Narator şi protagonist în acest lamento: Andre Agassi, unul dintre cei mai simpatici, mai stenici, mai plini de viaţă jucători de tenis din toate timpurile. Cum e posibil? Andre recunoaşte, încă din rândurile liminare, că a avut mereu două feţe: cea pe care i-o reflectă oglinda şi cea pe care i-o arată televizorul. Altfel spus, faţa reală şi faţa de meci, între care întreaga lui existenţă a pendulat într-un mod istovitor şi autodistructiv.
Agassi este, cu siguranţă, unul dintre cei mai carismatici jucători care au activat în circuitul profesionist de tenis ATP. Figură controversată, ciclotimic mereu dispus să uluiască prin atitudine nonconformistă, a câştigat opt turnee de Mare Şlem, a reuşit în diferite perioade ale carierei sale să fie numărul unu mondial şi să fie catalogat drept cel mai bun jucător la returul de serviciu din istoria tenisului.
Născut în anul 1970 într-o familie modestă din Las Vegas, Nevada, copilăria i-a fost marcată de figura paternă, un bărbat dominator şi irascibil, al cărui unic scop în viaţă era să-şi transforme fiul într-un campion la tenis. Din 2001 este căsătorit cu multipla campioană Steffi Graf, alături de care are doi copii, Jaden şi Jaz. Andre Agassi are două recorduri greu de egalat, fiind singurul jucător din lume care se poate lăuda cu un Golden Şlem (câştigarea tuturor celor patru turnee de Mare Şlem plus o medalie olimpică de aur la Atlanta în 1996) şi cel mai în vârstă jucător din lume care s-a situat pe prima poziţie în clasamentul ATP (performanţă obţinută la vârsta de 33 de ani).
În spatele acestei poveşti de succes stă însă istoria unui om adeseori nefericit şi confuz, care niciodată nu s-a simţit bine în pielea lui. Cu o sinceritate dezarmantă, Andre scrie despre succesul dobândit la o vârstă fragedă, despre ce înseamnă cu adevărat celebritatea şi despre faptul că, “deşi trăieşte din tenis, urăşte tenisul cu o patimă întunecată şi secretă”.
Andre Agassi, “Open. Autobiografie”, Editura Victoria Books, Bucureşti, 2011