BusinessMagazin

Tag: Strategie

  • Retrospectiva 2015: Anul dezmorţirii imobiliare

    Spaţiile industriale şi logistice au reprezentat anul acesta cel mai efervescentsegment al pieţei imobiliare locale. Volumul tranzacţiilor de închiriere de spaţii industriale şi logistice s-a ridicat la peste 230.000 de metri pătraţi în primele nouă luni ale acestui an, iar suprafaţa totală de spaţii tranzacţionate va ajunge la peste 300.000 de metri pătraţi, potrivit datelor companiei de consultanţă imobiliară Jones Lang LaSalle. Totodată, cele mai mari zece tranzacţii încheiate pe piaţa locală de imobiliare în primele nouă luni ale anului s-au ridicat la aproape 300 de milioane de euro, reprezentând jumătate din totalul pieţei, potrivit unei analize a ZF pe baza datelor transmise de companiile de consultanţă din domeniu.

    Proprietăţile industriale şi logistice s-au aflat în prim-planul pieţei de investiţii, o serie de companii străine, printre care compania  P3 Logistic Parks sau CTP, cu sediul central în Olanda, intrând pe piaţa locală. Cea mai mare tranzacţie din 2015 este cea prin care P3 a cumpărat parcul logistic Europolis de la austriecii de la CA Immo. Aceasta s-a ridicat la aproximativ 120 de milioane de euro. Activitatea intensă de pe acest segment se menţine şi la final de an, în contextul în care, în noiembrie, compania austriacă Immofinanz a încheiat un contract cu fondul american de investiţii Blackstone pentru vânzarea întregului său portofoliu logistic, inclusiv cel din România, pentru peste 500 de milioane de euro.

    Pe piaţa locală, Immofinanz deţine şase proiecte logistice, dintre care unul este în centrul comercial Armonia Arad, transformat în spaţii industriale, iar anul acesta compania a început şi construcţia parcului logistic LOG.IQ din Mogoşoaia. Acestea vor fi preluate de Logicor, o subsidiară care îşi concentrează activitatea pe piaţa spaţiilor logistice şi industrială a Blackstone, cea mai mare companie de investiţii alternative din lume, ce deţine şi grupul hotelier Hilton.

    Pe segmentul de birouri, cea mai mare tranzacţie din punctul de vedere al valorii este cea prin care compania germană de administrare a activelor imobiliare GLL Real Estate Partners a preluat proiectul de birouri Flo-reasca Park din Capitală de la dezvoltatorul Portland, pentru circa 75-85 de milioane de euro, potrivit datelor din piaţă. O altă mare tranzacţie pe piaţa de birouri bucureşteană a fost cea prin care compania Globalworth, fondată şi controlată de grecul Ioannis Papalekas, a preluat clădirea B din complexul Green Court, dezvoltat de suedezii de la Skanska, pentru 47 de milioane de euro. În clasamentul marilor tranzacţii se află şi cea prin care austriecii de la CA Immo au răscumpărat participaţii minoritare pe care Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) le deţinea în cadrul mai multor proprietăţi din Europa de Est, printre care şi în cadrul clădirilor de birouri Europe House şi River Place din Bucureşti, tranzacţii estimate la circa 60 de milioane de euro. În ce priveşte închirierile, cele mai mari zece tranzacţii de pe acest segment din primele nouă luni ale anului totalizează peste 80.000 de metri pătraţi, companiile din IT şi outsourcing fiind cele mai active în ce priveşte mişcările de pe această piaţă.

    Cel mai mare contract este cel prin care furnizorul indian de servicii de outsourcing Genpact a preînchiriat pentru mutare o suprafaţă de aproximativ 22.000 de metri pătraţi într-o clădire a proiectului Hermes Business Campus din zona Dimitrie Pompeiu, dezvoltat de belgienii de la Atenor, care va fi gata anul viitor. În Bucureşti, activitatea totală de tranzacţionare pe segmentul de birouri a fost cu aproximativ 10% mai ridicată în primele nouă luni ale anului faţa de perioada similară a anului trecut şi, potrivit reprezentanţilor companiei de consultanţă imobiliară DTZ Echinox, volumul total de anul acesta va depăşi rezultatele din 2014. Totodată, cererea nouă de spaţii de birouri, a fost, în primele nouă luni ale anului, mai ridicată cu 11%, faţă de anul anterior. În 2016, stocul de birouri din Bucureşti va intra în a doua etapă majoră de dezvoltare, iar volumul spaţiilor noi pentru următorii doi ani va creşte de la circa 300.000 de metri pătraţi, la peste 550.000 de metri pătraţi. Volumul total al spaţiilor de birouri programate a se livra în 2016 este de trei ori mai ridicat faţă de 2015 – 350.000 mp, iar aproximativ 35% din aceste spaţii sunt deja preînchiriate. Rata de neocupare s-a plasat la finalul celui de al treilea trimestru din 2015 în jurul valorii de 12,7% şi, ţinând cont de rata medie de absorbţie a ultimilor doi ani şi de volumul cererii, rata de neocupare este prognozată să atingă nivelul de 12% până la finalul trimestrului IV al acestui an, potrivit DTZ Echinox.

     

  • Conducerea Yahoo vrea să vândă divizia de Internet

    Wall Street Journal a relatat marţi seara despre o posibilă vânzare a diviziei de Internet a Yahoo.

    Persoane apropiate situaţiei au declarat publicaţiei că board-ul va mai discuta, în timpul întâlnirilor care vor avea loc de miercuri până vineri, dacă să continue planul de separare a unei participaţii în valoare de peste 30 de miliarde de dolari la Alibaba Holding Group.

    Compania ar putea pune în practică ambele opţiuni, potrivit WSJ.

    Potrivit analiştilor, principala divizie a Yahoo, care include servicii populare ca Yahoo Mail şi site-urile de ştiri şi sport, ar putea atrage interesul unor fonduri de investiţii, companii de media şi telecomunicaţii sau firme precum Softbank Group.

    Reprezentanţii Yahoo au refuzat să comenteze.

    Mayer, care a venit la Yahoo după o lungă perioadă la conducerea Google, este supusă unor presiuni tot mai mari legate de performanţele companiei.

    Venirea lui Mayer la Yahoo a alimentat aşteptările de redresare rapidă a Yahoo, care nu a reuşit să crească veniturile din publicitate pentru a concura cu liderii de piaţă Google şi Facebook.

    Speranţele unei redresări rapide nu s-au concretizat, după ce un plan de atragere a publicităţii prin serviciile mobile, video şi media socială, strategie introdusă de Mayer în 2014 sub numele Mavens, nu a reuşit să crească veniturile Yahoo. În acelaşi timp, publicitatea prin serviciile de căutare pe PC-uri a continuat să scadă.

    Totodată, preluarea site-ului Tumblr în 2013, pentru 1,1 miliarde de dolari, este criticată de acţionari, care susţin că Mayer a dat prea mulţi bani pentru un produs neprofitabil. Preluarea a crescut baza de utilizatori a Yahoo cu circa 1 miliard de dolari, dar nu a adus şi publicitate.

    În septembrie, planurile Yahoo de separare a participaţiei la Alibaba a intrat într-un impas, după ce fiscul american (IRS) a refuzat cererea companiei ca tranzacţia să fie scutită de taxe.

    Yahoo a anunţat că va continua separarea în pofida anunţului IRS, dar nu a făcut încă acest lucru.

    În noiembrie, acţionarul Starboard Value a cerut Yahoo să renunţe la separarea participaţiei la Alibaba şi să vândă în schimb serviciul de căutare.

    În timpul mandatului de 13 ani la Google, Mayer a condus Google Earth, Gmail şi Google News şi a contribuit la crearea paginii de căutare a companiei.

  • A pornit afacerea într-o garsonieră cu doi programatori, iar după doar doi ani are venituri de 6 milioane de dolari

    Săptămâna trecută, Dragoş Hâncu se pregătea să plece în Statele Unite la o discuţie cu The Honest Company, compania care a transformat-o pe Jessica Alba din divă sexy în femeia de business care a dus produsele bio din zona micro-cool în zona companiilor care primesc finanţări de zeci de milioane de euro. Dragoş Hâncu speră să intre în rândul colaboratorilor The Honest nu numai pentru că şi-ar dori să lucreze pentru Jessica Alba (cine nu şi-ar dori?), ci pentru că recomandările bune sunt cea mai bună metodă de promovare într-o industrie în care chiar nu mai contează numele de familie sau codul poştal, ci doar ceea ce faci, când faci şi cum faci.

    Ceea ce făcuse şi modul cum îşi făcuse jobul până atunci l-au determinat pe Dragoş Hâncu să încerce antreprenoriatul. În ianuarie 2016 se împlinesc trei ani de când a decis să plece la drum pe cont propriu şi să lase în urmă jobul călduţ din conducerea EA România. Dragoş Hâncu a făcut facultatea de automatică (electronică şi ştiinţe aplicate) şi pe cea de ştiinţe politice. Dar, în timpul facultăţii, mai mult s-a jucat, „eram toată ziua în internet cafe-uri“. „Ceea ce s-a transformat în cariera mea putea la fel de bine să mă doboare“, povesteşte Dragoş Hâncu despre primele sale contacte cu industria jocurilor.

    În 2005, Hâncu s-a angajat la Gameloft (ca producător), apoi la Jamdat (recrutat de Mihai Pohonţu, fostul vicepreşedinte al Disney Interactive), care a devenit din 2006 Electronic Arts şi de unde a plecat abia în ianuarie 2013. „În EA am avut o carieră ascendentă, am cunoscut foarte mulţi oameni şi am făcut proiecte foarte importante pentru firmă“ – împreună cu un coleg din EA, Dragoş Hâncu a stat câteva luni în Canada cu scopul de a se pregăti pentru producţia jocului Fifa pentru telefoane. Era head of deployment la EA în 2009, coordonând 200 de oameni care făceau parte din patru echipe diferite, când compania a suferit un reset, „o perioadă tulbure“, care a trecut când studioul a început să producă FIFA; a fost apoi development director pentru FIFA 13 şi 14, ocupându-se în paralel şi de angajări. „Mie nu îmi place fotbalul, nu îmi place FIFA şi de aceea nu a fost o potrivire excelentă, dar tot ce am învăţat acolo – management, organizare, strategie – mi-a plăcut şi mi-a folosit enorm.“ La sfârşitul lui 2012 „nu îmi mai găseam locul“, aşa că în prima zi de lucru din 2013 şi-a dat demisia. „Nu ştiam exact ce o să fac; am primit şi oferte foarte bune, bine plătite şi călduţe, dar mi-am dat seama că dacă nu mă apuc atunci de ceva al meu, nu o să mă mai apuc niciodată“, povesteşte Hâncu.

    Cu bonusul de exit de la EA („consistent“) şi cu câteva idei bune a deschis Amber Studio într-o garsonieră cu doi programatori, punând la punct un serviciu de deployment („Modelul nostru de la început urma câţiva paşi simpli: Disney, clientul nostru principal de la început, ne dădea un joc, de obicei dezvoltat pe iOS, iar noi trebuie să îl portăm pe alte platforme de la smart TV la telefoane şi PC“), dar având în plan să facă dezvoltare.  

    Ceea ce a urmat în 2013, dar mai ales în 2014 şi în 2015, a întrecut însă aşteptările cu care pornise la drum. De la aproape 1 milion de dolari atins în primul an de funcţionare, 2013, compania a încheiat 2014 cu venituri de peste 2 milioane (deşi estima o creştere de maximum 60%) şi Dragoş Hâncu crede că va încheia 2015 cu afaceri de 6 milioane de dolari. „Ce am făcut diferit? În primul rând am reinvestit tot şi am ales să mă bucur de creşterea firmei în loc de banii obţinuţi. În al doilea rând, am avut probabil o abordare bună de strategie: toată lumea de aici vrea să facă jocul lui personal, să lucreze la ceva ce îi poartă semnătura, dar am încercat mereu să temperez această dorinţă, încurajând echipa să lucrăm pentru alţii pentru că, odată ce ai multă experienţă şi eşti cunoscut, orice proiect propriu este primit şi văzut altfel. În al treilea rând, am muncit foarte mult şi ne-am respectat la literă deadline-urile şi contractele. În al patrulea rând şi foarte important, am avut foarte mult noroc.“ 

    Desigur că norocul şi-l face antreprenorul cu mâna lui, iar Dragoş Hâncu este de acord. „Am avut noroc să găsesc oameni foarte buni pe care să îi angajez, dar asta şi din cauză că am o relaţie bună cu oamenii alături de care am lucrat sau cu cei din industrie“. Estimează că va avea în firmă 200 de oameni până la sfârşitul anului şi probabil 300 anul viitor. „S-au întâmplat mai multe chestii. Una dintre cele mai importante este că am reuşit să îmi iau oameni foarte seniori în layerul de conducere, care au reuşit să crească fiecare segmentul de business de care este responsabil. Am un coleg, Tudor Postolache, care a fost anterior head of CDS la Electronic Arts, deci s-a ocupat cu tot ce însemna testarea în EA, pe tot mapamondul, cu vreo 4.000 de oameni în subordine, şi a acceptat să vină la noi în august anul trecut, când în echipa lui de aici erau 11 testeri. I-am pus în mână divizia şi a ajuns acum la peste 100 de oameni. Mare parte din creşterea noastră explozivă ţine de quality assurance, care la rândul ei ţine predominant de strategie: totul e să ai multe proiecte şi să reuşeşti să le faci bine, în deadline, să creşti şi să fii recomandat în baza lor. Aici îl avem pe Cătălin Brumariu, care era vicepreşedinte în Gameloft şi avea trei studiouri în subordine, în România, Vietnam şi India, şi a venit la noi pentru mai puţin de jumătate din salariul de la Gameloft. Eu sunt mândru de chestia asta, pentru că sunt oameni care au venit la Amber ca să construiască.“

  • Think Big 2.0 – noua strategie imobiliară

    Cătălin Grigore întinde cu atenţie pe masă planurile de dezvoltare ale Metalurgiei Park. Sunt nişte foi mari şi groase, dar Cătălin Grigore le tratează delicat şi condiţionează discuţia cu Business Magazin prin a se asigura de la început că articolul nu va avea tenta răuvoitoare pe care a simţit-o în presă în ultimii cinci ani, de când a decis să dezvolte, cu strategia sa proprie, sudul capitalei. „Toată lumea are o problemă cu sudul, ca şi cum ar trebui să plecăm cu toţii acasă şi să rămână numai nordul“, rezumă Cătălin Grigore modul cum percepţia publică despre zona de sud, dintotdeauna considerată un fel de Cenuşăreasă a pieţei imobiliare, nu s-a schimbat nici după ce sudul a devenit cel mai viu motor imobiliar al Capitalei. 

    Înainte de criza economică, dezvoltatorii imobiliari decideau ce anume ar putea să le vândă clienţilor şi construiau o piaţă ideală, în care oamenii câştigă din ce în ce mai bine şi locuiesc în case din ce în ce mai mari. După şapte ani de criză, cei mai activi dezvoltatori sunt cei care au lăsat piaţa să decidă ce produse îşi permite să cumpere şi cei care au acceptat câştigul mai mic, dar mai sigur. Sunt două categorii de produse imobiliare în piaţă, rezumă Dragoş Dragoteanu, proprietarul agenţiei imobiliare EuroEst: „Prima categorie este formată din locuinţe ale căror preţuri nu scad niciodată (zone rezidenţiale de lux cu brandul lor, cum ar fi Primăverii, Kiseleff, Unirii cu vedere la fântâni) şi care urmează istoria pieţei imobiliare de afară, nicăieri în lume zonele bune nefiind afectate de criză. A doua categorie sunt imobilele de necesitate, care urmează trendurile pieţei. 90% din proprietăţile din Bucureşti sunt de necesitate, cele mai multe dintre acestea fiind cele din blocurile vechi, construite până în 1985, dar şi cele care se construiesc acum“. Dragoteanu spune că strategia multora dintre dezvoltatorii de dinainte de criză a fost să construiască locuinţe pe care să le încadreze în prima categorie. După venirea crizei, piaţa de lux şi cea up-market s-au restrâns, iar volumele din zona de necesitate au câştigat tot mai mult teren. În ultimii cinci ani, datele oficiale spun că peste 80% din tranzacţiile imobiliare din bucureşti au fost făcute (şi s-au încadrat) în programul guvernamental Prima casă.

    În octombrie 2007, cu fix un an înainte de debutul crizei imobiliare şi de tumultul care a urmat, scoteam o copertă Business Magazin în care povesteam despre modul cum oamenii de afaceri locali au preluat şi au dezvoltat un mod de gândire şi de investire de peste ocean. Think Big a stat la temelia visului american şi prima parte a anilor 2000 a scris şi un vis românesc, pe care unii dintre oamenii de afaceri aflaţi pe val au decis să îl dezvolte la scară mare. Scriam atunci despre cel mai mare hotel din Europa, cu 1.500 de camere, ridicat de fraţii Ionuţ şi Robert Negoiţă în Vitan, despre Băneasa Developments, proiectul întins pe mai bine de 200 de hectare care a schimbat definitiv nordul Bucureştiului, dar şi despre Sema Park sau despre Coresi, proiecte mari gândite pe foste platforme industriale. Mai scriam în 2007 şi despre semnele de întrebare pe care ni le năşteau oamenii de afaceri care vorbeau despre viitor cu certitudine: Ionuţ Negoiţă era sigur că va merge cu cele 1.500 de camere la o medie de 80% grad de ocupare, iar Ion Rădulea era convins că până în 2011 va umple cele 40 de hectare de teren de la Semănătoarea cu clădiri de birouri, cu zone comerciale şi o zonă rezidenţială cu 1.320 de locuinţe. Cel mai mare hotel din Europa a devenit un mare bloc în care cele mai multe camere s-au transformat în apartamente, iar lipsa finanţării a făcut ca în Sema Park să se reia construcţiile abia anul trecut, după o pauză de peste şase ani.

    Între timp însă, ritmul livrărilor de apartamente din Bucureşti a rămas viu, chiar dacă nu în formă maximă. Au avut loc însă mai multe mutaţii legate de preţ sau de arhitectura proiectelor, dar cea mai importantă a fost cea legată de zonă. Nordul şi centrul, care crescuseră într-un ritm foarte alert înainte de criză, au ajuns la un ritm lent de construire şi de vânzare. În acelaşi timp, vestul şi sudul au explodat. Proiecte precum Militari Residence, unde s-a ridicat bloc după bloc şi unde au fost livrate şi vândute 4.000 de apartamente, Confort Urban din Rahova sau Confort City din Vitan (ambele cu peste 1.500 de apartamente vândute) au indicat că apartamentele construite pe fişa de post a proiectului Prima casă sunt cele care se vor vinde în cel mai alert ritm.

    Pe aceeaşi structură de ofertă care să se încadreze în programul Prima casă s-a dezvoltat şi Popeşti-Leordeni. Oraşul din coasta de sud a Capitalei aproape şi-a dublat numărul de locuitori în ultimii zece ani, după cum arată datele primăriei oraşului: în 2005, în Popeşti-Leordeni erau 15.000 locuitori, iar anul trecut erau înregistraţi peste 25.000. Între staţiile de metrou Dimitrie Leonida şi Depoul IMGB s-a construit practic un nou oraş, în care mai mulţi mici dezvoltatori, cu proiecte de câteva zeci de apartamente, au construit şi au vândut case, respectând strict regula nescrisă a unui preţ pe metrul pătrat situat între 650 şi 850 de euro. „Faptul că preţurile au fost ţinute sub control, iar dezvoltatorii nu au depăşit un preţ pe care piaţa îl putea asimila a adus în zona de sud un anumit tip de client: 35-40 ani, familist, cu copil. Oameni care caută un apartament cu 2 camere sau o garsonieră dublă, ca tranzit, la început de drum, sau un apartament de 3-4 camere la preţuri pe care nu le poţi găsi în altă zonă.“ Modul cum Cătălin Grigore descrie secretul vânzării zonei de sud face parte din strategia pe care şi-a făcut-o în urmă cu cinci ani, când a decis să încerce antreprenoriatul.

    În 2010, în biroul său de pe şoseaua Olteniţei, Cătălin Grigore lansa Sud Rezidenţial. Grigore fusese în ultimii zece ani directorul general al Premier, una din agenţiile imobiliare specializate pe vânzări în sudul Capitalei. Principala lecţie pe care spune că a învăţat-o în cei zece ani este cea a vânzărilor, care trebuie să aibă în spate un marketing puternic şi o forţă de vânzare cel puţin la fel de puternică. „Ne-am axat pe imobiliare pentru că cei mai mulţi dintre noi venim dinspre imobiliare, dar specialitatea noastră este vânzarea. Noi nu suntem o agenţie imobiliară. Nu vindem apartamente vechi, nu vindem terenuri, case, nu facem închiriere sau alte activităţi pe care e normal să le facă o agenţie imobiliară. Noi vindem şi am creat un motor de vânzare care a pus în valoare şi în lumina reflectoarelor un produs imobiliar conceput de noi“.

    Ideea lui Cătălin Grigore a fost de a deveni o interfaţă între investitor şi clientul final – munca Sud Rezidenţial începe cu identificarea unui teren, continuă cu gândirea unui produs potrivit pentru acel teren, se ocupă de acte şi autorizaţii, planifică şi proiectează imobilul care se potriveşte acolo conform PUZ-ului, compartimentează şi finisează locuinţele, le face marketingul şi, mai ales, le vinde. „Eu sunt interfaţa pentru întregul proiect: de la primul pas când vând business planul unui investitor până la ultimul pas când predau cheile ultimului locatar şi asigur investitorului returnul pe care i l-am promis la început“, descrie Cătălin Grigore modul de lucru al Sud Rezidenţial.

    A mai fost însă un aspect în strategia Sud Rezidenţial care l-a propulsat pe Cătălin Grigore din liga sutelor de dezvoltatori într-o ligă a vânzătorilor de sute de apartamente anual, ligă în care se află cam singur. Strategia s-a numit „zero comision pentru cumpărător“. Mai precis, Sud Rezidenţial percepe un procent situat între 3 şi 5% de la investitorul care preia proiectul (în funcţie de serviciile pe care le oferă), iar vânzarea apartamentelor pentru clientul final are loc fără comision din partea agenţiei. „Foarte mulţi oameni din piaţă au fost supăraţi pe noi. Când noi am implementat acest concept, toată lumea ne-a spus că este o prostie, că în cinci luni vom da faliment şi vom pierde şi toţi banii investiţi. Toată lumea ne-a sărit în cap cum că vom strica piaţa şi că toate agenţiile vor muri din cauza noastră. Le-am demonstrat astăzi, la peste cinci ani de existenţă, nu numai că suntem în viaţă, dar am ieşit la rampă şi vindem într-un mod susţinut şi fără probleme sute de apartamente, poate chiar mii. Clientul final este cel care ne ţine pe noi în viaţă, de la el luăm banii, el se împrumută pentru câteva zeci de ani pentru a plăti casa, era normal ca toate serviciile mele să fie gratuite. Ne finanţăm din comisionul pe care îl percepem de la dezvoltator, ei sunt singurii care ne plătesc pe noi. Noi am explicat tuturor că noi aşa înţelegem să ne dezvoltăm, că este modelul nostru, că vrem doar o bucăţică din această piaţă şi că nu intenţionăm să ne extindem în nordul oraşului sau în altă parte“, explică acum Cătălin Grigore modul cum s-a aşezat pe piaţă cu ideea sa antreprenorială.

    Cătălin Grigore este de acord că sudul este mai ieftin, dar că nu există o aşa-zisă barieră de preţ pentru zonă: „Există însă o oarecare barieră psihologică – în Popeşti vorbim despre 700 euro/mp, în Metalurgiei preţul va fi de 1.000 euro metrul pătrat, dar cu cât mergem spre centru – Niţu Vasile, Brâncoveanu – preţurile cresc spre 1.300 euro/mp, iar când ne apropiem de Tineretului lucrurile se schimbă. Au fost dezvoltatori care nu au înţeles aceste bariere şi au insistat pe un preţ ridicat şi pe un produs avangardist care nu a fost uşor de vândut“.

     

  • Tanara care are un rol important în crearea şi implementarea strategiei de marketing a celui mai cunoscut sistem de operare al tuturor timpurilor

    De peste 15 ani în industria IT&C, Oana Terteleac joacă un rol activ în crearea şi implementarea strategiei de marketing a celui mai cunoscut sistem de operare al tuturor timpurilor – Windows. Înainte de a intra în echipa Microsoft, Oana Terteleac a fost implicată în promovarea unor proiecte complexe pentru companii locale, de la cablare structurată, generatoare electrice şi infrastructură de stocare a datelor şi până la servicii de arhivare electronică şi de dezvoltare de aplicaţii software.

    Microsoft este prima companie multinaţională din CV-ul. În septembrie 2014 Terteleac a preluat poziţia de Windows business group lead, devenind responsabilă cu întregul proces de planificare şi execuţie pentru activităţile care susţin ecosistemul bazat pe sistemul de operare Windows. Schimbarea a însemnat o nouă abordare faţă de piaţa din România, dar şi faţă de parteneri şi clienţi.

    Oana Terteleac este absolventă a Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti şi deţine o diplomă de Masterat în Administrarea Afacerilor Comerciale în cadrul Facultăţii de Comerţ a ASE. „Cred că factorul determinant pentru o viaţă profesională de care să fii mândru este să nu îţi doreşti o carieră de dragul carierei, să nu îţi doreşti să fii manager pentru că acesta este idealul la care ai fost învăţat că e bine să aspiri. Avem o inflaţie de manageri şi mult prea puţini profesionişti, care produc o schimbare cu adevărat relevantă. Iar atunci când îţi doreşti să fii cu adevărat bun în ceea ce faci, poţi realiza lucruri incredibile. Nu simt încă o chemare din partea ideii de antreprenoriat, mai am multe de învăţat din această călătorie care abia a început“. 

  • Marks&Spencer se retrage din 5 ţări din sud-estul Europei şi se va concentra pe pieţe de succes ca România

    În afară de Bulgaria, unde deţine trei magazine, Marks&Spencer va mai renunţa la afacerile din Croaţia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia.

    M&S deţine în cele cinci ţări 12 magazine, unde lucrează 106 angajaţi.

    “Obiectivul este să ne concentrăm puternic pe afacerile de succes din România, Cehia, Polonia, Slovacia şi Ungaria”, a declarat un purtător de cuvânt al M&S.

    Retailerul britanic urmează să deschidă în următorii doi ani noi magazine în Cehia şi Polonia.

    Închiderile de magazine din cele cinci ţări afectate de decizia Marks&Spencer vor începe în luna ianuarie.

    Retailerul Marks&Spencer este prezent în România din anul 2000, operând în prezent şase magazine, dintre care patru în Bucureşti, unul în Constanţa şi un altul la Iaşi.

    Fondat în 1884, grupul Marks&Spencer deţine 1.330 de magazine la nivel global, din care 852 de magazine în Marea Britanie.

  • Despre strategie, la rece

    Doar Dero şi Borsec au depăşit arctic în topul celor mai puternice branduri autohtone (potrivit unlock market research), producătorul de electrocasnice sărbătorind în acest an 45 de ani de existenţă şi 25 de milioane de frigidere vândute.

    Hasan Ali Yardimci are 42 de ani şi a preluat în luna octombrie a anului trecut poziţia de director general al Arctic România, înlocuind-o pe Monica Iavorschi, care a condus timp de mai bine de şase ani cel mai mare producător local de electrocasnice. Iavorschi a plecat de la şefia Arctic pentru a prelua funcţia de director de marketing la nivelul grupului Arcelik, compania-mamăa Arctic. 

    Noul şef al Arctic România lucrează pentru grupul turc Arcelik din 2009, când a ocupat poziţia de director de planificare strategică şi de dezvoltare în afaceri. Anterior a lucrat în consultanţă strategică, în retail şi bunuri de larg consum în cadrul companiilor McKinsey & Co., SAB Miller şi Sears Holdings. Se simte bine în România, îi place limba şi a început să-i descopere subtilităţile. „Mă simt foarte confortabil aici, oamenii sunt foarte primitori”, spune Yardimci, care apreciază parcurile din Bucureşti şi îi place bucătăria românească, însă consideră că infrastructura ţării este o problemă. Se află în poziţia de CEO al Arctic de un an, iar adaptarea la munca din România nu a fost grea: „România este o ţară primitoare şi este uşor să faci afaceri aici ca străin. Am moştenit o echipă grozavă care m-a ajutat să mă adaptez locului, iar o echipă bunăeste un lucru esenţial pentru o companie cu ambiţii”.

    Directivele cu care Hasan Ali Yardimci a venit în România (şi care au fost trasate de Hakan Bulgurlu, şeful Arcelik, companie care deţine şi Arctic) vizează o creştere a cotei de piaţă a produselor Arctic în România până la 50%, în momentul de faţă fiind la 35%. România reprezintă a doua ţară ca mărime a cotei de piaţă, după Turcia.  Pentru a atinge acest obiectiv, Hasan Ali Yardimci se bazează pe revenirea economiei şi pe piaţa care ”încă nu şi-a atins potenţialul maxim”. 

    Majoritatea electrocasnicelor mari au fost cumpărate în perioada de dinaintea crizei, în 2005-2007, când piaţa creditelor de consum era în floare, iar produsele electro-IT se cumpărau pe banda rulantă datorită creditelor cu buletinul. A urmat o perioadă de scădere, iar vânzările de frigidere au început să crească din nou în abia în 2014, după doi ani consecutivi de declin. Scăderea adusă de criză a înjumătăţit însă piaţa frigiderelor, vânzările scăzând cu 40%.Datele Arctic arată că anul trecut nu au revenit doar frigiderele pe plus, ci şi maşinile de spălat (cu 14% în termen de volum şi cu 17% în valoare) şi cele de gătit (creştere de 12% în termen de valoare şi 8% în volum).

    Însă, pentru a ajunge la o cotă de piaţă de 50%, creşterile pe segmentele tradiţionale precum frigiderele sau maşinile de spălat nu sunt de ajuns. Noi motoare de creştere ar putea fi şi segmentele mai mici, precum maşinile de spălat vase sau uscătoarele. “România este în continuare o piaţă emergentă. Rata de penetrare a unor electrocasnice este încă mică. De exemplu, maşinile de spălat vase nu sunt comune în România, se vând cam 30-40.000 de unităţi pe an, ceea ce este un număr foarte mic în comparaţie cu populaţia ţării. Dacă românii vor avea acces la mai multe resurse cred că acest tip de electrocasnice, pe viitor, va face parte din rutina zilnică a acestuia”, subliniază Yardimici.

    Acest segment are potenţial important de creştere: potrivit datelor oferite de compania de cercetare de piaţă Euromonitor, doar 6% dintre gospodăriile româneşti au maşină de spălat vase, pe când gradul de penetrare a acestui tip de electrocasnice este de 34% în Cehia şi aproape 70% în Germania. Pentru a creşte numărul unităţilor de maşini de spălat vase sau uscătoare şi pentru ca astfel de produse să ajungă în casele românilor, Hasan Ali Yardimci spune că trebuie „să articulăm mai bine beneficiile unor astfel de produse. Spre exemplu, o maşină de spălat ar putea economisi timp. Însă există anumite bariere care împiedică cumpărarea unor astfel de produse, poate consumatorul crede că nu are nevoie de ea sau că aceasta ar consuma prea multă apă sau energie. De fapt, noi trebuie să comunicăm mai mult, să explicăm anumite lucruri, să înţelegem mai bine consumatorul.Este nevoie de o anumită educaţie în acest sens. Va fi nevoie de timp”.

    Diversificarea produselor prezente pe piaţa locală este una din cheile atingerii cotei de piaţă vizate de grup: „Cred că avem un număr de produse foarte bune în diferite categorii. Însăva trebui să aducem şi alt fel de produse pe piaţa din România. Să aducem produse în categoriile consacrate, dar şi în categoriile emergente, precum uscătoarele. Nu o să fie uşor, trebuie să  facem multe lucruri corect”, afirmă Yardimci, care precizează că Arctic investeşte mult în comunicarea online, lucrând cu ambasadori de brand şi orientat către consumator. „Suntem o companie care nu obişnuim să ne lăudam produsele prea mult. Dar poate ar trebui să o facem.”
    Compania este prezentă în România cu trei branduri – Arctic, Grundig şi Beko – atât pe segmentul electrocasnicelor mari, cât şi mici. Doar frigiderele sunt produse pe plan local, celelalte electrocasnice fiind produse în celelalte fabrici ale grupului.

    Planurile Artic sunt în tandem cu planurile grupului, ţinta articulată de Hakan Bulgurlu, CEO-ul Arcelik, fiind dublarea cifrei de afaceri în cinci ani.Astfel, planurile pentru viitor implică o creştere a cotei de piaţă a produselor Arctic, dar şi creşterea pieţei în sine. „Vrem să obţinem o bucată cât mai mare din plăcintă, dar în acelaşi timp vrem să creştem şi plăcinta”, punctează Yardimci. Pentru ca acest lucru să fie posibil, este nevoie ca România să devină un nume proeminent pe piaţa producţiei de electrocasnice.

    Fabrica Arctic de la Găeşti exportă 85% din producţia de frigidere în 60 de ţări, cele mai importante pieţe de export fiind Italia, Polonia sau Turcia. Pe piaţa locală se mai află producători importanţi pentru industria de profil, producători precum Electrolux, Philips, DeLonghi sau Kärcher. România ar putea deveni un hub al producţiei de electrocasnice, dar, pentru ca acest lucru să devină realitate, este nevoie de anumite elemente, semnalizate de Hasan Ali Yardimci: “Este nevoie de o piaţă mare, de o sursă importantă de oameni talentaţi, atât în management, cât şi muncitori, este nevoie de stabilitate, o infrastructură bine pusă la punct. Dacă stai săte gândeşti la toţi aceşti parametri aş spune că România bifează toate aspectele. Piaţa nu este mare, dar România are o populaţie de 20 de milioane de oameni.

    De asemenea, poziţionarea în «inima» Europei reprezintă o deschidere importantă către pieţele din Europa, Asia sau Africa.Infrastructura se dezvoltă, mai încet decât ar fi ideal, dar se dezvoltă. Cred că România ar putea fi următoarea frontierăa investiţiilor în diferite categorii. Dar acest lucru nu se va întâmpla peste noapte”.

    300 milioane de euro este cifra de afaceri a grupului Arctic în România anul trecut.

    3.000, numărul  de angajaţi care lucrează în cadrul Arctic România.

    110 milioane de euro reprezintă investiţiile realizate din  2002 până acum de Arcelik  în fabrica Arctic  de la Găeşti

    1,6 milioane, numărul de frigidere produse la Găeşti care au fost exportate în 2014

  • Hainele purtate în copilărie sau obiectele vestimentare vechi pot deveni sursă de inspiraţie

    Aceasta pare să fie strategia adoptată de o serie de mici producători de jeanşi, care, pentru a putea concura cu succes cu firmele mari din domeniu, se străduiesc să creeze nişte jeanşi cât mai eleganţi, scrie Wall Street Journal.

    Creatoarea Rachel Comey, de exemplu, a lansat gama Legion, nişte jeanşi cu talie înaltă şi craci largi, care amintesc de cei din anii ‘70. Un element distinctiv al acestora este faptul că par să fi fost tiviţi şi descusuţi, creatoarea având ca sursă de inspiraţie blugii purtaţi în copilărie, scurtaţi când erau prea mari şi apoi lungiţi la loc când creştea.

    Casa AMO s-a specializat pe jeanşi care combină patina unora vechi cu croieli moderne. Alte mici companii din domeniu utilizează procedee aparte de spălare a materialului care îi dau acestuia o culoare mai frumoasă şi pot presupune până la treizeci de paşi, toţi realizaţi manual, ceea ce nu le permite să aibă o producţie mare.

    La rândul său, casa franceză Vetements foloseşte în produse sale material din jeanşi vechi, pe care creatoarea Demma Gvasalia şi echipa sau îi cumpără din magazine second-hand din Londra, Paris sau Bruxelles, după care din două perechi confecţionează una singură. Procesul este laborios, căci trebuie descusuţi vechii pantaloni, călcat materialul, croit în noua formă şi cusut. Jeanşii produşi de aceste mici firme costă de la trei sute la peste o mie de dolari în cazul Vetements.

     

  • CEZ: Al doilea deceniu românesc

    „Din vânat virtual, am devenit vânători.“ „Noi nu acţionăm ca un rechin în mare, ci ca un banc de peşti.“ „Nu cred în responsabilităţi colective.“ „Vom fi aici şi în următorii zece ani. Dacă este o piaţă în regiune care va avea succes, aceasta este România.“

    Primul citat reprezintă strategia, al doilea organizarea, al treilea regula de management, al patrulea planul pe termen lung. Limpezimea militărească a regulilor de mai sus anulează sfaturile din miile de cărţi de economie şi constituie reţeta uneia dintre cele mai importante privatizări din energia românească: preluarea fostei Electrica Oltenia de către cehii de la CEZ. De atunci au trecut zece ani. Ce vor aduce următorii zece?

    În toamna lui 2005, statul transfera controlul asupra încă uneia din distribuţiile sale de energie. Electrica Oltenia era la acel moment distribuţia cu cel mai mare număr de consumatori legaţi la firele sale, circa 1,3 – 1,4 milioane de clienţi. Câştigătorul procesului a fost compania cehă CEZ, care a plătit circa 47 de milioane de euro pentru 25% din acţiunile companiei, operaţiune urmată de o majorare de capital de 104 milioane de euro, prin care a devenit acţionar majoritar.

    Dincolo de importanţa strategică a obiectivului la care statul a renunţat, această privatizare continuă să fie o lecţie pentru felul cum România a înţeles să-şi joace atuurile din energie.

    Alături de privatizarea Petrom, compania vândută în 2004 către OMV, grup petrolier în spatele căruia să află statul austriac, vânzarea Electrica Oltenia către cehii de la CEZ, o altă companie de stat, arată foarte bine cum, cu un careu de aşi, poţi să pierzi locul la masa energiei regionale.

    În loc să-şi pună piesă peste piesă, statul român a început să vândă bucăţi din zestre, iar în cazul energiei electrice a început cu cea mai profitabilă parte, distribuţia. Acesta este practic locul în care se fac banii şi se ajunge la consumatorul final. Strategia statului din acel moment era de a atrage în primă fază o serie de investitori, pe care mai apoi să îi implice şi în producţia de energie, acolo unde erau necesare fonduri masive pentru modernizări şi pentru construcţia de noi unităţi. Din strategia creionată de stat la începutul anilor 2000, statul a reuşit doar să vândă ceea ce genera cash sigur, reglementat, şi a rămas cu un parc de producţie care plânge după investiţii, dar la care nu se mai uită nimeni.

    În acest timp, în Cehia, tot o companie energetică de stat, CEZ, nu mai avea loc între graniţele proprii. Dar cehii nu avuseseră nevoie să apeleze la organismele internaţionale, care veneau cu reguli peste reguli privind funcţionarea marilor monopoluri din energie. Statul ceh a înţeles că este important ca CEZ să rămână integrată şi să aibă totul de la minele de cărbuni până la termocentrale, la firele care duc energia în case sau la forţa de vânzare. În România s-a spart totul, iar acum cărbunii concurează cu energia hidro şi Nuclearelectruca nu ştie dacă să investească în deschiderea unei noi mine de uraniu, deşi în câţiva ani ar putea foarte bine să importe materia primă pentru reactoarele de la Cernavodă.

    „La momentul când CEZ a luat decizia de a face achiziţia în România, eu eram şeful diviziei internaţionale. Construiam modelul pentru achiziţiile internaţionale şi eram responsabil de integrarea ţintelor preluate. Atunci strategia CEZ era destul de clară. Ne doream să fim lideri în regiune prin acţiuni proiectate pe termen lung“, spune acum Martin Zmelik, care de aproape un an ocupă funcţia de director general al CEZ România. Intrarea pe piaţa locală nu era primul pas pe care CEZ îl făcea în regiune: la finalul lui 2004 mai cumpărase trei companii de distribuţie a energiei în Bulgaria. În toamna lui 2005, CEZ intra oficial şi în România după preluarea controlului asupra Electrica Oltenia.

    „La acel moment, CEZ era deja un business consolidat, eram puternici la noi acasă, dar eram şi o companie listată cu investitori care ne cereau să punem pe masă o strategie de creştere. Pieţele se deschideau, iar noi credeam că putem să ne extindem regional pornind de la un mix format din experienţa proprie a grupului alături de cultura locală. Dintr-un vânat virtual, CEZ a devenit un vânător. Totul ţine de strategie şi de modul cum îşi stabileşti priorităţile. Noi aveam chiar de la acel moment un management dual, ne purtam ca o companie de piaţă.“

    De ce două state care activează în aceeaşi regiune ajung totuşi la concluzii atât de diferite în ceea ce priveşte dezvoltarea pe termen lung într-un domeniu strategic ca energia?

    „Cred că România era într-o etapă în care-şi dorea să aducă aici investitori. Asta se dorea la acel moment, iar uneori asfel de experienţe sunt necesare. Noi ne-am concentrat pe achiziţia de distribuţii pentru că este competenţa noastră de bază.“

    După achiziţie, Zmelik a rămas în biroul din Praga al CEZ, primul manager trimis de cehi la Bucureşti fiind Jan Veskrna, cel care avea să stea până anul trecut (timp de trei mandate) la vârful operaţiunilor CEZ din România. Dar contactul cu piaţa exista oricum.

    „Imediat după achiziţie, supervizam modul cum se derulau lucrurile, dar din biroul din Praga. Când am venit am găsit o companie împărţită în 7 firme cu dispunere teritorială. Electrica Oltenia era o companie descentralizată, iar activităţile de distribuţie şi de furnizare nu erau încă separate. La acel moment lucrau 3.000 de oameni. Ca tehnologie standardele erau jos, dar firma avea un mare potenţial. Tot sectorul a intrat într-o schimbare odată cu venirea investitorilor privaţi, dar şi a reglementărilor europene.“

    Cert este că în perioada 2004-2005 s-au făcut cele mai importante privatizări din România. Petrom a fost vândut cu tot cu rezervele sale de petrol şi gaze către OMV într-un proces care şi azi generează controverse. În 2005 italienii de la Enel au fost primii care au spart gheaţa în domeniul energiei electrice, luând la pachet distribuţiile din Banat şi Dobrogea. Au venit apoi nemţii de la E.ON care au luat fosta Electrica Moldova, dar care şi-au completat portofoliul şi cu fostul Distrigaz Nord. Cealaltă jumătate din distribuţia de gaze avea să intre în portofoliul francezilor de la Gaz de France. 

     

  • Opinie Lavinia Raşca: Cum poate creşte afacerea dincolo de puterile celui care a creat-o

    LAVINIA RAŞCA este membru fondator al ASEBUSS şi director general al EXEC-EDU

    Proces esenţial pentru creşterea companiilor antreprenoriale, delegarea devine imperios necesară atunci când antreprenorul simte că îşi risipeşte energia în prea multe activităţi mărunte, sau care nu-i plac, şi că lucrurile încep să îi scape de sub control.

    Procesul este dificil, mai ales dacă antreprenorii nu au mai lucrat niciodată ca manageri. Sunt necesare multe competenţe: capacitatea de a dezvolta viziunea corectă a afacerii; o bună autocunoaştere; talent de comunicare – pentru a le explica acelora cărora le deleagă sarcini de ce trebuie să facă anumite lucruri, ce anume trebuie să facă şi cum; carismă – pentru a-i convinge că sarcina pe care o vor primi este importantă şi că nu se vor expune niciunui pericol.

    Antreprenorul mai are nevoie şi de ceva extrem de important: de respectul sincer faţă de fiecare om din organizaţie. S-a împământenit în business conceptul de ”resurse umane“. Eu nu consider că oamenii pot fi încadraţi în categoria resurse. Ei nici nu se amortizează, nici nu se consumă, ci sunt sunt cei care creează resursele şi le pun în mişcare. Oamenii dispun de fizic, mental şi emoţional, iar emoţionalul încă nu a putut fi reprodus artificial, aşa cum s-a întâmplat cu fizicul şi cu mentalul. Or, respectul se adresează în primul rând emoţionalului şi face diferenţa între a avea angajaţi loiali, implicaţi şi entuziaşti, sau, dimpotrivă, rebeli şi apatici. Respectul presupune ca fiecare om din echipă să fie cunoscut şi tratat ca o individualitate aparte.

    Să nu le fie încălcate valorile şi obiectivele personale, să li se dea de făcut lucruri care le plac, de care pot fi mândri şi care îi stimulează, fără a-i copleşi, şi să li se recunoască în mod explicit competenţa, loialitatea, eforturile şi realizările. Să le fie puse la dispoziţie resursele necesare, să nu li se pună piedici şi să nu fie pedepsiţi imediat ce greşesc (evident, nu vorbim aici de reaua intenţie, care se cere sancţionată dur şi imediat). Să li se asigure condiţiile pentru a putea fi foarte productivi, să fie plătiţi corect, pe măsura performanţelor lor, şi să fie sprijiniţi să se dezvolte continuu.

    Anthony Robbins arată că orice om are şase nevoi care trebuie satisfăcute corect, de către el însuşi şi de către cei din jur: nevoia de siguranţă, de diversitate, de a fi semnificativ, de conectare, de contribuţie şi de dezvoltare.
    Antreprenorii performanţi au grijă ca aceste dorinţe şi nevoi să fie îndeplinite. Angajează cu mare chibzuinţă, exact atât cât este cu adevărat necesar şi au grijă să aducă şi să păstreze în companie oameni foarte talentaţi, dornici şi capabili de realizări superioare. Având angajaţi foarte productivi, îşi permit să-i plătească mult mai bine decât media industriei lor şi nu ezită să o facă.

    Creează un climat de lucru foarte bun – primesc noii angajaţi cu căldură şi îi integrează imediat în cultura companiei şi în cerinţele postului. Sunt preocupaţi să le menţină energia la un nivel ridicat – le dau de îndeplinit sarcini diverse, interesante, care li se potrivesc, au grijă să-i ajute să lucreze cu oameni la fel de performanţi ca ei, cu care să se înţeleagă, şi le recunosc meritele. Îi sprijină permanent să se dezvolte prin mentoring, coaching şi prin expunerea la educaţie formală şi informală. Datorită acestui comportament, fluctuaţia în companie va fi foarte mică, iar concurenţa la angajare va fi foarte mare. Ca urmare, cheltuielile de recrutare–selectare vor fi mici, iar rezultatele oamenilor din companie vor fi valoroase.

    Există o mare diferenţă între performanţele companiilor care investesc în dezvoltarea talentelor prin mentoring, coaching, educaţie şi training, şi cele care nu o fac. Între antreprenorii care se străduiesc să creeze o cultură a învăţării prin toate metodele, inclusiv prin lectura unor cărţi utile şi dezbateri în grupuri de angajaţi şi cei care sunt indiferenţi. Am verificat acest lucru de multe ori şi am făcut la un moment dat un sondaj, pentru a afla ce determină comportamentul celor din urmă. Primul dintre argumente a fost lipsa banilor, urmat de scepticismul indus de diverse experienţe trecute nefericite, în care banii şi timpul s-au cheltuit fără niciun rezultat, apoi de teama că angajaţii, după ce-şi vor dezvolta competenţele, vor pleca în alte companii, de obicei concurente. 

    Printre motive, era menţionată şi convingerea că pilele şi relaţiile sunt mai utile ca orice formă de învăţare şi că angajaţi se găsesc oriunde şi oricând. Toate aceste argumente se dovedesc a fi mituri. Dezvoltarea angajaţilor s-a dovedit benefică de fiecare dată când s-au definit corect nevoile şi s-au ales atent programele şi furnizorii la care s-a apelat. În privinţa temerii că angajaţii care participă la programe de dezvoltare vor părăsi compania, pot spune că, dimpotrivă, angajaţii sunt mai loiali, mai entuziaşti şi mai productivi dacă pot învăţa şi dacă pot aplica ce au învăţat. Este adevărat că bugetul de dezvoltare a talentelor e de cele mai multe ori limitat. În aceste condiţii, cine are întâietate? Aş spune că, în cazul companiilor antreprenoriale în creştere, managerii de la mijloc. Ei sunt cei mai solicitaţi şi în acelaşi timp au cel mai mare impact asupra performanţei afacerilor care cresc.