1637: Una din primele bule speculative din istoria economica a
lumii a fost “tulipomania”, nebunia comertului cu bulbi de lalele.
|n februarie 1637, in punctul culminant al speculatiilor, un singur
bulb de lalea putea valora de zece ori mai mult decat venitul anual
al unui meserias calificat. |n 1642, dupa ce piata s-a linistit
preturile cazusera la o zecime din valorile maxime.
1720 – Crah in Europa, in special in Marea Britanie si in
Franta, antrenat de falimentul South Sea Company si de banca John
Law.
1869 – Vinerea neagra. Cunoscut drept “scandalul Fisk – Gould”,
a fost un fenomen de panica financiara cauzat de eforturile a doi
speculatori de a ingenunchea New York Gold Exchange.
1873 – Panica din 1873 a antrenat o severa cadere economica in
Europa si Statele Unite, cunoscuta drept “Long Depression”, pentru
ca a tinut pana in 1979 sau chiar dupa in unele tari. A avut la
baza decizia lui Otto von Bismark de a renunta la talerii din
argint, cu efect direct asupra pietei si valorii metalului
pretios.
Motivul pentru care pretul masinii a fost atat de ridicat, in
conditiile in care automobilul oricum costa destul de mult si este
o emblema a bogatiei, a fost faptul ca designerul Stuart Hughes si
Eurocash AG din Elvetia au blindat si placat Rolls Royce-ul cu aur,
masina putand rezista inclusiv unor atacuri cu grenade.
Doar doua asemenea masini au fost create pana acum, iar pretul
de vanzare a fost in ambele cazuri de 8,1 de milioane de
dolari.
Designerul a inlocuit manerele de la usi si de la portbagaj,
precum si grilajul din fata cu aur de 18 karate. Modificata, masina
contine aproape 120 de kilograme de metal pretios in valoare de 7
milioane de dolari, in sine o investitie foarte buna avand in
vedere cresterea pretului pentru gramul de aur din ultima
perioada.
Stuart Hughes nu este in la prima astfel de realizare. A devenit
deja cunoscut pentru iPad-ul 2 in valoare de 8 milioane de dolari,
precum si pentru un yaht din aur masiv cumparat de un om de afaceri
din Malaezia pentru 4,8 de miliarde de dolari.
Potrivit dealerului in mana caruia au ajuns portretele, acestea
sunt chiar cele pe care Fuhrerul le pastra in Berghof, resedinta sa
din Alpii Bavarezi, de langa Berchtesgaden. “Portretele sunt de
fapt imagini faimoase din perioada celui de-al treilea Reich, care
au aparut si pe carti postale, pe mormantul mamei lui Hitler si in
colectia sa personala de fotografii”, spune posesorul lor.
Originile tatalui lui Adolf Hitler au fost un subiect extrem de
controversat in perioada de ascensiune a dictatorului. La mijlocul
anilor ’30, exista o suspiciune legata de parintii sai, potrivit
careia conducatorul nazistilor ar fi fost la origine evreu, desi
antisemitismul a fost motorul principal al ascensiunii sale
politice. Huffington Post scrie ca tatal lui biologic si nu cel al
carui nume il poarta ar fi fost fiul patronilor evrei ai mamei
sale.
VIDEO – Ce spune Moshe Kantor,
presedintele Congresului European al Evreilor, despre problema
evreiasca ->>>>>>> PAGINA
URMATOARE
Cu doua saptamani inainte de data prevazuta pentru intrarea
statului federal in incapacitate de plata (2 august), discutiile
despre ridicarea plafonului de indatorare sunt inca in toi. Ca la
orice congres de pace post-conflict la care victimele beligerante
sunt la mana delegatilor in ce priveste viitorul lor, si acum
discutiile au fost duse de politicieni, interesati mai mult sa-si
maximizeze capitalul electoral decat sa rezolve problemele
structurale ale economiei americane.
Cum propunerea de crestere a plafonului se ia cu majoritate in
ambele camere ale Congresului, controlate de democrati (Senat) si
de republicani (Camera Reprezentantilor), evident ca personajele
implicate in negocieri au fost multe si cu idei care de care mai
nastrusnice. Varianta de compromis cea mai recent vehiculata in
ultimele zile a fost cea a obtinerii de catre administratia
democrata a cartonasului verde pentru cresterea plafonului, ajuns
acum la 14.300 de miliarde de dolari, in schimbul unor reduceri de
cheltuieli de circa 3.000 de miliarde de dolari si cu amanarea pana
anul viitor a oricaror decizii cu privire la introducerea de noi
taxe.
La razboi, ca la razboi, s-ar putea conchide dupa analiza
infruntarii dintre republicani si democrati in numele
responsabilitatii fiscale: nici republicanii nu au obtinut chiar
tot ce si-au dorit – adica legarea prin amendament constitutional a
oricaror cresteri ale plafonului de indatorare de reduceri de
cheltuieli in suma egala – si cu atat mai putin democratii, care
prin vocea presedintelui Obama avertizau ca nu vor accepta reduceri
de cheltuieli fara cresteri de taxe.
Scuza perfecta a administratiei Obama este ca oricum toata
filozofia fiscal-bugetara va fi rediscutata in viitorul apropiat (a
se citi: cat mai aproape de anul electoral 2012) si atunci sa
vedeti revansa si cresteri de taxe, in special pentru cei bogati si
corporatii. Adevarul este ca presedintele Obama chiar nu putea sa
obtina un rezultat mai bun in conditiile date (pericolul real era
sa obtina mult mai putin), cu tot talentul de negociator pe care
democratii incearca sa si-l faca blazon.
De la distanta, sedintele interminabile de negociere dintre cele
doua parti au parut ca fotografia unei infruntari pe tatami intre
doi judoka experimentati, inclestati de brate in pozitii simetrice;
imaginati-va insa ca in fapt, unul dintre acestia, reprezentand
administratia democrata, era cu calcaiul pe marginea prapastiei.
Daca republicanii ar reusi sa respinga propunerea de crestere a
plafonului de indatorare, statul american ar deveni dupa 2 august
un soi de fantoma in picioare, incapabil sa-si mai onoreze
obligatii, de la rambursarea de datorii scadente pana la plata
pensiilor.
Ce-i drept, nici acum Trezoreria americana nu functioneaza cu
motoarele turate la maximum, pentru ca, dupa ce a fost deja atins
pragul de indatorare stabilit de Congres mai devreme in primavara,
s-a ocupat mai mult cu scheme ingenioase de mutare a banilor
dintr-un buzunar in altul si amanarea unor plati, tocmai in
nadejdea ca va putea contracta datorie noua incepand de luna
viitoare pentru a o rascumpara pe cea veche.
Sistemul aparent complicat de organizare a bugetului american
fereste – teoretic – soliditatea financiara a statului de excesele
administratiilor vremelnice, intrucat negocierile care trebuie
purtate cu Congresul tempereaza din elanul cheltuitor firesc al
celor aflati la putere. Insa acum, dupa aproape 100 de ani de
crestere succesiva a plafonului de indatorare, unii analisti spun
ca America a ajuns ca un drumet la ceas de seara inghesuit in
coltul unei strazi de o haita de caini maraind, cu zgarzi
inscriptionate cat mai fioros: “Eliminarea deducerilor de la
impozitul global”, “Restrangerea accesului la servicii medicale
pentru cei cu venituri sub medie” sau, in fine, pentru liderul
haitei, “Austeritate prelungita”.
Intr-adevar, o privire rapida asupra cifrelor pare sa confirme
scenariul de mai sus: de la un prag initial de 43 de miliarde de
dolari fixat de Congres in 1919 s-a ajuns acum la 14.300 de
miliarde, iar cerintele functionarii normale a statului ar urma
sa-l duca in curand peste pragul de 15.000 de miliarde. De
asemenea, desi nu o data administratia aflata la putere, fie ea
democrata sau mai ales republicana, s-a prezentat in fata
parlamentarilor pentru a le cere cresterea plafonului si s-a
angajat sa nu-l mai depaseasca, ci sa-l reduca, rezultatul a fost
doar o tendinta neobosita de crestere exponentiala fata de pragul
anterior.
Trebuie totusi spus ca odata cu cresterea plafonului a crescut si
economia, adica produsul intern brut, deoarece banii au fost in cea
mai mare parte a cazurilor multiplicati in economia reala. Aici
insa, viziunile bugetare se despart: uliii bugetari cer austeritate
pentru temperarea cheltuielilor publice, care aduc doar datorie in
plus, iar neokeynesienii (a caror voce se aude acum parca ceva mai
stins) cer stimularea PIB prin indatorare, pentru a depasi perioada
de recesiune si a nu cadea intr-o evolutie in W a economiei.
Pietele, dupa cum s-a vazut, sunt foarte sensibile in ultima
perioada la orice anunt de afundare in datorii a oricaror state,
fie ca vorbim de Grecia, Irlanda, Spania, Italia sau Statele Unite.
Insa in spatele cifrelor mari cu care opereaza americanii se afla o
corelatie cu mult mai putin infricosatoare: raportata la produsul
intern brut, cresterea datoriei nete s-a mentinut cam la aceleasi
niveluri o buna bucata de vreme si abia in ultimii ani, cei ai
recesiunii, a inceput sa decoleze sensibil peste pragul de 60% din
PIB – spre deosebire de tari europene ca Grecia, care in aceeasi
perioada de aproape doua decenii a dublat ponderea in PIB a
nivelului datoriei, cu urmarile catastrofale cunoscute.
Insa nu toate statisticile sunt chiar atat de roz pentru economia
americana: comparand evolutia PIB per capita si a PIB din care sunt
excluse datoriile contractate de stat, rezulta ca de vreo 15 ani,
economia americana a cam batut pasul pe loc, fiind impulsionata
doar de deficitele acumulate la nivel guvernamental.
Sportivi de performanta sunt nu doar atletii, fotbalistii,
baschetbalistii sau tenismenii, ci si cei care nu dovedesc neaparat
o conditie fizica impresionanta, dar care au succes in sporturi
ceva mai “statice”. Iata o lista de optiuni pentru cei care vor sa
practice un sport, desi nu sunt deloc atletici, intocmita de
cnbc.com
Fiica lui Rupert Murdoch, Elisabeth, a atacat-o “cu furie” pe
Rebekah Brooks – sefa News International, divizia britanica a
imperiului media News Corp. – pentru felul cum a gestionat
scandalul interceptarilor telefonice de la News of the World.
Domnisoara Murdoch, care tocmai a primit un loc in consiliul de
administratie al News Corp., a declarat ca Rebekah Brooks “a f…
compania”. Gratiosul verdict venea dupa ce Rupert Murdoch isi
declarase sus si tare sustinerea fata de Brooks si de standardele
ei etice, ba chiar a zis ca de dragul ei a venit de urgenta la
Londra in urma cu doua saptamani, cand tabloidul News of the World
(NOTW) a fost inchis.
Deznodamantul a fost ca Rebekah Brooks, confruntata cu critici
din tot mai multe parti pentru felul cum a condus afacerea, si-a
dat demisia, lasand o scrisoare in care lauda conglomeratul News
Corp. drept “cea mai buna companie de media din lume, plina de
oameni talentati, profesionisti si onorabili” si se declara mandra
ca a cunoscut aici “atatia jurnalisti straluciti”.
Intr-un fel, era firesc sa gandeasca asa, pentru ca nu cunoaste
alte standarde: Brooks lucreaza de 22 de ani in mediul tabloidelor,
incepand ca secretara in 1989 la The Sun, pentru ca apoi sa urce
treapta cu treapta, de la articole despre seriale gen “Tanar si
nelinistit” si pana la sefia The Sun in 2003, respectiv din 2009 la
sefia News International, umbrela sub care au functionat cele patru
ziare detinute de Rupert Murdoch in Marea Britanie (The Times of
London, Sunday Times, The Sun si News of the World). Cat despre
jurnalistii straluciti, succesul de vanzari al tabloidelor grupului
trece si prin episoade ca asmutirea de catre Rebekah Brooks si
compania a publicului contra pedofililor, dupa cazul uciderii unei
fetite de opt ani in 2000, rezultatul fiind ca asa au ajuns sa fie
haituiti si oameni nevinovati.
In toamna lui 2010, News of the World vindea 2,8 milioane de
exemplare pe saptamana (nu peste 8 milioane, ca in anii ’50, dar
orisicat) si era poreclit “Screws of the World”, dupa obsesia
pentru scandaluri sexuale, reale sau inventate (cum a fost cel
despre presupusa intentie a unui roman de a o rapi pe Victoria
Beckham).
Pentru cine s-a obisnuit cu stilul feroce al tabloidelor
britanice, cele de mai sus nu-s mare lucru. Patronului ii place: in
urma cu vreo opt ani spunea “Nu mi-e rusine de niciunul din ziarele
mele. Sunt satul de snobii care ne tot spun ca sunt ziare proaste –
snobi care prefera de fapt publicatiile pe care nu le citeste
nimeni”.
Si pentru admiratorii genului e insa nepermis de scandalos ca
toata conducerea actuala si trecuta a News International, a NOTW si
magnatul Rupert Murdoch insusi sa pretinda la unison ca nici n-au
avut habar ca, sub nasul lor, redactia a capatat acces ilegal,
intre 2002 si 2007, la mesageria vocala a circa 4.000 de oameni, de
la Sven-Goran Eriksson si Alex Ferguson pana la primarul Londrei,
Boris Johnson, si de la actrita Gwyneth Paltrow pana la personalul
Palatului Regal. Sau ca nimeni n-a stiut ca redactia mituieste
politisti ca sa afle detalii picante despre subiectele interesante
pentru publicul de tabloid. Sau ca nimeni nu se caieste fiindca
printre victimele pirateriei a figurat si o fetita ucisa in 2002,
Millie Dowler, a carei mesagerie vocala a fost manipulata de
jurnalistii de la tabloid, stergand mesaje vechi ca sa poata primi
mesaje noi, astfel incat parintii ei au crezut eronat ca fetita mai
traieste.
Joi, Rupert Murdoch si-a cerut scuze, in fine, familiei fetitei
ucise:
Premierul David Cameron a anuntat ca guvernul va incepe o
investigatie-mamut ca sa determine pana unde s-au intins cazurile
de interceptare a telefoanelor si cele de mituire a politistilor.
Congresul american a reactionat si el, cerand o ancheta asupra
cazurilor de mituire in baza Legii privind practicile de coruptie
din strainatate (News Corp. are sediul in SUA, unde controleaza,
intre altele, televiziunea Fox News si cotidianul The Wall Street
Journal), iar bomboana pe coliva a pus-o FBI, care a declansat
ancheta asupra posibilei ascultari de catre NOTW a telefoanelor
victimelor de la 11 septembrie 2001.
Efectul a fost ca numai in patru zile, News Corp. a scazut in
valoare la bursa NASDAQ cu 7 miliarde de dolari. In fata
dezastrului, octogenarul magnat a luat doua decizii de business
inteligente: a inchis NOTW si a renuntat la oferta de a cumpara
integral grupul de televiziune BSkyB (British Broadcasting Group),
care prin pachetul de 39% din actiuni detinut ii asigura oricum
magnatului o sursa solida de profit in Marea Britanie, gratie
portofoliului de drepturi de difuzare a meciurilor din Premier
League. Pentru restul actiunilor, Murdoch oferise 12,4 miliarde de
dolari si avea nevoie de aprobarea guvernului britanic, ceea ce a
devenit insa exclus dupa izbucnirea scandalului.
In privinta anchetei, magnatul s-a stropsit ca multe din
afirmatiile parlamentarilor britanici despre ilegalitatile NOTW
sunt “minciuni sfruntate” si l-a ironizat pe ex-premierul Gordon
Brown, unul din criticii cei mai inversunati ai jurnalismului de la
NOTW, afirmand ca Brown a fost prieten cu el, dar numai pana ce The
Sun le-a retras sprijinul laburistilor, la ultimele alegeri
parlamentare. Remarca australianului e un anunt clar ca leul cel
batran n-are deloc ghearele tocite si ca razboiul pentru imperiul
sau mediatic se va duce tot pe taram politic, asa cum a fost
neincetat din anii ’80 incoace, cand Margaret Thatcher i-a dat
verde lui Murdoch sa cumpere The Times si The Sunday Times,
alegandu-se in schimb cu sustinere pentru politicile
conservatorilor. Cat despre actualul premier David Cameron, daca
n-ar fi fost scandalul cu telefoanele, directorul de comunicare al
liderului conservator ar fi fost si acum tot Andy Coulson, fostul
sef al NOTW.
Un pasager pe puntea superioara a Titanicului e posibil sa fi
fost mai optimist in ultima noapte decat sunt cei care urmaresc in
aceasta vara problemele bugetare din zona euro. Retrogradarea
Portugaliei sub nivelul recomandabil pentru investitii de catre
agentia Moody’s a amutit estimarile entuziastilor, pentru care
salvarea Greciei era singurul punct de bifat pe agenda acestei
perioade. Investitorii par tocmai sa-si fi dat seama ca pierderile
de pe urma detinerii de titluri elene sunt inevitabile si acum isi
iau masuri de precautie in ce priveste detinerile de obligatiuni
lusitane, cerand dobanzi tot mai mari pentru a credita
Lisabona.
Nu va trece mult, probabil, pana cand si Spania – ale carei
banci au expuneri consistente in Portugalia – va avea parte de un
tratament asemanator. Grecia are insa o replica la scara mai mare,
Italia, a carei criza de solvabilitate se dezvolta incet, dar
sigur, la adapostul discutiilor despre problemele celorlalte state
periferice ale zonei euro (Portugalia, Irlanda, Grecia si Spania).
Iar problemele cu adevarat importante ale zonei euro aici isi au
punctul terminus, nu in falimentul Atenei; economiile zonei euro
totalizeaza circa 12.000 de miliarde de euro, dintre care datoriile
Greciei reprezinta circa 360 de miliarde de euro (circa 150% din
PIB elen), la care s-ar adauga 100-200 de miliarde de euro,
potentiale pierderi asociate restructurarii partiale a
obligatiunilor emise pana acum.
Italia insa, ale carei datorii se ridica la 2.000 de miliarde de
euro, sau 120% din PIB, este o nuca prea tare pentru toata zona
euro. Germania, Franta si celelalte mari economii europene au
depasit deja cu mult pragul de indatorare de 60%, astfel ca
asumarea de noi datorii pentru salvarea altor state este aproape
exclusa. La randul sau, Banca Centrala Europeana (BCE) are deja o
expunere masiva la obligatiunile grecesti, irlandeze si
portugheze.
Un mare neajuns al Italiei este ca se afla de un deceniu in
zodia lui Silvio Berlusconi, personajul cel mai burlesc al
cancelariilor europene (revista britanica The Economist chiar i-a
“acordat” apelativul de “Burlesqueoni”): cabinetul sau nu se bucura
de incredere nu doar din partea propriilor cetateni, dar nici din
cea a pietelor financiare. Ministrul de finante Giulio Tremonti a
reusit deocamdata sa tina in frau elanurile financiar-populiste ale
lui Berlusconi, dar nu a putut face mai nimic pentru a opri
tavalugul datoriei publice imense a tarii.
Italia este alintata cu titlul de “Japonie a zonei euro”,
intrucat datoria privata este la un nivel redus, iar cetatenii
crediteaza practic statul, insa in cazul unui blocaj pe pietele
financiare, analistii estimeaza ca un recurs la voluntariatul
financiar al italienilor ar avea putine sanse de izbanda. Ca si in
Grecia, si in Italia evaziunea fiscala este sport national, factura
anuala de pe urma acestor fraude ridicandu-se la 150 de miliarde de
euro, potrivit estimarilor ministrului Tremonti. Insusi premierul
Silvio Berlusconi, care are pe rol trei mari dosare penale, este
invinuit in doua dintre ele de evaziune fiscala si coruptie (in al
treilea, invinuirea este “doar” de relatii sexuale cu o prostituata
minora).
De-a lungul timpului, Hitler a mai vorbit despre alegerile din
Romania, vanzarile Dacia din Europa, dar si despre relatia cu
Mircea Badea si trustul de presa Intact. BUSINESS Magazin va
prezinta cateva din parodiile care circula pe internet.
Belgia a fost arareori in perioada moderna un pamant al
concordiei si al bunei intelegeri; tocmai de aceea, spun unii,
incercarile de a o pastra in forma actuala nu au mari sanse, cu
toate mecanismele constitutionale de reprezentare paritara a
grupurilor etnice. Cel mai recent exemplu: de la alegerile din
iunie 2010 incoace si, probabil, mult dupa ce acest text va fi
aparut, disputele politice dintre flamanzii vorbitori de olandeza
din nord si valonii vorbitori de franceza din sud impiedica
formarea unui guvern federal.
Premierul Yves Leterme (51 de ani) conduce deja tara din martie
2008 – cu o pauza de 11 luni in 2009 -, iar ultimul an l-a gasit
blocat in postura de premier de tranzitie, pozitie din care a
reusit sa gestioneze onorabil nu doar presedintia prin rotatie a
Uniunii Europene, ci si situatia delicata a economiei belgiene. A
fost ajutat, paradoxal, de aceeasi constructie statala pe care acum
si-o disputa principalele formatiuni candidate la guvernare: Belgia
este o confederatie impartita intre cele doua etnii, plus zona
autonoma a Bruxellesului, centru politic nu doar al tarii, ci si al
principalelor institutii politice si militare europene.
Insa flamanzii din nord, care inseamna circa 60% din populatia
totala, sunt sedusi tot mai mult de discursul izolationist al Noii
Aliante Flamande (N-VA), care a castigat aici o majoritate decisiva
in alegerile federale din iunie 2010. Si de atunci tot cer, fara
succes, o autonomie sporita pentru regiunea de nord, desi actualul
cadru legislativ le ofera flamanzilor dreptul de a-si decide
singuri in parlamentul regional politica economica si de mediu,
transportul si energia, pe langa chestiunile de educatie si
cultura, aflate in sarcina comunitatii lor lingvistice.
Da, guvernul federal a pastrat prerogativele de afaceri externe,
aparare, justitie, sanatate si protectie sociala, insa tocmai
acesta din urma pare a fi cel mai spinos dosar: dupa decenii in
care tara a fost marcata politic si moral de superioritatea rar
ascunsa a valonilor francofoni, care aveau apanajul zonelor
industriale lucrative, situatia s-a schimbat, pe masura ce
productia industriala s-a mutat in Orient, sub presiunea
reglementarilor de mediu si a cresterii exigentelor salariale.
Valonii sunt acuzati ca au ramas tributari unui trecut glorios,
bazandu-se prea mult pe programele de protectie sociala, iar
flamanzii nu uita sa arate ca somajul este, la “incapabilii” din
sud, dublu fata de nord.
Belgia nu este la prima experienta de vid guvernamental federal:
in martie 2008, dupa noua luni de impas al discutiilor privind
formarea unui nou executiv ca urmare a alegerilor din iunie 2007,
actualul premier Yves Leterme, flamand de origine, a fost investit
in functie pentru un mandat care a tinut pana in luna decembrie a
aceluiasi an, cand a demisionat, ca urmare a scandalului din jurul
injectiilor de fonduri publice pentru salvarea grupului financiar
Fortis.
Solicitarile flamanzilor de a se desprinde tot mai mult de
vecinii din sud dateaza inca din anii ’60. Li s-a raspuns mai intai
prin crearea comunitatilor, trei la numar, care ii reprezinta pe
vorbitorii de olandeza, de franceza si pe putinii vorbitori de
germana din est. La inceputul anilor ’80 au fost infiintate
actualele regiuni, tot in numar de trei: Flandra, Valonia si
Bruxelles, care s-au suprapus peste comunitatile anterioare.
Astfel, vorbitorii de germana se afla in regiunea valona, iar
locuitorii Bruxellesului apartin in acelasi timp si regiunii
autonome, dar si comunitatilor lingvistice specifice din care fac
parte.
Tot complicand mecanisme statale ca sa evite un deznodamant
separatist, Belgia s-a transformat intr-un fel de Europa in
miniatura, cu aceleasi probleme de competitivitate si clivaje
etnice impachetate in mecanisme complicate de a le tine in frau pe
care le regasim, sub alte forme, si in alte parti ale Europei.
“Unitate in diversitate”, deviza de frunte a constructiei europene,
se aplica tot mai greu chiar in Bruxelles, oras in care afirmarea
propriei identitati ia forme adesea hilare: din mai, spre exemplu,
in metroul capitalei nu se mai difuzeaza melodii frantuzesti, la
reclamatia flamanzilor, care s-au plans ca autoritatea de transport
ar cam favoriza acest gen de muzica.
