Carte de vizită
¶ Marius Meleşteu deţine această funcţie de mai bine de cinci ani şi se ocupă de coordonarea operaţiunilor grupului în România, Serbia şi ţările de export (Bulgaria, Moldova, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Albania şi Macedonia)
¶ Şi-a început cariera în 1994 la Stimorol, unul din marii producători de gumă de mestecat, în România, iar apoi a activat o perioadă de şapte ani la Unilever România, ocupând diverse poziţii, până la country manager pentru Serbia şi Muntenegru
¶ A absolvit Universitatea Politehnica (Facultatea de Tehnologia Construcţiilor de Maşini) şi este licenţiat în marketing, la Institutul de Marketing Management din Africa de Sud
¶ Este pasionat de sport – face fitness zilnic, mountain biking, schi – dar şi de fotografie
¶ Cel mai mult apreciază consistenţa, concentrarea şi fairplay-ul, deopotrivă în sport şi în afaceri
¶ Strauss România a avut anul trecut afaceri de
255 milioane de lei
Tag: PIB
-
Marius Meleşteu, general manager / Strauss south central europe, Strauss Group: “Sunt mulţi manageri români pe care îi cunosc şi care au abilitatea de a conduce corporaţii fără nicio problemă. Avem o generaţie de manageri de calibru mare. PIB-ul României se află în mâinile noastre”
-
Corigentul României: Educaţia
Statul român a alocat, în 2017, numai 3,7% din PIB pentru finanţarea sistemului de educaţie, cu un punct procentual mai puţin decât media europeană (de 4,7% din PIB) şi cu mult sub media din state dezvoltate precum Belgia, Finlanda sau Danemarca, unde cheltuielile cu învăţământul depăşesc 6% din PIB anual.
„Educaţia din România nu este subfinanţată de 25 – 30 de ani, de la Revoluţie, subfinanţarea învăţământului este de vreo 40 de ani, de la criza din anii ’70 şi de la plata datoriei externe. De atunci este în declin învăţământul românesc“, spune Vasile Mih, directorul Colegiului Naţional „Dragoş Vodă“ din Sighetu Marmaţiei (jud. Maramureş). În opinia lui, cel mai mare impact în rezolvarea deficienţelor din educaţia românească l-ar avea alocarea celor 6% din PIB educaţiei – prevăzuţi în lege – care ar permite sistemului să crească şi să se modernizeze.
„Nu este o poveste a tranziţiei, este o poveste a României. Iar societatea civilă şi mediul de afaceri au început să găsească soluţii pentru asta, ca să aibă oameni pregătiţi într-un anumit fel în viitor, oameni capabili să se angajeze. Eu am găsit termenul «employability» (angajabilitate – n.red.) într-un singur document şcolar din România, în legea calităţii; în Anglia acest termen este pe fiecare perete din fiecare şcoală“, a mai spus Vasile Mih, care conduce un liceu cu 1.000 de elevi. Mih este unul dintre cei 40 de directori de şcoală din România care au fost selectaţi pentru un program de leadership organizat de Asociaţia pentru Valori în Educaţie, un ONG din domeniul educaţional.
Sistemul de învăţământ a fost unul dintre cele mai „reformate“ sisteme din ultimele decenii: peste 100 de modificări au fost aduse în aproape 30 de ani la legile învăţământului. În plus, noul ministru al educaţiei, Ecaterina Andronescu, care a ocupat această funcţie şi în trecut (de numele ei se leagă desfiinţarea şcolilor profesionale), a venit săptămâna trecută cu câteva idei noi de reformă, printre care se află şi introducerea aşa-numitului bacalaureat „profesional“ sau tehnologic“, care să nu permită accesul absolvenţilor la facultate, ci doar într-o formă de educaţie duală.
Găsirea unei căi de rezolvare a problemelor complexe din sistemul de învăţământ nu este o sarcină uşoară, mai ales în contextul în care niciodată n-a fost mai greu pentru angajatori să definească ce înseamnă forţă de muncă bine pregătită, spune Ramona Jurubiţă, country managing partner în cadrul firmei de audit şi consultanţă KPMG.„În secolul precedent, întrebarea «ce vrei să te faci când vei fi mare?»˃ era prima întrebare pe care o puneau părinţii, rudele, cunoştinţele unui copil. Şi majoritatea copiilor aveau răspunsuri clare sau cel puţin îşi imaginau cum ar arăta meseria pe care vor dori să o facă. Acum auzim din ce în ce mai rar astfel de întrebări. Acesta este contextul absolut bulversant în care se pune problema reformei sistemului de educaţie românesc, despre care ştim cu certitudine că este inadecvat pentru nevoile copiilor astăzi“, adaugă Jurubiţă.
Modelul Coreei: „Talentul nu contează, dacă munceşti vei deveni bun la orice“
Ramona Jurubiţă a dat exemplele sistemelor de educaţie finandez şi coreean, recunoscute, la nivel global, ca fiind modele de urmat, pentru că au dovedit că au adus rezultate foarte bune în dezvoltarea copiilor. Astfel, şcoala finlandeză este concentrată pe dezvoltarea unei identităţi pentru copil, de aceea peste 30% din materiile studiate sunt opţionale, iar metodele bazate pe experimentare sunt favorizate. De asemenea, şcoala coreeană este concentrată pe performanţă prin efort uriaş de învăţare.
„Talentul nu contează, dacă munceşti vei deveni bun la orice, îţi spune şcoala coreeană, iar societatea bazată pe meritocraţie şi valoarea educaţiei o confirmă apoi din plin. La acest moment, amândouă sistemele de învăţământ – finlandez şi coreean – par să răspundă adecvat propriilor nevoi sociale, cele două ţări devenind economii puternice şi datorită valorii pregătirii şcolare“, adaugă Jurubiţă.
În opinia ei, românii sunt deficitari astăzi la acest capitol, dar România îşi poate propune măcar să reducă în următorii ani rata analfabetismului funcţional, definită prin incapacitatea de a înţelege un text citit şi de a utiliza într-un context adecvat informaţia asimilată. Într-adevăr, circa 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, potrivit unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale, în contextul în care media acestui indicator la nivelul statelor Uniunii Europene este de 20%.
„Unii dintre aceşti elevi devin studenţi. Şi chiar reuşesc să obţină diplome universitare sau de master. De ce cred că acesta trebuie să fie obiectivul principal? Fiindcă toate muncile care presupun seturi de instrucţiuni repetitive sau de memorie vor fi din ce în ce mai automatizate. Nu cred că în secolul XXI un om va rămâne relevant pe piaţa muncii dacă nu poate înţelege şi pune în aplicare sarcini complexe, fiindcă este analfabet funcţional“, mai spune Jurubiţă, atrăgând atenţia asupra faptului că, potrivit unor studii, 85% din meseriile care vor fi în anul 2030 încă nu au fost inventate.
De altfel, rezultatele testelor PISA (Programme for International Student Assessment) din 2015 (cele mai recente) arată că elevii români au performanţe care îi plasează cu mult sub media restului statelor care au participat la această evaluare realizată de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. PISA este o evaluare internaţională care măsoară competenţele de bază ale elevilor în trei domenii principale: citire/lectură, matematică şi ştiinţe. Deşi rezultatele din 2015 arată o îmbunătăţire faţă de anul 2006, prin comparaţie cu anul 2012 elevii români au înregistrat un regres. În 2018, România va participa din nou la acest program de evaluare internaţională.„Noi aplicăm teste elevilor după nişte metode de acum 40 de ani, de aceea avem rezultate atât de slabe la testele PISA, iar schimbarea trebuie să pornească de la noi. Atâta vreme cât te duci la clasă şi spui doar nişte formule chimice, copiii nu au cum să gândească, să experimenteze“, explică Violeta Dascălu, directoarea Şcolii Ferdinand I din Capitală, care şcolarizează în prezent 729 de copii.
Reducerea abandonului şcolar trebuie să devină prioritate
Violeta Dascălu a fost, de asemenea, selectată pentru un program de leadership organizat de Asociaţia pentru Valori în Educaţie. Programul, care are o durată de un an, are ca scop dezvoltarea abilităţilor de leadership ale directorilor pentru a creşte performanţele acestora şi ale şcolilor şi pentru a îmbunătăţi calitatea predării şi rezultatele elevilor.
„Schimbarea a început, deoarece prin programe de tipul Academiei de Leadership pentru directorii de licee putem găsi soluţii şi le putem împărtăşi cu colegii noştri şi cu alţi profesori. Spre exemplu, în cadrul Şcolii Ferdinand, ea a reuşit o scădere a abandonului şcolar de la 6,5% în 2010 la 1,5% în prezent, printr-un set de măsuri simple, care nu au implicat eforturi financiare.
„Noi ne-am dat seama că, deşi aveam şi noi rezultate academice bune – nu foarte multe, dar existau –, dacă mergem doar pe ideea aceasta de a scoate olimpici riscăm să îi pierdem pe ceilalţi copii sau să nu ne mai ocupăm de ei. Pentru că am avut copii care nu veneau la şcoală din diverse motive: aveam copii cu părinţi plecaţi în străinătate care absentau, cu părinţi şomeri sau la limita sărăciei, copii crescuţi de alte persoane decât părinţii lor etc. Sunt adevărate poveşti în spatele abandonului şcolar al copiilor şi noi ne-am străduit ca în primul rând de aceşti copii să ne ocupăm, să îi aducem la şcoală şi să încercăm să îi reţinem cât mai mult“, a mai spus Violeta Dascălu. Astfel, aceasta a apelat la ajutorul ONG-urilor din sectorul educaţiei pentru a face anchete sociale chiar acasă la familiile copiilor care absentau.Abandonul şcolar este una dintre marile vulnerabilităţi ale României, având în vedere că aproape unu din cinci copii abandonează în fiecare an şcoala, România fiind astfel pe penultimul loc în Uniunea Europeană la rata abandonului şcolar din 2017. Astfel, aproape 270.000 de tineri români părăsesc timpuriu şcoala în România, rata abandonului şcolar – de 18,1% – fiind de aproape două ori mai mare decât media UE – de 10,6%.
Dacă aş fi ministrul educaţiei…
În contextul în care România se află pe ultimele locuri în Europa în ceea ce priveşte cei mai importanţi indicatori ai sistemului de învăţământ, Business MAGAZIN i-a întrebat pe liderii din business ce măsură ar adopta astăzi dacă ar fi la conducerea Ministerului Educaţiei, pentru a avea o forţă de muncă mai bine pregătită în viitor.
„Ministerul Educaţiei are 300.000 de angajaţi prost plătiţi, demotivaţi şi, parte dintre ei, incompetenţi. În consecinţă, i-aş cere premierului să respecte legea şi să acorde educaţiei 6% din PIB. În paralel, m-aş înconjura de consilieri competenţi care să mă ajute să instaurez meritocraţia pe toate palierele. Cu o resursă umană de calitate, corect plătită, sistemul s-ar regenera din interior şi ar găsi cele mai bune soluţii“, crede Andrei Goşu, managing partner în cadrul Ascendis, cea mai mare companie de training de pe piaţa locală.
Într-adevăr, statisticile arată că, în ciuda creşterilor de salarii din ultimii ani, angajaţii din învăţământ au rămas cenuşăresele sectorului bugetar: câştigă, în medie, 2.700 de lei net pe lună (în septembrie 2018), cu mult sub nivelul salariului mediu al funcţionarilor publici, care au salarii de peste 4.200 de lei net sau al angajaţilor din sănătate, care au ajuns la o medie de 3.500 de lei net lunar.
În opinia Ramonei Jurubiţă de la KPMG, una dintre măsurile de urgenţă pe care le-ar lua dacă ar fi la conducerea Ministerului Educaţiei ar fi obligativitatea ca orice dascăl din România să primească pregătire specială pentru învăţarea metodelor de învăţare participativă, care combat analfabetismul funcţional (nu memorare, ci înţelegere în context şi aplicare a cunoştinţelor dobândite, gândire critică), indiferent dacă predă matematică, chimie sau limbi străine.
„Pentru evaluarea profesorilor, aplicarea cu succes a acestor metode ar trebui să fie în topul criteriilor utilizate. Cu ce fonduri să facem aceste lucruri şi poate multe altele? Încercând să implic şi mediul privat“, mai spune ea. Un potenţial obstacol pentru această măsură ar putea fi, adaugă Jurubiţă, cele 87% dintre firmele româneşti care nu pot acorda sponsorizări şcolilor.
În prezent, sunt plătitoare de impozit pe venitul microîntreprinderilor 87% din totalul companiilor active, dar acestea pot efectua sponsorizări numai pentru susţinerea entităţilor nonprofit şi a unităţilor de cult, care sunt furnizori de servicii sociale acreditaţi cu cel puţin un serviciu social licenţiat, în timp ce unităţile de învăţământ nu se încadrează pentru a beneficia de astfel de sponsorizări.
„Care este potenţialul impact? Şcolile pierd accesul la 20% din impozitul pe veniturile microîntreprinderilor. Despre ce sumă vorbim? Estimez această sumă la 700 milioane de euro, în mod prudent. Întreg bugetul educaţiei pe 2018 este de aproximativ 5,11 mld. euro, deci contribuţia ar fi semnificativă“, spune Jurubiţă.
Teodor Blidăruş, preşedinte al ANIS – Asociaţia Patronală a Industriei de Software şi Servicii – şi CEO & cofondator al companiei de dezvoltare de soluţii IT pentru industria financiară Fintech OS, spune că, dacă ar fi ministrul educaţiei, ar pune accent pe informatică în primul rând.
„Această disciplină implementată în curricula şcolară de la cele mai mici clase, chiar din preşcolar, are rezultate deosebite. Nu numai că performanţele elevilor vor fi mai bune la matematică, citire sau scriere, dar vor dezvolta o gândire structurată şi analitică“, crede Blidăruş.
Competenţele din zona informaticii i-ar face pe elevi să înţeleagă tehnologia şi cum le poate ajuta/schimba vieţile, pe toate segmentele ei. De asemenea, studierea informaticii şi a domeniilor conexe le va dezvolta creativitatea şi spiritul de iniţiativă, iar procesul de învăţare va fi mult mai rapid, mai ales că o parte se studiază sub forma jocurilor.
„Impactul direct va fi că România şi-ar utiliza mai bine şi cu valoare adăugată talentele, conducând invariabil la o creştere semnificativă a numărului de absolvenţi în facultăţile tehnice, precum şi o încurajare naturală a dezvoltării tehnologiilor emergente, care vor defini viitorul, dar ne-ar oferi şi o populaţie consumatoare avizată de tehnologie, aptă a discerne beneficiile de capcane“, adaugă Blidăruş. O a două măsură-cheie este cea legată de lucrul în echipă şi dezvoltarea capacităţilor elevilor de a colabora. Focusul exclusiv pe performanţă individuală nu mai este neapărat de actualitate“, mai spune preşedintele ANIS.
Un alt obstacol care stă în faţa schimbării de care are nevoie sistemul de educaţie este mentalitatea, spun liderii din business, pentru că există o presiune socială puternică de a fi în rândul lumii“, dar cu primul loc în UE la capitolul analfabetism funcţional nu suntem în medie. Prin urmare, profesorii ar trebui să considere normal să facă parteneriate cu firme din mediul privat, având ca obiectiv rezolvarea acestei probleme, iar atunci când evaluările profesionale vor depinde semnificativ de acest indicator, vom avea un factor motivant suplimentar, mai spune Ramona Jurubiţă.
„Pe de altă parte, profesorii, ca de altfel părinţii şi copiii, sunt deja afectaţi negativ de lipsa de predictibilitate în ceea ce priveşte programa şcolara, aceasta schimbându-se în fiecare an, iar schimbarea nu pare a răspunde nevoilor pieţei muncii. Programa şcolară nu ar trebui să fie o decizie politică, ci ar trebui să fie pregătită şi cu consultarea profesorilor şi a reprezentanţilor mediului privat“, adaugă Jurubiţă.De asemenea, ar trebui introduse testări obligatorii, standardizate la nivel naţional, în fiecare clasă gimnazială şi de liceu din România, pentru evaluarea nivelului de alfabetism funcţional, pentru a identifica evoluţia acestui indicator esenţial.
-
„Bun venit în Bulgaria, naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume”
Pe Stoian Evtimov nu tunica tradiţională de lână îl face neobişnuit, ci faptul că are până în 40 de ani, adică este tânăr, şi trăieşte la sat. „Toţi prietenii mei cu care am crescut aici sunt de mult plecaţi“, spune el melancolic. Ca mulţi alţi tineri bulgari, prietenii din copilărie ai lui Stoian s-au mutat la oraş, care pe unde a găsit de muncă. Însă Stoian are ce munci în Peştera, un sat de munte, şi se consideră norocos. Conduce un grup de interpreţi de muzică populară şi organizează un festival anual de muzică în încercarea de a revigora muzica tradiţională şi traiul la sat.
În Peştera există totuşi locuitori. Zeci de sate zac în paragină, părăsite total sau semipărăsite, în zonele sărace şi depopulate ale Bulgariei, mai ales în nord. Depopularea este cruntă acolo. Cine se abate cu maşina de la drumurile tradiţionale spre strălucitoarele staţiuni litorale, cum sunt Nisipurile de Aur sau Balcic, sau spre munţii uriaşi şi minunaţi, poate rătăci ore întregi prin zeci de kilometri de drumuri pustii şi revendicate de natură. Vulpile şi iepurii abia dacă mai animă peisajul. Nu se pune problema de vreun om sau animal domestic. Maşinile în trecere sunt rare.
„Bun venit în Bulgaria, naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume”, este titlul unui reportaj cuprinzător realizat de The Irish Times despre viaţa în cea mai săracă ţară din UE. La începutul acestui an capitala Sofia le-a oferit localnicilor şi vizitatorilor un spectacol uluitor de bogăţie din vremuri străvechi şi moderne. Galeria naţională a ţării, adăpostită într-un fost palat regal elegant, a arătat lumii 62 de comori strălucitoare, datând din anii 1.000 Î.Hr., într-o expoziţie numită „Lâna de aur. Aventurile argonauţilor“.
Expoziţia a inclus 16 exponate prezentate pentru prima dată publicului. Până acum, acestea au stat ascunse în depozitele bine păzite ale Fundaţiei Tracia, o creaţie a omului de afaceri multimilionar Vassil Bojkov. Expoziţia a adus o strălucire culturală preşedinţiei bulgare, prin rotaţie, de şase luni a UE şi poate şi puţină strălucire reputaţiei lui Bojkov. Înfiinţată în 2004, Fundaţia Tracia spune că finanţează cercetările şi îmbunătăţeşte accesul la muzee şi protecţia patrimoniului cultural, în timp ce are grijă de colecţia fondatorului său de peste 3.000 de artefacte preţioase.
Despre Bojkov se spune că ar fi cel mai bogat om din Bulgaria, cu un imperiu care cuprinde de la construcţii la afaceri cu jocuri de noroc şi pe care le-a construit în timpul tranziţiei haotice, cu episoade sângeroase, a naţiunii sale din comunism spre capitalism în anii 1990. Cu Fundaţia Tracia, probabil că magnatul, poreclit „Craniul“, încearcă să dea ceva înapoi ţării cu cele mai mari inegalităţi din UE. O ţară săracă, dar plină de comori şi istorie.
La aproximativ 11 ani de la aderarea Bulgariei la UE – care a adus speranţa unei creşteri mai rapide a prosperităţii, a unei democraţii mai solide şi a unei justiţii sociale mai cuprinzătoare – datele de la Eurostat, biroul de statistică al Comisiei Europene, oferă o lectură sumbră.
Bulgaria are cel mai mic salariu mediu din UE, de 575 de euro pe lună, cel mai mic salariu minim, de 260 de euro pe lună, şi cea mai mică pensie medie, de 190 de euro.Mai mult de 40% dintre bulgari sunt acum expuşi riscului sărăciei şi excluziunii sociale – nivel de două ori mai mare decât în Germania, cea mai mare economie europeană, dar nu şi cea mai bogată. Apoi, în timp ce într-un top al veniturilor în medie prima cincime din populaţia statelor membre ale UE câştigă de 5,2 ori mai mult decât ultima cincime, în Bulgaria raportul între veniturile păturii de sus şi cele ale păturii de jos este de 8, fără a fi luate în considerare averile nedeclarate.
„Sunt trei realităţi bulgare“, spune Daniel Kaddik, directorul din Sofia al Fundaţiei Friedrich Naumann. „Oamenii cu un salariu mediu nu trăiesc bine aici, unde preţurile alimentelor, energiei şi ale altor lucruri sunt comparabile cu cele din ţări mai bogate din Europa.”
Apoi, există o clasă mijlocie relativ mică, care are propria bulă, lucrează în start-up-uri noi sau pentru multinaţionale şi trăieşte în cartiere din Sofia comparabile cu, spre exemplu, unele zone din Berlin.„Există şi clasa superioară, care este detaşată de toţi şi de toate. Au maşini foarte scumpe şi frecventează cluburi selecte, cu clientelă restrânsă. Există adesea suprapuneri cu afaceri dubioase.“
Contrastele din societate se văd la drumul mare. „Am locuit în Berlin şi nu am văzut niciodată un Maybach“, povesteşte Kaddik. „În Sofia am văzut deja trei.“ Maybach este o maşină scumpă, impunătoare, preferată de oamenii de afaceri care ţin să-şi etaleze bogăţia. La începutul lunii noiembrie, mii de cetăţeni au ieşit în stradă să protesteze contra scumpirii carburanţilor şi a creşterii taxelor pentru autovehiculele vechi şi poluante. Scumpirile îi lovesc mai ales pe şoferii cu cele mai mici venituri. De asemenea, creşterea preţurilor carburanţilor duce la scumpiri în lanţ în toată economia. Protestatarii au blocat drumuri principale, inclusiv unul care duce spre Grecia.
Pentru că Bulgaria este cea mai săracă economie din UE, scumpirile şi creşterile de taxe sunt o problemă delicată. The Balkan Insight scrie că actualele proteste amintesc de nemulţumirea generală din 2013, care a dus în cele din urmă la căderea guvernului de atunci. Economia creşte, cu aproximativ 3,5%, însă Banca Mondială apreciază că PIB-ul trebuie să se extindă „cu cel puţin 4% pe an în următorii 25 de ani pentru ca Bulgaria să ajungă la nivelul mediu al veniturilor din UE şi astfel să sporească prosperitatea comună“.
Bulgaria conduce în UE atunci când vine vorba de un indicator incomod prevalenţa corupţiei şi a mitei. Acestea fac greutăţi economiei, sperie investitorii străini şi ţin oamenii săraci. Investiţiile străine directe (ISD) s-au situat în primele opt luni ale acestui an la 230,5 milioane de euro, echivalentul a 0,4% din PIB, potrivit statisticii băncii centrale. În aceeaşi perioadă a anului trecut, ISD-urile au fost de 812 milioane euro, scrie Sofia Globe. Aceasta înseamnă o scădere de peste 71%.
În august, preşedintele executiv al Asociaţiei Industriale Bulgare, Radosvet Radev, avertiza: „Colapsul investiţiilor străine este total” şi economia se hrăneşte preponderent cu remiterile trimise acasă de bulgarii care muncesc în străinătate.
Bulgaria este catalogată ca fiind cea mai coruptă ţară din UE. Acest lucru o arată cel mai recent indicator al Transparency International, conform căruia naţiunea est-europeană se clasează pe locul 71, alături de Africa de Sud şi Vanuatu. O situaţie la fel de îngrijorătoare o arată un sondaj realizat de UE care a constatat anul trecut că doar un sfert dintre bulgari ar avea încredere în poliţie pentru a se ocupa cu cazurile de corupţie, iar poliţiştii şi ofiţerii vamali sunt consideraţi funcţionarii publici cu cea mai mare probabilitate să ia mită.
Parlamentul European estimează că în Bulgaria corupţia costă în fiecare an echivalentul a aproximativ 15% din Produsul Intern Brut (PIB) şi atinge fiecare aspect al vieţii – de la licitaţii trucate, contracte opace şi mită negociată în contracte de milioane de euro la tradiţionalele „atenţii” date sau plătite de cetăţenii de rând pentru a-şi netezi calea prin sistemele de sănătate şi educaţie ale ţării şi prin birocraţia bizantină.
Toate aceste tranzacţii făcute pe sub mână, mari şi mici, alimentează o economie gri pe care Fondul Monetar Internaţional (FMI) a estimat-o anul trecut la echivalentul a 29,6% din PIB-ul ţării. Este cel mai mare nivel din UE. Rezultatul este un ciclu debilitant de evaziuni fiscale şi ieşiri de capital, venituri mai mici pentru guvern, servicii substandard pentru public şi un sentiment de nedreptate şi neîncredere faţă de funcţionari şi instituţiile de stat.
Un sondaj realizat de UE anul trecut a constatat că, pentru obţinerea succesului în viaţă, de două ori mai mulţi bulgari decât media europeană cred că „cunoaşterea oamenilor potriviţi“ are o importanţă mai mare decât o educaţie bună. Sentimentul că jocul poate fi măsluit în favoarea celor care au pile şi că nu se poate scăpa de sărăcie şi-a pus adânc amprenta asupra demografiei bulgare – tinerii pleacă, cuplurile au mai puţini copii şi populaţia se prăbuşeşte rapid.
Un studiu al ONU a găsit că Bulgaria este naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume. Populaţia actuală, de 7 milioane de locuitori, este aşteptată să scadă la 5,4 milioane de locuitori în 2050 şi la 3,9 milioane până la sfârşitul secolului. Bulgaria a pierdut deja aproape 2 milioane de oameni faţă de vârful de aproape 9 milioane atins în 1989. Bulgaria are cea mai mare rată a mortalităţii din UE şi una dintre cele mai scăzute rate ale natalităţii. În acest context, sutele de mii de muncitori plecaţi să muncească sau să locuiască în străinătate lasă ţara cu o populaţie îmbătrânită, cu o forţă de muncă slab calificată, cu deficit de cadre în şcoli, sănătate şi alte sectoare importante pentru dezvoltarea viitoare şi cu o finanţare deficitară a sănătaţii şi pensiilor.
„Acum sunt locuri în care nu există un doctor pe o rază de 50 km. Trebuie să aduci hârtie igienică de acasă dacă ajungi la spital şi alte astfel de lucruri. Este un mediu în care mulţi oameni nu mai vor să trăiască”, spune Kaddik. În timp ce tinerii talentaţi şi cu pregătire profesională bună pleacă de acasă în căutarea unor salarii mai mari, a condiţiilor mai bune de lucru şi a unui mediu mai puţin corupt, mulţi bulgari nici măcar nu mai aşteaptă până după absolvire pentru a începe să-şi caute în străinătate oportunităţi pentru un trai mai bun.
Aproximativ 17% dintre studenţii bulgari au mers la o universitate străină anul trecut, iar unele dintre universităţile de top din ţară încearcă acum să umple sute de locuri goale pentru noul an de studii.
Protestele de la începutul lunii noiembrie sunt ceva rar în peisajul social al Bulgariei, apreciază Nicolas Tenzer, preşedintele Centrului pentru Studii şi Cercetare pentru Decizii Politice (Cerap) din Paris. Iar acest lucru se datorează tot corupţiei şi lipsei de transparenţă.
Parlamentul a discutat recent un proiect de lege elaborat de controversatul mogul media Delian Peevski care ar trebui să facă media mai transparentă, însă normele propuse nu prevăd informarea privind împrumuturile, veniturile din publicitate şi fondurile indirecte de la UE, în ciuda faptului că aceste tipuri de finanţare sunt principalele surse de corupţie şi influenţă în sector. Acest peisaj mediatic opac este unul dintre motivele pentru care, spre deosebire de România, Polonia sau Ungaria, cetăţenii bulgari ies rareori pe străzi pentru a se opune sistemului de justiţie defectuos, corupţiei permanente sau influenţei puterilor străine asupra politicii interne.
Nici în sistemul financiar situaţia nu este mai clară. A patra bancă în funcţie de mărime s-a prăbuşit în 2014.
În august, 200.000 de bulgari şi-au pierdut peste noapte asigurările auto obligatorii după ce compania de asigurări cipriotă Olympic Inssurance a dat faliment. Reuters scria atunci că procurorul-şef al Bulgariei a cerut deschiderea unei investigaţii privind calitatea supravegherii companiei de asigurări de către comisia de supraveghere financiară a ţării.
-
Cariera DIY
“Fac parte din echipa de retail development (dezvoltare – n.red.), iar în prezent sunt responsabil de dezvoltarea, planificarea şi implementarea unui sistem de eficientizare a celor şapte magazine IKEA din zona Asia de
Sud-Est, mai exact trei pieţe – Singapore, Malaysia şi Thailanda”, spune executivul român. Proiectul e menit să adapteze nevoile companiei la era digitală de business.O zi obişnuită de lucru pentru Tony Vatuiu constă în şedinţe, multe prezentări şi călătorii frecvente în cele trei ţări.
Gigantul suedez IKEA operează pe doar trei pieţe din Asia de Sud-Est, unde deţine şapte magazine şi un al optulea în curs de deschidere, alături de două centre comerciale. În total, grupul are în Singapore, Malaysia şi Thailanda circa 4.000 de salariaţi. „Conduc o echipă largă de oameni, foarte dinamici şi energici, care la rândul lor sunt conectaţi cu alţi oameni din toate segmentele «value chain»-ului nostru, pe plan strategic dar şi operaţional.”Prin comparaţie, suedezii au în România un singur magazin, cu vânzări anuale de circa 90-100 de milioane de euro şi câteva sute de salariaţi. Retailerul are planuri de expansiune pe piaţa locală, al doilea magazin din Capitală urmând a fi deschis în această toamnă. România este o piaţă cu o populaţie de circa 20 de milioane de oameni, pe când cele trei ţări din Asia de Sud-Est, unde grupul este prezent, au peste 100 de milioane de locuitori. Puterea de cumpărare este şi ea diferită, însă nu doar între piaţa locală şi celelalte trei, ci şi în interiorul regiunii. Mai exact, Singapore este una dintre cele mai dezvoltate economii din Asia şi chiar din lume. Thailanda se află însă undeva la jumătatea clasamentului, în urma României, cu un PIB per capita de sub 20.000 de dolari, potrivit FMI. Singapore are un un PIB per capita de peste 90.000 de dolari, conform aceleiaşi surse, ceea ce plasează micuţul stat asiatic pe locul trei mondial după Qatar şi Luxemburg. România se află aproape de poziţia 60 cu nici 24.000 de dolari.
De ce a ales Tony Vatuiu să lase piaţa mamă pentru alte ţări? El a plecat din România acum aproape 15 ani şi, de altfel, nu a lucrat decât în străinătate.
Este născut în Drobeta-Turnu Severin şi a studiat la Universitatea de Vest din Timişoara, iar apoi la Universitatea din Copenhaga. Şi-a început cariera în departamentul de logistică al IKEA, pentru ca apoi să descopere vânzările şi ulterior zona de expansiune.
Executivul român a preluat poziţia actuală în urmă cu mai puţin de un an, după ce anterior a lucrat pentru IKEA în Japonia aproape cinci ani.De altfel, cariera sa a fost construită exclusiv în cadrul retailerului de mobilier pentru care lucrează de circa 14 ani.
„În 2004 am plecat din România cu o bursă în Copenhaga, Danemarca. Timp de un an cât am fost student acolo, am lucrat part-time (doar în weekenduri) pentru IKEA.” Apoi, în 2005, a avut şansa, după cum spune chiar el, să i se ofere poziţia de
trainee-leader aspirant în logistică într-unul din magazinele IKEA din Copenhaga.
„Am învăţat foarte mult în perioada petrecută în IKEA Danemarca, unde am deţinut mai multe poziţii în departamentul de logistică. În acelaşi timp, am avut şansa să lucrez cu oameni şi echipe cu care am avut rezultate remarcabile.”
În 2012 a venit oportunitatea din Japonia, o ţara la care a visat de mic. Împreună cu soţia au decis să se mute, „chiar dacă viaţă noastră în Copenhaga era deja aşezată din punct de vedere profesional şi personal.”
Au petrecut aproape cinci ani „minunaţi” în ţara Soarelui Răsare, învăţând business din mers într-un mediu foarte dinamic şi total diferit de Europa. „Era Japonia a fost perioda în care pot spune că leadershipul meu s-a conturat foarte mult datorită provocărilor de natură culturală.”
Necesitatea de a se adapta la un sistem nou de lucru şi total diferit cultural de ceea ce experimentase el până atunci ca şi lider a fost una dintre cele mai mari provocări din carieră.
În cei aproape cinci ani petrecuţi în Japonia, Tony Vatuiu a deţinut mai multe poziţii, iar ultima a fost aceea de commercial planning manager. Aceasta a constat în responsabilitatea de a deschide şi planifica din punct de vedere comercial magazinul IKEA Nagakute, deschis în Nagoya în 2017.
„La sfârşitul lui 2017 am acceptat provocarea venită dinspre IKEA SEA (South East Asia) şi ne-am mutat în Singapore, ţara de care suntem foarte apropiaţi sufleteşte datorită faptului că fiul nostru s-a născut aici.”
La momentul actual nu are un plan concret de a se întoarce în România, din care a plecat în 2004, dar gândul nu este abandonat în totalitate. Decizia depinde mult de ce ar vrea să facă în viitor, însă instabilitatea politică din România îi stopează deocamdată orice gând de întoarcere, spune el.
Dacă ar face-o totuşi, nu ştie dacă i-ar plăcea să încerce calea antreprenoriatului. „Mi se pare că mediul de afaceri din România nu este foarte stabil deocamdată, iar asta cred că este o provocare pentru oricine vrea să revină, mai ales ca antreprenor.”
Ultima dată a fost acasă – la Drobeta Turnu Severin – în această vară. A venit să îşi viziteze părinţii, dar a şi călătorit puţin prin ţară.
„Comparativ cu 2016 (ultima sa vizită – n.red.), nu cred că s-au schimbat foarte multe. Am observat în schimb că sunt tot mai puţini oameni pe străzile oraşelor noastre.”
De ce anume vă e cel mai dor din România? Dar la polul opus, cel mai puţin dor?
Din păcate, uşor-uşor, timpul m-a deconectat de foştii prieteni, colegi de liceu sau facultate. Îmi este dor de părinţi în special şi de Crăciunul românesc. După ce am experimentat Crăciunul în aproape toate părţile lumii, cred că cel mai frumos Crăciun este cel din România, cu miros de brad şi cozonac, cu cântecele colindătorilor şi alături de cei dragi.
Nu îmi este dor de agresivitatea exagerată şi de negativismul care pluteşte în aer câteodată la noi în ţara. Nu am reuşit să aflu până acum dacă asta ne defineşte pe noi sau sunt trăsături dezvoltate ulterior de societatea noastră, în contextul transformărilor la care a fost supusă în ultimii ani.
Avem o ţară frumoasă, cu oameni minunaţi, iar eu sunt mândru că sunt român. Revin de fiecare dată cu plăcere în România, fără prea mari aşteptări, dar sunt optimist că lucrurile se vor îmbunătăţi.Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România.
Primul lucru ar fi îmbunătăţirea actualei clase politice din România. Ţara are nevoie de lideri vizionari care să inspire toată societatea românească prin sistemul lor de valori, prin atitudine şi cunoştinte. Astfel, fiecare individ în parte ar trebui să fie motivat să contribuie la ceva măreţ, românesc.
„Leadership by example” ar trebui să se aplice şi la noi, iar ecuaţia este foarte simplă: ca politician nu poţi să ţii lecţii de etică şi morală societăţii pe care o conduci fără că tu să fii primul şi cel mai bun exemplu.
Apoi, cred că învăţământul liceal şi universitar ar trebui să fie în topul priorităţilor de dezvoltare ale societăţii noastre. Trăim într-o lume din ce în ce mai dinamică, de aceea învăţământul trebuie reformat şi pregătit pentru viitoarele provocări care vor apărea în 5-10-15 ani. Trebuie integrat apoi şi aliniat la planurile de dezvoltare pe termen mediu şi lung ale societăţii româneşti.
Pe termen scurt ar trebui îmbunătăţite spitalele. Acestea sunt necesităţi de bază în orice societate.
Lista ar putea continua, dar din punctul meu de vedere, învăţământul, infrastructura rutieră şi sănătatea ar trebui să rămână în topul priorităţilor pentru toţi politicienii, indiferent de culoarea politică de la guvernare. Pentru a oferi o dezvoltare continuă şi stabilă societăţii româneşti.Cum e traficul în România faţă de Singapore? Dar cafeaua şi scena culinară?
Nefiind în România zilnic, nu ştiu cum este traficul în ultima vreme. Din ce am experimentat eu cât am călătorit prin România, nu a fost extraordinar, mai ales în oraşele mari.
Este trafic şi aici, în Singapore, dar condiţia impecabilă a străzilor şi numărul autostrăzilor îl face mult mai acceptabil decât la noi.
Mâncarea e foarte gustoasă şi variată în Singapore, având influenţe din China, Malayasia şi India. Opţiunile culinare sunt atât de diverse aici, încât aproape tot timpul ai posibilitatea să experimentezi ceva nou. În acelaşi timp, trebuie să recunosc că dorul de sarmalele româneşti şi palinca noastră nu se va stinge niciodată. -
Statistici dezarmante: ”Toţi indicatorii arată că românii trăiesc mai puţin şi în condiţii mai proaste decât ceilalţi europeni”
“Toţi indicatorii arată că românii trăiesc mai puţin şi în condiţii mai proaste decât ceilalţi europeni”, spune Serge Nicollerat, vicepreşedinte al Asociaţiei Române a Producătorilor Internaţionali de Medicamente (ARPIM) şi manager general la Servier România (subsidiara locală a celui mai important grup farmaceutic francez independent).
„Populaţia îmbătrâneşte rapid şi trebuie să înţelegem că alegerea unei terapii corecte sau accesul la doctor nu reprezintă un lux. Sănătatea este un drept esenţial al oamenilor şi o condiţie de bază pentru a reduce decalajul dintre România şi celelalte state din Uniunea Europeană.”
Din acest punct de vedere, explică Nicollerat, este esenţial pentru buna sănătate a românilor să avem toate uneltele necesare: spitale, echipamente, doctori, asistenţi, farmacişti şi medicamente. „Acestea merg doar împreună, aşa cum o maşină de top cu un şofer grozav nu se poate deplasa fără combustibil.”
România se plasează sub media europeană în ceea ce priveşte atât cheltuielile cu sănătatea, cât şi cheltuielile cu medicamentele. În cazul finanţării publice, România alocă domeniului sănătăţii aproximativ 4,5% din PIB, iar cheltuielilor cu medicamentele 1% din PIB, arată studiul „Impactul industriei producătoare de medicamente“, realizat de PwC pentru ARPIM.
România se situa în 2014 peste media europeană în ceea ce priveşte penetrarea medicamentelor generice şi fără prescripţie OTC (over-the-counter), cu 76% din volumul total al medicamentelor consumate, faţă de o medie de 64% în alte ţări din Europa Centrală şi de Est. Medicamentele inovatoare erau estimate în anul 2014 la aproximativ 24% ca volum şi 60% ca valoare din totalul consumului de medicamente din România.
După datele existente, piaţa farmaceuticelor din România se ridică la valoarea de 3,2 miliarde de euro, din care piaţa de medicamente compensate reprezintă 2,5 miliarde de euro. Diferenţa vine de la medicamentele OTC, cele pentru care nu este necesară o reţetă şi unde preţul e reglat de piaţă.
Potrivit unui studiu realizat de IQVIA (companie de cercetare de piaţă pentru industria farmaceutică) pentru ARPIM, accesul la inovaţie este de sub 20% în România – cu alte cuvinte, doar 1 din 5 medicamente inovative e disponibil în România. Mai mult, perioada de rambursare pentru aceste medicamente este mai lungă în România în comparaţie cu alte state din Europa Centrală şi de Est.
Medicamentele inovative au contribuit cu 73% la creşterea speranţei de viaţă în perioada 2000-2009, spune Christian Rodseth, vicepreşedintele ARPIM, managing director la Janssen şi administrator al Johnson & Johnson România, amintind de un studiu realizat de cercetărorii francezi, potrivit căruia medicamentele nou introduse în perioada 1995-2004 au redus timpul mediu de spitalizare cu aproximativ 11%.
„Sănătatea e un drept constituţional pentru pacienţii români şi aceştia ar trebui să beneficieze de servicii la standardele Uniunii Europene, indiferent că vorbim de medicamente, servicii medicale sau echipamente. Acest lucru poate fi realizat doar printr-o actualizare periodică a listei de medicamente compensate, în linie cu aprobările emise de Agenţia Europeană a Medicamentelor, şi o finanţare eficientă şi adecvată a bugetului pentru sănătate astfel încât toate tratamentele necesare să fie acoperite.”
Deşi s-au făcut progrese, gradul de compensare a medicamentelor în România este printre cele mai reduse din regiune; prin urmare, explică Rodseth, costurile care revin pacienţillor sunt foarte mari. Potrivit studiului IQVIA, dintr-o selecţie de 62 de medicamente inovative, doar 24 sunt sunt compensate în România, mult sub standardele din Europa de Vest. Durează aproximativ 43 de luni pentru a obţine compensare permanentă în România, cu 50% mai mult decât în Bulgaria sau Cehia. Mai mult, din 156 de noi medicamente aprobate de Agenţia Europeană a Medicamentelor în perioada 2013-2016, rata de compensare în România era de 13%, adică 20 de medicamente noi.
Piaţa medicamentelor din România
Piaţa medicamentelor din România a crescut considerabil în ultimii 10 ani şi reprezintă a doua cheltuială ca importanţă în bugetul sănătăţii, susţine Adrian Pană, fondator al Center for Health Outcomes and Evaluation. „Pe de altă parte, politica medicamentului a ajuns una dintre cele mai complexe politici publice de sănătate, iar implementarea acesteia necesită echipe multidisciplinare (supra) specializate în domenii variate, nu doar in domeniul sănătăţii, dublate de un suport informaţional digital adecvat.” Până în prezent, în România niciuna din aceste condiţii nu a fost realizată la standarde optime, iar rezultatele se pot observa atât în temele care domină agenda publică a Ministerului Sănătăţii sau a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, cât şi în temele abordate frecvent în presă, explică Pană.
Dacă se păstrează actualul „statu-quo”, cel mai probabil va exista o creştere incrementală a acestei sume pentru a acoperi terapiile inovative care vor fi eligibile pentru rambursare în următoarea perioadă, spune el. Afirmaţia sa se bazează pe faptul că anumite molecule inovative vor fi înlocuite de medicamente generice sau biosimilare, dar şi pe faptul ca taxa clawback şi contractele de rambursare condiţionată (cost-volum raportat la cost volum-rezultat) vor atenua creşterea exponenţială a acestei sume. „Pe de altă parte, introducerea unei analize de impact bugetar explicit ar transparentiza, obiectiva şi crea predictabilitate pentru utilizarea bugetului alocat medicamentelor.”
„Un buget adecvat pentru sistemul de sănătate ar trebui să acopere rezolvarea echitabilă, eficientă şi sigură a problemelor majore de sănătate ale populaţiei”, crede fondatorul Center for Health Outcomes and Evaluation. „În acest sens, este necesară cunoaşterea aprofundată a caracteristicilor demografice şi socio-economice ale populaţiei respective, povara bolilor, priorităţile naţionale referitoare la sănătate şi modul în care ele au fost evidenţiate, tehnologiile medicale disponibile şi care îndeplinesc criteriile de rambursare bazate pe dovezi ştiinţifice solide, cât şi preferinţele pacienţilor.”
În prezent, chiar dacă bugetul pentru sănătate a crescut constant în ultimii ani, acesta are o componentă istorică importantă şi nu ia în considerare decât parţial elementele enumerate mai sus, spune Pană. În plus, modalitatea de alocare a bugetului pentru sănătate pe diferite domenii de asistenţă medicală arată o concentrare pe sectorul spitalicesc şi cel al medicamentelor, în detrimentul asistenţei medicale primare şi ambulatorii, cât şi a serviciilor de prevenţie primară, abordare care este ineficientă şi nesustenabilă pe termen lung.
Subfinanţarea sistemului de sănătate românesc împreună cu utilizarea ineficientă a banilor alocaţi reprezintă o combinaţie nefastă pentru viabilitatea sistemului de sănătate pe termen lung şi un impediment major în creşterea speranţei de viaţă sănătoasă, a calităţii vieţii şi a bunăstării cetăţenilor români, crede el.„Consecinţele pe termen scurt sunt în principal legate de oferta fragmentată de servicii de sănătate, timpii de aşteptare inadecvaţi pentru tehnologii salvatoare de viaţă, lipsa unor tehnologii esenţiale pentru probleme majore de sănătate publică, iar cele pe termen mediu şi lung sunt direct legate de rezultate suboptime sau nesatisfăcătoare în starea de sănătate a populaţiei.”
Chiar dacă a avut o evoluţie oscilantă la începutul perioadei analizate (în principal din cauza crizei financiare), bugetul sănătaţii a avut ulterior o tendinţă crescătoare în termeni absoluţi. „Cu toate acestea, dacă ne raportăm la procentajul din Produsul Intern Brut alocat sănătaţii, acesta a oscilat minor în ultimii 10 ani, rămânând la jumătate din media procentajului din Produsul Intern Brut alocat sănătaţii de ţările din Uniunea Europeană.”
Adrian Pană nu crede că identificarea unor „persoane şi instituţii vinovate per se” va rezolva problema subfinanţării şi a alocării ineficiente a sumelor existente pentru sănătate în prezent. „Este mai degrabă vorba pe de o parte de lipsa unui abecedar sau a unui limbaj comun între instituţiile statului care au responsabilităţi în planificarea şi finanţarea sistemului de sănătate şi pe de altă parte de acceptarea de către cetăţeni şi furnizorii de servicii de sănătate a unui statu-quo referitor la calitatea suboptimă a serviciilor de sănătate oferite.”
Niciun sistem de rambursare a medicamentelor nu este perfect şi în fiecare evaluare există câştigători şi perdanţi, explică Adrian Pană. „Cred că cel mai important aspect aici este ca procesul de evaluare a tehnologiilor (inclusiv medicamente) să fie unul transparent, obiectiv, predictiv şi continuu. Statele dezvoltate încearcă să găsească modele cât mai comprehensive de evaluare a beneficiului terapeutic care să abordare nevoile, preferinţele şi priorităţile cât mai multor actori implicaţi în îmbunătăţirea stării de sănătate. În ţările din Europa Centrală şi de Est procesul de evaluare a tehnologiilor medicale în vederea rambursării este implementat în proporţii variabile, în general mai puţin sistematizat decât în statele mai dezvoltate ale Uniunii Europene.”
Atunci când discutăm de subfinanţarea sistemului de sănătate, sunt două aspecte care trebuie luate în considerare: unul cantitativ, legat de valoarea nominală a fondurilor de sănătate, şi al doilea legat de modul în care sunt cheltuite aceste fonduri, spune Călin Gălăşeanu, preşedintele ARPIM şi country manager al producătorului de medicamente Bristol-Myers Squibb. „Sunt zone în care statul a investit în ultimii ani relativ spectaculos şi alte zone în care, chiar dacă a investit, modul în care sunt cheltuiţi banii face ca restul jucătorilor din sistem – în primul rând pacientul – să simtă că nu sunt suficienţi bani în sistem.”
El aminteşte că în 2015 a fost creată o nouă categorie de produse compensate, finanţată din alte fonduri ale autorităţilor şi care anul trecut a totalizat 3,9 miliarde de lei, existând practic două sisteme de compensare, unul de 6 miliarde de lei şi unul care a atins aproape 4 miliarde.
„Media pe UE 28 se face raportat la PIB-ul fiecărei ţări, pentru că în cifre absolute PIB-ul României e mult sub PIB-ul Germaniei. Media pe UE e în jur de 8%, iar în cazul nostru, dacă nu punem la socoteală cele 3,9 miliarde de lei – care sunt de fapt credite de angajament –, cheltuiala e în jur de 1% din PIB”, spune Gălăşeanu. Cheltuielile totale cu sănătatea se ridică la aproximativ 4,5% din PIB. Diferenţa e într-adevăr foarte mare, explică Gălăşeanu, dar trebuie avut în vedere că în statistici intră atât state ca Franţa, care cheltuie în jur de 10%, cât şi unele ca România sau Bulgaria, care scad mult media.
Medicamentele reprezintă în jur de 20-22% din bugetul total pentru sănătate, iar restul de 78% se cheltuie pe salarii, reţeaua primară şi alte lucruri.
„Noi am militat întotdeauna pentru principiul «tratamentul potrivit pentru pacientul potrivit», iar asta nu are nicio legătură cu tipul de medicaţie. E vorba de ideea că unui pacient trebuie să îi fie aplicată o terapie potrivită pentru el la acel moment, indiferent de unde provine, că este un medicament generic sau unul inovativ, din România sau adus din afară. În clipa de faţă, marile boli cronice sunt adresate prin programe naţionale: de oncologie, de diabet, anti-HIV. Sunt programe care merg foarte bine, dar există elemente care pot acţiona ca un factor perturbator”, crede preşedintele ARPIM. El dă ca exemplu taxa clawback, care exprimă diferenţa dintre consumul real şi cele 6 miliarde de lei din fondul de compensare şi care a atins în prezent valoarea de 22% (24% în primul semestru).„Aceasta poate influenţa negativ aplicarea tratamentului potrivit la pacientul potrivit prin mai multe feluri: în cazul medicamentelor foarte ieftine, povara fiscală le poate scoate de pe piaţă, iar în cazul celor inovative poate scădea interesul producătorilor de a lansa noi soluţii. România s-a raliat în 2015, la ultima revizie, celui mai mic preţ din Uniunea Europeană. Acest lucru a fost acceptat de toţi jucătorii din sistem, numai că vorbim apoi de taxe care fac ca mediul de business să nu fie unul predictibil şi nici foarte transparent.”
Care este însă suma necesară pentru a acoperi nevoile curente ale pacienţilor, dincolo de bugetul stabilit de autorităţi? „Dacă cei 6 miliarde sunt banii daţi de stat, probabil că vorbim de încă 1,2 miliarde de lei până la consumul real”, spune Gălăşeanu.Taxa clawback în ecuaţia sistemului de sănătate
Răspunsul la întrebarea „Care este impactul taxei clawback asupra pieţei medicamentelor?” este dependent de perspectiva abordată, spune Adrian Pană, fondator al Center for Health Outcomes and Evaluation.
„Din perspectiva sistemului public de sănătate, taxa clawback este un mecanism esenţial pentru suplimentarea bugetului la medicamente compensate, iar din perspectiva industriei farmaceutice consider că este un instrument primar de partajare a incertitudinii referitoare la valoarea (beneficiul) reală a unui medicament care este compensat şi modul în care acesta este utilizat în piaţa de servicii de sănătate. Impactul nefavorabil al taxei clawback asupra pieţei medicamentelor este dependent de modul în care este aplicată această taxă.”
El remarcă faptul că atât utilitatea taxei clawback cât şi algoritmul care stă la baza calculării acesteia au suscitat discuţii permanente din partea tuturor actorilor implicaţi în sistemul de sănătate, fără ca până în prezent să se găsească o soluţie „rezonabilă” pentru toate părţile. „Înclin să cred că scăderea gradului de politizare şi îmbunătăţirea algoritmului tehnic care guvernează taxa clawback ar putea aduce beneficii atât pieţei de medicamente, cât şi sistemului de sănătate în general.”
„În toate statisticile europene, România este pe ultimul loc în ceea ce priveşte finanţarea sănătăţii. Asta duce la o calitate proastă a serviciilor medicale, perioade lungi de aşteptare în cazul programărilor pentru anumite servicii medicale, terminarea plafonului pentru analize medicale până în data de 10 ale lunii, limitarea accesului la terapii inovatoare şi retragerea medicamentelor ieftine de pe piaţă”, spune Rozalina Lăpădatu, preşedinte al Asociaţiei Pacienţilor cu Afecţiuni Autoimune (APAA).
Lipsa de medicamente, lipsa de specialişti, lipsa de servicii medicale, lipsa de servicii suport şi servicii sociale – acestea sunt cele mai mari dificultăţi cu care se confruntă pacienţii din România. „Toate guvernele din ultimii opt ani au declarat doar populist că sănătatea este o prioritate, dar realitatea ne-a arătat că lucrurile stau altfel, iar sănătatea duce în continuare o mare lipsă de resurse. Nu aş putea să identific o persoană anume, mai degrabă este o stare de fapt care se perpetuează de la un guvern la altul.”
În România bugetul sănătăţii a rămas neschimbat încă din anul 2011; în cazul bugetului alocat decontării de medicamente, toate depăşirile au fost acoperite din taxa clawback. „Cum această taxă a depăşit 25%, este clar că doar pentru medicamente bugetul sănătăţii ar trebui să fie mai mare cu 25%. Ştiu că pare mult să majorezi bugetul cu 25% dintr-o dată, dar dacă s-ar fi aplicat o majorare de 3% în fiecare an, acum am fi avut un buget mult mai aproape de realitate”, explică preşedintele APAA. În ceea ce priveşte bugetul general, acesta a fost mărit strict cât să acopere majorările salariale, fără alocări suplimentare pentru serviciile medicale, laborator şi medicamente, spune Lăpădatu.
„Multe medicamente ieftine au fost retrase din România pentru că nu sunt profitabile în condiţiile în care li se impune producătorilor cel mai mic preţ din Europa şi plata unei taxe clawback care poate ajunge până la 25% din valoarea medicamentului la preţul de raft.” Astfel, multe scheme terapeutice sunt incomplete, pacienţii fiind nevoiţi să-şi aducă din alte ţări europene medicamentele la costuri mult mai mari decât în România şi fără să beneficieze de compensare din partea CNAS. Prin urmare, explică Rozalina Lăpădatu, o măsură care trebuia să ajute pacienţii şi CNAS a devenit de fapt o măsură care s-a întors împotriva pacienţilor. Mai mult, sunt servicii medicale pentru care programarea durează şi trei luni, cum ar fi radioterapia, RMN, CT.
„Avem practic o lipsă de strategie şi viziune în sănătate, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Pentru implementarea unei strategii pe termen lung avem nevoie de stabilitate şi continuitate la conducerea Ministerului Sănătăţii. Avem nevoie de un ministru care să rămână în funcţie cel puţin patru ani, indiferent de partidul care este la conducere. Sănătatea românilor trebuie să aibă întâietate în faţa oricăror interese politice. În Olanda, de exemplu, ultimul ministru a stat în funcţie şapte ani”, subliniază Lăpădatu.
Ea este de părere că registrele de pacienţi ar ajuta la realizarea unei analize corecte a numărului de bolnavi, a bolilor de care suferă şi a nevoilor lor. „Sănătatea duce lipsă de o auditare serioasă privind alocarea banilor, nevoia de servicii medicale şi eficientizarea proceselor.”
În ceea ce priveşte modificările aduse legislaţiei actuale, Rozalina Lăpădatu se referă în primul rând la schimbarea statutului Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale (ANMDM), astfel încât instituţia să poată angaja specialiştii de care are nevoie şi să le ofere salarii motivante.
Ea spune că o soluţie la retragerea medicamentelor ieftine ar fi producerea acestora în România. „Vorbim despre medicamente generice. Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Chimico-Farmaceutică (ICCF Bucureşti) poate să asigure aprovizionarea cu materie primă, dar producătorii locali trebuie să producă aceste medicamente. Aici apare şi rolul Ministerului Sănătăţii, dar şi al guvernului României, şi anume acela de a promova o lege care să încurajeze producţia de medicamente cu risc de retragere din România.”
Factorii de decizie vin din mai multe zone – Ministerul Sănătăţii ca for tutelar pe politica sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate ca plătitor al serviciilor şi, respectiv, al medicamentelor, subliniază Călin Gălăşeanu. „Un alt actor important – poate cel mai important – e Ministerul Finanţelor Publice, pentru că taxa clawback este o sursă de venit la buget, previzionată ca atare. Trebuie spus că atât Ministerul Sănătăţii cât şi CNAS militează pentru mărirea fondurilor, ei au realizat că acest îngheţ financiar nu e ceva normal, cât şi că o creştere a taxei clawback poate duce la dispariţia unor medicamente de pe piaţa din România.”
Nici volatilitatea la nivel decizional nu e un lucru care să ajute la rezolvarea situaţiei, explică Gălăşeanu. „Pe de altă parte, randamentul de colectare a taxei clawback este unul dintre cele mai ridicate din ţară şi atunci evident că nicio autoritate fiscală nu s-ar gândi să o schimbe sau să o elimine. Ca asociaţie profesională legată de industria farma, noi nu am cerut niciodată ca de mâine taxa clawback să dispară; înţelegem foarte bine priorităţile statului. Statul a făcut şi investiţii importante, aşa cum a fost cea legată de salarii. În condiţiile în care totuşi statul are creştere economică, acest lucru ar trebui să se reflecte şi printr-o partajare a efortului.” El explică că nu doar industria ar trebui să contribuie la sistem, ci şi statul, într-o proporţie care să reflecte partea pozitivă a economiei.
„În ceea ce ne priveşte, pentru a putea păstra medicamentele pe piaţă şi pentru a putea aduce noi soluţii aliniate la ultimele descoperiri ştiinţifice trebuie să combatem spirala negativă a celor mai mici preţuri din Europa, la care se adaugă o taxă clawback necontrolată”, spune Serge Nicollerat, vicepreşedinte al ARPIM. „România merită să fie pe o poziţie mult mai înaltă în piaţa europeană de farmaceutice, la fel cum românii merită un sistem de sănătate mult mai performant.” El adaugă însă că autorităţile sunt conştiente de situaţie şi arată semne încurajatoare pentru găsirea unei soluţii care să ofere sustenabilitate şi predictibilitate.
Din estimările sale, având în vedere că bugetul destinat medicamentelor nu a mai fost modificat de mai bine de şase ani, ar fi nevoie de 1 miliard de lei pentru a acoperi lipsurile existente. „Trebuie să privim această cifră şi din perspectiva contribuţiei pe care industria a avut-o la bugetul de stat, care se ridică la aproximativ 8,4 miliarde de lei în ultimii şase ani.” După corectarea bugetului, există mai multe mecanisme prin care acesta să fie corelat cu nevoile de medicamente ale pacienţilor, respectiv o creştere anuală de 5% a consumului, remarcă Serge Nicollerat.
Cristian Rodseth, managing director al Janssen, subliniază că taxa clawback e în prezent cu 60% mai mare decât valoarea înregistrată în primul semestru din 2016. „Valoarea de 24,1% indicată pentru prima jumătate a anului 2018 subliniază lipsa de transparenţă şi predictibilitate a taxei, lăsând companiile farmaceutice într-o poziţie dificilă în ceea ce priveşte planificarea. Taxa a ajuns la valori nesustenabile şi evoluţia sa e îngrijorătoare.”
În prezent, spune Rodseth, opinia publică se concentrează asupra costurilor de achiziţie a medicamentelor şi nu asupra costurilor totale induse de tratarea unei boli – inclusiv diagnosticare, tratament, monitorizare, spitalizare şi alte forme de îngrijire. Discuţiile ar trebui să aibă în vedere mai mulţi factori, dincolo de costul care trebuie plătit la momentul achiziţiei.
„Din punctul de vedere al costurilor, bolile cronice sunt dominante pe pieţele europene”, spune Christian Rodseth. „75% din costurile anuale la nivel european, adică 700 de miliarde de euro, merg spre bolile cronice.” Cei mai mulţi pacienţi sunt diagnosticaţi cu boli ale inimii sau cancer, urmaţi îndeaproape de cei care suferă de diabet.
Există patru zone-cheie identificate în România care nu beneficiază de terapii, în ciuda faptului că acestea sunt disponibile la nivel global, iar pentru reducerea decalajului faţă de alte state ar fi nevoie de 90 de milioane de dolari.Soluţii pentru un sistem performant de sănătate
„După ştiinţa mea, nu există niciun sistem de sănătate în lume în care să se spună: «Avem tot ceea ce ne dorim şi avem toţi banii necesari»”, spune Călin Gălăşeanu, preşedintele ARPIM şi country manager la Bristol-Myers Squibb, explicând că sistemele de sănătate sunt mari consumatori de fonduri, de aceea şi modul în care se cheltuie banii este extrem de important, atât la nivel de transparenţă, cât şi de predictibilitate. „Ca efort punctual, ar fi important ca statul să intervină şi să corecteze bugetul astfel încât atât medicamentele ieftine cât şi cele inovative să continue să fie la dispoziţia pacienţilor.”Sunt câteva capitole pe care cei de la ARPIM speră să le rezolve într-un timp cât mai scurt: există un grup de lucru la nivel ministerial cu reprezentanţii tuturor asociaţiilor de profil, aşa cum este şi ARPIM, vizavi de noi modalităţi de calcul şi implementare a taxei clawback; în acest proiect este luat în calcul şi scenariul în care Ministerul Finanţelor Publice se implică activ, sporind fondurile. Proiectul ar putea fi gata în luna octombrie, spune preşedintele ARPIM, implementarea urmând să aibă loc în trimestrul I din 2019.
Mai există un proiect care ar putea produce un efect pozitiv, şi anume independenţa financiară a Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale (ANMDM). „Agenţia colectează foarte multe taxe pentru statul român, iar noi am militat ani de zile pentru autofinanţarea instituţiei. Dacă toate aceste taxe le-ar rămâne lor, şi-ar permite să angajeze personal, să trimită oameni la cursuri de calificare şi lucrurile ar merge foarte bine.“
-
Mai mulţi bani pentru sănătatea românească
“Toţi indicatorii arată că românii trăiesc mai puţin şi în condiţii mai proaste decât ceilalţi europeni”, spune Serge Nicollerat, vicepreşedinte al Asociaţiei Române a Producătorilor Internaţionali de Medicamente (ARPIM) şi manager general la Servier România (subsidiara locală a celui mai important grup farmaceutic francez independent). „Populaţia îmbătrâneşte rapid şi trebuie să înţelegem că alegerea unei terapii corecte sau accesul la doctor nu reprezintă un lux. Sănătatea este un drept esenţial al oamenilor şi o condiţie de bază pentru a reduce decalajul dintre România şi celelalte state din Uniunea Europeană.” Din acest punct de vedere, explică Nicollerat, este esenţial pentru buna sănătate a românilor să avem toate uneltele necesare: spitale, echipamente, doctori, asistenţi, farmacişti şi medicamente. „Acestea merg doar împreună, aşa cum o maşină de top cu un şofer grozav nu se poate deplasa fără combustibil.”
România se plasează sub media europeană în ceea ce priveşte atât cheltuielile cu sănătatea, cât şi cheltuielile cu medicamentele. În cazul finanţării publice, România alocă domeniului sănătăţii aproximativ 4,5% din PIB, iar cheltuielilor cu medicamentele 1% din PIB, arată studiul „Impactul industriei producătoare de medicamente“, realizat de PwC pentru ARPIM. România se situa în 2014 peste media europeană în ceea ce priveşte penetrarea medicamentelor generice şi fără prescripţie OTC (over-the-counter), cu 76% din volumul total al medicamentelor consumate, faţă de o medie de 64% în alte ţări din Europa Centrală şi de Est. Medicamentele inovatoare erau estimate în anul 2014 la aproximativ 24% ca volum şi 60% ca valoare din totalul consumului de medicamente din România.
După datele existente, piaţa farmaceuticelor din România se ridică la valoarea de 3,2 miliarde de euro, din care piaţa de medicamente compensate reprezintă 2,5 miliarde de euro. Diferenţa vine de la medicamentele OTC, cele pentru care nu este necesară o reţetă şi unde preţul e reglat de piaţă.
Potrivit unui studiu realizat de IQVIA (companie de cercetare de piaţă pentru industria farmaceutică) pentru ARPIM, accesul la inovaţie este de sub 20% în România – cu alte cuvinte, doar 1 din 5 medicamente inovative e disponibil în România. Mai mult, perioada de rambursare pentru aceste medicamente este mai lungă în România în comparaţie cu alte state din Europa Centrală şi de Est.
Medicamentele inovative au contribuit cu 73% la creşterea speranţei de viaţă în perioada 2000-2009, spune Christian Rodseth, vicepreşedintele ARPIM, managing director la Janssen şi administrator al Johnson & Johnson România, amintind de un studiu realizat de cercetărorii francezi, potrivit căruia medicamentele nou introduse în perioada 1995-2004 au redus timpul mediu de spitalizare cu aproximativ 11%. „Sănătatea e un drept constituţional pentru pacienţii români şi aceştia ar trebui să beneficieze de servicii la standardele Uniunii Europene, indiferent că vorbim de medicamente, servicii medicale sau echipamente. Acest lucru poate fi realizat doar printr-o actualizare periodică a listei de medicamente compensate, în linie cu aprobările emise de Agenţia Europeană a Medicamentelor, şi o finanţare eficientă şi adecvată a bugetului pentru sănătate astfel încât toate tratamentele necesare să fie acoperite.”
Deşi s-au făcut progrese, gradul de compensare a medicamentelor în România este printre cele mai reduse din regiune; prin urmare, explică Rodseth, costurile care revin pacienţillor sunt foarte mari. Potrivit studiului IQVIA, dintr-o selecţie de 62 de medicamente inovative, doar 24 sunt sunt compensate în România, mult sub standardele din Europa de Vest. Durează aproximativ 43 de luni pentru a obţine compensare permanentă în România, cu 50% mai mult decât în Bulgaria sau Cehia. Mai mult, din 156 de noi medicamente aprobate de Agenţia Europeană a Medicamentelor în perioada 2013-2016, rata de compensare în România era de 13%, adică 20 de medicamente noi.
Piaţa medicamentelor din România
Piaţa medicamentelor din România a crescut considerabil în ultimii 10 ani şi reprezintă a doua cheltuială ca importanţă în bugetul sănătăţii, susţine Adrian Pană, fondator al Center for Health Outcomes and Evaluation. „Pe de altă parte, politica medicamentului a ajuns una dintre cele mai complexe politici publice de sănătate, iar implementarea acesteia necesită echipe multidisciplinare (supra) specializate în domenii variate, nu doar in domeniul sănătăţii, dublate de un suport informaţional digital adecvat.” Până în prezent, în România niciuna din aceste condiţii nu a fost realizată la standarde optime, iar rezultatele se pot observa atât în temele care domină agenda publică a Ministerului Sănătăţii sau a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, cât şi în temele abordate frecvent în presă, explică Pană.
Adrian Pană, fondator al Center for Health Outcomes and Evaluation
Dacă se păstrează actualul „statu-quo”, cel mai probabil va exista o creştere incrementală a acestei sume pentru a acoperi terapiile inovative care vor fi eligibile pentru rambursare în următoarea perioadă, spune el. Afirmaţia sa se bazează pe faptul că anumite molecule inovative vor fi înlocuite de medicamente generice sau biosimilare, dar şi pe faptul ca taxa clawback şi contractele de rambursare condiţionată (cost-volum raportat la cost volum-rezultat) vor atenua creşterea exponenţială a acestei sume. „Pe de altă parte, introducerea unei analize de impact bugetar explicit ar transparentiza, obiectiva şi crea predictabilitate pentru utilizarea bugetului alocat medicamentelor.”
„Un buget adecvat pentru sistemul de sănătate ar trebui să acopere rezolvarea echitabilă, eficientă şi sigură a problemelor majore de sănătate ale populaţiei”, crede fondatorul Center for Health Outcomes and Evaluation. „În acest sens, este necesară cunoaşterea aprofundată a caracteristicilor demografice şi socio-economice ale populaţiei respective, povara bolilor, priorităţile naţionale referitoare la sănătate şi modul în care ele au fost evidenţiate, tehnologiile medicale disponibile şi care îndeplinesc criteriile de rambursare bazate pe dovezi ştiinţifice solide, cât şi preferinţele pacienţilor.”
În prezent, chiar dacă bugetul pentru sănătate a crescut constant în ultimii ani, acesta are o componentă istorică importantă şi nu ia în considerare decât parţial elementele enumerate mai sus, spune Pană. În plus, modalitatea de alocare a bugetului pentru sănătate pe diferite domenii de asistenţă medicală arată o concentrare pe sectorul spitalicesc şi cel al medicamentelor, în detrimentul asistenţei medicale primare şi ambulatorii, cât şi a serviciilor de prevenţie primară, abordare care este ineficientă şi nesustenabilă pe termen lung.
Subfinanţarea sistemului de sănătate românesc împreună cu utilizarea ineficientă a banilor alocaţi reprezintă o combinaţie nefastă pentru viabilitatea sistemului de sănătate pe termen lung şi un impediment major în creşterea speranţei de viaţă sănătoasă, a calităţii vieţii şi a bunăstării cetăţenilor români, crede el.„Consecinţele pe termen scurt sunt în principal legate de oferta fragmentată de servicii de sănătate, timpii de aşteptare inadecvaţi pentru tehnologii salvatoare de viaţă, lipsa unor tehnologii esenţiale pentru probleme majore de sănătate publică, iar cele pe termen mediu şi lung sunt direct legate de rezultate suboptime sau nesatisfăcătoare în starea de sănătate a populaţiei.”
Chiar dacă a avut o evoluţie oscilantă la începutul perioadei analizate (în principal din cauza crizei financiare), bugetul sănătaţii a avut ulterior o tendinţă crescătoare în termeni absoluţi. „Cu toate acestea, dacă ne raportăm la procentajul din Produsul Intern Brut alocat sănătaţii, acesta a oscilat minor în ultimii 10 ani, rămânând la jumătate din media procentajului din Produsul Intern Brut alocat sănătaţii de ţările din Uniunea Europeană.”
Adrian Pană nu crede că identificarea unor „persoane şi instituţii vinovate per se” va rezolva problema subfinanţării şi a alocării ineficiente a sumelor existente pentru sănătate în prezent. „Este mai degrabă vorba pe de o parte de lipsa unui abecedar sau a unui limbaj comun între instituţiile statului care au responsabilităţi în planificarea şi finanţarea sistemului de sănătate şi pe de altă parte de acceptarea de către cetăţeni şi furnizorii de servicii de sănătate a unui statu-quo referitor la calitatea suboptimă a serviciilor de sănătate oferite.”
Niciun sistem de rambursare a medicamentelor nu este perfect şi în fiecare evaluare există câştigători şi perdanţi, explică Adrian Pană. „Cred că cel mai important aspect aici este ca procesul de evaluare a tehnologiilor (inclusiv medicamente) să fie unul transparent, obiectiv, predictiv şi continuu. Statele dezvoltate încearcă să găsească modele cât mai comprehensive de evaluare a beneficiului terapeutic care să abordare nevoile, preferinţele şi priorităţile cât mai multor actori implicaţi în îmbunătăţirea stării de sănătate. În ţările din Europa Centrală şi de Est procesul de evaluare a tehnologiilor medicale în vederea rambursării este implementat în proporţii variabile, în general mai puţin sistematizat decât în statele mai dezvoltate ale Uniunii Europene.”
Atunci când discutăm de subfinanţarea sistemului de sănătate, sunt două aspecte care trebuie luate în considerare: unul cantitativ, legat de valoarea nominală a fondurilor de sănătate, şi al doilea legat de modul în care sunt cheltuite aceste fonduri, spune Călin Gălăşeanu, preşedintele ARPIM şi country manager al producătorului de medicamente Bristol-Myers Squibb. „Sunt zone în care statul a investit în ultimii ani relativ spectaculos şi alte zone în care, chiar dacă a investit, modul în care sunt cheltuiţi banii face ca restul jucătorilor din sistem – în primul rând pacientul – să simtă că nu sunt suficienţi bani în sistem.”
Călin Gălăşeanu, preşedintele ARPIM şi country manager al producătorului de medicamente Bristol-Myers Squibb
El aminteşte că în 2015 a fost creată o nouă categorie de produse compensate, finanţată din alte fonduri ale autorităţilor şi care anul trecut a totalizat 3,9 miliarde de lei, existând practic două sisteme de compensare, unul de 6 miliarde de lei şi unul care a atins aproape 4 miliarde.
„Media pe UE 28 se face raportat la PIB-ul fiecărei ţări, pentru că în cifre absolute PIB-ul României e mult sub PIB-ul Germaniei. Media pe UE e în jur de 8%, iar în cazul nostru, dacă nu punem la socoteală cele 3,9 miliarde de lei – care sunt de fapt credite de angajament –, cheltuiala e în jur de 1% din PIB”, spune Gălăşeanu. Cheltuielile totale cu sănătatea se ridică la aproximativ 4,5% din PIB. Diferenţa e într-adevăr foarte mare, explică Gălăşeanu, dar trebuie avut în vedere că în statistici intră atât state ca Franţa, care cheltuie în jur de 10%, cât şi unele ca România sau Bulgaria, care scad mult media.Medicamentele reprezintă în jur de 20-22% din bugetul total pentru sănătate, iar restul de 78% se cheltuie pe salarii, reţeaua primară şi alte lucruri.
„Noi am militat întotdeauna pentru principiul «tratamentul potrivit pentru pacientul potrivit», iar asta nu are nicio legătură cu tipul de medicaţie. E vorba de ideea că unui pacient trebuie să îi fie aplicată o terapie potrivită pentru el la acel moment, indiferent de unde provine, că este un medicament generic sau unul inovativ, din România sau adus din afară. În clipa de faţă, marile boli cronice sunt adresate prin programe naţionale: de oncologie, de diabet, anti-HIV. Sunt programe care merg foarte bine, dar există elemente care pot acţiona ca un factor perturbator”, crede preşedintele ARPIM. El dă ca exemplu taxa clawback, care exprimă diferenţa dintre consumul real şi cele 6 miliarde de lei din fondul de compensare şi care a atins în prezent valoarea de 22% (24% în primul semestru).
„Aceasta poate influenţa negativ aplicarea tratamentului potrivit la pacientul potrivit prin mai multe feluri: în cazul medicamentelor foarte ieftine, povara fiscală le poate scoate de pe piaţă, iar în cazul celor inovative poate scădea interesul producătorilor de a lansa noi soluţii. România s-a raliat în 2015, la ultima revizie, celui mai mic preţ din Uniunea Europeană. Acest lucru a fost acceptat de toţi jucătorii din sistem, numai că vorbim apoi de taxe care fac ca mediul de business să nu fie unul predictibil şi nici foarte transparent.”
Care este însă suma necesară pentru a acoperi nevoile curente ale pacienţilor, dincolo de bugetul stabilit de autorităţi? „Dacă cei 6 miliarde sunt banii daţi de stat, probabil că vorbim de încă 1,2 miliarde de lei până la consumul real”, spune Gălăşeanu.
Taxa clawback în ecuaţia sistemului de sănătate
Răspunsul la întrebarea „Care este impactul taxei clawback asupra pieţei medicamentelor?” este dependent de perspectiva abordată, spune Adrian Pană, fondator al Center for Health Outcomes and Evaluation.
„Din perspectiva sistemului public de sănătate, taxa clawback este un mecanism esenţial pentru suplimentarea bugetului la medicamente compensate, iar din perspectiva industriei farmaceutice consider că este un instrument primar de partajare a incertitudinii referitoare la valoarea (beneficiul) reală a unui medicament care este compensat şi modul în care acesta este utilizat în piaţa de servicii de sănătate. Impactul nefavorabil al taxei clawback asupra pieţei medicamentelor este dependent de modul în care este aplicată această taxă.”
El remarcă faptul că atât utilitatea taxei clawback cât şi algoritmul care stă la baza calculării acesteia au suscitat discuţii permanente din partea tuturor actorilor implicaţi în sistemul de sănătate, fără ca până în prezent să se găsească o soluţie „rezonabilă” pentru toate părţile. „Înclin să cred că scăderea gradului de politizare şi îmbunătăţirea algoritmului tehnic care guvernează taxa clawback ar putea aduce beneficii atât pieţei de medicamente, cât şi sistemului de sănătate în general.”
„În toate statisticile europene, România este pe ultimul loc în ceea ce priveşte finanţarea sănătăţii. Asta duce la o calitate proastă a serviciilor medicale, perioade lungi de aşteptare în cazul programărilor pentru anumite servicii medicale, terminarea plafonului pentru analize medicale până în data de 10 ale lunii, limitarea accesului la terapii inovatoare şi retragerea medicamentelor ieftine de pe piaţă”, spune Rozalina Lăpădatu, preşedinte al Asociaţiei Pacienţilor cu Afecţiuni Autoimune (APAA).
Lipsa de medicamente, lipsa de specialişti, lipsa de servicii medicale, lipsa de servicii suport şi servicii sociale – acestea sunt cele mai mari dificultăţi cu care se confruntă pacienţii din România. „Toate guvernele din ultimii opt ani au declarat doar populist că sănătatea este o prioritate, dar realitatea ne-a arătat că lucrurile stau altfel, iar sănătatea duce în continuare o mare lipsă de resurse. Nu aş putea să identific o persoană anume, mai degrabă este o stare de fapt care se perpetuează de la un guvern la altul.”
În România bugetul sănătăţii a rămas neschimbat încă din anul 2011; în cazul bugetului alocat decontării de medicamente, toate depăşirile au fost acoperite din taxa clawback. „Cum această taxă a depăşit 25%, este clar că doar pentru medicamente bugetul sănătăţii ar trebui să fie mai mare cu 25%. Ştiu că pare mult să majorezi bugetul cu 25% dintr-o dată, dar dacă s-ar fi aplicat o majorare de 3% în fiecare an, acum am fi avut un buget mult mai aproape de realitate”, explică preşedintele APAA. În ceea ce priveşte bugetul general, acesta a fost mărit strict cât să acopere majorările salariale, fără alocări suplimentare pentru serviciile medicale, laborator şi medicamente, spune Lăpădatu.
„Multe medicamente ieftine au fost retrase din România pentru că nu sunt profitabile în condiţiile în care li se impune producătorilor cel mai mic preţ din Europa şi plata unei taxe clawback care poate ajunge până la 25% din valoarea medicamentului la preţul de raft.” Astfel, multe scheme terapeutice sunt incomplete, pacienţii fiind nevoiţi să-şi aducă din alte ţări europene medicamentele la costuri mult mai mari decât în România şi fără să beneficieze de compensare din partea CNAS. Prin urmare, explică Rozalina Lăpădatu, o măsură care trebuia să ajute pacienţii şi CNAS a devenit de fapt o măsură care s-a întors împotriva pacienţilor. Mai mult, sunt servicii medicale pentru care programarea durează şi trei luni, cum ar fi radioterapia, RMN, CT.„Avem practic o lipsă de strategie şi viziune în sănătate, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Pentru implementarea unei strategii pe termen lung avem nevoie de stabilitate şi continuitate la conducerea Ministerului Sănătăţii. Avem nevoie de un ministru care să rămână în funcţie cel puţin patru ani, indiferent de partidul care este la conducere. Sănătatea românilor trebuie să aibă întâietate în faţa oricăror interese politice. În Olanda, de exemplu, ultimul ministru a stat în funcţie şapte ani”, subliniază Lăpădatu.
Ea este de părere că registrele de pacienţi ar ajuta la realizarea unei analize corecte a numărului de bolnavi, a bolilor de care suferă şi a nevoilor lor. „Sănătatea duce lipsă de o auditare serioasă privind alocarea banilor, nevoia de servicii medicale şi eficientizarea proceselor.”
În ceea ce priveşte modificările aduse legislaţiei actuale, Rozalina Lăpădatu se referă în primul rând la schimbarea statutului Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale (ANMDM), astfel încât instituţia să poată angaja specialiştii de care are nevoie şi să le ofere salarii motivante.Ea spune că o soluţie la retragerea medicamentelor ieftine ar fi producerea acestora în România. „Vorbim despre medicamente generice. Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Chimico-Farmaceutică (ICCF Bucureşti) poate să asigure aprovizionarea cu materie primă, dar producătorii locali trebuie să producă aceste medicamente. Aici apare şi rolul Ministerului Sănătăţii, dar şi al guvernului României, şi anume acela de a promova o lege care să încurajeze producţia de medicamente cu risc de retragere din România.”
Factorii de decizie vin din mai multe zone – Ministerul Sănătăţii ca for tutelar pe politica sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate ca plătitor al serviciilor şi, respectiv, al medicamentelor, subliniază Călin Gălăşeanu. „Un alt actor important – poate cel mai important – e Ministerul Finanţelor Publice, pentru că taxa clawback este o sursă de venit la buget, previzionată ca atare. Trebuie spus că atât Ministerul Sănătăţii cât şi CNAS militează pentru mărirea fondurilor, ei au realizat că acest îngheţ financiar nu e ceva normal, cât şi că o creştere a taxei clawback poate duce la dispariţia unor medicamente de pe piaţa din România.”
Nici volatilitatea la nivel decizional nu e un lucru care să ajute la rezolvarea situaţiei, explică Gălăşeanu. „Pe de altă parte, randamentul de colectare a taxei clawback este unul dintre cele mai ridicate din ţară şi atunci evident că nicio autoritate fiscală nu s-ar gândi să o schimbe sau să o elimine. Ca asociaţie profesională legată de industria farma, noi nu am cerut niciodată ca de mâine taxa clawback să dispară; înţelegem foarte bine priorităţile statului. Statul a făcut şi investiţii importante, aşa cum a fost cea legată de salarii. În condiţiile în care totuşi statul are creştere economică, acest lucru ar trebui să se reflecte şi printr-o partajare a efortului.” El explică că nu doar industria ar trebui să contribuie la sistem, ci şi statul, într-o proporţie care să reflecte partea pozitivă a economiei.
„În ceea ce ne priveşte, pentru a putea păstra medicamentele pe piaţă şi pentru a putea aduce noi soluţii aliniate la ultimele descoperiri ştiinţifice trebuie să combatem spirala negativă a celor mai mici preţuri din Europa, la care se adaugă o taxă clawback necontrolată”, spune Serge Nicollerat, vicepreşedinte al ARPIM. „România merită să fie pe o poziţie mult mai înaltă în piaţa europeană de farmaceutice, la fel cum românii merită un sistem de sănătate mult mai performant.” El adaugă însă că autorităţile sunt conştiente de situaţie şi arată semne încurajatoare pentru găsirea unei soluţii care să ofere sustenabilitate şi predictibilitate.
Din estimările sale, având în vedere că bugetul destinat medicamentelor nu a mai fost modificat de mai bine de şase ani, ar fi nevoie de 1 miliard de lei pentru a acoperi lipsurile existente. „Trebuie să privim această cifră şi din perspectiva contribuţiei pe care industria a avut-o la bugetul de stat, care se ridică la aproximativ 8,4 miliarde de lei în ultimii şase ani.” După corectarea bugetului, există mai multe mecanisme prin care acesta să fie corelat cu nevoile de medicamente ale pacienţilor, respectiv o creştere anuală de 5% a consumului, remarcă Serge Nicollerat.
Cristian Rodseth, managing director al Janssen, subliniază că taxa clawback e în prezent cu 60% mai mare decât valoarea înregistrată în primul semestru din 2016. „Valoarea de 24,1% indicată pentru prima jumătate a anului 2018 subliniază lipsa de transparenţă şi predictibilitate a taxei, lăsând companiile farmaceutice într-o poziţie dificilă în ceea ce priveşte planificarea. Taxa a ajuns la valori nesustenabile şi evoluţia sa e îngrijorătoare.”
Christian Rodseth, vicepreşedintele ARPIM, managing director la Janssen şi administrator al Johnson & Johnson România
În prezent, spune Rodseth, opinia publică se concentrează asupra costurilor de achiziţie a medicamentelor şi nu asupra costurilor totale induse de tratarea unei boli – inclusiv diagnosticare, tratament, monitorizare, spitalizare şi alte forme de îngrijire. Discuţiile ar trebui să aibă în vedere mai mulţi factori, dincolo de costul care trebuie plătit la momentul achiziţiei.
„Din punctul de vedere al costurilor, bolile cronice sunt dominante pe pieţele europene”, spune Christian Rodseth. „75% din costurile anuale la nivel european, adică 700 de miliarde de euro, merg spre bolile cronice.” Cei mai mulţi pacienţi sunt diagnosticaţi cu boli ale inimii sau cancer, urmaţi îndeaproape de cei care suferă de diabet.
Există patru zone-cheie identificate în România care nu beneficiază de terapii, în ciuda faptului că acestea sunt disponibile la nivel global, iar pentru reducerea decalajului faţă de alte state ar fi nevoie de 90 de milioane de dolari.
Soluţii pentru un sistem performant de sănătate
„După ştiinţa mea, nu există niciun sistem de sănătate în lume în care să se spună: «Avem tot ceea ce ne dorim şi avem toţi banii necesari»”, spune Călin Gălăşeanu, preşedintele ARPIM şi country manager la Bristol-Myers Squibb, explicând că sistemele de sănătate sunt mari consumatori de fonduri, de aceea şi modul în care se cheltuie banii este extrem de important, atât la nivel de transparenţă, cât şi de predictibilitate. „Ca efort punctual, ar fi important ca statul să intervină şi să corecteze bugetul astfel încât atât medicamentele ieftine cât şi cele inovative să continue să fie la dispoziţia pacienţilor.”
Sunt câteva capitole pe care cei de la ARPIM speră să le rezolve într-un timp cât mai scurt: există un grup de lucru la nivel ministerial cu reprezentanţii tuturor asociaţiilor de profil, aşa cum este şi ARPIM, vizavi de noi modalităţi de calcul şi implementare a taxei clawback; în acest proiect este luat în calcul şi scenariul în care Ministerul Finanţelor Publice se implică activ, sporind fondurile. Proiectul ar putea fi gata în luna octombrie, spune preşedintele ARPIM, implementarea urmând să aibă loc în trimestrul I din 2019. Mai există un proiect care ar putea produce un efect pozitiv, şi anume independenţa financiară a Agenţiei Naţionale a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale (ANMDM). „Agenţia colectează foarte multe taxe pentru statul român, iar noi am militat ani de zile pentru autofinanţarea instituţiei. Dacă toate aceste taxe le-ar rămâne lor, şi-ar permite să angajeze personal, să trimită oameni la cursuri de calificare şi lucrurile ar merge foarte bine.“
-
Creşterea nominală a salariilor din România cu 12,7% a condus la creşterea inflaţiei la 5,4%
Potrivit acestora, în majoritatea ţărilor europene creşterea nominală a salariilor a depăşit cu mult nivelul de creştere a productivităţii. Companiile au absorbit costurile salariale mai ridicate acceptând marje de profit mai scăzute, preferând menţinerea preţurilor la produsele comercializate la acelaşi nivel de până acum, limitând astfel impactul asupra inflaţiei. Excepţie de la acest trend se observă în România şi Turcia, unde inflaţia devansează în prezent estimările.
În luna mai a acestui an, în România, inflaţia a înregistrat o valoare de 5,4%. Această pondere a fost influenţată de creşterea nominală a salariilor din primul trimestru, cu 12,7%. Cea mai ridicată rată anulă a inflaţiei, de 12,1 %, a fost înregistrată în Turcia. La aceasta a contribuit şi o depreciere accentuată a monedei. Ungaria şi Slovacia au înregistrat, şi ele, creşteri ale ratei inflaţiei de 2,8 %, respectiv 2,6 %.
De la începutul anului şi până în prezent, în România, leul are o depreciere de -1,2 % faţă de USD şi
-0,2% faţă de EUR.În ceea ce priveşte nevoia de finanţare externă brută, în România aceasta se situează la 134 % din rezervele valutare. Ungaria are un excedent de cont curent şi un deficit fiscal acceptabil, iar nevoile sale de finanţare externă sunt adecvate, reprezentând doar 75% în rezervele valutare. Polonia afişează o nevoie de finanţare externă în raport cu rezervele sale valutare de 136% bazate, în general, pe o macroeconomie relativ solidă.
La nivel global, este estimată o creştere economică de +3,3% în 2018, faţă de +3,2% în 2017. Climatul rămâne unul pozitiv, însă, în timp ce creşterea economică din SUA se prevede a accelera în 2018, în ceea ce priveşte China, se aşteaptă o încetinire. Economia statelor membre zona Euro ar putea decelera în 2018 şi 2019, atingând praguri de +2.1%, respectiv 1.9%, după ce în 2017 au înregistrat printre cele mai mari creşteri economice, de 2.6%.
-
ANALIZĂ: Experţii bancari au estimări rezervate privind creşterea economiei. Care sunt pronosticurile pentru următoarea perioadă
Institutul Naţional de Statistică a anunţat marţi o creştere a Produsului Intern Brut al României de 4% în primul semestru al acestui an faţă de perioada similară a anului trecut, de 4,1% în trimestrul al doilea faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut şi de 1,4% în trimestrul II faţă trimestrul precedent.
Economistul-şef al BT, Andrei Rădulescu, previzionează decelerarea dinamicii anuale a PIB-ului ţării noastre de la 6,9% în 2017 la 4,3% în acest an, apoi la 3,5% în 2019 şi la 3% în 2020, ca urmare a normalizării consumului privat (principala componentă a PIB) şi a continuării ciclului investiţional, care va continua într-un ritm lent.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
-
“Salvini nu trebuie să uite că românii contribuie cu 1,2% la PIB-ul italian”. Replica PNL Diaspora Italia pentru ministrul care i-a numit sclavi pe români
“Referitor la mesajul domnului Matteo Salvini, vicepremier şi ministru de Interne prin care acuză România şi Bulgaria că trimit “sclavi” în Europa Occidentală, organizaţia #PNL Italia doreşte să facă anumite precizări. Îi reamintim domnului Salvini faptul că ieşirea din cercul vicios al precarităţii muncii domestice şi al muncii în agricultură este, în primul rând, datoria şi obligaţia statului Italian de a se alinia la principiile fundamentale ale legislaţiei muncii din spaţiul european. Este o obligaţie a statului italian de a implementa eficient o legislaţie în domeniul muncii care să asigure o piaţă a muncii în care să nu se permită exploatarea persoanelor, care să asigure un tratament nediscriminatoriu al lucrătorilor şi să gestioneze, prin sancţiuni corespunzătoare, angajatorii care se abat de la aceste reguli”, a scris PNL Diaspora Italia, joi pe Facebook.
Liberalii precizează că românii contribuie cu 1,2% la PIB-ul Italiei, iar Guvernul peninsulei ar trebui „să le asigure acestor susţinători ai economiei italiene un climat de muncă european”.
“Totodată, domnul Salvini nu trebuie să uite că străinii din Italia acoperă două treimi din cantitatea necesară de forţă de muncă, iar cei peste un milion de români din peninsulă sunt pe primul loc la angajări anuale, contibuind cu 1,2% la produsul intern brut italian. Aşadar, guvernul domnului Salvini are datoria să le asigure acestor susţinători ai economiei italiene un climat de muncă european. România a arătat o deschidere permanentă la dialog şi cooperare, atât la nivel central, cât şi pe plan local în încercarea de stopare a cazurilor de sclavie modernă, iar PNL, deşi nu este partid de guvernare, a manifestat un interes continuu pentru rezolvarea cu celeritate a acestor situaţii grave, atât la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cât şi în Parlamentul României, prin vocea preşedintelui PNL Diaspora, domnul senator Viorel Badea”, au adăugat reprezentanţii organizaţiei liberale.