele state violete nu a fost mai mare de două puncte procentuale în ultimele trei alegeri prezidenţiale. Divergenţa crescândă – şi antagonismul – dintre naţiunea roşie şi naţiunea albastră este o caracteristică definitorie a Americii secolului XXI. Aceasta este o inversare faţă de deceniile de mijloc ale secolului al XX-lea, când tendinţa de bază era către o convergenţă mai mare. Un element al acestei convergenţe a venit prin ceea ce jurnaliştii numesc „revoluţia drepturilor”. Aceasta a fost o succesiune de acţiuni ale Congresului şi Curţii Supreme, mai ales începând din anii 1960, care au întărit drepturile cetăţeneşti la nivel naţional şi au redus capacitatea statelor de a restrânge aceste drepturi. (Momentele cheie ale acelei revoluţii au inclus adoptarea legilor privind drepturile civile şi drepturile de vot şi deciziile Curţii Supreme de anulare a interdicţiilor de stat privind contracepţia, căsătoria interrasială, avortul şi, mult mai târziu, interdicţiile împotriva relaţiilor intime şi căsătoriei între persoane de acelaşi sex.) În acelaşi timp, diferenţele regionale au fost moderate de valuri de invesiţii naţionale, inclusiv cheltuielile programului New Deal pentru electrificarea rurală, sprijinirea sectorului agricol şi securitate socială din anii 1930 şi programele Great Society care au oferit ajutor federal pentru 12.000 de şcoli şi instituţii de învăţământ superior, precum şi Medicare şi Medicaid. Impactul acestor investiţii (precum şi cheltuielile masive pentru apărare în ambele perioade) asupra statelor care au cheltuit în trecut puţin pentru serviciile publice şi dezvoltarea economică a contribuit la reducerea constantă a decalajului de venit pe cap de locuitor dintre statele vechii Confederaţii şi restul ţării din anii 1930 până în 1980. Totuşi, acest progres s-a oprit după 1980, iar decalajul a rămas aproape neschimbat în următoarele trei decenii. Din 2008, calculează Podhorzer, statele sudice din inima naţiunii roşii au rămas din nou în urma naţiunii albastre la venitul pe cap de locuitor.

    Jake Grumbach, un politolog de la Universitatea din Washington, care studiază diferenţele dintre state, spune că statele roşii, ca grup, rămân în urma statelor albastre în ceea ce priveşte o gamă largă de rezultate economice şi sociale  inclusiv productivitatea economică, venitul gopsodăriei, speranţa de viaţă şi „moarte din disperare” din cauza opioidelor şi alcoolismului. Apărătorii modelului de stat roşu pot indica alte măsuri care arată acele locuri într-o lumină mai favorabilă. Locuinţele sunt adesea mai accesibile în statele roşii; parţial din acest motiv, lipsa adăpostului a devenit endemică în multe oraşe albastre mari. Taxele din statele roşii sunt în general mai mici decât ân zonele albastre. Multe state roşii au înregistrat o creştere robustă a numărului locurilor de muncă (deşi acestea s-au concentrat puternic în zonele metropolitane cu tentă albastră). Şi statele roşii de peste Centura Soarelui (regiunea Sud şi Sud-Est) au printre cele mai rapide creşteri de populaţie din ţară. Dar povestea principală rămâne că statele albastre beneficiază mai mult pe măsură ce naţiunea trece la o economie informaţională de înaltă productivitate, specifică secolului XXI, iar statele roşii (în afară de principalele lor centre metropolitane care participă la acea economie) suferă deoarece industriile puternice ale secolul al XX-lea  agricultura, producţia şi extracţia de combustibili fosili  sunt în declin.

    Produsul intern brut pe persoană şi venitul mediu al gospodăriei sunt acum cu peste 25% mai mari în America albastră decât în America roşie, conform calculelor lui Podhorzer. Ponderea copiilor aflaţi în sărăcie este cu peste 20% mai mică în zona albastră decât în cea roşie, iar ponderea familiilor care lucrează şi au venituri sub pragul sărăciei este cu aproape 40% mai mică. Rezultatele din sănătate sunt şi ele divergente. Decesele datorate atacurilor sau accidentelor cu arme sunt aproape de două ori mai mari ca număr pe cap de locuitor în statele roşii decât în cele albastre, ca şi rata mortalităţii materne. Rata de vaccinare COVID este cu aproximativ 20% mai mare în America albastră, iar rata de deces cauzat de COVID pe cap de locuitor este cu aproximativ 20% mai mare în secţiunea roşie. Speranţa de viaţă este cu aproape trei ani mai mare în statele albastre (80,1 ani) decât în cele roşii (77,4).

    Cheltuielile pe cap de locuitor pentru învăţământul primar şi secundar sunt cu aproape 50% mai mari în statele albastre, comparativ cu cele roşii. Toate statele albastre au stabilit un salariu minim mai mare decât nivelul federal de 7,25 dolari, în timp ce doar o treime dintre cetăţenii Americii roşii trăiesc în state care au făcut acest lucru. Legile care garantează dreptul la muncă sunt comune în statele roşii şi inexistente în zona albastră, astfel că acestea din urmă au o pondere mult mai mare de angajaţi sindicalizaţi decât primele. Fluxul de legi social conservatoare pe care statele roşii le-au adoptat începând cu 2021, pe probleme precum avortul, discuţii în clasa de şcoală pe teme de rasă, gen şi orientare sexuală, drepturile LGBTQ, extinde această scindare. Niciun stat controlat de democraţi nu a adoptat vreo astfel de măsură. Pentru Podhorzer, separarea din ce în ce mai mare înseamnă că diferenţele din fundaţia care datează de la întemeierea ţării reapar la suprafaţă. Şi un element esenţial al acestui lucru, susţine el, este revenirea a ceea ce el numeşte „partidul unic la putere în naţiunea roşie”. Întrebarea de bază pe care o ridică analiza lui Podhorzer este cum vor funcţiona Statele Unite cu două naţiuni care se îndepărtează atât de mult. Istoria oferă două modele. În timpul celor şapte decenii de segregare sub legile Jim Crow, din anii 1890 până în anii 1960, obiectivul principal al statelor sudice din centrul Americii roşii a fost defensiv: au lucrat neobosit pentru a preveni interferenţa federală cu segregarea încurajată de stat, dar nu au căutat să impună aceasta asupra statelor din afara regiunii. Prin contrast, în ultimii ani dinaintea Războiului Civil, orientarea politică a Sudului a fost ofensivă: prin tribunale şi în Congres, scopul principal a fost de a autoriza extinderea sclaviei în mai multe teritorii şi state. În loc să protejeze doar sclavia în interiorul graniţelor lor, statele sudice au căutat să controleze politica federală pentru a-şi impune viziunea într-o parte mai mare a ţării, inclusiv până la punctul de a aboli interdicţiile împotriva sclaviei în statele libere. Pare puţin probabil ca republicanii din epoca lui Trump care implementează priorităţile politice ale coaliţiei lor preponderent albe şi creştine în statele roşii să se mulţumească doar cu  stabilirea regulilor în zonele pe care le controlează. Podhorzer, la fel ca alţii, consideră că obiectivul pe termen lung al mişcării MAGA este de a înclina regulile electorale în suficiente state astfel încât să facă câştigarea Congresului sau a Casei Albe aproape imposibilă pentru democraţi. Apoi, cu sprijinul majorităţii desemnate de ei la Curtea Supremă, republicanii ar putea impune valorile şi programele statului roşu la nivel naţional, chiar dacă majoritatea americanilor li se opun.  Modelul Trump, cu alte cuvinte, este mai mult Sudul în 1850 decât Sudul în 1950. Asta nu înseamnă că americanii sunt condamnaţi să se lupte din nou între ei, aşa cum au făcut-o după anii 1850. Dar înseamnă că anii 2020 ar putea aduce cele mai mari ameninţări la adresa stabilităţii ţării de după acei ani întunecaţi şi tumultuoşi.  

  • O nouă forţă geopolitică se naşte în deşerturile arabe, ajutată de războiul lui Putin

    Când Europa se luptă cu o criză de energie şi a preţurilor ener¬gi¬ei care o va duce cel mai pro¬babil în recesiune, statele pro¬du¬cătoare de petrol şi gaze din Golf se scaldă în bani şi se bucură de creşteri economice cum avea China în zilele ei bune.

    Toţi ochii sunt pe aceste ţări arabe pentru că de ele depind prezentul şi viitorul energiei în Europa, scrie revista germană Spiegel. Iar influenţa lor creşte şi în alte sectoare, ceea ce aduce în prim-plan o problemă: conducătorii statelor din Golf sunt consideraţi ca fiind au¬to-ritari, regi şi şeici pentru care valorile de¬mocratice şi libertăţile occidentale contează prea puţin.
    Campionatul Mondial de Fotbal este unul dintre cele mai urmărite evenimente sportive. Câştigarea concursului pentru organizarea ediţiei de anul acesta de către Qatar a fost întâmpinată încă de la început cu critici care n-au încetat nici până acum, când mai sunt câteva zile până primul fluier pentru înce¬pe¬rea primului meci. Există acuzaţii de corupţie, bogăţiile Qatarului înlesnind suspiciunile că acestă ţară şi-a cumpărat dreptul de or¬ganizare.

    De asemenea, există acuzaţii că pre¬gătirile pentru eveniment s-au făcut cu muncitori, mai ales străini, care au lucrat în con¬diţii apropiate de sclava¬gism. Mulţi dintre ei au mu¬rit în accidente de mun¬că. Merită un astfel de preţ? Stadioane noi, strălucitoare, care au cos¬tat peste 6,5 miliarde de dolari sunt gata şi-i aş¬teaptă pe fanii fotbalului.
    Cinci din cele opt stadioane pe care se va juca sunt deservite de un sistem de metrou fără manipulant care a costat şi el 36 de miliarde de dolari. Cam¬pionatul Mondial de Fotbal din Qatar este cel mai scump din istoria competiţiei.
    Cheltuielile cu infrastructura necesară acestuia sunt estimate la 230-300 de miliarde de dolari. Spre comparaţie, Cupa Mondială din Brazilia a costat „doar“ 11,5 miliarde de dolari. Cam aceasta este puterea financiară a ţărilor din Golf.
    Fondurile suverane de investiţii alte celor şase state din regiune valorează împreună 4.000 de miliarde de dolari şi au investiţii în orice şi peste tot în lume, de la companii ger¬mane precum VW, Porsche şi RWE la echipe de fotbal, de Formula 1 şi ligi de golf profe¬sionist. Arabia Saudită are propriul program spaţial şi îşi construieşte un centru de cer¬cetare a hidrogenului, energia viitorului.
    OMV, compania care până nu demult domina în sectorul energetic central şi est-euro¬pean, are printre acţionarii principali (25% din acţi¬uni) compania Mubadala Petroleum and Petro¬che-micals din Abu Dhabi, o sursă de bani inepuizabilă şi fără de care nu poate lua decizii.
    Colosul de petrol şi gaze polonez de stat PKN Orlen a ce¬dat către Aramco, compania naţio-nală de petrol a Arabiei Saudite, o parte din rafinăria de la Gdansk. În schimb, Aramco va acoperi până la 45% din nevoie de petrol a Orlen, care se îndepărtează astfel de com-bustibilul rusesc. Pentru statele din Golf, criza de energie europeană este o oportunitate. 3.500 de miliarde de dolari vor intra în cufe¬rele lor în următorii cinci ani dacă preţurile petrolului şi gazelor naturale rămân la nive¬lurile ridicate din prezent – un cadou din partea preşedintelui Rusiei Vladimir Putin, comentează Spiegel.
    Pentru că Europa nu mai este interesată să importe energie rusească, petrolul din Ara¬bia Saudită şi gazele naturale din Qatar au devenit marfă preţioasă pe care o vor europenii indiferent de preţ. Astăzi pare clar că statele din Golf vor juca un rol principal în noua ordine mondială, în prezent în faza de aşezare. Qatar şi Iran au cele mai mari rezerve de gaze din lume, iar Arabia Saudită este întrecută doar de Venezuela la rezerve dovedite de petrol.

  • Germanii s-au săturat de ”bătaia de joc”: Zeci de proteste se desfăşoară în estul ţării. Cetăţenii cer autorităţilor să ia măsuri impotriva inflaţiei, a războiului şi a pagubelor generate de pandemia de Covid

    Timp de mai multe săptămâni, în fiecare luni seara – o aluzie la protestele regulate din anii 1980 împotriva regimului comunist, care au avut loc la Leipzig – o serie îngrijorătoare de mitinguri s-au desfăşurat în zeci de oraşe din estul Germaniei, scrie Financial Times.

    “Vă rugăm să nu provocaţi poliţia şi reţineţi că steagurile ruseşti sau semnele care arată susţinerea pentru forţele armate ale Rusiei nu sunt binevenite!”, a declarat un organizator prin difuzoare la evenimentul din această lună.

    “Germania serveşte ca marionetă exclusiv intereselor americane şi ale NATO”, a avertizat primul orator în faţa mulţimii de câteva sute de persoane, un amestec de studenţi, familii de toate vârstele şi pensionari. Unii purtau bannere pentru stânga germană, alţii steaguri pentru pace, iar alţii pancarte confecţionate în casă care făceau paralele complexe între războiul de nouă luni din Ucraina şi pandemia de coronavirus. În timp ce retorica antiamericană se înălţa, mulţimea a aplaudat, a huiduit şi a fluierat.

    “Politica de embargo împotriva Rusiei a eşuat complet şi este îndreptată în mod catastrofal împotriva noastră”, a continuat vorbitorul, invocând Holocaustul şi declarând războiul din Ucraina un “paradis” pentru “magnaţi, companii de armament şi profitori”.

    La majoritatea protestelor au participat câteva sute de persoane. Dar, la fel ca in cazul mitingurilor similare din alte părţi ale Europei Centrale şi de Est, ele indică o tendinţă îngrijorătoare pentru curentul politic dominant din regiune.

    În Germania, unele proteste au fost organizate de stânga radicală, iar altele de dreapta populistă, într-un semn al modului în care o criză economică din ce în ce mai profundă, o moştenire istorică conflictuală şi o relaţie complexă cu Rusia dizolvă rivalităţile politice tradiţionale, provocând naşterea unor noi mişcări.

    În Leipzig, cel mai mare oraş din estul Germaniei după Berlin, stânga şi dreapta s-au trezit adesea protestând împreună în Augustusplatz, separate doar de un tramvai.

    “Vrem ca NATO să nu mai creeze un conflict între Germania şi Rusia, între Ucraina şi Rusia”, a declarat Sabine Kunze, o pensionară prezentă la miting. Ea strângea o pancartă de carton maro pe care scria: “Pace cu Rusia”.

    “Vrem preţuri normalizate la gaz şi electricitate”, a adăugat ea, derulând o listă de nemulţumiri. “Nu mă deranjează să vorbesc cu voi, pentru că oamenii trebuie să înţeleagă că nu suntem nazişti”, a adăugat ea. “Noi vrem pace”.

    David, un şomer în vârstă de 30 de ani din Brandenburg, a purtat o fotografie de carton a cancelarului Olaf Scholz: “Jumping Jack”, scria pe ea, cu “Războiul lui Biden” imprimat pe verso.

    “Germanii obişnuiţi plătesc pentru că America vrea să intervină în Rusia”, a spus el, adăugând că facturile cresc şi şansele de a obţine un loc de muncă scad.

    La mitingurile organizate în alte părţi din estul Germaniei în ultimele două luni, mesajele au fost izbitor de asemănătoare, indiferent de culoarea politică.

    “Securitate energetică şi protecţie împotriva inflaţiei – ţara noastră mai întâi!”, au fost mesajele scrise pe pancarte în cadrul unei adunări organizate în octombrie la Berlin de Alternative für Deutschland, partidul populist de dreapta. Unii protestatari au fluturat steaguri ruseşti.

    O dezvăluire parlamentară recentă a serviciilor de securitate germane a enumerat sloganurile de campanie de la 23 de mitinguri organizate în septembrie de către saxonii liberi de extremă dreapta. Printre acestea se numărau: “Nordstream 2, deschideţi-l imediat!”; “Comunitate, nu divizare!” şi “Opriţi inflaţia, războiul şi nebunia pandemiei!”.

    “O mulţime de nemulţumiri diferite se contopesc – foarte periculos de mult în termeni democratici – în aceste proteste, în special în estul Germaniei”, a declarat profesorul Hajo Funke, politolog la Universitatea Liberă din Berlin.

    A fost remarcabil modul în care sentimentele anti-război au fost canalizate de mişcările populiste care s-au stabilit în opoziţie faţă de restricţiile impuse în timpul pandemiei, a adăugat el.

    Cu toate acestea, a spus el, răspândirea lor a fost încetinită de măsurile eficiente luate de guvernul federal german pentru a ajuta consumatorii şi întreprinderile să facă faţă impactului războiului.

  • Ruşii de rând nu mai înţeleg nimic din războiul furibund al lui Putin împotriva Ucrainei, pe care îl pierde cu preţul a zeci de mii de morţi. ”Toată lumea este nervoasă. Toată lumea este deprimată. Nimeni nu înţelege nimic, nici măcar militarii”

    Într-o după-amiază înzăpezită din Moscova, săptămâna aceasta, un şuvoi de oameni a intrat într-o sală vastă de sub zidurile Kremlinului, trecând pe lângă poliţia antidistrugere înarmată, pentru a vedea o expoziţie despre ceea ce Rusia încă descrie ca fiind o “operaţiune militară specială” în Ucraina după nouă luni de război.

    Între imagini cu oraşe ucrainene bombardate şi cadavrele însângerate ale civililor prezentaţi ca victime eroice ale conflictului, vizitatorilor le este prezentat un videoclip triumfător despre recenta anexare de către Rusia a patru regiuni ucrainene.

    Numai că, de la deschiderea expoziţiei la începutul acestei luni, Rusia s-a retras din capitala uneia dintre ele, Kherson, lăsând în urmă panouri publicitare care proclamă “Rusia este aici pentru totdeauna”. Oraşul căzuse sub ocupaţie rusă în martie, în primele zile ale invaziei pe scară largă a lui Vladimir Putin.

    Afişajul de propagandă a lăsat-o pe Katya, o profesoară moscovită de vârstă mijlocie, care a adus cu ea un grup de elevi de 11 ani, cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Ea a spus că s-a întrebat pentru ce au fost toate victimele.

    “Nimeni nu înţelege nimic”, a spus ea în timp ce părăsea sala de expoziţie. “Mai întâi am venit până la Kiev, apoi am plecat – şi câţi oameni au fost ucişi? Apoi am cucerit Khersonul, iar apoi l-am părăsit din nou. Şi câţi oameni au fost ucişi?”

    “Chiar şi militarii”, a spus ea, referindu-se la veteranii războaielor ruseşti anterioare din familia ei, “ştiu cum funcţionează războiul. Dar nici măcar ei nu înţeleg această strategie”.

    Pentru mulţi la Moscova, retragerea din Kherson a semănat confuzie şi a ridicat întrebări cu privire la costurile războiului pentru Rusia. Mai presus de toate, vestea s-a adăugat la anxietatea generală, care mocneşte înăbuşit, pe care oamenii o simt de la sfârşitul lunii septembrie, când Putin a anunţat un proiect militar şi a adus războiul direct în casele ruşilor pentru prima dată.

    “Toată lumea este într-o stare instabilă, nervoasă, anxioasă”, a spus Katya despre prietenii, colegii şi familia ei. “Toată lumea este deprimată”.

    Deşi viaţa continuă cam ca întotdeauna în Moscova, cu cafenele şi restaurante pline de viaţă, cel mai recent sondaj al institutului de sondaje independent Levada Centre, publicat luna trecută, a arătat că 88% dintre oameni sunt “îngrijoraţi” sau “foarte îngrijoraţi” de evoluţiile din Ucraina. Doar 36% dintre ruşi au declarat că sunt de părere că ţara ar trebui să continue lupta, în timp ce majoritatea consideră că este timpul pentru discuţii de pace.

    Cu toate acestea, dacă ruşii sunt din ce în ce mai îngrijoraţi de război, se pare că nu simt prea mult ataşament faţă de teritoriile nou ocupate, pe care Moscova le-a anexat cu mare fanfară după ce a organizat acolo referendumuri false. Prin urmare, mulţi au reacţionat cu indiferenţă la pierderea unui loc precum Kherson.

  • Companiile din SUA şi Europa, forţate să majoreze salariile sub presiunea inflaţiei, a războiului pentru talente şi a ameninţării cu greve

    În SUA, companiile intenţionează să majoreze salariile cu 4,6% pentru anul viitor, în creştere faţă de estimările anterioare şi peste bugetul din acest an, pe fondul competiţiei pentru talente, scrie Bloomberg.

    Majorările salariale din SUA vor atinge cel mai ridicat nivel din 2007, relevă un sondaj realizat de Willis Towers Watson, şi se vor situa peste creşterile de 4,2% din acest an. Un sondaj similar al WTW realizat la începutul anului anticipa o majorare de doar 4,1% pentru 2023.

    Şapte din zece companii au chel­tuit mai mult decât îşi planificaseră pe ajustări de plăţi în ultimul an. An­gajatorii sunt nevoiţi să-şi recalibreze rapid bugetele de plăţi pentru anul viitor din perspectiva inflaţiei în continuare ridicate, a pieţei muncii aflate sub presiune şi a economiei în răcire.

    În Germania, cel mai mare sindicat al ţării şi angajatorii s-au pus de acord cu privire la două runde de majorări salariale pentru angajaţii din industrie, evitând ameninţarea cu greve din cea mai mare economie euro­peană.

    Sindicatul IG Metall a anunţat că salariile vor fi majo­rate cu 5,2% în 2023 şi cu 3,3% în 2024 pentru a compensa creşterea dra­ma­tică a costurilor de trai. Acordul reprezintă o majo­rare cu 8,5% a sala­riilor, a precizat sindicatul.

    Acordul „nu va fi suficient pentru a compensa în întregime declinul puterii de cumpărare provocat de creşterea inflaţiei, dar va atenua durerea“, arată Carsten Brzeski, economist, ING.

    Sunt acordate de asemenea bonusuri de 3.000 de euro neimpozabile pentru contracararea presiunilor inflaţioniste.

    Din ce în ce mai multe companii europene plătesc astfel de bonusuri. Recent, UniCredit a anunţat că va acorda un bonus de 2.500 de euro angajaţilor din Germania. Commerzbank va plăti un bonus de 2.000 de euro menit să compenseze inflaţia.  Deutsche Bank a anunţat un bonus de 1.500 de euro pentru 2022, urmând să analizeze plăţi similare pentru anul viitor.

    Airbus plăteşte de asemenea un bonus de 1.490 de euro angajaţilor pentru ca aceştia să poată face faţă inflaţiei.

    În Cehia, un sondaj recent realizat de compania de consultanţă RSM arată că 39% dintre companii intenţionează să crească în continuare salariile până la sfârşitul acestui an, notează Czech Radio.

    Întrebaţi cât de mari vor fi majorările, 14% dintre companiile chestionate au indicat 2% până la 5%. Între timp, 7% dintre acestea au declarat că nu au în plan nicio majorare pentru anul acesta sau anul viitor.

    Inflaţia din Cehia s-a situat la 15,1% în octombrie.

  • A început războiul dintre China şi SUA pentru cea mai preţioasă resursă pentru economia viitorului, după forţa de muncă umană

    Nimeni n-avea nicio îndoială de ce va aduce cel de-al 20-lea congres naţional al Partidului Comunist: un preşedinte Xi cu puteri cum n-a mai avut niciun alt conducător al Chinei moderne şi o conducere mai radicală. Aşa că Washingtonul a hotărât că acesta este cel mai bun moment pentru a declara război Beijingului. Este vorba de războiul cipurilor, cea mai preţioasă resursă pentru economia viitorului, după forţa de muncă umană. Este o bătălie pentru dominaţie în tehnologie, dar şi supremaţie militară când armele devin tot mai sofisticate şi inteligente.

    Fiecare parte are perspectiva ei asupra acestui război. Europa este parte pentru că este prinsă la mijloc, dependentă de comerţul cu China, de siguranţa militară pe care o oferă SUA şi de microcipurile exportate de cele două superputeri. Ce va face în continuare depinde de cât de departe sunt dispuşi americanii să meargă şi de care va fi răspunsul  lui Xi Jinping. Keyu Jin este un economist chinez care predă la Londra şi autor al cărţii „Noul ghid al Chinei: Dincolo de socialism şi capitalism”. Într-o opinie publicată de The New York Times, el încearcă să arate cum luptă China în bătălia semiconductorilor cu America.

    Răspunsul chinez la agresivitatea afişată de americani prin faţa Partidului Comunist este sfidarea, scrie Jin. Decizia din octombrie a preşedintelui Biden de a impune controale ample la export, menite să blocheze accesul Chinei la semiconductori avansaţi, a venit într-un moment simbolic. A fost anunţată cu câteva zile înainte de congresul Partidului – şi a creat un sentiment de urgenţă naţională, a decis prioritizarea securităţii în faţa economiei şi s-a concentrat pe ameninţările care se profilează: o schimbare tectonică în geopolitică, un război tehnologic şi o pandemie de durată.

    În timpul discursului său în faţa congresului naţional, Xi Jinping, căruia i s-a acordat al treilea mandat de lider comunist al ţării, a menţionat „tehnologie” de 40 de ori, a promis că va „câştiga bătălia pentru tehnologiile de bază esenţiale” şi a subliniat nevoia de inovaţie şi de autosuficienţă tehnologică.

    China s-a străduit de-a lungul anilor să ajungă din urmă Statele Unite la tehnologii avansate, iar Beijingul a stabilit un program ambiţios „Made in China 2025” în 2015, axat pe reorientarea industriilor pentru a concura în domeniul automatizărilor, microcipurilor şi maşinilor autonome.

    Concurenţa şi conflictul cu Statele Unite au dus la ascensiunea tehnonaţionalismului în China. Sancţiunile preşedintelui Donald Trump impuse corporaţiilor tehnologice chinezeşti precum Huawei au alimentat primul val de tehno-naţionalism din ţară. Controalele la export ale preşedintelui Biden şi adăugarea altor companii chinezeşti la o listă de entităţi sancţionate au întărit hotărârea Beijingului de a reduce decalajul la know-how tehnologic faţă de America.

    Şi pentru prima dată, Congresul Partidului Comunist a adăugat o categorie la priorităţile sale principale: „ke jiao xing guo”, ceea ce înseamnă o mare putere susţinută de tehnologie, ştiinţă şi educaţie. Ştiinţa şi tehnologia se află acum în centrul dezvoltării Chinei, iar autosuficienţa a devenit un imperativ naţional.

    La o zi după controalele de export ale preşedintelui Biden, guvernul local din Shenzhen, principalul centru tehnologic al Chinei, a elaborat un plan ambiţios de a accelera progresele industriei semiconductorilor, susţinut de o gamă de stimulente financiare detaliate, politici fiscale preferenţiale, subvenţii pentru cercetare şi dezvoltare şi programe de orientare a oamenilor pricepuţi spre întreprinderi din întregul ecosistem.

    Şocul loviturii grele aduse multor companii de semiconductori – designeri de cipuri, fabricile uriaşe în care se produc cipurile pentru diferite companii – s-ar putea extinde şi la alte industrii care se bazează pe cipuri avansate, inclusiv la producătorii de vehicule autonome şi de inteligenţă artificială.

    Circa 30% din veniturile companiilor americane de semiconductori provin din vânzările către China, care a importat cipuri în valoare de peste 400 de miliarde de dolari în 2021. China va trebui să se bazeze acum pe producătorii autohtoni, aşteptaţi să satisfacă aproximativ 70% din cererea pieţei până în 2025.

    Concurenţa şi conflictul cu Statele Unite au dus la ascensiunea tehnonaţionalismului în China. Sancţiunile preşedintelui Donald Trump impuse corporaţiilor tehnologice chinezeŞTI precum Huawei au alimentat primul val de tehnonaţionalism din ţară. Controalele la export ale preşedintelui Biden şi adăugarea altor companii chinezeŞTI la o listă de entităţi sancţionate au întărit hotărârea Beijingului de a reduce decalajul la know-how tehnologic faţă de America.

    Pentru a face faţă acestei provocări, China se îndreaptă către cea mai puternică formă de tehnonaţionalism, juguo tizhi sau implicarea „întregii naţiuni”, prin care toate resursele naţionale sunt mobilizate pentru a atinge un obiectiv strategic. A fost folosită în trecut pentru a câştiga medalii de aur la olimpiade, dar acum este reorientată către tehnologii de bază precum informaţiile cuantice şi biotehnologia.

    China face pariuri mari fără a aştepta profituri imediate. Un torent de resurse a ajuns deja în sectoarele de vârf: China a investit până la 11 miliarde de dolari în dezvoltarea calculului cuantic între 2009 şi 2011, comparativ cu 3 miliarde de dolari în Statele Unite. Marele Fond pentru semiconductori condus de guvern a canalizat aproape 1.000 de miliarde de yuani (aproximativ 137 de miliarde de dolari) în finanţare privată şi publică spre industrie.

    Chiar şi banca centrală a introdus împrumuturi speciale cu dobândă scăzută de 200 de miliarde de yuani (aproape 30 de miliarde de dolari) pentru companiile de tehnologie de vârf. Sute de laboratoare naţionale pentru cele mai avansate cercetări sunt înfiinţate pentru a da impulsul decisiv industriei. Cu siguranţă vor urma mai multe în mijlocul unui război tehnologic.

    Va fi oare abordarea chinezească, cu statul dând comenzile – care a funcţionat foarte bine pentru industrializarea ţării – la fel de eficientă pentru revoluţia inovaţiei? Statul poate veni cu infrastructura şi poate coordona lanţurile de aprovizionare, dar poate alege câştigători în tehnologie?

    Până acum, abordarea cu statul la conducere pentru dezvoltarea inovaţiei tehnologice a avut succes, dar a fost şi incredibil de costisitoare. China concurează acum de la egal la egal cu America la cuantum computing şi este lider în unele zone. Semiconductor Manufacturing International Corporation, cel mai mare producător de cipuri din China, a început să livreze cipuri de şapte nanometri, cele mai noi, în ciuda sancţiunilor americane; Yangtze Memory Technologies Corporation, un producător de cipuri de memorie deţinut de stat, era pe cale să devină furnizor pentru iPhone-urile Apple înainte de embargo. Ambele companii au beneficiat de miliarde de dolari în finanţare şi sprijin de la stat.

    O mutare făcută recent de Beijing este de a oferi sistemului juguo un nou aspect – o abordare cu măsură, mai inteligentă, care valorifică puterea sectorului privat şi a mecanismelor pieţei. În timp ce statul va continua să joace rolul cheie de a mobiliza cantităţi mari de finanţare pentru investiţii de durată, complexe şi incerte, va fi lăsat la latitudinea pieţei şi a întreprinderilor să determine ce tehnologii sunt realizate, cum să le realizeze şi unde se duc resursele.

    Guvernele provinciale, cum ar fi cel al Shenzhen, se asigură că nicio barieră nu este prea mare pentru antreprenorii promiţători: făcând presiuni asupra autorităţilor de reglementare pentru o cale rapidă către IPO, finanţare de stat şi chiar locuri de muncă pentru partenerii lor de viaţă. Însă stabilirea unor limite pentru implicare – cum ar fi plafoanele la participaţia pe care o pot lua sau amploarea subvenţiilor financiare – are ca scop reducerea risipei, a corupţiei şi a suprapunerilor.

    China face pariuri mari fără a aştepta profituri imediate. Un torent de resurse a ajuns deja în sectoarele de vârf: China a investit până la 11 miliarde de dolari în dezvoltarea calculului cuantic între 2009 şi 2011, comparativ cu 3 miliarde de dolari în Statele Unite. Marele Fond pentru semiconductori condus de guvern a canalizat aproape 1.000 de miliarde de yuani (aproximativ 137 de miliarde de dolari) în finanţare privată şi publică spre industrie.

    În spatele perfecţionării în tehnologiile critice se află pieţele, banii şi talentul. Pieţele chinezeşti sunt pregătite pentru marea revoluţie a inovaţiei: consumatorii sunt mai sofisticaţi şi solicită o calitate mai bună. Doar companiile cu tehnologii mai bune pot câştiga.

    Maturizarea economică înseamnă că au fost culese fructele de jos şi că resursele financiare vor curge spre zone mai incerte, cu profituri mai mari. Nu este o coincidenţă că anul trecut veniturile interne ale industriei semiconductorilor din China au depăşit 157 de miliarde de dolari, cu 19 dintre cele 20 de companii de semiconductori cu cea mai rapidă creştere la nivel global fiind chinezeşti.

    Dar talentul şi cercetarea de bază rămân punctele slabe ale Chinei. Asociaţia chineză a industriei semiconductorilor a estimat că va exista un deficit de 300.000 de experţi în industrie până în 2025. Anul trecut, industria care a înregistrat cea mai mare creştere a salariilor a fost cea a semiconductorilor. Cercetarea fundamentală, baza tehnologiilor de ultimă oră, este în mod semnificativ în urmă. Dar China creşte rapid bugetul de stat pentru ştiinţă. Şi în timp ce sistemul juguo foloseşte puterea publică şi privată aşa cum nimeni altcineva din lume nu o face, eficienţa este de obicei mai mare atunci când costurile nu sunt o problemă. Sistemul ar putea fi esenţial pentru programele spaţiale şi, poate, util pentru construirea de echipamente complexe şi la scară largă – chiar şi la multipli faţă de costul normal.

    Acest lucru ar putea salva China de la incapacitatea totală atunci când i se taie accesul la tehnologiile internaţionale, dar nu este atât de util în fabricarea de cipuri avansate pentru produsele de consum final, unde competitivitatea costurilor şi volumul sunt vitale. În aceste zone, China poate fi cu 10 ani sau mai mult în urmă faţă de Statele Unite. Tehnonaţionalismul poate accelera rata de convergenţă, dar este puţin probabil să acopere decalajul cu un tren rapid. Tehnologiile de bază necesită timp pentru a se dezvolta – ani de învăţare şi cunoştinţe cumulate.

    China are un motto de „depăşire în curbă”, ceea ce înseamnă depăşirea în zonele în care alţii nu au niciun avantaj latent. Germanii excelează în fabricarea de maşini tradiţionale, dar China are un impuls semnificativ în dezvoltarea de vehicule electrice, energie regenerabilă şi materiale noi. În acelaşi timp, pariază pe noi direcţii pentru semiconductori. Tehnicile avansate de împachetare fac ca cipurile cu noduri de procesare low-end să funcţioneze la fel ca cele high-end. Materialele pentru cipuri precum siliciul pot fi schimbate cu altele de generaţie nouă.

    Planul cincinal al Partidului Comunist se bazează pe consolidarea producţiei şi a calităţii. O financiarizare în stil american şi o economie orientată spre servicii nu este ceea ce conducerea chineză crede că poate asigura puterea şi securitatea naţională. China vrea să devină o Germanie mai mare, mai inteligentă, una cu capacitate industrială, valorificând inteligenţa artificială, comunicaţiile de ultimă generaţie şi robotica.

    China îşi pune acum la încercare sistemul juguo. Nu este doar o cursă pentru supremaţia tehnologică, ci şi competiţia finală între două sisteme radical diferite. 

  • Premierul englez Rishi Sunak afirmă că Rusia trebuie „să iasă din Ucraina şi să pună capăt războiului barbar”, în timp ce îi confruntă pe oficialii preşedintelui rus Vladimir Putin, la Summit-ul G20

    Rishi Sunak a declarat că Rusia trebuie „să iasă din Ucraina şi să pună capăt acestui război barbar”, confruntându-se cu oficialii lui Vladimir Putin la Summit-ul G20.

    Premierul a făcut aceste comentarii în prima sesiune de marţi, criticând absenţa preşedintelui rus la discuţiile de pe insula indoneziană Bali.

    „Este notabil că Putin nu s-a simţit capabil să ni se alăture aici”, a spus el. „Poate că dacă ar fi făcut-o, am fi putut continua să rezolvăm lucrurile. Pentru că cea mai mare diferenţă pe care oricine ar putea să o facă este ca Rusia să iasă din Ucraina şi să pună capăt acestui război barbar. Marea Britanie respinge această agresiune. Vom susţine Ucraina atât timp cât va fi nevoie”, a spus Sunak, potrivit Sky News.

    Vladimir Putin nu participă la discuţii, Kremlinul dând vina pe programul încărcat al preşedintelui rus, dar observatorii spun că oficialii încearcă să-l protejeze de condamnarea la care ar fi supus de liderii mondiali.

    De asemenea, Sunak a reproşat Rusiei invazia, spunând că „ţările nu ar trebui să-şi invadeze vecinii”.

    „Este foarte simplu – ţările nu ar trebui să îşi invadeze vecinii, nu ar trebui să atace infrastructura civilă şi populaţiile civile şi nu ar trebui să ameninţe cu escaladarea nucleară”, a spus el. „Cu siguranţă că acestea sunt lucruri asupra cărora putem fi cu toţii de acord”.

    Premierul englez s-a întâlnit cu liderii celor mai mari 19 economii ale lumii în Bali – prima reuniune din istoria de 15 ani a grupului care a avut loc în umbra unui război european major, instigat de unul dintre membrii săi.

    Sunak se va folosi de Summit pentru a face presiuni asupra celor mai puternice economii ale lumii să facă mai mult pentru a-şi reduce dependenţa de exporturile ruseşti, sprijinindu-i în acelaşi timp pe ceilalţi să facă acelaşi lucru.

    De asemenea, el va reitera sprijinul financiar al Marii Britanii pentru Ucraina, spunând că s-a angajat să acorde un ajutor de 4,1 miliarde de lire sterline atunci când era cancelar. Aceasta includea 2,3 miliarde de lire sterline în ajutor militar, în timp ce Sunak va promite să egaleze acest nivel de cheltuieli anul viitor.

    Înainte de întâlnire, el a declarat: „Putin şi reprezentanţii săi nu vor avea niciodată un loc legitim la masă până când nu vor pune capăt războiului lor ilegal din Ucraina”.

    El a continuat: „La G20, regimul lui Putin – care a înăbuşit disidenţa internă şi şi-a fabricat o aparenţă de validitate doar prin violenţă – va auzi corul opoziţiei globale faţă de acţiunile sale”.

    Rusia a invadat Ucraina în urmă cu aproape nouă luni, lăsând restul lumii să se lupte pentru a face faţă consecinţelor, care au inclus creşterea preţurilor la alimente şi energie.

    Multe ţări au rămas ferme, sprijinind Ucraina cu arme şi ajutoare, impunând în acelaşi timp diverse sancţiuni Rusiei.

    Putin l-a trimis pe Serghei Lavrov, ministrul de externe, la discuţii în locul său.

    Săptămâna trecută, Regatul Unit a introdus o legislaţie care să împiedice ţările să folosească serviciile sale maritime pentru a transporta petrol rusesc, cu excepţia cazului în care acesta este achiziţionat sub un plafon de preţ – ceea ce No. 10 a descris ca fiind o „măsură extrem de influentă, având în vedere că Regatul Unit furnizează aproximativ 60% din asigurările maritime globale”.

  • Ucraina: războiul nu-i opreşte pe poştaşi. Pensia şi scrisorile trebuie să ajungă chiar şi pe linia frontului

    Chiar dacă în Ucraina este dus un război modern, cu drone, rachete de precizie, imagini prin satelit şi atacuri cibernetice şi informaţionale, armata de poştaşi, veche de aproape jumătate de secol, continuă să ţină societatea închegată şi să asigure servicii vitale pentru economie.  Maşinile poştei avansează în ritmul ofensivei armatei ucrainene. Pensiile şi scrisorile trebuie livrate, iar acum şi ajutoarele umanitare.

     

    Dubele poştei, unele roase de ani şi rugină, altele noi, toate alb cu galben şi pline până la refuz cu colete, produse alimentare şi saci de bani gonesc acolo unde se poate pe drumurile izolate şi expuse apropiate de linia frontului. În sud, unde trupele ucrainene au declanşat o contraofensivă mult aşteptată pentru recâştigarea oraşului ucrainean Herson, maşinile serviciului poştal de stat al Ucrainei, Ukrpoşta, au rămas o privelişte familiară, dar rară, pentru localnicii epuizaţi de atâtea luni de lupte. „Ne este frică în fiecare zi”, spune Oleksandr Adamtciuk, şofer al Ukrpoşta în vârstă de 52 de ani din Mîkolaiiv, pentru Foreign Policy. „Dar ce poţi face? Îţi faci cruce şi te rogi.” Mulţi colegi de-ai lui poartă acum veste antiglonţ. După aproape opt luni de la invazia Rusiei, Ukrpoşta este una dintre cele mai izbitoare ilustraţii ale transformării Ucrainei într-o societate de război. Alături de concurentul său privat, Nova Poşta, compania controlată de stat a primit iniţial rolul de a-i juta pe ucrainenii care plecau din ţară sau doar fugeau pentru a se pune la adăpost de război. Ukrpoşta a procesat aproximativ 502 tone de colete trimise din Ucraina în Polonia numai în prima jumătate a anului 2022 – în creştere de la doar 34 de tone în total în tot anul 2021. Iar Polonia a primit cei mai mulţi refugiaţi din Ucraina, dar este doar una dintre ţările care au ajutat în felul acesta. Începând din primăvară, decizia Ukrpoşta de a tipări timbre care celebrează rezistenţa Ucrainei împotriva trupelor ruse s-a dovedit un hit de PR care a ridicat moralul cetăţenilor în oraşele bombardate sau din altă parte. Zeci de mii de oameni s-au aliniat la cozi uriaşe pentru a cumpăra timbre cu celebrul soldat ucrainean arătând degetul mijlociu unei nave de război ruseşti sau cu emblematicul tractor ucrainean care trage după el un tanc rusesc distrus.

    Însă în satele din prima linie a frontului din sud, înconjurate vara de câmpuri de floarea-soarelui şi grâu, iar toamna de noroi, brigăzile de femei care conduc oficiile poştale şi şoferii care le ţin aprovizionate joacă un rol mai puţin vizibil – dar nu mai puţin important – în efortul de război al Ucrainei. Aceşti lucrători ajută la menţinerea legăturii cu satele din zonele deţinute de ucraineni, dar izolate de apropierea de zonele de luptă şi de bombardamentele regulate. „Suntem singura companie de stat care operează în aceste sate şi oamenii ne aşteaptă”, a explicat Valentina Matkivska, şefa oficiului poştal din Novîi Buh, un oraş aflat la aproximativ 90 de kilometri nord de Mîkolaiiv şi un punct de plecare pentru maşinile Ukrpoşta care ajung până aproape de linia frontului. Novîi Buh s-a aflat la un moment dat la aproximativ 30 de kilometri de front. De atunci, armata ucraineană a câştigat teren, şi nu puţin.

    Cu mult înainte de război, Ukrpoşta se extinsese deja cu serviciile dincolo de livrarea de colete, transformând reţeaua sa de oficii poştale rurale în mici centre comunitare de unde localnicii pot cumpăra conserve, ulei de floarea soarelui, prăjituri şi dulciuri la preţuri subvenţionate; pot plăti facturile la utilităţi şi, foarte important, acolo primesc lunar pensia.

    „Aceste sate nu au bănci, nu au bancomate, de multe ori nu au magazine şi noi oferim toate acestea. De aceea este atât de important ca serviciile poştale să continue să funcţioneze”, a spus Yegor Kosorukov, şeful Ukrpoşta pentru regiunea Mîkolaiiv. Pe timp de război, cursele regulate ale dubelor Ukrpoşta contribuie la menţinerea unui sentiment de normalitate, uneori fragil, pentru sătenii care s-au trezit brusc trăind într-o zonă de conflict armat.

    A fi poştaş pe linia frontului este o meserie periculoasă, în special într-un război care implică bombardamente nediscriminatorii, distrugerea pe scară largă a infrastructurii civile şi teroare. În Novîi Buh, un atac rusesc cu rachete a devastat o clădire comercială din centrul oraşului pe 29 mai, ucigând o persoană şi, la 100 de metri distanţă, spulberând fiecare fereastră a oficiului poştal pe care îl conduce Matkivska. În toată Ucraina, 15 angajaţi ai Ukrpoşta au fost ucişi şi 14 au fost răniţi de la începutul războiului şi până în septembrie, în timp ce 480 de oficii poştale au fost avariate, iar 50 au fost distruse, potrivit datelor furnizate de Ukrpoşta. Compania a trebuit să se confrunte şi cu o penurie de angajaţi, deoarece multe femei au plecat din ţară cu copiii lor, iar bărbaţii se înrolează în armată. N-au lipsit nici atacurile informatice ruseşti. La biroul regional principal al Ukrpoşta din Mîkolaiiv, doar 70 din cei 330 de oameni care erau angajaţi înainte de război mai lucrează acolo, a explicat Kosorukov.

    În regiunea Mîkolaiiv, responsabilitatea de a transporta mărfurile cu poşta în satele din prima linie a frontului îi revine unui grup de câteva zeci de bărbaţi de vârstă mijlocie şi chiar şi cu mai mulţi ani, care sunt plătiţi cu echivalentul a 200 de dolari pe lună şi conduc dube Citröen noi, dar neblindate. „Ar trebui să fim plătiţi dublu, având în vedere că o rachetă ar putea să cadă peste noi în orice moment”, spune Adamtciuk. „În schimb, salariile au fost reduse de când a început războiul, iar preţurile cresc.” Dar în vremuri de război economia şi societatea se conduc după alte reguli. În ciuda riscurilor, şoferii ca el au continuat să lucreze, găsind puţine alte oportunităţi într-o ţară a cărei economie este devastată de conflict; 80% dintre localnicii din oraşul Mîkolaiiv şi-au pierdut locurile de muncă de la începutul războiului, a declarat primarul Oleksandr Sienkevîci pentru publicaţia ucraineană Zaborona.

    Pentru şoferi, esenţial este să intre şi să iasă rapid din zonele din prima linie. Drumurile din apropierea frontului din sud nu sunt în stare bună şi variază de la asfalt îmbătrânit, spart şi cu gropi adânci, la alei înguste, prăfuite şi macadam. Aceasta înseamnă, de exemplu, că şoferii trebuie să facă o călătorie de 3 ore prin sate pe jumătate pustii şi puncte de control militare singuratice pentru a acoperi cei aproximativ 75 de kilometri de la Novîi Buh la Bereznehuvate, un sat care era, la mijlocul lunii septembrie, la aproximativ 20 de kilometri de front şi supus constant bombardamentelor.

    Livrările către Bereznehuvate se fac de patru ori pe săptămână, deşi situaţia militară în continuă schimbare înseamnă că programul pentru o anumită zi este decis mai degrabă cu o seară înainte decât cu o lună înainte. Când două furgonete au ajuns în sat într-o după-amiază fierbinte de august, exploziile se auzeau mult în depărtare. Dar cu o săptămână înainte, bombardamentele ruseşti s-au apropiat suficient de mult pentru a sparge panoul mare de sticlă de la intrarea în oficiul poştal Bereznehuvate, făcând ca holul să fie acoperit de cioburi şi praf înţepător, aproape imposibil de îndepărtat.

    Şoferii de la Ukrpoşta s-au mişcat rapid pentru a-şi descărca marfa, care în acea zi includea 45 de colete. „Sunt mai multe de când a început războiul, şi pachetele sunt mai grele”, spune Boris Cevtcenko, un poştaş în vârstă de 58 de ani care lucrează alături de Adamtciuk. „Biciclete, făină, saci mari de cartofi… lucruri pe care nu le vedeam înainte de război.” În toată ţara, livrările de pachete au crescut cu 14% în iulie, faţă de aceeaşi lună a anului trecut , deoarece milioane de ucraineni strămutaţi au căutat haine şi produse de primă necesitate pe care nu au avut timp să le ia cu ei atunci când şi-au părăsit locuinţele.

    În satele izolate, precum Bereznehuvate, sacii de pânză sigilaţi, împodobiţi cu litere îndrăzneţe care spun „Banca Naţională a Ucrainei”, sunt cea mai preţioasă marfă a şoferilor de la Ukrpoşta. Livrarea pensiilor a fost un aspect cheie al modelului de afaceri al companiei înainte de război. Dar a devenit cu atât mai important cu cât luptele au ameninţat să izoleze mii de bătrâni care depind de stat pentru a supravieţui.

    „Mulţi oameni de aici nu pot pleca”, povesteşte Alla Bodenko, şeful oficiului poştal din Bereznehuvate, în vârstă de 56 de ani. „Pensiile le aducem direct la ei. Ei pot primi astfel şi ziarul, iar acest lucru contează mult în sat.” Aşteptând răbdătoare în holul oficiului poştal, Oksana, o pensionară care a refuzat să-şi dea numele de familie, a spus pentru Foreign Policy că a venit la Bereznehuvate dintr-un sat din apropiere special pentru a-şi ridica pensia lunară de 2.300 de grivne (în jur de 60 de euro). „Dacă Ukrpoşta nu ar fi aici, ar trebui să mergem la o bancă undeva în districtul Baştanka”, la aproximativ 35 de kilometri distanţă, a explicat ea. Din satele în care mulţi oameni nu au maşină – iar războiul a oprit aproape în totalitate serviciile de transport public – a ajunge la cea mai apropiată bancă poate fi aproape imposibil.

    Când trupele ruse şi-au consolidat controlul asupra regiunii de sud a Hersonului la începutul lunii martie, Ukrpoşta s-a confruntat cu alegeri dificile. Compania a continuat iniţial să lucreze, livrând colete şi plăţi de pensii în localităţile din regiune. „Atunci, din păcate, colegul meu a ales o altă cale”, a spus Kosorukov, şeful Ukrpoşta din Mîkolaiiv, referindu-se la decizia omologului său din Herson de a începe să lucreze cu autorităţile ruse. Ukrpoşta a anunţat pe 30 iunie că va opri toate operaţiunile în zonele aflate sub control rusesc din regiunea Herson, scriind într-un comunicat de presă că „nu lucrează cu ruble, trădători şi ocupanţi”. Iniţial, a încercat să ajungă la o înţelegere cu armata rusă.

    Cu toate acestea, plata pensiilor către persoanele care locuiesc în zonele controlate de Rusia nu s-a oprit în totalitate, deoarece Ukrpoşta şi autorităţile locale au permis celor care pot face călătoria periculoasă peste linia frontului şi către cele mai apropiate oficii poştale din teritoriul deţinut de ucraineni să încaseze banii în numele altora. În unele cazuri doar astfel pensiile pot ajunge în  satele ocupate. „De obicei este vorba de cel care conduce satul pentru că localnicii au încredere în el. I se dă împuternicire şi el poate ridica pensiile”, a spus Bodenko.

    Problema este sensibilă şi câte astfel de traversări au avut loc rămâne neclar. O sursă dintr-o administraţie locală din regiunea Mîkolaiiv, care a vorbit sub condiţia anonimatului pentru că nu era autorizat să discute acest subiect, a declarat pentru Foreign Policy că excursiile pentru pensii s-au oprit aproape în întregime în timpul verii deoarece linia frontului a devenit prea greu de trecut.

    „A fost o modalitate temporară de a rezolva această problemă, dar este foarte dificil pentru oameni să traverseze deoarece drumurile sunt închise şi câmpurile sunt minate”, a recunoscut Kosorukov.

    Contraofensiva Ucrainei în sud risca să perturbe şi mai mult activitatea Ukrpoşta. Bereznehuvate, situat pe ceea ce poate fi considerat ca axa centrală a ofensivei ucrainene, „este sub bombardament constant”, a scris guvernatorul din Mîkolaiiv Vitaliy Kim pe reţelele de socializare. Cu toate acestea, spune Matkivska, Ukrpoşta continuă să lucreze acolo. „Nu plecăm nicăieri”, a spus ea.