BusinessMagazin

Tag: Bancheri

  • Bancherii migreaza in consultanta

    “Pana la finele anului vrem sa ajungem sa derulam contracte de circa un miliard de euro, socotind proiectele de consultanta aflate in diferite stadii de derulare”, spune intr-o discutie cu BUSINESS Magazin Dan Bunea, fost vicepresedinte al BCR si unul dintre fondatorii firmei de consultanta DTD Team Advisory. Numele firmei, DTD, este de fapt acronimul de la numele celor trei membri fondatori ai companiei: Dan Bunea, Traian Mazdrache (fost director al BCR Asigurari) si Dorin Cojocaru (care a ocupat pana de curand pozitia de director executiv de credite de retail in BCR). Cei trei spun acum ca vor sa creeze “un boutique de consultanta independent”, oferind, printre altele, servicii de consultanta de management, pentru fuziuni si achizitii, de structurare a serviciilor de investitii sau reorganizare. Lansata “mai fara tam-tam”, dupa cum spune Bunea, in urma cu doua luni, dar numai de curand promovata public, compania celor trei bancheri are deja doua sucursale in tara, la Pitesti si Ploiesti. Pana la sfarsitul anului vor sa ajunga insa la zece puncte de lucru in intreaga tara, “pentru ca nevoie de servicii de acest fel exista fara urma de dubiu”, dupa cum sustine Dorin Cojocaru. In opinia sa, o pondere semnificativa a afacerii ar trebui sa vina din proiectele de investitii si dezvoltare, in care antreprenorii romani vor incepe sa aiba nevoie de ajutor profesionist. Zona agricola si industria alimentara sunt alte domenii asupra carora “avem un focus natural”, spune Cojocaru, pentru ca, sustine el, deja deruleaza proiecte in acest domeniu. Iar serviciile de consultanta financiara, pe care isi permit sa le cumpere de la marii consultanti doar multinationalele, sunt din ce in ce mai necesare si in randul companiilor mici. In cifra de afaceri a DTD Team Advisory companiile mici – cu cifre de afaceri de pana la 2 mil. euro – ar trebui sa conteze cam jumatate, apreciaza Bunea.

    Pe de alta parte sau poate tocmai datorita potentialului ridicat din aceasta zona a consultantei, piata s-a aglomerat, mai ales in ultima vreme. Alaturi de “greii” industriei, companiile din Big Four (Deloitte, Ernst & Young, KPMG si PricewaterhouseCoopers), tot mai multi bancheri cu experienta au decis sa renunte la posturile sigure din banca si sa isi incerce fortele in acest domeniu.

    In urma cu mai bine de doi ani, Doru Lionachescu, fost director la Bancpost si un bancher cu peste 11 ani de experienta, crea casa de consultanta Capital Partners. Compania are deja un portofoliu important de proiecte de consultanta pentru fuziuni si achizitii, real estate si corporate finance. De exemplu, Capital Partners a fost unul dintre consultantii Eurisko in vanzarea catre americanii de la CB Richard Ellis, dar si ai Bancii Transilvania in vanzarea BT Asigurari catre Groupama. Lista bancherilor de top ce au trecut de cealalta parte a “baricadei” este insa mai lunga: dupa retragerea de la conducerea BRD, Bogdan Baltazar i-a consiliat in pregatirea ofertelor de privatizare pentru CEC si BCR pe belgienii de la Rabobank, respectiv pe portughezii de la Millennium BCP, iar Aurelian Dochia (fost director general al BRD Corporate Finance) a creat firma de consultanta Concept Business Consult.

    “Dupa atatia ani petrecuti in banking, am zis ca e momentul sa incercam ceva si pe cont propriu”, explica Florin Tat, partener al companiei de consultanta Consilium Advisors. In varsta de 33 de ani, Tat a renuntat la pozitia de director al departamentului de finantari corporate din Alpha Bank, unde a lucrat mai bine de 12 ani. Alaturi de el, parteneri in firma, care a fost lansata in decembrie 2007, mai sunt alti doi bancheri, tot din echipa Alpha Bank. Bogdan Nichisoiu, in varsta de 28 de ani, a lucrat in banca elena peste cinci ani, iar Marian Urzica (39 de ani) administra din pozitia de sef al trezoreriei din Alpha Bank lichiditati de peste trei miliarde de euro.

    Care este miza pentru care au renuntat la banking? “Pentru 2008 ne-am bugetat sa intermediem proiecte de 200 de milioane de euro”, spune Tat. Pentru moment piata e blocata, adauga el, “si din cauza crizei de pe pietele financiare, tranzactiile sunt putine si toata lumea e in asteptare”. Dar lucrurile se vor debloca, cel mai probabil, din a doua jumatate a lui 2008, crede Tat. Si tot atunci, se va deschide si o alta piata – la care se uita atent (sau mai degraba, pe care o asteapta inca) majoritatea consultantilor de afaceri: proiectele din fonduri europene.

    Castigul dintr-un astfel de business este suficient, se pare, pentru a-i face pe multi sa renunte la cariere indelungate in sistemul bancar, acolo unde deocamdata sunt cele mai mari salarii. “Castigul tine insa mult de modul cum lucrezi”, spune Dan Bunea, explicand ca in ponderea veniturilor din proiectele complexe, peste 50% provine din onorariul de succes. Onorariu care, adauga el, este in medie de 1% din valoarea tranzactiei, “insa poate diferi foarte mult de la proiect la proiect”. Pe de alta parte, spune Florin Tat, “consultanta este un business cu marja de profit mare, care poate ajunge si la 50%, in functie de modul in care este organizata afacerea”. In cazul sau e prea devreme pentru a face astfel de calcule, adauga Tat, completand ca “abia la sfarsitul anului o sa tragem linie, o sa adunam si o sa vedem daca am facut bine cand am renuntat la banking”.

  • Tacerea e de aur

    Traditionalul rol al Elvetiei de bancher secret al bogatasilor lumii este mai mult ca oricand in pericol, avertizeaza Konrad Hummler, managing partner la Wegelin & Company, o mica banca privata din St. Gallen. Hummler, un om jovial si care vorbeste fara ocolisuri, a vazut cum in ultimele luni un scandal de fraudare a fiscului din Germania s-a transformat intr-o dezbatere despre secretul bancar elvetian.

    Ingrijorati ca pretuita discretie a bancilor elvetiene este pusa la incercare, clientii straini ai Wegelin au inceput sa puna intrebari despre banii lor. Iar Hummler spune ca de data aceasta, Elvetia nu-i va mai putea opri pe cei ce de atata vreme cer mai multa transparenta din partea sistemului bancar elvetian. “E o actiune concertata. S-ar putea sa fie neobisnuit pentru Europa de astazi, dar asa se intampla”, spune el.

    Scandalul care ameninta profitabila afacere a bancilor a inceput cand autoritatile germane au obtinut date financiare din Liechtenstein, micul vecin al Elvetiei, care are o legislatie bancara similara. Cu informatiile in mana, anchetatorii s-au raspandit in toata Germania ca sa adune documente considerate a avea legatura cu evaziunile fiscale a sute de germani instariti.

    Cazurile sunt acum in procedura de instrumentare, ceea ce se asteapta sa dureze ani de zile. Repercusiunile scandalului au insemnat insa deja demiterea unui manager de top, Klaus Zumwinkel, care fusese directorul postei germane, si au oferit un impuls politic stangii germane.

    Dar Elvetia este un pariu mult mai mare. Si refuzul ei continuu de a ajuta alte state la identificarea evazionistilor care-si ascund banii aici pare sa fi intaratat Europa sa forteze o schimbare. “Daca o masina este furata in Germania si dusa in Elvetia, elvetienii ajuta la gasirea ei”, spune Hans Eichel, membru al parlamentului german si fost ministru de finante. “Dar cand e vorba despre evaziune fiscala – si sunt sume mult mai mari in joc -, ei nu fac nimic. Nimeni din afara Elvetiei nu intelege asta.”

    Potrivit lui Thomas Borer, un fost ambasador al Elvetiei in Germania, putini din interiorul Elvetiei inteleg amploarea nemultumirii din strainatate. “Este evident ca guvernul si bancile subestimeaza profund impactul acestui scandal. S-ar putea sa se porneasca avalansa si noi nu suntem pregatiti”, spune Borer, care acum este lobbist.

    Borer compara furtuna care se apropie cu dezbaterea in care a fost implicata Elvetia la sfarsitul anilor ‘90 cu privire la conturile ramase de la victimele Holocaustului si de la familiile lor. Cand au fost confruntate prima data cu cereri de restituire, bancile elvetiene le-au refuzat in ciuda avertismentelor unor diplomati elvetieni ca problema nu va disparea pur si simplu. Dupa un scandal de amploare internationala care le-a afectat reputatia, bancile au rezolvat problema creand un fond de restituire in valoare de 1,25 de miliarde de dolari (795 de milioane de euro).

    In februarie, Germania a amenintat ca va amana semnarea unui acord de calatorie fara pasaport cu Liechtenstein – cel mai evident semnal ca Berlinul este decis sa faca orice pentru a-si indeplini scopul de a sparge legile privind secretul bancar. Cancelarul german Angela Merkel trebuie sa viziteze Elvetia la sfarsitul acestei luni si este de asteptat sa faca presiuni pentru un sprijin mai mare in ancheta din partea Elvetiei in identificarea infractorilor germani si pentru diminuarea secretomaniei in general.

    Reactia oficiala a Elvetiei a fost adoptarea unei atitudini de detasare care, spera autoritatile de acolo, va atenua tonul dezbaterilor. Nimeni nu se asteapta ca secretul bancar elvetian sa dispara peste noapte. Ceea ce tintesc acum guvernele europene este un compromis intre statutul de gaura neagra a sistemului bancar pe care il are Elvetia si deschiderea pe care o manifesta alte state mari.

    Un compromis ar fi ca Elvetia sa fie de acord sa ofere o asistenta sporita autoritatilor straine care investigheaza suspiciuni de infractiuni. Dar o miscare de acest tip ar incalca discretia pe care multi clienti ai bancilor elvetiene o pretuiesc.

  • Cate credite ne mai permitem

    Piata bancara a ultimelor zece luni a aratat ca un veritabil camp de lupta: eliberati rand pe rand de restrictiile impuse de banca centrala, bancherii au lansat o adevarata ofensiva a ofertelor. Creditele de mare valoare cu avans zero si ratele ce pot urca spre 65-70% din veniturile lunare au devenit magneti pentru atragerea in sucursale a doritorilor de imprumuturi.
    In fata unei competitii greu de combatut, nici bancile obligate sa-si finanteze clientii respectand inca restrictiile BNR nu au stat cu mainile in san. Armele puse in lupta: credite de pana la 20.000 de euro fara garantii, finantari in monede exotice (percepute ca foarte ieftine datorita dobanzilor mici afisate) sau posibilitatea de a rambursa in 30-40 de ani banii imprumutati.

    In acelasi timp, intr-o economie care pana spre finele anului trecut nu dadea aproape nici un semn ca va incepe sa scartaie, multi au lasat prudenta la o parte atunci cand au mers la banca sa ia un credit. Asa s-a ajuns ca in ianuarie 2008 volumul imprumuturilor acordate de banci populatiei si firmelor sa fie cu peste 70% mai mare decat in aceeasi luna a anului trecut, ajungand la peste 155 de miliarde de lei (42,3 miliarde de euro), potrivit statisticilor BNR.

    Petrecerea s-a terminat insa la fel de abrupt cum a si inceput: cresterea dobanzilor si deprecierea accentuata a leului in fata euro au cazut ca o ploaie rece. Pentru un credit in euro luat in vara anului trecut, rata lunara in lei este acum cu circa 20% mai mare, doar ca urmare a deprecierii leului si fara a mai pune la socoteala sporurile generate de dobanzile in crestere.

    Cei care s-au indatorat pe atunci la 65-70% din veniturile lunare „sunt nevoiti acum sa isi lase la banca aproape tot salariul“, spune Ionut Dumitru, seful departamentului de cercetare al Raiffeisen Bank. In atari conditii, crede Dumitru, „probabil ca nu va mai trece mult pana cand aceasta intreaga nebunie a pietei bancare de anul trecut isi va arata nota de plata“.

    Frenezia cu care bancherii au adoptat normele noi de creditare „majoreaza semnificativ riscul din sistemul bancar“, considera si Dragos Cabat, presedintele Asociatiei Analistilor Financiari (CFA). Astfel, in functie si de felul cum va merge economia, probabil ca procentul creditelor neperformante va ajunge anul acesta la 3% din total, estimeaza Cabat, iar pentru creditele de consum se va majora spre 6%. Prin comparatie cu nivelul actual – situat la circa 1% din total in cazul creditelor pentru populatie si firme, potrivit statisticilor BNR – cresterea e intr-un singur an de la simplu la triplu.

    O astfel de majorare pare nefiresc de mare inclusiv raportat la cele din alte tari central si est-europene. Spre exemplu, in Cehia procentul de credite neperformante este de circa 3% din total „si nu a avut tendinta de a creste pana acum“, declara pentru BUSINESS Magazin Pavel Sobisek, economist-sef al UniCredit Bank Cehia. Nici in Slovacia, o alta tara in care creditul acordat persoanelor fizice a „explodat in ultimii trei ani“, potrivit lui Liubomír Korsnák, analist la UniCredit Bank Slovacia, „calitatea portofoliilor nu a inregistrat o inrautatire semnificativa“, iar in 2007 procentul creditelor neperformante era de 3,4%.

    Exista totusi si o alta fata a tabloului, pentru ca din multe puncte de vedere experienta romaneasca se decupleaza total de cea a tarilor vecine. In primul rand, chiar daca procentul creditelor neperformante este inca foarte mic, volumul acestora a ajuns la 1,2 miliarde de lei (350 de milioane de euro) in ianuarie 2008, adica de peste trei ori mai mare fata de aceeasi luna a anului trecut. Si ritmul de crestere a creditului este in Romania cu mult mai mare decat in alte tari din regiune: in Cehia, spre exemplu, volumul creditelor de retail a crescut cu 30% pe an in cursul ultimilor ani, potrivit lui Sobisek (pe baza unei cresteri de 40% a imprumuturilor ipotecare si de 20% a celor de consum). In Slovacia, adauga Korsnák, creditul pentru populatie a avut in ultimii trei ani un ritm anual de crestere de 34%, determinat in principal de nevoia de finantare pentru locuinte.
    Mai mult decat ritmul de crestere, structura creditului starneste ingrijorare. „Se vorbeste tot mai mult, si pentru noi este un punct de atentie, despre faptul ca romanii se indatoreaza excesiv pentru a-si cumpara bunuri de larg consum“, spune Mugur Stet, purtator de cuvant al BNR. Astfel ca, desi riscul unei indatorari excesive nu este pentru Banca Nationala pentru moment decat „o tema, care poate deveni problema daca nu i se acorda atentie“, riscul vine mai ales din ponderea mare a creditului de consum.

    Pe de o parte, oamenii cumpara cu credite pe termen foarte lung bunuri care isi pierd rapid valoarea, de genul electronicelor (dar pe care trebuie sa le achite chiar si dupa ce inceteaza sa le mai foloseasca) si, pe de alta parte, „ar trebui sa se intrebe de zece ori inainte de a lua un imprumut pentru un bun care in unele situatii nu le trebuie neaparat“.

    Asa se face ca din totalul creditului pentru populatie doar 20% inseamna in Romania imprumut pentru locuinte (iar din creditul total pentru populatie si firme procentul e sub 10%). Si in aceasta privinta, proportiile sunt total diferite de cele din Cehia (unde creditele pentru locuinta reprezinta doua treimi din creditul de retail) sau Slovacia (unde 70% din totalul imprumuturilor de retail sunt pentru locuinte).

    Mugur Stet mai semnaleaza un pericol in plus in lipsa de atentie a clientilor de credite in momentul semnarii contractelor de imprumut, care in final se poate traduce tot intr-un risc de neplata a datoriilor.

    Ideea este sustinuta si de un studiu efectuat de IMAS, la cererea Asociatiei de Leasing si Servicii Financiare Nebancare (ALB), pe un esantion reprezentativ, in perioada noiembrie – decembrie 2007. „Majoritatea covarsitoare a populatiei nu intelege terminologia unui contract de imprumut, indiferent de tipul lui“, declara Adriana Ahciarliu, secretar general al ALB.

  • Cum sa impusti francul. Elvetian

    In vremurile cand euro scadea vazand cu ochii in fata (pe atunci) a viteazului leu romanesc, sperietoarea riscului valutar (adus adesea in discutie de analistii economici, de bancheri si poate cel mai vajnic de catre guvernatorul bancii centrale, Mugur Isarescu) nici nu ar fi avut cum sa fie altceva decat o sperietoare si atat. „Mizati pe leu“, a atentionat de multa vreme incoace seful BNR, indemnandu-i pe cei ce-si incaseaza veniturile in moneda nationala (marea masa a romanilor, de altfel) ca vor veni si vremuri mai grele pentru leu, iar imprumuturile luate in euro vor fi, pentru ei, din ce in ce mai greu de rambursat.

    Totusi, un astfel de indemn – chiar si atunci cand vine din directia bancii centrale – nu prea avea cum sa sperie pe nimeni, contrazis in viata de zi cu zi de o moneda europeana ce pierdea continuu valoare, de dobanzi la euro mai mici cu cateva procente bune decat cele in lei si, ca atare, de credite mai „ieftine“ in valuta. Ca nu prea a speriat pe nimeni se vede clar din statistici, unde creditul in valuta este rege, reprezentand la finele lunii septembrie mai mult de jumatate din totalul de 129 mld. lei (38,57 mld. euro) al creditului neguvernamental. Mai mult, atunci cand vine vorba despre finantarile pe termen lung destinate achizitiei de locuinte, euro este moneda preferata pentru cei mai multi dintre romanii obisnuiti: cu un sold de 8,8 mld. lei (2,7 mld. euro), creditul ipotecar sau imobiliar in euro reprezinta mai mult de trei sferturi din finantarile acordate gospodariilor populatiei. Alaturi de moneda europeana, castiga tot mai mult teren si finantarile in valute „exotice“ (asa cum este, de exemplu, francul elvetian): 1,45 mld. lei (433 mil. euro) – un sold dublu fata de inceputul anului 2007. Tragand linie si adunand, dintr-un total al finantarilor imobiliare de 11,6 mld. lei (3,5 mld. euro) acordate populatiei, aproape 90% este in alta moneda decat in cea nationala.

    Pentru toti cei care au mizat pe valuta – iar aici lista nu se restrange doar la cei ce au luat un credit de la vreo banca, pentru ca la fel de bine si pretul apartamentelor se negociaza preponderent in valuta, asa cum si multe din bunurile de valoare mai mare (precum autoturismele) tot in euro sunt contractate – toamna a adus in prim-plan, mult mai concret, ignoratul risc valutar. O rata de 100 de euro platita bancii acum e cu 11% mai mare decat era in urma cu patru luni, cand raportul euro/leu se afla la minimul anului, de numai 3,11 lei/euro. Asa cum un apartament de 100.000 de euro contractat in vara si receptionat acum costa, in lei, cu echivalentul a 10.000 de euro mai mult. Nici detinatorii de imprumuturi in monede exotice nu se simt cu mult mai bine. Cursul francului elvetian fata de leu se stabileste tot prin intermediul celui pentru euro – in calcul intrand cotatiile celor doua monede fata de euro pe pietele internationale, respectiv cursul euro/leu.

    Pentru cei care au crezut insa ca euro nu poate merge decat in jos – incurajati de trendul general al ultimilor ani – nota de plata (sau extrasul de cont de la banca, dupa caz) este probabil o lectie invatata pe propria piele. Leul coboara zi de zi la noi minime pentru acest an – aflat atat sub presiunea crizei financiare internationale, dar si a problemelor macroeconomice interne. Vestile rele s-au inmultit, inflatia a crescut peste orice asteptari, depasind cu totul chiar si intervalul maxim de variatie tintit de BNR, deficitele continua sa se adanceasca fara prea multe sperante de redresare in curand. In plus – sau mai degraba drept consecinta – ratingul de tara al Romaniei a fost pus sub perspectiva negativa de catre Standard & Poor’s. In aceste conditii, conjunctura internationala precara, dublata de cea a economiei romanesti, ar putea tine departe fondurile straine – adica exact acelea care au contribuit pana acum la aprecierea fara precedent a monedei nationale. Suficiente motive pentru ca in randul analistilor romani sa se inmulteasca deja vocile care anticipeaza deprecierea leului si pentru urmatoarea perioada.

    In lupta cu inflatia exista, pe de alta parte, si premisele pentru ca banca centrala sa mai creasca inca o data dobanda de referinta, dupa ce a majorat-o cu 0,5% luna trecuta – miscare ce ar putea creste din nou atractivitatea leului ca instrument de castig pentru straini. Banii „fierbinti“, capitaluri pe termen scurt, ar putea invada din nou piata romaneasca, generand din nou o apreciere abrupta a leului. Greu de spus (imposibil?) care va fi, in final, culoarul pe care se va inscrie moneda nationala si directia unde va merge. Dar tocmai de aceea se cheama risc: poate aduce si plusuri, si minusuri.

  • Cel mai mare bancher din lume

    Fred the Shred“ („Fred Bucatica“) a si inceput sa-si ascuta ghearele, scria Forbes saptamana trecuta, referindu-se la planul lui Sir Fred Goodwin, directorul executiv al Royal Bank of Scotland, de a smulge pentru banca lui o halca de aproape 40% din activele ABN Amro, cea mai consistenta dintre cele trei parti in care va fi separata acum banca olandeza. Limbajul articolului, amintind de o vanatoare sangeroasa, nu e specific doar Forbes, fiind de regasit si la alte publicatii, indiferent daca acestea sunt sau nu incantate de perspectiva hacuirii ABN Amro. Insusi Rijkman Groenink, fostul CEO al ABN Amro, a folosit cuvinte tari atunci cand si-a anuntat demisia, spunand ca pleaca fiindca nu vrea sa fie „calaul“ bancii lui.

    Nu e de mirare ca in mediul bancar, unde rezerva in exprimare e regula, au aparut asemenea formulari. Ceea ce se intampla in aceste zile, odata cu oficializarea preluarii ABN Amro de catre consortiul format din Royal Bank of Scotland (RBS), Fortis si Banco Santander, care urmeaza sa-si imparta intre ele banca olandeza, e fara precedent in istoria sistemului bancar mondial, si nu numai prin amploarea tranzactiei, cea mai mare inregistrata pana acum (102 miliarde de dolari, adica aproape 72 de miliarde de euro), dublu fata de cele 58 de miliarde date in 2004 de JP Morgan Chase pentru Bank One. ABN Amro, a 13-a banca din lume, e o institutie fara de care e greu de gandit istoria Olandei. Infiintata in 1824 de regele William, cu denumirea de Societatea Comerciala Neerlandeza, actuala (inca) ABN a avut un rol important in redresarea industriei si a comertului olandez dupa anexarea tarii la Franta in timpul lui Napoleon, devenind banca statului si principalul administrator al marfurilor livrate de coloniile asiatice ñ ceai, cafea, cauciuc, zahar. Iar „Amro“ vine de la marea fuziune din 1964 intre Rotterdam Bank si Amsterdam Bank, care avea sa fie urmara de alianta cu ABN in 1991. In ultimii 20 de ani, banca olandeza a devenit globala, stabilindu-si capete de pod importante in America de Nord (prin divizia LaSalle), America de Sud (Banco Real din Brazilia) si cu perspective de a se extinde si in Asia (Prime Bank din Pakistan).

    Problema a fost insa, dupa cum se stie, ca banca a devenit vulnerabila la o eventuala preluare, din cauza rezultatelor sub asteptari pe 2006 – 4,8 miliarde de euro profit net numai de pe urma vanzarilor de active si 1,2 miliarde de euro provizioane pentru credite neperformante. Intr-un fel, modul cum ABN Amro a pledat anii trecuti pentru fuziuni bancare transfrontaliere si s-a luptat cu protectionismul italian pe parcursul campaniei de preluare a banca Antonveneta s-a razbunat, odata ce pretendentii sai au fost cu totii straini sau cu componenta straina – un grup britanic (Barclays), unul scotian (RBS) , unul olandezo-belgian (Fortis) si unul spaniol (Santander).

    N-ar fi fost insa rau din punctul de vedere al ABN daca Barclays ar fi avut castig de cauza, iar aceasta s-a vazut clar : ar fi fost un raport „win-win“, o fuziune rezonabila pentru ambele parti si binevenita intr-o perioada de mare incertitudine pentru pietele financiare. In schimb, preluarea ABN de catre consortiul RBS are cel putin un element ilogic, din moment ce initial RBS voise sa cumpere ABN tocmai pentru divizia LaSalle din SUA, prin intermediul careia sa se extinda pe piata americana. Ulterior, dupa ce ABN a vandut divizia LaSalle catre Bank of America, tocmai ca sa scape de pretendentii nedoriti, RBS si-a urmat insa intentiile, ba chiar a plusat la oferta financiara. Ceea ce i-a determinat pe actionari si conducerea bancii olandeze sa accepte oferta scotienilor, chit ca ea implica divizarea bancii, a fost doar suma mai mare oferita de RBS fata de Barclays. Iar aceasta suma a crescut, pe parcursul verii, exclusiv datorita fluctuatiilor pietei. Barclays, care propusese o preluare bazata numai pe schimb de actiuni, si-a vazut diminuata oferta de efectele crizei de pe piata americana a creditelor ipotecare, pentru ca actiunile bancii englezesti au fost si ele afectate de criza. In schimb, RBS, care propusese o solutie mixta, numerar plus schimb de actiuni, a fost avantajata de evolutia Barclays si nu i-a ramas decat sa speculeze situatia dupa cum a vrut.

    Cel ce va profita cel mai mult de aceasta vara norocoasa este „Fred Bucatica“, Sir Fred Goodwin, despre care publicatia Times a inceput deja sa se intrebe, mai in gluma, mai in serios, daca nu cumva el e cel mai mare bancher din lume. Sau daca nu cumva, dimpotriva, tocmai a terminat o tranzactie care o sa-l termine ea pe el. Extrem de discret, concis in discutii, suparator de tacut, scotianul incapatanat in varsta de 49 de ani s-a remarcat pana acum mai curand printr-o abordare de moda veche a afacerilor. A reintrodus pentru clienti „dialogul cu sucursala“, vazand ca in general clientii de banci s-au cam saturat sa vorbeasca la telefon doar cu computerele, a mentinut o disciplina de fier in banca, cu concedii putine pentru directori si un stil de lucru auster, singurul lux fiind birourile victoriene de la sediul RBS de langa Edinburgh.

    Nimeni nu stie pe ce si-ar cheltui Sir Fred pachetul salarial de 3,99 milioane de lire (aproape 6 milioane de euro), pentru ca nu e genul care sa-si afiseze bogatia in public; s-ar zice chiar mai curand ca bogatia lui adevarata sta in prestigiul afacerilor initiate de el. Fostul contabil care a ajuns bancher aproape din intamplare, in 1995, fiindca lucra la o firma de audit cu clienti din mediul bancar, a inceput tare: din primul an dupa ce a fost recrutat sa conduca RBS, in 2000, a dat lovitura cu achizitia NatWest, o banca de trei ori mai mare decat RBS, in urma unei oferte de peste 35 de miliarde de euro. Tranzactia a fost vazuta drept una dintre cele mai reusite miscari pe piata bancara, desi a atras dupa sine pierderea a 18.000 de slujbe. Acum, presa speculeaza deja asupra celor probabil 19.000 de slujbe care se vor pierde dupa cumpararea ABN Amro, si e si acesta unul dintre sensurile metaforelor cinegetice, cu gheare si satare, folosite in legatura cu soarta bancii olandeze. Pe de alta parte insa, analistii se intreaba daca nu cumva de data aceasta „Fred Bucatica“ a exagerat, in primul rand pentru ca a platit mult prea mult pentru niste active dintre care mult-dorita LaSalle nici nu mai facea parte. Sir Fred Goodwin a replicat ca „aceia care castiga platesc intr-adevar mai mult decat cei ce nu castiga“, adaugand ca raspunsul cel mai bun pentru sceptici vor fi cifrele.

    E greu de spus insa cand vor aparea acele cifre; integrarea NatWest in RBS a durat trei ani, si atunci n-a fost vorba de un astfel de proces, fara precedent, de divizare in trei a unei banci si impartire a ei la trei proprietari. Replica lui Goodwin, retorica, a fi fost ca a invatat din experienta NatWest ca trebuie sa-i implice mai mult pe „colegii nostri“ (cei de la ABN, in cazul de fata) in efortul de restructurare. In al doilea rand, investitorii si clientii vor fi greu de convins, mai ales in lumina crizei creditelor (din martie pana acum, actiunile RBS au cazut cu 20%, capitalizarea bancii fiind de circa 75 de miliarde de euro), ca pretul platit pentru ABN va fi fructificat prin economiile de costuri de 1,8 miliarde de euro asteptate de pe urma restructurarii.

    Gratie partii care-i revine din ABN, RBS va deveni numarul 1 in Europa pe serviciile bancare pentru corporatii si pentru institutii financiare si numarul 5 in Asia-Pacific, pastrandu-si pozitia a doua in topul bancilor europene in ansamblu, dupa HSBC. Dar exista temerea ca Goodwin, cu 23 de achizitii la activ din 2000 pana acum, nu e calauzit decat de lacomie si de niste ambitii imperialiste haotice, nu de un plan chibzuit de dezvoltare, care sa tina cont de riscurile asimilarii unei parti dintr-o ABN deja afectata de criza creditelor. Unii investitori au decis deja sa-si vanda participatiile la RBS, intrebandu-se „nu daca Goodwin a platit exagerat, ci daca a platit ingrozitor de exagerat“. Dar se vede ca riscul a devenit in ziua de azi o premisa obligatorie a faimei, si cu cat riscurile asumate sunt mai mari, cu atat creste statura bancherului dispus sa si le asume. Ne-am putea imagina oare vreun bancher dispus la riscuri mai nebunesti decat Sir Fred Goodwin? Deocamdata nu-si probabil asta ar trebui sa fie de ajuns ca sa-i credem pe cei de la Times cand il numesc cel mai mare bancher din lume. Cu conditia, evident, sa nu fim olandezi si sa nu-l pricepem pe Bernard Wientjes, seful organizatiei patronale olandeze VNO-NCW, care spunea, stupefiat ca tot ce a insemnat banca ABN Amro va disparea acum sub satarul scotienilor: „Sper un singur lucru, ca socul va fi atat de mare, incat nu se va mai repeta asa ceva niciodata“.

  • Bancheri pentru clienti de lux

    Peste 100.000 de euro – atat trebuie sa detina un roman pentru a putea avea privilegiul de a lucra cu un bancher personal. Si, in total, exista in Romania peste 3.000 de persoane care au aceasta suma lichida lasata in grija unei echipe de private banking. De ce ar lasa cineva o avere pe mana unui strain? Pentru ca fie a mostenit-o de curand si nu stie ce sa faca cu ea, fie cauta niste randamente mai bune dintr-o suma scoasa in urma unei afaceri, fie vrea – pur si simplu – sa conserve valoarea banilor respectivi. Clientul diviziei de private banking primeste tratament preferential, dat fiind ca cel mai adesea este o persoana publica ocupata, care nu are timp de pierdut la ghiseu, si nici disponibilitate de a-si administra singur averea. Special pentru ei, bancile au amenajat spatii de primire care sa asigure confidentialitatea discutiilor. Unul dintre secretele serviciilor de private banking e, de altfel, relatia stransa, aproape personala, care se stabileste intre client si bancherul sau privat. Acesta il asista pe client in orice problema legata de banca – de la deschiderea unui cont pana la crearea unui portofoliu de investitii – si il tine la curent cu orice modificare intervenita in evolutia portofoliului sau, prin telefon, e-mail sau fax. Desi clientii de lux au foarte multi bani, majoritatea nu se incumeta sa faca plasamente riscante, ramanand mai degraba fideli depozitelor si conturilor curente. Clientela private banking este concentrata in proportie de 80% in Bucuresti, insa exista cereri pentru servicii de lux si in orase mari precum Ploiesti, Brasov, Timisoara, Constanta, Iasi, Bacau sau Oradea. Piata bancherilor privatiPrincipalii jucatori care ofera servicii de private banking in Romania sunt:ING – care, la un prag minim de active de 100.000 de euro, administreaza peste 60 de milioane de euro HVB Bank – care administreaza peste 100 de milioane de euro, avand si portofolii ce depasesc 5 milioane de euroBCR – care are aproape 2.000 de clienti, la un prag minim de active de 75.000 de euro.