Tag: fondator

  • Tânărul de 21 de ani care câştigă 1.000 de dolari pe zi conducând maşini

    Fondatorul Vehicle Virgins, un popular canal de YouTube printre iubitorii de maşini, explică de unde a pornit un business care generează lunar mii de dolari.

    Parker Nirenstein este un tânăr atipic: în timp ce colegii săi de colegiu petrec sau se joacă la calculator, el filmează, editează şi postează clipuri pe canalul său de YouTube. Tema? Tot ce se poate spune despre maşini.

    Nirenstein, de 21 de ani, este student la Facultatea de Inginerie din cadrul Universităţii Michigan. Cu ajutorul câtorva camere de filmat GoPro, el realizează videoclipuri în care prezintă diverse maşini. Pare o idee simplă, dar canalul său a strâns peste 200.000 de abonaţi şi i-a permis să cumpere maşina visurilor lui: un Lamborghini Gallardo.

    Pe 20 martie, canalul Vehicle Virgins a generat aproape de 1.000 de dolari, record absolut pentru tânărul american.

    “A început ca un mod de a oferi sfaturi celor care voiau să îşi cumpere o maşină”, povesteşte Parker. “Mai mulţi colegi veneau la mine cu întrebări, pentru că eu şi prietenii mei vorbeam toată ziua de maşini. Acum un an, canalul a început să crească, şi asta mi-a permis să conduc maşini la care nu aveam acces în mod normal.”

    Pentru a primi maşinile în test, tânărul explică la finalul fiecărui clip de la ce dealer poate fi cumpărat respectivul model; pentru comercianţi e o afacere bună, explică Parker, pentru că au doar de câştigat.

    Mai mult, companii precum Hyundai sau Toyota au remarcat succesul lui Parker şi au început să îi trimită acestuia maşini pentru a le testa.

  • A creat unul dintre cele mai mari start-up-uri din lume. În două luni a lansat 24 de gadget-uri

    UPQ, start-up din Tokyo fondat în iunie 2015, a dezvăluit nu mai puţin de 24 de produse în şapte categorii: fie că e vorba de un smartphone fără cartelă SIM, o cameră asemnănătoare GoPro sau un display de 50 de inci cu o rezoluţie 4k, toate produsele au ajuns de la stadiul de idee în producţie în două luni.

    “Cred că am avut 100 de idei, însă ne-am limitat la 24”, a spus Yuko Nakazawa, fondatorul şi CEO-ul UPQ.

    Drumul ei spre antreprenoriat nu a fost unul clasic. Şi-a început cariera în cadrul Casio ca product planner, unde era responsabilă pentru telefoane, smartphone-uri şi camere compacte. În 2010, Casio şi divizia de telefoane mobile Hitachi s-au unit sub o nouă umbrelă, numită NEC. Nu a fost chiar mulţumită de angajatorul ei, aşa că Nakazawa a demisionat în 2012.

    Nu s-a angajat la altă firmă, ci a decis, cu ce economii avea, să-şi deschidă o cafenea. În octombrie 2014 a văzut o reclamă pentru un hackathon de hardware. “Nici măcar nu ştiam ce este un hackathon, aşa că am căutat pe Google.”, a spus ea.
    Lui Nakazawa i-a plăcut ideea de a sta o noapte întreagă şi de a încerca să facă un produs. Deşi nu avea cunoştiinţe de inginerie sau de design, a aplicat şi a fost acceptată în hackathon. Echipa ei a creat o cutie (lunch box) denumită X Ben conectată la internet. Produsul a fost un succes, iar echipa a fost invitată la Frontier Makers, un fel de accelerator, în cadrul căruia echipelor li se oferă 8.000 de dolari pentru a produce un prototip, dar şi ajutor la lansarea în piaţă.

    “Plănuiam să mă întorc la cafenea, dar mi-am dat seama că pot să creez ceva interesant şi fără să lucrez la o companie mare. Nici nu ştiam ce este un start-up atunci, dar tot timpul am vrut să construiesc produse de la zero”, a declarat Nakazawa.

    În cadrul unui târg de electronice de la Austin, Texas, Nakazawa i-a cunoscut pe cei de la Cerevo, care sunt recunoscuţi pentru produsele lor smart şi accesori pentru smartphone-uri. Astfel, după Austin, a fost angajată în aprilie în cadrul Cerevo pe poziţia de product manager. Două luni mai târziu şi-a fondat propria companie, UPQ, însă nu a rupt legăturile cu Cerevo deoarece start-up-ul, UPQ, se bazează pe serviciile Cerevo pentru inginerie, design şi controlul calităţii.

    Produsul de vârf al UPQ este smartphone-ul A01. Telefon care rulează un procesor quad-core, android 5.1 şi are un display de 4.5 inci. Pe lângă asta, este dual SIM, o raritate în Japonia.
    Specificaţiile telefonului nu sunt incredibile comparativ cu Galaxy sau Iphone, însă este foarte ieftin (116 dolari).
    “Smartphone-urile sunt foarte complicate datorită componentelor sale foarte variante. Dacă poţi construi un smartphone poţi face aproape orice”, este de părere Nakazawa.

    UPQ mai are în ofertă un monitor de 50 de inci cu o rezoluţie 4K la 600 de dolari, o cameră de full-HD de 14 MP pentru 124 de dolari, un stabilizator de imagine pentru telefoane mobile, un gemantan de voiaj cu baterie şi porturi pentru încărcare pentru 233 de dolari. Însă au în ofertă şi diferite căşti wireless, becuri, boxe bluetooth şi chiar un scaun vintage, inspirat din anii 60.

    UPQ a strâns o sumă importantă de la investitori, însă Nakazawa nu a dezvăluit exact cât. O sursă din piaţă susţine că UPQ a obţinut o finanţare de aproape 1 milion de dolari. “Companiile de tehnologie din Japonia sunt în pericol. Vreau să schimb modul cum japonezii se raportează la produse noi”, a spus ea.

    Următorul pas? “Mă gândesc la maşinile electrice”. 

  • A participat la crearea uneia dintre cele mai mari companii din lume, dar a renunţat după doar 12 zile. Vezi cât ar fi valorat azi partea lui din companie

    Wayne a lucrat cu Steve Jobs la Atari înainte ca cei trei să înfiinţeze Apple Computer pe 1 aprilie 1976. “M-am pus la computer şi am scris contractul, am făcut trei copii pe care toţi le-am semnat, apoi a doua zi m-am dus şi am înregistrat compania. 12 zile mai târziu mi-am scos numele de pe contract”, povesteşte Wayne pentru Business Insider.

    “Cred că Steve Jobs era puţin fascinat de mine la început deoarece eu aveam 40 si ceva de ani, aveam experienţă, în timp ce el avea doar 20 şi ceva”, spune el.

    Într-o zi Jobs a venit în biroul meu şi i-a povestit lui Wayne despre posibilitatea de a înfiinţa o companie cu Wozniak. “Avem o problemă minoră pe care vrem ca tu să o rezolvi”, i-a spus Jobs.

    Problema era că Wozniak ţinea foarte mult la circuitul dezvoltat de el şi a vrut să rezerve dreptul de a folosi circuitul şi în alte proiecte şi Jobs i-a spus că nu poate face asta. Wayne l-a convins pe Wozniak şi problema a dispărut.

    Jobs a revenit şi a spus “o să înfiinţăm o companie”. “El şi Wozniak deţineau 45% fiecare şi eu urma să deţin 10%”, spune Wayne. Azi 10% din acţiunile Apple valoreză 67 miliarde de dolari (3 feb 2017).

    Imediat după semnarea contractelor Jobs s-a dus la magazinul “The Byte” unde a vândut 50 sau 100 de computere. Apoi el a împrumutat 15,000 de dolari pentru a putea realiza computerele. “The Byte shop avea o reputaţie oribilă când era vorba de plata facturilor. Dacă nu ne plăteau noi cum recuperam 15,000 de dolari? Jobs şi Wozniak nu aveau niciun ban, pe când eu aveam o casă, o maşină, şi un cont în bancă. Dacă nu primeam banii, eu aveam probleme”, explică Wayne.

    “Dar nu ăsta a fost motivul principal pentru care am renunţat. Ştiam că stăteam în umbra a doi giganţi şi că nu o să am propriul meu proiect. Urma să mă ocup de documente, de lucruri care nu mă entuziasmau. Nu era viitorul pe care mi-l imaginam”, povesteşte el.

    Al treilea fondator al Apple spune că nu regretă decizia luată cu mult timp în urmă. “Nu sunt bogat, dar nici nu am făcut foamea. Consider că am avut parte de noroc în viaţă”

    Wayne a realizat şi primul logo al companiei.  

  • Povestea celui de-al treilea fondator al Apple. De ce a renunţat după doar 12 zile şi cât ar fi valorat azi partea lui din companie – VIDEO

    Wayne a lucrat cu Steve Jobs la Atari înainte ca cei trei să înfiinţeze Apple Computer pe 1 aprilie 1976. “M-am pus la computer şi am scris contractul, am făcut trei copii pe care toţi le-am semnat, apoi a doua zi m-am dus şi am înregistrat compania. 12 zile mai târziu mi-am scos numele de pe contract”, povesteşte Wayne pentru Business Insider.

    “Cred că Steve Jobs era puţin fascinat de mine la început deoarece eu aveam 40 si ceva de ani, aveam experienţă, în timp ce el avea doar 20 şi ceva”, spune el.

    Într-o zi Jobs a venit în biroul meu şi i-a povestit lui Wayne despre posibilitatea de a înfiinţa o companie cu Wozniak. “Avem o problemă minoră pe care vrem ca tu să o rezolvi”, i-a spus Jobs.

    Problema era că Wozniak ţinea foarte mult la circuitul dezvoltat de el şi a vrut să rezerve dreptul de a folosi circuitul şi în alte proiecte şi Jobs i-a spus că nu poate face asta. Wayne l-a convins pe Wozniak şi problema a dispărut.

    Jobs a revenit şi a spus “o să înfiinţăm o companie”. “El şi Wozniak deţineau 45% fiecare şi eu urma să deţin 10%”, spune Wayne. Azi 10% din acţiunile Apple valoreză 67 miliarde de dolari (3 feb 2017).

    Imediat după semnarea contractelor Jobs s-a dus la magazinul “The Byte” unde a vândut 50 sau 100 de computere. Apoi el a împrumutat 15,000 de dolari pentru a putea realiza computerele. “The Byte shop avea o reputaţie oribilă când era vorba de plata facturilor. Dacă nu ne plăteau noi cum recuperam 15,000 de dolari? Jobs şi Wozniak nu aveau niciun ban, pe când eu aveam o casă, o maşină, şi un cont în bancă. Dacă nu primeam banii, eu aveam probleme”, explică Wayne.

    “Dar nu ăsta a fost motivul principal pentru care am renunţat. Ştiam că stăteam în umbra a doi giganţi şi că nu o să am propriul meu proiect. Urma să mă ocup de documente, de lucruri care nu mă entuziasmau. Nu era viitorul pe care mi-l imaginam”, povesteşte el.

    Al treilea fondator al Apple spune că nu regretă decizia luată cu mult timp în urmă. “Nu sunt bogat, dar nici nu am făcut foamea. Consider că am avut parte de noroc în viaţă”

    Wayne a realizat şi primul logo al companiei.  

  • A fost lansat un fond de investiţii de 250.000 de euro la Cluj-Napoca. Caută să investească în 10-15 companii anul acesta

    Peste 30 de oameni de afaceri din Transilvania au decis să finanţeze startup-uri accelerate la Cluj. Risky Business va investi în 10-15 echipe în 2017, având la dispoziţie 250.000 de euro. Printre investitori sunt nume precum Andrei Dunca, fondator LiveRail, companie achiziţionată de Facebook cu 500 mil. dolari, Sergiu Biriş, fondatorul Zonga & Trilulilu, Phillip Kandal, care şi-a vândut compania către Telenav cu 24 de mil. euro, Voicu Oprean, Marcel Anghel sau Călin Văduva, fondatorii unora dintre cele mai mari companii de IT din Cluj.

    Risky Business este fondat şi condus de antreprenorii Radu Iuhas, Bogdan Colceriu, Vlad Iuhas, Jennifer Austin şi Adrian Horotan.

    “Investesc în primul rând în echipa din spatele Risky Business. Am încredere că majoritatea companiilor accelerate de ei vor face titlurile ziarelor în următorii ani”, declară Sergiu Biriş, fondatorul Zonga şi Trilulilu.

    Fondul de accelerare va investi până la 20.000 de euro în circa 15 companii de-a lungul acestui an, iar cei peste 30 de investitori au şansa să co-investească în oricare dintre acestea sume de până la 100.000 de euro, alături de Risky Business.

    Pe lângă investitorii proveniţi din IT, Risky Business reuşeşte să atragă în acest fond şi nume sonore din industrii tradiţionale, care cred în potenţialul acestui demers, precum Dan Pitic, fondator Perpetuum, Marcelus Suciu, fondatorul lanţului Marty Restaurants, Simion Mureşan, fondatorul Electrogrup sau Andrei Trifan, deţinătorul francizei Subway în România.

    „Suntem mândri că am reunit atât de mulţi investitori, diverşi, cu experienţă solidă, care cred în viziunea noastră şi în promovarea investiţiilor locale. Deşi diverse structuri dedicate startup-urilor din România reuşesc să atragă investitori străini, finanţatorii vor să fie aproape de startup-urile aflate la început. De aceea, dezvoltarea unei comunităţi locale de investitori este crucială pentru accelerarea dezvoltării tehnologice a României”, spune Jennifer Austin, co-fondator Risky Business.
    Pentru a selecta companiile în care să investească, Risky Business lansează un program de accelerare găzduit în Cluj Business Center. Programul culminează cu un Demo Day în cadrul Techsylvania, cea mai importantă conferinţă din domeniul tehnologiei din România. Anul trecut, evenimentul l-a avut pe Tim Draper, unul dintre cei mai cunoscuţi investitori la nivel mondial, ca membru al juriului care a evaluat startup-urile. Anul acesta se preconizează prezenţa a peste 100 de investitori la eveniment.

    „Risky Business nu este o simplă asociaţie sau un grup de tip angel, ci o structură care vrea şi poate să investească imediat în startup-uri de valoare, atât resurse financiare cât şi susţinerea celor peste 30 de investitori. Banii sunt în cont.  Acum aşteptăm startup-uri promiţătoare”, spune Bogdan Colceriu, co-fondator Risky Business.

    Perioada de înscriere pentru programul de accelerare este deschisă până pe 15 februarie, aplicaţiile fiind evaluate pe măsură ce sunt primite. Pe lângă investiţiile financiare, programul mai oferă ajutor substanţial în ceea ce priveşte produsul, intrarea pe piaţă, strategia şi multe altele.
     

  • A fost lansat un fond de investiţii de 250.000 de euro la Cluj-Napoca. Caută să investească în 10-15 companii anul acesta

    Peste 30 de oameni de afaceri din Transilvania au decis să finanţeze startup-uri accelerate la Cluj. Risky Business va investi în 10-15 echipe în 2017, având la dispoziţie 250.000 de euro. Printre investitori sunt nume precum Andrei Dunca, fondator LiveRail, companie achiziţionată de Facebook cu 500 mil. dolari, Sergiu Biriş, fondatorul Zonga & Trilulilu, Phillip Kandal, care şi-a vândut compania către Telenav cu 24 de mil. euro, Voicu Oprean, Marcel Anghel sau Călin Văduva, fondatorii unora dintre cele mai mari companii de IT din Cluj.

    Risky Business este fondat şi condus de antreprenorii Radu Iuhas, Bogdan Colceriu, Vlad Iuhas, Jennifer Austin şi Adrian Horotan.

    “Investesc în primul rând în echipa din spatele Risky Business. Am încredere că majoritatea companiilor accelerate de ei vor face titlurile ziarelor în următorii ani”, declară Sergiu Biriş, fondatorul Zonga şi Trilulilu.

    Fondul de accelerare va investi până la 20.000 de euro în circa 15 companii de-a lungul acestui an, iar cei peste 30 de investitori au şansa să co-investească în oricare dintre acestea sume de până la 100.000 de euro, alături de Risky Business.

    Pe lângă investitorii proveniţi din IT, Risky Business reuşeşte să atragă în acest fond şi nume sonore din industrii tradiţionale, care cred în potenţialul acestui demers, precum Dan Pitic, fondator Perpetuum, Marcelus Suciu, fondatorul lanţului Marty Restaurants, Simion Mureşan, fondatorul Electrogrup sau Andrei Trifan, deţinătorul francizei Subway în România.

    „Suntem mândri că am reunit atât de mulţi investitori, diverşi, cu experienţă solidă, care cred în viziunea noastră şi în promovarea investiţiilor locale. Deşi diverse structuri dedicate startup-urilor din România reuşesc să atragă investitori străini, finanţatorii vor să fie aproape de startup-urile aflate la început. De aceea, dezvoltarea unei comunităţi locale de investitori este crucială pentru accelerarea dezvoltării tehnologice a României”, spune Jennifer Austin, co-fondator Risky Business.
    Pentru a selecta companiile în care să investească, Risky Business lansează un program de accelerare găzduit în Cluj Business Center. Programul culminează cu un Demo Day în cadrul Techsylvania, cea mai importantă conferinţă din domeniul tehnologiei din România. Anul trecut, evenimentul l-a avut pe Tim Draper, unul dintre cei mai cunoscuţi investitori la nivel mondial, ca membru al juriului care a evaluat startup-urile. Anul acesta se preconizează prezenţa a peste 100 de investitori la eveniment.

    „Risky Business nu este o simplă asociaţie sau un grup de tip angel, ci o structură care vrea şi poate să investească imediat în startup-uri de valoare, atât resurse financiare cât şi susţinerea celor peste 30 de investitori. Banii sunt în cont.  Acum aşteptăm startup-uri promiţătoare”, spune Bogdan Colceriu, co-fondator Risky Business.

    Perioada de înscriere pentru programul de accelerare este deschisă până pe 15 februarie, aplicaţiile fiind evaluate pe măsură ce sunt primite. Pe lângă investiţiile financiare, programul mai oferă ajutor substanţial în ceea ce priveşte produsul, intrarea pe piaţă, strategia şi multe altele.
     

  • Opinie Mihai Bandraburu: Să învăţăm să luăm decizii!

    MIHAI BANDRABURU, fondator, Centrul Tău de Consultanţă


    Dacă ne gândim puţin, în fiecare zi suntem puşi în situaţia de a lua decizii: dacă mergem sau nu undeva, cum ne îmbrăcăm, dacă ne întâlnim sau nu cu cineva, ce răspunsuri trebuie să dăm în anumite situaţii, cum rezolvăm sarcinile de lucru, dacă angajăm sau nu pe cineva, dacă acceptăm o nouă poziţie în companie, când concediem pe cineva… Dar există şi multe alte situaţii de viaţă în care trebuie să facem alegeri: ce facultate urmăm, cu cine ne căsătorim, ce nume punem copilului, ce culoare şi marcă să fie maşina cea nouă, ce vrem să mâncăm într-o anumită zi, unde să ne petrecem concediul, în ce să investim economiile personale, dacă mă las de fumat, la ce spital sau doctor fac operaţia chirurgicală etc.

    Unele decizii sunt simple şi imediate, altele mai complicate.

    Oricum ar fi, în fiecare zi apar situaţii care necesită luarea de decizii! „A lua o decizie” nu este o sperietoare, aşa cum pare la prima vedere, ci este un proces, potrivit conceptelor managementului modern (engl. „decision making process“), care se suprapune peste imaginea managerului sau a liderului. „Dacă eşti manager, atunci iei decizii !”…

    Ce ne împiedică să luăm decizii?!

    Păi, nehotărârea! Alegem o variantă de rezolvare, ne răzgândim, ni se pare că cealaltă variantă ar fi mai bună, după care iarăşi ne răzgândim şi fie ne reîntoarcem la prima variantă, fie mergem la o a treia soluţie… Şi tot aşa… Tergiversăm, amânăm mereu luarea deciziei, găsind de fiecare un pretext. Şi în final, dacă totuşi ajungem să luăm decizia mult aşteptată, nu suntem mulţumiţi de rezultat şi ni se pare că cealaltă soluţie ar fi fost poate mai bună.

    Nehotărârea ascunde mai multe lucruri:

    • Lipsă de încredere în sine, în propriile forţe, în propriile gânduri şi în capacitatea de a lua decizii;

    • Instabilitate emoţională;

    • Criticism exagerat („Nimeni şi nimic nu este suficient de bun pentru mine”);

    • Teamă de a nu greşi (izvorâtă dintr-un perfecţionism peste măsură – „Totul trebuie să fie perfect, fără greşeală”);

    • Comoditate („De ce să iau decizia astăzi, o pot lua la fel de bine şi mâine”);

    • Personalitate influenţabilă („Care, cum vine, îmi schimbă decizia luată”);

    • Şiretenie şi oportunism („Amân luarea deciziei până când situaţia îmi este favorabilă sau găsesc ceva mai bun”);

    • Experienţe negative din trecut, legate de decizii luate şi finalizate prost.

    De asemenea, nehotărârea în luarea unei decizii mai poate fi cauzată şi de lipsa informaţiilor în baza cărora luăm decizia. Există şi posibilitatea ca informaţiile să existe, dar să fie confuze şi incomplete.

    Cum luptăm împotriva acestei nehotărâri?

    Printr-o bună organizare, pe care să se bazeze decizia noastră! Culegem toate informaţiile necesare, ne asigurăm că sunt adevărate, construim scenarii de dezvoltare / alternative şi în final alegem soluţia care ne convine cel mai mult. Dacă partea de pregătire nu este făcută corespunzător, ne va veni foarte greu să luăm o decizie! Pe de altă parte, a lua decizii fără o analiză anterioară a informaţiilor este comparabil cu a te arunca în gol cu o paraşută neverificată: poate se deschide, poate nu.

    Pripeala în luarea unei decizii este la fel de nocivă ca tergiversarea sau amânarea nejustificată a deciziei.

    Când te arunci cu capul înainte, preţul plătit poate fi foarte mare. Nu se iau decizii la nervi sau la ambiţie, deciziile se iau „la rece“! De multe ori ne bazăm foarte mult pe instinctul interior în ce priveşte o situaţie sau persoană, care ne poate înşela, dar a greşi este omeneşte şi nu înseamnă că abandonăm pe viitor orice demers de luare a unei decizii.

    În procesul de luare a unei decizii, după analiza informaţiilor obţinute, vine şi momentul deciziei efective. Acela este de fapt punctul culminant al acestui proces şi momentul când cei mai mulţi dau înapoi.

    Trebuie spus: nimeni nu poate lua decizii în locul nostru!

    Şi asta deoarece orice decizie luată presupune şi asumarea responsabilităţii rezultatelor sau a consecinţelor!

    Este frumoasă ideea de a lua decizii peste oameni, peste destine, peste sume mari de bani, dar trebuie să ne asumăm şi ce vine în urma deciziei noastre. Unii se tem că trebuie să răspundă pentru deciziile luate, şi atunci preferă să amâne cât mai mult luarea ei. „Poate situaţia se rezolvă de la sine şi nu mai trebuie să iau eu hotărârea.“ Însă nu poţi să fii conducător, manager sau lider fără să iei decizii care influenţează pe cei din jur, dezvoltarea şi siguranţa companiei sau renumele instituţiei. Unele decizii eronate pot conduce chiar la falimentul afacerii, la pierderea libertăţii (erori financiare) sau a vieţii (de exemplu: hotărârea de a face o depăşire foarte periculoasă într-o curbă fără vizibilitate). Un manager sau un lider căruia îi vine greu să ia decizii este o persoană care blochează mersul companiei sau al instituţiei pe care o conduce.

    În viaţă, deciziile rareori sunt uşoare şi bazate pe informaţii clare, precise.

    De obicei situaţiile nu sunt în tuşe de alb şi negru, ci de multe ori sunt de culoare gri, cu elemente pozitive şi negative amestecate în egală măsură. Sunt momente în viaţa personală şi profesională în care, cu toate analiza anterioară făcută, rezultatele deciziei luate sunt proaste. O decizie bună nu exclude totuşi un rezultat slab sau negativ. Pot exista multe alte cauze exterioare care influenţează rezultatele deciziei luate cu bună credinţă.

    Patru lucruri trebuie să reţinem privitor la luarea deciziilor: curaj, înţelepciune, hotărâre şi asumare. Bune sau rele, deciziile fac parte din viaţa noastră de zi cu zi şi dau măsura omului şi a managementului adevărat!

  • Compania unde şedinţele sunt înregistrate, unde angajaţii sunt încurajaţi să se critice între ei la nesfârşit şi oamenilor le sunt testate frecvent slăbiciunile

    Scopul este să creeze o tehnologie care să automatizeze mai tot managementul companiei, scrie The Wall Street Journal. Aceasta ar reprezenta apogeul eforturilor de-o viaţă ale lui Ray Dalio de a transforma Bridgewater într-un altar al deschiderii radicale – şi o afacere care poate rezista fără el. La Bridgewater, cele mai multe dintre şedinţe sunt înregistrate, angajaţii sunt încurajaţi să se critice între ei la nesfârşit, oamenilor le sunt testate frecvent slăbiciunile, iar performanţele personale sunt evaluate în funcţie de criterii precise; toate acestea sub supravegherea lui Dalio.

    Noua tehnologie a Bridgewater i-ar conserva abordarea neortodoxă a managementului într-un sistem software. Ar furniza direcţii precise despre cum angajaţii ar trebui să-şi organizeze şi cel mai mărunt aspect al zilei lor de muncă. Spre exemplu, ar sugera angajatului dacă este bine sau nu dea un anumit telefon sau să poarte o anumită discuţie.

    Sistemul este în faza de dezvoltare, iar detaliile exacte ale operaţiunilor pe care le poate executa sunt încă dezbătute în firmă. Un angajat familiar cu acest proiect l-a descris ca fiind „o încercare de a transforma creierul lui Ray într-un computer”.

    Bridgewater administrează active de 160 de miliarde de dolari, mai mult decât oricare alt concurent. Fondul a adus clienţilor profituri totale de două ori mai mari decât concurenţa, potrivit LCH Investments, firmă care plasează banii clienţilor în fonduri de hedging. Ray Dalio a câştigat personal 1,4 miliarde de dolari în 2015, conform datelor companiei de cercetare Institutional Investor’s Alpha.

    Cu toate acestea, fondul fanion al Bridgewater înregistra la un moment dat în 2016 o scădere anuală de 12%, alarmându-i pe strategii firmei. La mijlocul lunii decembrie fondul nu doar că îşi revenise, dar avea o creştere de aproape 4%. Un alt fond, cu comisioane mai mici, avansa cu 8%.

    Regulile pe care trebuie să le respecte angajaţii de la Bridgewater sunt strânse într-un manifest de 123 de pagini intitulat „Principii”. Fiecare angajat ar trebui să le cunoască şi să le aplice cu stricteţe. Pe lângă maxime precum „În cele din urmă vei primi ceea ce meriţi”, principiile conţin şi sfaturi de la Dalio. Unul este: „Nu-ţi selecta bătăliile. Luptă-te în toate”.

    Bridgewater nu ascunde că o cincime din angajaţii noi pleacă după niciun an de lucru. Presiunea este atât de mare încât aceia care rămân sunt adesea observaţi plângând prin toalete, povestesc cinci actuali şi foşti angajaţi. Articolul de faţă are la bază interviuri cu ei şi cu mai mult de o duzină de colegi de-ai lor sau persoane apropiate firmei. Dalio s-a întors să conducă Bridgewater la începutul anului trecut, după ce în urmă cu şase ani se retrăsese într-un rol de mentor. În doar câteva săptămâni, i-a adunat pe toţi managerii sub acelaşi acoperiş şi le-a reproşat că firma s-a îngrăşat şi a devenit ineficientă. Soluţia, le-a explicat el, ar fi o „renovare” prin care angajaţii slabi sunt eliminaţi.

    Reducerile de personal au început aproape imediat. De la revenirea sa, personalul s-a diminuat cu 10%. Adică au plecat 150 de oameni. Alte câteva sute de oameni ar putea fi concediaţi în următoarele luni. Unii vor pleca pentru a face loc altora mai buni. Bugetul pentru petrecerea de Crăciun de anul trecut a fost redus cu 20%. În alţi ani, de Crăciun puteai vedea brazi atârnaţi de tavan. Firma a renunţat la aceste extravaganţe.

    Atins de dezvăluirile de la începutul anului trecut despre problemele interne ale companiei, Dalio a schimbat vechiul sistem, în funcţiune de zeci de ani, de a face cunoscut tuturor angajaţilor tot ce s-a decis la nivelurile mai ridicate. În schimb, investitorul a hotărât ca doar 10% din personal să aibă acces complet la ceea ce el numeşte „transparenţă radicală”. A scris un nou principiu, care încă nu este destinat tuturor şi care spune: „Aşteaptă-te ca aceia care primesc transparenţa radicală să o folosească responsabil şi nu le-o da dacă nu pot face acest lucru”.

    Când un angajat i-a reproşat într-o şedinţă deschisă lui Dalio că forţa răspunsului s-ar putea să nu fie proporţională cu pagubele produse de scurgerea de informaţii, investitorul a răspuns că în calitate de inventator al sistemului de management al firmei a decis că răspunsul este cel potrivit.

    Dalio a înfiinţat Bridgewater în 1975, ca firmă de cercetare cu sediul în apartamentul său cu două dormitoare din Manhattan. A atras atenţia prin talentul său de a prezice tendinţe macroeconomice. La baza succesului său, explică adesea Dalio, stă crediţa că pieţele reflectă lucrarea unei maşinării economice greşit înţelese, iar interpretarea semnelor lăsate de această maşinărie cere o dedicare neînreruptă şi adesea dureroasă pentru „dezacordul profund de păreri”. De aceea angajaţii sunt încurajaţi să se provoace unul pe celălalt în mod repetat şi fără rezerve.

  • În copilărie vindea chibrituri, peşte şi stilouri, iar acum este unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. Are o avere de peste 40 de miliarde de dolari

    Ingvar Kamprad este fondatorul retailerului suedez de mobilă IKEA şi unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii, având o avere estimată la 42,6 miliarde de dolari.

    Kamprad a crescut la o fermă din satul suedez Agunnaryd. Încă din copilărie s-a arătat înzestrat cu un simţ dezvoltat al afacerilor, prima dintre acestea fiind vânzarea de chibrituri. A continuat apoi comerţul cu stilouri, felicitări de Crăciun şi peşte. A pus piatra de temelie pentru IKEA în 1943, când avea doar 17 ani, odată cu o sumă de bani primită de la tatăl lui pentru rezultatele bune de la şcoală. A fondat IKEA, prin intermediul căreia a început să vândă bunuri de consum: pixuri, portmonee, rame de tablou, feţe de masă, ceasuri, chibrituri, bijuterii, ciorapi din nailon. Acronimul IKEA vine de la numele lui (Ingvar Kamprad), numele fermei unde s-a născut, Elmtaryd, şi localitatea în care a crescut, Agunnaryd. Cinci ani mai târziu, afacerea s-a extins şi a început să includă şi vânzarea de mobilă.

    Până în 1950, toate celelalte produse au fost înlăturate din catalogul Ikea. Presat de competiţie, Kamprad a luat hotărârea deschiderii unui showroom în 1953, în Almhult. Ideea de asamblare a mobilei de către clienţi i-a venit pentru a reduce costurile de depozitare şi de transport. Primul depozit de retail a fost deschis în Stockholm în 1965, iar în mai puţin de două decenii magazinul s-a extins în 115 de locaţii din 25 de ţări. Potrivit săptămânalului suedez Veckans Affärer, Kamprad ar fi cel mai bogat om din lume, informaţie bazată pe presupunerea că ar fi deţinătorul întregii companii, o ipoteză pe care atât IKEA, cât şi familia Kamprad o resping. Ingvar Kamprad ar deţine o parte mică din afacere, restul revenind Fundaţiei INGKA Stichting şi INGKA Holding, ca parte a unei scheme favorabile de impozitare.

    În pofida faptului că este una dintre cele mai bogate persoane din lume, Kamprad este caracterizat drept foarte econom. Potrivit unui interviu acordat unei televiziuni olandeze, Kamprad conduce un Volvo din 1993, zboară doar la clasa economică şi îşi încurajează angajaţii să scrie pe ambele foi ale unei file de hârtie, reciclează plicuri de ceai şi colectează pacheţelele cu sare şi piper oferite la unele restaurante. Kamprad şi-a explicat principiile în cartea „Testamentul unui distribuitor de mobilă„, în care scria: „Nu avem nevoie de maşini opulente, titluri impresionante, uniforme sau alte simboluri care să exprime statutul. Ne bazăm pe propria putere şi voinţă„. Totuşi, el rămâne unul dintre cei mai bogaţi oameni ai lumii, clasat pe locul cinci în indexul milionarilor realizat de Bloomberg. Deţine o  vilă în Elveţia, o proprietate în Suedia şi o vie în Provence, Franţa. În plus, a condus un Porsche timp de mai mulţi ani. În iunie 2013, la 87 de ani, a demisionat din consiliul director al IKEA Holding SA.

    CEO-ul companiei este, de la 1 septembrie, Peter Agnefjäll, care a preluat şi funcţia de preşedinte al grupului. În prezent există 303 magazine ale IKEA Group în 26 de ţări. Compania are 139.000 angajaţi şi a avut 690 milioane de vizitatori în anul financiar 2012.

  • Povestea fondatorului unuia dintre cei mai mari producători de bere din lume

    Cu o istorie de circa 150 de ani, bazele grupului Heineken au fost puse de olandezul Gerard Adriaan Heineken, care a cumpărat cel mai mare producător de bere din Amsterdam şi l-a rebranduit după numele său. Cu strategii de producţie, export şi marketing bine puse la punct, Heineken a devenit, în timp, unul dintre marii jucători în producţia berii la nivel global; dar asta pe parcursul a trei generaţii. Heineken international, care vinde peste 170 de mărci în circa 65 de ţări, a încheiat 2015 cu venituri de 20,511 miliarde de euro şi 1,892 de miliarde de euro profit net.

    Gerard Adriaan Heineken, născut în 1841, a fost fiul unui om bogat, Cornelius Heineken, şi al Annei Geertruda Van den Paauw. După moartea tatălui său, Heineken şi-a convins mama să cumpere cea mai mare berărie din Amsterdam, pe care a numit-o Heineken and Co. De Hooiberg a fost fondată în 1592 şi la momentul achiziţiei de către Heineken era cea mai mare dintre cele 69 de berării din Amsterdam şi vecinătate. Pasionat de inovaţie, Heineken a călătorit de-a lungul şi latul Europei pentru a găsi cele mai bune ingrediente pentru berea sa. A găsit în Germania o nouă tehnologie de producţie; a început şi să folosească drojdie de cea mai bună calitate. Cu o creştere rapidă a vânzărilor, berăria din centrul Amsteradmului a devenit prea mică; cu un avânt puternic, Heineken a demarat construcţia unei fabrici mult mai mari, departe de centrul oraşului, care a fost activă până recent, când a fost renovată şi a devenit un spaţiu de birouri. Producătorul de bere a fost una dintre primele companii care şi-a făcut propriul laborator.

    Competiţia începea să crească, iar numărul de fabrici producătoare de bere au depăşit mia; astăzi, în Olanda, mai sunt circa 30 de berării. În 1893, când Gerard Heineken a murit, fabrica sa de bere era una dintre cele mai mari şi cele mai importante din ţara lalelelor. Cu toate acestea, a fost nevoie de mai mult de o generaţie înainte ca Heineken să ajungă recunoscută la nivel mondial. Iar de asta s-a ocupat, în principal, nepotul său, Alfred Henry Freddy Heineken. Când s-a întors de la studii din SUA, în 1941, Freddy a început să lucreze la fabrica de bere a bunicului său, în perioada când aceasta nu mai era deţinută de familia Heineken. Henry Pierre, tatăl lui Freddy, care era alcoolic, a vândut compania, pe care a condus-o, la rândul său, din 1914 până în 1940.

    Când a împlinit 18 ani, Freddy Heineken a pornit de la zero în compania bunicului său, începând de la căratul sacilor de hamei, cu speranţa ca într-o zi Heineken să devină din nou a familiei. Cu  paşi mărunţi, a avansat până la funcţia de şef al biroului reprezentativ din New York, unde s-a axat, în principiu, pe marketing. Ulterior, a cumpărat în secret acţiuni ale companiei la bursă, astfel încât, în 1954, producătorul de bere a revenit în proprietatea familiei. Alfred Heineken a jucat un rol esenţial în extinderea agresivă a companiei la nivel mondial, axându-se pe strategii precum ambalajele ingenioase sau solganurile puternice folosite în reclamele televizate. Heineken a fost prima bere europeană importată de SUA şi, odată cu căderea zidului din Berlin, piaţa est – europeană a devenit o nouă ţintă profitabilă a companiei. Atunci când s-a retras din poziţia sa de conducere din cadrul companiei, în 1989, fabrica de bere era a treia cea mai mare din lume, iar Freddy Heineken unul dintre cei mai mari miliardari ai Olandei. Era pasionat de automobile şi avioane private, dar a fost o persoană discretă; a murit la 78 de ani, în 2002.

    În 2012, Heineken a devenit liderul producătorilor de bere pe piaţa asiatică, depăşind Asia-Pacific. Astăzi, în acţionariatul Heineken International se află fiica lui Alfred, Charlene de Carvalho – Heineken, femeie de afaceri, care deţine 25% din acţiunile producătorului de bere, al treilea cel mai mare la nivel mondial. Ea este cea mai bogată femeie din Regatul Unit (reşedinţa actuală), cu o avere netă de 12,3 miliarde de dolari, conform Forbes. Charlene Heineken a deţinut şi conducerea companiei, până în 2005, când „cea mai importantă decizie a fost găsirea unui alt CEO”, după cum a declarat ea presei, şi l-a numit pe Jean-François van Boxmeer, care până atunci fusese membru al executivului companiei.

    Heineken a primit mai multe oferte de preluare, cea mai recentă de la SABMiller Plc, lider pe acest segment de piaţă, ofertă care a fost respinsă. Orice potenţială preluare a Heineken ar avea nevoie de aprobarea familiei care a înfiinţat compania. Pe lângă fiica lui Alfred, din „familia Heineken” fac parte şi Michel, soţul acesteia, şi fiul lor Alexander, care a intrat în consiliul director în 2003. „Heineken este primul lucru la care mă gândesc dimineaţa, când mă trezesc, şi ultimul lucru înainte să adorm”, a declarat Alexander, care şi-a propus să ducă mai departe afacerea familiei.