Tag: deficit

Miniştrii de finanţe ai zonei euro “au cedat după numai 11 ore de discuţii; unde sunt reuniunile de anţărţ, când am fi avut 72 de ore de discuţii încheiate cu un comunicat redactat incoerent din cauza consumului mare de cafea?” se întreba cu o undă de ironie sadică Paul Donovan, economist la UBS, într-o notă publicată după ce reuniunea Eurogroup din 20 noiembrie a amânat cu încă o săptămână o decizie privind următoarea tranşă de împrumut pentru Grecia.

Într-adevăr, s-au dus tensiunile de acum doi ani sau chiar de anul trecut, când liderii europeni stăteau nopţi întregi de sâmbătă şi duminică în negocieri pe tema salvării Greciei, a Irlandei sau a Portugaliei, cu singura grijă să iasă cu un comunicat înainte de deschiderea de luni a pieţelor financiare. Din punctul de vedere al vechiului joc de-a găsitul următoarei victime din zona euro, speculatorii şi-au cam pierdut tot anul acesta prezicând şi aşteptând să cadă Spania, adică să ceară şi ea oficial un pachet de ajutor de la UE şi FMI, aşa cum au făcut ţările mai sus menţionate.

Cum Spania s-a încăpăţânat până acum să evite asta, plictiseala a făcut ca în ultimele luni, presa financiară anglo-saxonă să caute alte ţinte, respectiv Italia şi, mai nou, Franţa, proaspăt deposedată de ratingul ei perfect AAA de către Moody’s şi gratulată cu o copertă în The Economist reprezentând un snop de baghete franţuzeşti în chip de bombă cu fitil şi cu titlul “Bomba cu ceas din inima Europei”. S-a supărat însuşi ministrul industriei, Arnauld Montebourg, care a asemuit The Economist cu Charlie Hebdo, nefericitul periodic francez unde au apărut caricaturile cu Profetul Mahomed. Numai că urmările practice au cam lipsit, atât pe pieţele de acţiuni, cât şi pe cele de obligaţiuni, iar temuta explozie a primelor de risc pentru datoria Franţei nu s-a întâmplat.

Explicaţia calmului ţine de faptul că Banca Centrală Europeană, după ezitări îndelungi, s-a dat pe brazdă şi şi-a adaptat pe rând politicile în aşa fel încât să calmeze pieţele, respectiv cele două mari temeri ale acestora: frica de o secetă de lichiditate cauzată de lipsa de bani ori de încredere a băncilor de a se mai împrumuta între ele şi spaima creditorilor că nu-şi mai pot recupera banii investiţi în datoria ţărilor cu probleme. Răspunsul BCE a culminat cu cele două runde de creditare ieftină pentru bănci (LTRO – long term refinancing operations), din decembrie 2011 şi februarie 2012, în urma cărora peste 800 de bănci au beneficiat în total de peste 1.000 mld. euro pe trei ani, la o dobândă simbolică.

Ulterior, în vară, în media a început să plouă cu ameninţări că va urma prăpădul pe pieţe, pe motiv că investitorii vor sancţiona faptul că austeritatea, cerută tot de ei, a lovit în economiile europene în loc să le ajute să se dezândatoreze. Astfel încât, în septembrie, BCE a evitat respectivul prăpăd, oferind pieţelor acadeaua supremă: un program nelimitat de achiziţii de obligaţiuni cu scadenţa de până la trei ani (OMT – Outright Monetary Transactions), cu scopul de a reduce dobânzile cerute de creditori statelor cu probleme. Iar în paralel, BCE împreună cu CE au reuşit în sfârşit să schiţeze planul uniunii bancare europene începând din 2013, care acceptă ideea creării în timp a unor obligaţiuni comune ale zonei euro şi a unei scheme de garantare în comun a depozitelor, atenuând astfel grijile creditorilor privaţi ai statelor de pe continent. Şeful CE, Jose Barroso, a prezentat chiar un plan concret de federalizare a UE pentru următorii cinci ani, la capătul căruia va exista o uniune bugetară, bancară, fiscală şi economică aproape completă. Trebuie subliniat că un astfel de plan concret era de neimaginat în 2010, iar neînţelegerile dintre liderii europeni pe tema uniunii bancare au fost depăşite abia în ultimele două luni.

Aşa se explică de ce, în sondajul din noiembrie al agenţiei Fitch Ratings efectuat în rândul a 97 de investitori de portofoliu cu active administrate de cca 7.400 mld. dolari, 86% dintre ei au spus că programul OMT şi planurile de uniune bancară sunt “paşi pozitivi majori spre rezolvarea crizei” şi numai 14% cred că “presiunile pieţei vor reîncepe să crească asupra Spaniei şi Italiei”. În acelaşi timp, 91% dintre investitorii chestionaţi de Fitch consideră problema datoriei publice din zona euro drept principalul risc la adresa pieţelor de credit; în sondajul Fitch din urmă cu un trimestru, proporţia corespunzătoare era de 97%. Nici măcar perspectiva întoarcerii recesiunii nu-i mai preocupă aşa de tare: de la 80% care o percepeau drept un factor de risc în sondajul precedent, proporţia a scăzut acum la 70%, în ciuda faptului că recesiunea s-a materializat deja în zona euro, unde economia s-a contractat cu 0,2% în T2 şi cu 0,1% în T3.

În aceste condiţii, mai rămâne de actualitate spectrul unor furtuni financiare care să precipite spargerea zonei euro? “E improbabil, în opinia mea. Da, sunt probleme serioase şi unele riscuri se pot materializa. Dar voinţa politică există şi este foarte puternică în direcţia păstrării monedei unice”, a declarat pentru Business Magazin preşedintele RBS România, Henk Paardekooper. “Sunt 60 de ani de integrare europeană, cu toate avantajele pe care aceasta le-a adus, creşterea calităţii vieţii şi prosperitatea aferentă. Unul dintre pilonii pe care Europa s-a clădit este intenţia de a aduce o pace durabilă. E complicat cu 17 ţări, dar sunt sigur că de fiecare dată când criza cunoaşte episoade de acutizare, politicienii vor găsi o soluţie, atâta vreme cât există o presiune politică enormă de a ţine unită zona euro”, conchide bancherul olandez. Numai că, adaugă el, “de obicei, politicienii nu acţionează decât când vine momentul adevărului. Adică aşteaptă până când nişte evenimente majore devin iminente sau au loc pe piaţă şi abia apoi reacţionează adecvat. Vom mai vedea momente de tensiune. Dar ele vor fi depăşite. Este foarte evident”.

Dincolo de planul financiar, care e însă perspectiva economiei reale? Prognoza CE indică o scădere a PIB cu 0,4% în acest an, urmată de o creştere firavă de 0,1% la anul şi de 1,4% în 2014 (prin comparaţie, noi stăm bine, cu o creştere de 2,2% prevăzută pentru 2013 şi 2,7% în 2014). Efectele se văd în grevele şi manifestaţiile din Europa şi în diverse iniţiative de declarare a autonomiei unor zone (cel mai nou, Catalonia). Cum subiectul protestelor sociale e rareori văzut la noi altfel decât prin clişeul “să pună mâna să muncească”, o să-l sărim. Nu-l sare însă Deutsche Bank, care a făcut recent un studiu de unde reiese că evoluţia popularităţii partidelor de extremă dreapta (gen Zorile Aurii din Grecia) din 1995 încoace reproduce cu o fidelitate uimitoare evoluţia ratei şomajului în Europa.

Vinerea trecută, şomajul în zona euro a atins un nou record în octombrie – 11,7%, ceea ce înseamnă 18,7 milioane de oameni, cu 2,1 milioane mai mulţi decât anul trecut. Exact acele ţări lăudate pentru că au fost campioane la reducerea costurilor cu forţa de muncă, în primul rând Grecia, au avut de-a face cu reversul medaliei – deteriorarea cererii interne, adică a unui motor esenţial de creştere economică.