BusinessMagazin

Tag: evolutie

  • Sergiu Oprescu, preşedinte executiv / Alpha Bank România: “În concepţia mea, reputaţia este un proces continuu de creştere şi dezvoltare personală şi profesională pe toate componentele, de cunoaştere şi pregătire, de comportament, spiritualitate, cultură etc.”

    Carte de vizită
    ¶ Sergiu Oprescu face parte din generaţia tânără de bancheri de după Revoluţie, afirmată în managementul băncilor înainte de a împlini
    40 de ani
    ¶ De la BRCE, primul lui loc de muncă în banking, a plecat împreună cu Dan Pascariu, Radu Gheţea, Gabriela Mateescu şi alţi colegi în 1994 pentru a pune bazele Băncii Bucureşti, primul proiect de bancă străină care se înfiinţa atunci, ulterior transformată în Alpha Bank
    ¶ Din 2015, este şi preşedinte al consiliului director al Asociaţiei Române a Băncilor
    ¶ Este absolvent de aeronautică şi spune că „ieşirea din aviaţie“ în favoarea finanţelor a fost cea mai grea decizie din cariera lui

  • Pesta porcină africană evoluează în 295 de localităţi din 18 judeţe

    Potrivit unui comunicat transmis vineri de ANSVSA, la această dată, pesta porcină africană evoluează în 295 de localităţi din 18 judeţe, cu un număr de 1.131 focare (dintre care 18 în exploataţii comerciale) şi 381 de cazuri la mistreţi.

     

    În total au fost eliminaţi 362.648 de porci afectaţi de boală.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea afacerii româneşti care in doar trei ani a ajuns de la 10 angajaţi la peste 2000 şi este evaluată la 3 miliarde de dolari

    „La începutul lui 2018 am ajuns la evaluarea de 1,1 miliarde de dolari, iar de acolo s-a întors masa. Au început să vină investitorii spre noi şi să ne convingă să investească în noi. Nu cred că mai există niciun fond mare interesat de start-up-uri tech cu care să nu stăm la masă”, a spus Daniel Dines, fondator şi CEO al singurului unicorn românesc, UiPath, în cadrul evenimentului How To Web desfăşurat săptămâna trecută în Bucureşti.

    „Eu am început să discut cu rechini la un moment dat şi am găsit chiar cel mai bun rechin. Ei au devenit în timp parteneri şi printre cei mai buni prieteni ai mei. Discuţiile cu ei au fost lungi totuşi. Pentru noi, o rundă de finanţare a fost un proces lung, de 14 luni. Termenii nu erau atât de buni pe cât voiam şi a durat mult să negociem. O mare greşeală pe care o fac investitorii este că încearcă să ia controlul de la fondatori”, povesteşte Dines. „Rechinii” despre care vorbeşte el sunt fondurile mari de investiţii de pe Wall Street care vânează în special start-up-uri cu potenţial mare de creştere.

    Daniel Dines încurajează antreprenorii să strângă repede capital, dar să nu acţioneze „cu orice preţ”. Pentru fondatorii unui start-up cu perspective de piaţă, cel mai important lucru este controlul companiei şi, pentru ca acea companie să evolueze în continuare într-un ritm exponenţial, fondatorii trebuie să păstreze acel control.

    „Dragi investitori, nu investiţi în companii în care vreţi controlul. Mai bine nu investiţi deloc. De ce? Fondatorii pot avea încredere şi pot face mişcări curajoase fără să se gândească constant să mulţumească boardul. Boardul are rol de consultanţă, eu nici nu aş lua în calcul să accept o investiţie care vrea să preia controlul”, atrage atenţia fondatorul UiPath.

    După trei runde de finanţare derulate în 2018, UiPath, compania fondată în Bucureşti, specializată în roboţi software care automatizează procesele de lucru din companii (RPA), a ajuns la o finanţare totală de 418 milioane de dolari şi la o evaluare de 3 miliarde de dolari. În cea mai recentă rundă de finanţare, compania a atras 265 de milioane dolari, cu 40 de milioane de dolari peste estimări.
    Rundele de finanţare au fost sprijinite de cele mai mari nume din piaţa fondurilor de investiţii care investesc în companii de tehnologie, precum Accel Capital, Capital G, Kleiner Perkins, Sequoia Capital, IVP, Meritech Capital şi Madonna Capital Partners.

    Dines susţine că este nevoie de multă ambiţie şi determinare din partea fondatorilor, dar în special răbdare pentru a-şi susţine creşterea şi finanţările în proprii termeni, nu în cei impuşi de „rechini”. Pentru el, reţeta a funcţionat: „Am fost chemat de John Doerr (n.red.: preşedintele fondului de investiţii Kleiner Perkins, cu o avere estimată la peste 7,5 miliarde de dolari) la el acasă. El a aliniat acolo la el toţi investitorii majori din fond şi a încercat să mă convingă ca ei să investească în UiPath. Aşa am văzut puterea competiţiei conducând evaluări mari. Am ajuns să avem cei mai buni investitori din Silicon Valley”, îşi aminteşte Dines.

    De la 10 la 2.000 de angajaţi

    Dincolo de finanţări, Daniel Dines pune preţ pe echipă şi pe modul în care este formată aceasta în raport cu produsul şi compania. „Puteţi vedea evoluţia rapidă în toate cifrele. Acum trei ani şi jumătate eram zece persoane, iar acum suntem aproape de 2.000 la nivel global. Doar în luna octombrie am angajat 220 de oameni şi chiar aveam o discuţie săptămâna trecută cu cineva de la JPMorgan Chase, care îmi spunea că ei nu au angajat niciodată atâţia oameni deodată şi că sunt nebun.”

    Raportat la lucrul cu echipa, Dines spune că are nevoie de oameni implicaţi, dedicaţi companiei. „Trebuie să fii mereu conectat. Dacă te sun la 2 dimineaţa să dezbatem o decizie sau o situaţie, vreau să fii conectat, vreau să te trezeşti şi să avem o conversaţie despre asta. Dacă nu simţiţi asta, nu investiţi în startup-uri.”

    Compania UiPath oferă salariaţilor şi posibilitatea de a primi acţiuni în firmă, iar unii dintre ei au ajuns deja milionari. În cadrul ultimei runde de finanţare, 35 de milioane de dolari s-au dus înspre angajaţi care şi-au vândut din acţiuni. „Am făcut deja câţiva milionari în România şi vom mai face.”

    Trecerea de la aproximativ 700 de angajaţi la finalul anului trecut înspre aproape 2.000 de angajaţi în prezent a fost condusă de o schimbare a modelului de vânzări la nivel global, care însumează circa 1.000 de angajaţi în prezent. „Legat de echipa de vânzări, am învăţat lecţia în 2016. Atunci aveam doar patru oameni pe vânzări deoarece încă aveam viziunea că poţi construi un software care se vinde singur, dar nu e aşa. Clienţii merg pe soluţia mainstream. Trebuie să ai forţă de vânzări care să meargă acolo şi să arate clientului susţinere. Nici nu poţi angaja pe oricine pe vânzări. Este greu. Trebuie să fie destul de sofisticaţi ca să înţeleagă clientul, dar şi să îţi poată transmite mesajul tehnic”, spune fondatorul UiPath.

    „Greşiţi, dar greşiţi repede”
    Dines îi sfătuieşte pe antreprenorii la început de drum să greşească, dar să greşească repede, deoarece viteza este printre cele mai importante atribute în piaţă. „Fiţi rapizi, iar dacă greşiţi, greşiţi repede. Cea mai rapidă companie va câştiga întotdeauna.”

    Una dintre pieţele care au dat un impuls businessului fondat în Bucureşti a fost şi continuă să fie cea japoneză. „Noi am mers cu oportunitatea şi am investit mult înaintea pieţei. Toată lumea ne-a spus să nu mergem în Japonia, dar Japonia s-a dovedit a fi cea mai bună piaţă pentru noi. Pentru că au situaţia din piaţa muncii, unde deficitul de personal este imens. Am intrat în Japonia, am găsit iniţial un client care a înţeles RPA-urile, iar acum 20% din veniturile noastre vin de acolo. Tot acolo am făcut şi cele mai complexe implementări.”

    Pe lângă curajul de a-şi asuma decizii de intrare în piaţă sau de reorganizare a businessului, un antreprenor trebuie să aibă curaj şi în faţa investitorilor atunci când îi asigură că poate livra rezultate.

    „Cu un an în urmă, într-o întâlnire de board, am discutat cifrele pentru 2018, iar investitorii au zis că vor o performanţă serioasă, vor să ajungem la venituri de 70 de milioane, iar eu am zis că ar trebui să încercăm 100 de milioane de dolari. E greu să spui un număr potrivit la discuţiile acestea. Care ar fi un număr bun? Niciunul. Dar trebuie să ai curaj”, spune Dines. „M-am dus totuşi la echipa de leadership şi le-am zis să încercăm să ajungem la venituri de 200 de milioane de dolari în 2019. Am început să ne gândim totuşi cum să o facem.

    Aveam circa 30 de milioane de dolari la momentul respectiv, deci ţinteam o creştere de şase ori mai mare.” Iar evoluţia a fost spectaculoasă de atunci, UiPath înregistrând doar în primul trimestru venituri de 69 de milioane de dolari. „În trimestrul al doilea am crescut la 102 milioane dolari, iar în cel de-al treilea am ajuns la 137 milioane dolari.” În ceea ce priveşte rezultatele la final de an, Dines ţinteşte valoarea de 175 de milioane de dolari. „Cred că este cea mai mare creştere a unei companii enterprise din istorie”, spune fondatorul.

    Unul dintre cele mai importante lucruri care menţin evoluţia spectaculoasă a unei companii şi gestionează echilibrul dintre produs, echipă, clienţi şi investitori este mentalitatea CEO-ului. „Trebuie să vrei să fii mereu lider de piaţă. Un an sau un trimestru în care nu suntem în cadranul liderilor este un an sau un trimestru pierdut.” În plus, pentru a putea lua deciziile, un CEO trebuie să fie „brutal de imparţial”, atât faţă de el, cât şi faţă de toate părţile organizaţiei.

    „Trebuie să iei decizii grele câteodată, poate chiar în defavoarea oamenilor care sunt cu tine de mult timp, dar nu trebuie să iei partea cuiva. În momentul în care începi să fii părtinitor, pierzi compania şi pierzi oportunitatea de creştere”, punctează Dines.
    Acesta susţine că principalul atribut – pe lângă viteză şi implicare – este acela de a fi umil: „Dacă eşti umil, ai o mentalitate care poate fi schimbată mai uşor şi înspre avantajul tău. Mulţi vor decizia perfectă, dar trebuie să vă spun că nu există decizia perfectă, ea se perfecţionează cu timpul. Nu există decizie bună şi decizie proastă. Toate sunt proaste, doar că unele sunt puţin mai bune. Dacă nu eşti fixat, dacă eşti umil, poţi schimba o decizie mai târziu pentru binele companiei”.

  • Următoarea revoluţie: Capitalismul are nevoie să fie salvat de el însuşi

    The Economist are o istorie de 175 de ani, iar temele pe care le aduce în discuţie sunt globale şi privesc trenduri şi evoluţii care ţin ani de zile, dacă nu chiar decenii.
    Alăturarea dintre revoluţie şi capitalism este un paradox. Cum să ceri să fie o revoluţie a capitalismului, având în vedere că aşa ceva era apanajul stângii, al comunismului, al socialismului, al proletariatului?
    The Economist, prin autorii ei anonimi, susţin că în acest moment capitalismul, prin ceea ce a crescut, prin aceste companii gigant, prin consolidarea pieţelor, a creat un monstru.
    Această putere a companiilor mari, profiturile pe care le obţin distrug capitalismul, iar oamenii din jur vor ajunge să urască acest sistem. Pentru a reclădi încrederea în pieţe – un concept care a fost serios zdruncinat în criză, când s-a ajuns la concluzia că pieţele nu rezolvă toate lucrurile – competiţia trebuie reclădită.
    Într-o lume a competiţiei, The Economist propune o nouă revoluţie. Competiţia de acum, prin monopolurile şi rentele pe care le-a creat, a distrus şi începe să distrugă adevărata competiţie. În ciuda faptului că dobânzile şi costul de finanţare sunt la un minim istoric, iar pieţele sunt inundate de bani, marile companii au încetat să mai investească, preferând să folosească banii în răscumpărarea propriilor acţiuni. Pieţele au ajuns să aibă bariere foarte mari de intrare, ceea ce nu mai încurajează deloc apariţia unor noi competitori.
    Deşi Google şi Facebook oferă un produs şi un serviciu gratis pentru clienţii lor, în spate se ascunde un monopol teribil care determină distrugerea altor pieţe. Puterea salariaţilor este la cel mai scăzut nivel, iar The Economist aduce în discuţie reapariţia sindicatelor, care trebuie să-şi reia locul la masa de conducere.
    Organismele de reglementare şi de competiţie ar trebui să se uite la sănătatea pieţelor şi la sănătatea profiturilor obţinute de către companii în detrimentul celorlalţi jucători.
    The Economist, o revistă care a promovat liberalismul, economia de piaţă, competiţia încă de la primul număr, susţine nici mai mult, nici mai puţin că profiturile companiilor americane trebuie aduse la un nivel normal, salariaţii trebuie să-şi reia beneficiile, iar salariile reale trebuie să crească cu 6%.
    Consumatorii au nevoie de mai multe opţiuni, iar autorităţile trebuie să încurajeze prin toate mijloacele apariţia concurenţei şi să protejeze acest lucru. Nu să-i protejeze pe cei mari.
    În ciuda faptului că firmele au devenit mari, că operează restructurări continue, productivitatea nu creşte. Pentru că de fapt s-au creat monopoluri din care se extrag rente.
    Statul şi autorităţile au început să introducă din ce în ce mai mult bariere de intrare în meseriile liberale, începând de la licenţele pentru avocaţi, notari, alte profesii, până la taximetrişti, ceeea ce nu încurajează deloc competiţia şi nici apariţia unor produse şi servicii mai bune, în interesul celor care le plătesc.
    Protecţia patentelor, produsele descoperite de companii trebuie să aibă o viaţă mai scurtă.
    Prea puţină lume, capitalistă, s-ar aştepta ca The Economist să pună pe tapet această necesitate a unei revoluţii capitaliste, care să salveze capitalismul de ceea ce el a creat.
    Dar evoluţia vieţii, a economiilor, a societăţii implică şi acest gen de revoluţii, nu numai revoluţii ale comunismului, socialismului, proletariatului. 

  • Marea prăbuşire a criptomonedelor din 2018: Săptămâna cea mai grea a dus la pierderi de 700 de miliarde de dolari

    Indicele Bloomberg Galaxy Crypto a scăzut din 16 noiembrie cu 24%, cea mai gravă scădere săptămânală de la punctul culminant al cripto-maniei de la începutul lunii ianuarie.

    După cursa extraordinară de anul trecut, care a depăşit multe dintre cele mai cunoscute bule din istorie, criptomonedele au ajuns să producă pierderi de 700 de miliarde de dolari, iar multe din temerile pieţei, care au declanşat retragerea din 2018, printre care controale din partea autorităţilor de reglemetare, şi luptele din cadrul comunităţii s-au intensificat. Dar chiar şi după ce pierderile au ajuns să depăşească 70% pentru majoritatea monedelor virtuale, Stephen Innes de la Oanda Corp. încă nu vede dovezi despre o cădere care ar însemna un minim al pieţei.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Evoluţia fluxului de investiţii nete directe (miliarde euro)

  • Adrian Sârbu: Ziarul Financiar, că îi spunem ziar sau altfel, va evolua spre o televiziune digitală

    „În ceea ce ne priveşte nu mă simt suficient împlinit şi mulţumit de ceea ce am dat societăţii, sponsorilor mei şi ai noştri care sunteţi dumneavoastră. Ca să putem creşte, va trebui să existăm sub forma unei companii media complete”, a afirmat Adrian Sârbu, în cadrul conferinţei „Ce am făcut în ultimii 20 de ani?”, organizată de Ziarul Financiar (ZF), la Banca Naţională a României (BNR).

    Astfel, în aceste condiţii, pentru a se dezvolta, trustul plănuieşte dezvoltarea unei televiziuni digitale.

    „Evident, nu televiziunea tabloidă la care nu vă uitaţi. Nu cred că este cineva din sala aceasta care consumă mai mult de câteva minute pe zi la televiziunea de tip clasic, dar vorbim de un univers audio-vizual pe care-l numim televiziune. Ziarul Financiar, că îi spunem ziar sau îi spunem altfel, va evolua într-acolo. Deci, comunitatea noastră vă va fi şi mai aproape, şi mai insistentă şi, sper, mai entertainent, în următorii ani. Aceasta este un pariu pe care-l aduc astăzi după 20 de ani de existenţă neîntreruptă şi activitate reuşită a colegilor şi dumneavoastră”, a mai spus Sârbu.

    Cotidianul economic „Ziarul Financiar” a fost lansat la data de 16 noiembrie 1998, în cadrul unui eveniment care a fost găzduit, de asemenea, de BNR.

  • Cele mai bune 10 afaceri pe care ORCINE le poate deschide şi care fac milioane de euro – VIDEO

    Numărul lor este în continuă urcare, la fel şi businessul cumulat al acestor concepte, evoluţia pozitivă venind pe fondul creşterii economice din ultimii ani şi al apetitului crescut pentru consum al românilor. În România, piaţa de francize a început să se dezvolte abia la începutul anilor ’90, când şi economia făcea primii paşi în capitalism. La nivel internaţional, acest model de business a prins viteză după cel de-al Doilea Război Mondial, dar primele încercări datează încă din Evul Mediu. forma finală a francizelor de astăzi a fost cizelată în ultimele decenii.

    În România, piaţa de francize este încă la început, însă în ultimii trei ani se află pe un trend puternic ascendent, valoarea acesteia crescând cu 70% în perioada 2015-2018. Mai exact, anul acesta, cifra de afaceri cumulată a tuturor businessurilor care se dezvoltă local în franciză ar putea sări de 3,3 miliarde de euro, arată cea mai recentă analiză a francize.ro, un business de consultanţă în domeniu. Estimările iau în calcul cifrele de afaceri bugetate pe 2018 de companiile care se dezvoltă în franciză, dar şi rezultatele lor din 2017 şi evoluţia acestora comparativ cu anul anterior.

    „Piaţa francizelor îşi continuă creşterea şi anul acesta şi se îndreaptă spre o valoare de 3,3 miliarde de euro în 2018, bifând un plus de 11% comparativ cu anul trecut. După o perioadă de euforie în piaţă, constatăm totuşi o încetinire a avansului. Nu este un lucru rău, multe businessuri având nevoie de o aşezare după creşterea galopantă din ultimii ani”, spune Paul Voicu, managing partner al francize.ro.

    Printre motivele invocate de el ca stând la baza încetinirii se numără plafonarea ascensiunii consumului, presiunea extraordinar de mare pe piaţa forţei de muncă, accesul tot mai dificil la locaţii bune pentru HoReCa şi retail sau găsirea unui echilibru între preţul plătit şi randamentul locaţiei. Un alt motiv este deprecierea leului în raport cu euro în 2018 comparativ cu anul anterior.

    Chiar şi aşa, piaţa continuă să crească şi nume noi continuă să vină în România pentru a se dezvolta în franciză. Unele vin pentru prima dată, cum este cazul Victoria’s Secret, altele revin pentru a doua sau a treia încercare, convinse de evoluţia macroeconomică bună. Gregory’s s-a întors în 2018 în România după ce criza şi-a pus amprenta anterior asupra businessului local şi internaţional. Hugo Boss se află la cea de-a treia încercare.

    „Probabil că, în 2019, vor mai fi şi alte branduri care reintră în piaţă, din dorinţa de a fructifica potenţialul şi tendinţa de creştere”, adaugă Paul Voicu. Pe lângă conceptele active în piaţă, există alte 50 de businessuri noi în căutare de parteneri – fie masterfrancize internaţionale, fie afaceri autohtone care şi-au lansat sistemul de franciză, mai spune el.
    Dintre aceste concepte, unele vor reprezenta motoare de creştere pentru următorii ani, având planuri foarte agresive de dezvoltare, crede executivul. Astăzi, piaţa este dominată (64% din totalul conceptelor) de nume internaţionale, cele mai multe venite din SUA, Italia şi Franţa.
    McDonald’s, Starbucks şi KFC sunt branduri care nu mai au nevoie de nicio prezentare. Puţini sunt cei care să nu fi auzit ele, ba chiar să nu fi gustat un cheesebuger la Mac, o porţie de aripioare picante de la KFC sau să-şi fi început dimineaţa cu o cafea la Starbucks. Nu la fel de mulţi sunt însă cei care ştiu că fiecare dintre cei trei giganţi americani este prezent pe piaţa din România în sistem de franciză (cu regim închis, toate unităţile fiind operate de un masterfrancizat).
    Şi cele trei nu sunt singurele nume. Dar, până la urmă, despre asta este vorba într-un sistem de franciză: un restaurant sau o cafenea operată de francizor nu trebuie să fie cu nimic diferită de una deschisă de un francizat.
    Unele dintre cele mai puternice companii din lume, cu afaceri de miliarde de dolari fiecare, au pariat pe acest model de business pentru că şi-au dat seama că este o reţetă pentru scalarea afacerii şi pentru dezvoltare. Pe urmele unor astfel de giganţi păşesc şi nume locale care testează sistemul de franciză. Christian Tour (turism), Uncle John (restaurante) sau Meli Melo (retail de accesorii) sunt doar câteva nume care s-au ancorat bine pe piaţa pe care activează şi acum sunt dispuse să dea mai departe know-how-ul şi către alţii. Aceste branduri abia îşi lansează franciza, dar sunt altele afaceri româneşti care nu doar că au testat conceptul, dar l-au şi folosit ca motor de creştere şi dezvoltare. În România şi chiar şi în afara ţării. Poate cel mai concludent exemplu este Salad Box.
    „Francizarea este pasul firesc pe care îl facem ţinând cont de nivelul la care am ajuns ca business, precum şi pentru dezvoltarea viitoare a companiei. Christian Tour este un brand puternic, este o companie care a acumulat know-how şi este în măsură să împărtăşească din propria experienţă celor care vor să vină sub umbrela companiei noastre”, spune fondatorul Cristian Pandel.
    El este unul dintre cei mai puternici antreprenori din industria turismului, fiind cel care a pus bazele agenţiei Christian Tour în urmă cu mai bine de două decenii. Astăzi, Christian Tour este cel mai mare touroperator de chartere de pe piaţa locală. Sub brandul Christian Tour există 40 de agenţii de turism proprii în marile oraşe ale ţării, iar acum Pandel anunţă că lansează sistemul de franciză pentru continuarea expansiunii pe piaţa din România şi nu numai.
    Planurile vin în contextul în care 2018 este pentru Christian Tour cel mai bun an din istoria sa de peste 21 de ani. Grupul estimează că până la finalul anului va atinge o cifră de afaceri de 85 de milioane de euro, în creştere cu 25% faţă de 2017. „Este o şansă pentru businessurile mici, care vor să evolueze. Credem în forţa şi vitalitatea pe care o au micii antreprenori de a dezvolta afaceri de succes.”
    Cristian Pandel va lansa sistemul de franciză al Christian Tour în cadrul celei de-a doua ediţii a Forumului Investitorilor în Franciză, ce va avea loc pe 1 noiembrie la Bucureşti şi va fi organizat de Ziarul Financiar împreună cu francize.ro. Anul trecut, evenimentul a atras peste 300 de oameni de afaceri, manageri şi consultanţi care au venit să îi asculte pe speakerii români şi străini. Evenimentul din acest an va avea peste de 20 de speakeri, antreprenori şi executivi locali, dar şi consultanţi străini.
    Ziarul Financiar împreună cu francize.ro pregătesc şi cea de-a treia ediţie a Catalogului francizelor din România, aferentă anului 2018. Acest produs va fi lansat pe pe 1 noiembrie la Bucureşti, cu ocazia celei de-a doua ediţii a Forumului Investitorilor în Franciză. Catalogul grupează peste 170 de concepte diferite, din domenii variate, de la retail la HoReCa şi servicii.

    Dar, în final, întrebarea este:
    de ce franciză?
    Sergiu Neguţ, business angel şi membru în boardul Fundaţiei Romanian Business Leaders, spune că afacerile înseamnă din capul locului colaborare. Poate de aceea ţările în care oamenii lucrează mai bine în echipe, unii cu alţii, au succes mai mare în afaceri. Structurile colaborative în general reduc riscul investiţiei şi nivelul resurselor de investit, pornind de la premisa că fiecare face ce se pricepe mai bine în value chain.
    „Francizele au darul că rezolvă crizele de idei şi reduc (fără a elimina) riscul de eşec. Cu alte cuvinte, dacă nu am nicio idee spectaculoasă, dar vreau să lucrez pentru mine, o franciză poate fi o soluţie foarte bună de a lansa un business operaţional, pe un model validat, fără bâjbâieli inutile.” Desigur, şi oportunităţile de câştiguri uriaşe sunt limitate, pentru că francizele au un teritoriu limitat, de multe ori doar la un punct de lucru, adaugă Neguţ. El este şi consultant în afaceri (business growth consultant) şi codecan al şcolii de afaceri Maastricht School of Management în România.
    Piaţa francizelor atrage însă nu doar datorită modelului deja testat şi a riscurilor mai mici, ci şi datorită numărului mare de concepte disponibile. Astăzi sunt 385 concepte active în piaţă, cu 6% mai multe decât acum un an, arată studiul francize.ro. Acestora li se adaugă alte 50 de afaceri care tatonează piaţa românească a francizelor. Pe scurt, o piaţă din ce în ce mai diversificată şi cu concepte mai nişate.

    Ziarul Financiar împreună cu francize.ro organizează pe 1 noiembrie la Bucureşti cea de-a doua ediţie a Forumului Investitorilor în Franciză. Anul trecut, evenimentul a atras peste 300 de oameni de afaceri, manageri şi consultanţi.

  • Automobilul românesc – 83 de ani de evoluţie, de la Ford V8 şi Malaxa la Dacia Duster şi Ford EcoSport

    Primele autoturisme produse pe teritoriul actual al României au fost asamblate la uzina Marta din Arad în toamna anului 1905, oraş care la acea vreme făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, iar acestea erau realizate sub o licenţă a americanilor de la Westinghouse, potrivit cărţii „Scurtă istorie a fabricaţiei de autoturisme în România“. 

    Având în vedere avântul economic din anii ’30, tot o companie americană, Ford, a decis să construiască în 1935 hala de producţie de pe calea Floreasca, iar anul următor a fost inaugurată producţia modelului Ford V8. Totul începe însă în 1931, când Ford deschide o reprezentanţă de vânzări în România, iar ulterior guvernul de la Bucureşti înaintează o ofertă pentru construcţia unei uzine. Producţia era de circa 2.500 de automobile şi camioane V8 anual şi era cea mai modernă din partea aceasta a Europei.

    Americanii au produs maşini până în 1940, când, odată cu intrarea în război a României alături de Germania nazistă importurile din SUA au încetat, iar în 1948 compania a fost naţionalizată. Ulterior, cei de la Ford au încercat o reluare a discuţiilor, însă fără niciun rezultat. Ford a revenit însă în România cu producţie în martie 2008, odată cu preluarea uzinei de la Craiova, unde în prezent produce SUV-ul EcoSport, devenind primul constructor care asamblează peste 100.000 de maşini anual.

    În 1945, la Reşiţa, în România a fost proiectat şi produs automobilul Malaxa.

    Acesta era totodată şi primul automobil proiectat de ingineri români. Aceasta avea un motor cu trei cilindri şi dezvolta 30 CP. Avantajul său era legat de consumul scăzut, de numai 10 litri/100 km, de aproape trei ori mai puţin decât multe dintre automobilele de la acea vreme. Producţia a fost oprită după ce linia de asamblare a fost mutată în URSS.

      Dar din URSS a venit şi „inspiraţia“ pentru vehiculele IMS, transformate ulterior în ARO, şi camioanele Steagul Roşu Bucegi şi Carpaţi. Din vest au venit autoturismele, momentul cel mai important fiind anul 1965, când autorităţile de la Bucureşti au lansat o cerere internaţională pentru achiziţia unei licenţe de autoturism.

      La jumătatea anilor ’60 parcul auto românesc număra numai 50.000 de maşini, potrivit cărţii „Scurtă istorie a fabricaţiei de autoturisme în România“. În anii ’50 şi ’60 încă circulau multe dintre maşinile din perioada interbelică, însă o parte dintre acestea au fost vândute la export. Cele care au rămas au fost puternic modificate din cauza lipsei pieselor originale. Din acest motiv nu mai există niciun Ford V8 produs în România care să poată fi restaurat.

    Primul autoturism produs în România după război a fost IMS 57, pornind de la piesele realizate la Întreprinderea Metalurgică de Stat din Câmpulung Muscel, în 1957. Era un automobil de teren, 4×4. Şasiurile echipate la Câmpulung erau ulterior transferate la uzina Vasile Tudose la Colibaşi – actuala Automobile Dacia – unde erau vopsite.

    Ulterior, pentru viitorul model, M461, era utilizat un motor derivat din cel al camionului Steagul Roşu Carpaţi, motor care la rândul lui era derivat din celebrul Ford V8 produs în anii ’30 pe calea Floreasca. Ulterior, după criza petrolieră din 1973, maşinile ARO au primit motoare diesel mai economice, livrate de Tractorul Braşov.

    Modelul de atunci, M461 cu motor diesel, s-a produs în peste 80.000 de exemplare, dintre care aproape 60% au fost livrate la export. Datorită performanţelor sale în teren accidentat, maşina a parcurs trasee în competiţii specializate precum cele transafricane sau în munţii Himalaya, maşina concurând de la egal la egal cu celebrele off-roadere de la Land Rover.

    Ulterior gama ARO a fost extinsă, iar exporturile au continuat să crească, în România numai extrem de puţini având acces la achiziţia unui ARO. Mai mult, şi în anii ’90 unii clienţi plăteau preţ dublu pentru a avea posibilitatea de a cumpăra un SUV românesc. Din această cauză, alături de importurile de second-hand, cererea pentru ARO s-a prăbuşit ulterior inclusiv în România, iar toate tentativele de privatizare au eşuat. După 2006 uzina a fost „rasă“ şi vândută la fier vechi. Din cauza utilajelor extrem de vechi, a tehnologiilor uzate, precum şi a fiabilităţii scăzute, ARO a dispărut. 

    Din 1990 şi până în 2004 la ARO au fost numite nouă echipe manageriale, cu mandate de 1-2 ani. Dincolo, la Dacia, din 1990, imediat după Revoluţie, şi până în 2002, uzina a avut un singur director general – Constantin Stroe – cu o singură strategie – aceea de a menţine pe linia de plutire şi a readuce francezii de la Renault la Mioveni. Nicolae Badiu, autorul cărţii „Poarta 3, Maşina cu nume de ţară – Dacia“ povesteşte cum „secretul succesului“ de la Dacia în anii ’90 a fost faptul că Stroe i-a pus în competiţie pe furnizorii de componente pentru a putea ţine costurile în frâu. ARO nu a procedat aşa, iar la Câmpulung costurile au explodat.

    În anii ’60, interesaţi de oferta statului român de preluare a unei licenţe de autoturism au fost cei de la Renault, Peugeot, Fiat, Alfa Romeo şi Morris. Dintre aceste companii, Peugeot şi Renault au intrat în cursa finală.

    Uzina de la Colibaşi a fost construită în mai puţin de doi ani, iar pe 3 august 1968 ieşea primul automobil de preserie de pe linia de asamblare. Pe  20 august a demarat efectiv producţia de serie a Daciei 1100 şi a fost realizată celebra poză cu Nicolae Ceauşescu la volan.

    Producţia de la Mioveni a urcat treptat de la circa 2.000 de unităţi în 1968 spre un maxim de aproape 95.000 înainte de Revoluţie, în 1988.

    dată cu privatizarea din 1999, uzina a urcat spre o capacitate maximă de 350.000 de unităţi şi afaceri totale de aproape 5 miliarde de euro.
    Renault a transformat Dacia în cea mai mare companie românească şi, ce contează şi mai mult, francezii oferă la Mioveni un salariu mediu tipic unor pieţe din Europa Centrală precum Cehia, astfel încât impactul său real asupra economiei este mult mai puternic. Mai mult, la mijlocul anilor ’90 Constantin Stroe a pus bazele Asociaţiei Constructorilor de Automobile din România, care reuneşte producătorii de componente de pe piaţa locală. Venirea Renault în România în 1999 a atras imediat investiţii masive din partea producătorilor de componente. Acum, la aproape 20 de ani de atunci, aproape 220.000 de oameni lucrează în industria auto locală, ce generează peste 25 de miliarde de euro anual. În acest caz, „secretul succesului“ a fost ideea automobilului de 5.000 de euro, automobil ce putea fi produs numai într-o ţară emergentă la începutul anilor 2000 – Loganul. 

    În  2 iunie 2004, la sediul Technocentre, centrul de cercetare al Renault de lângă Paris, Louis Schweitzer, preşedintele companiei, prezenta oficial „automobilul imposibil“ – Logan. În 2010 francezii lansau SUV-ul Duster, model care în prezent reprezintă aproape 70% din producţia de la Mioveni.  Ulterior, gama Logan şi platforma sa au ajuns să reprezinte o treime din vânzările Grupului Renault la nivel mondial. Anul acesta gama va ajunge la un volum de circa 1,6 milioane de unităţi, iar pentru acestea proiectarea a fost realizată de către Renault Technologie Roumanie, la Titu şi în birourile din Bucureşti. 

    În prezent, Dacia şi Ford au pus România pe locul 10 în topul celor mai mari producători de autoturisme la nivel european, iar în acest an ambele uzine ar putea ajunge la un total de aproape 500.000 de maşini. Dintre toate uzinele, Dacia a fost singurul exemplu de succes de la început până în prezent. Uzina Tractorul, spre exemplu, cea mai mare din lume la începutul anilor ’90, cu o cadenţă de 50.000 de tractoare anual, a sfârşit în 2007 drept proiect imobiliar.

    Roman Braşov, altădată uzină-fanion a României, a ajuns să producă numai câteva unităţi anual după ce a fost cumpărată de Ioan Neculaie. ARO a dispărut complet din peisaj, Semănătoarea, fabrică de combine agricole, de asemenea a dispărut, la fel ca şi multe alte fabrici mai mici de tractoare sau utilaje agricole. Doar cei de la Reghin, IRUM, au dezvoltat anul acesta primul tractor românesc construit în ultimii zece ani.

    Pe de altă parte, în locul coloşilor comunişti au apărut fabrici construite de giganţi occidentali. Continental este acum cel mai mare angajator, cu aproape 20.000 de angajaţi, Bosch a investit şi investeşte în cercetare şi dezvoltare, iar Michelin şi Pirelli produc în România unele dintre cele mai avansate anvelope din lume.  

    Constantin Stroe

    Numele lui Constantin Stroe este sinonim cu industria auto locală. El a fost artizanul privatizării uzinei Dacia în 1999 şi este cel care a discutat direct atunci cu Louis Schweitzer, preşedintele Renault de la acea vreme, ideea unui automobil low-cost. El a fost cel mai longeviv director al Dacia, conducând uzina între 1990 şi 2002, şi a fost singurul român acceptat de francezi să conducă uzina cu Renault drept acţionar majoritar. Deşi a condus-o în cea mai grea perioadă, el a reuşit nu numai să o ţină pe linia de plutire, ci a obţinut şi profit şi a realizat singura privatizare de succes din istoria României moderne. Mai mult, el a fondat în anii ’90 şi Asociaţia Constructorilor de Automobile din România, care reuneşte producătorii de componente auto de pe piaţa locală. De asemenea, el a fost implicat direct în discuţii cu giganţii care au venit pe plan local pentru a produce piese auto. Constantin Stroe a încetat din viaţă la sfârşitul anului 2016.

    Tractorul Braşov
    Înainte de 1990, Tractorul Braşov producea circa 50.000 de tractoare anual şi era cea mai mare companie de profil din lume. După 1990, toate tentativele de privatizare au eşuat, iar în total 22.000 de oameni şi-au pierdut locurile de muncă. Odată cu închiderea definitivă în 2007, vechiul sit de producţie a fost transformat în cel mai mare proiect imobiliar din această parte a Europei, locul halelor fiind luat de birouri, blocuri de locuinţe şi un centru comercial.

    Ford România
    Americanii au preluat oficial uzina de la Craiova în martie 2008, în 2009 au început asamblarea utilitarei Transit Connect, iar în 2012 pe cea a monovolumului mic B-Max. În octombrie 2017 B-Max a fost înlocuit de SUV-ul de clasă mică EcoSport, primul automobil din istoria uzinei care va avea o producţie anuală de peste 130.000 de unităţi sau poate chiar 150.000 de unităţi.

    IRUM Reghin
    Tagro este primul tractor românesc produs după 10 ani, ce a presupus o investiţie de peste 4 milioane de euro şi o echipă de 50 de ingineri români. 

  • Evoluţia salariului minim pe economie (2008-2019) – VIDEO