Astfel, singura uzina a Toyota din Franta, unde este construit
modelul Yaris, isi va intrerupe productia in perioada 6-9 aprilie.
In Marea Britanie, procesul de asamblare va fi suspendat intre 29
martie si 1 aprilie si in intervalul 6-9 aprilie. Totodata, una din
cele doua linii de productie britanice va fi oprita din nou in
august, iar 750 de locuri de munca vor fi desfiintate prin
pensionari anticipate.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Corina Cioranu, al carei prim loc de munca a fost in cadrul
producatorului de dulciuri Kraft Romania in urma cu 13 ani, este
area director manufacturing al Kraft pentru Europa Centrala de
aproape un an si coordoneaza activitatile de productie din sase
fabrici, cu vanzari de sute de milioane de euro anual.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
La Kariya, in fieful producatorilor auto din Japonia, Toyota se
confrunta cu un nivel al oprobriului public nemaiintalnit pana
acum. Indiferent ce s-ar fi intamplat, odinioara compania putea
conta pe o loialitate nestirbita in acest orasel unde sirurile de
furnale si de uzine cu acoperisuri metalice rasar ca dintr-o carte
de Dickens. Dar dupa ani de trecut prin chinurile reducerilor de
costuri de la Toyota, unii dintre muncitori si dintre furnizori –
fosti sustinatori ai companiei – se simt acum oarecum razbunati de
recentele probleme ale companiei.
Schimbarea isi are radacinile in schimbarea de atitudine a
corporatiilor japoneze. Comunitati precum cea din Kariya, care
odinioara aveau relatii aproape familiale cu Toyota, s-au simtit
uitate de cativa ani, dupa ce relatiile sociale din tara s-au
schimbat. Angajarea la un loc de munca era odinioara pentru toata
viata, situatie care a disparut. Toyota a restrictionat acum si
cresterea salariilor, iar de-a lungul timpului a redus pozitiile
contractorilor pe termen scurt si a presat furnizorii sa scada
preturile.
De zeci de ani, fabrici de mici componente auto ca Sankyo Seiko
erau in anturajul loial al Toyota si munceau din greu intr-un
relativ anonimat ca sa aprovizioneze gigantul. Dar incercarile
producatorului auto din ultimii ani de a obtine preturi tot mai
mici au scos din afaceri multe astfel de companii. Dupa reduceri
succcesive de pret, Toyota le plateste acum cu circa 30% mai putin
decat in urma cu zece ani in ciuda preturilor tot mai mari la
materia prima, afirma multe dintre companii.
“Toyota ne tot inghesuie, ca si cum ar incerca sa stoarca apa
dintr-un prosop uscat”, spune Masayuki Nishioka, 49 de ani, a carei
uzina din Kariya face chederele de la ferestrele automobilelor
Toyota.
In ianuarie, proprietarul Sankyo, Teruo Moewaki, n-a mai
rezistat. A aparut la o televiziune locala si a facut ceva de
negandit: a criticat Toyota, a anuntat ca nu va mai accepta comenzi
de la producatorul auto sau de la diviziile sale. “Am spus la TV
tot ce vor sa spuna ceilalti, dar le e frica sa spuna in gura
mare”, declara Moewaki, 60 de ani, stand in atelierul in care el si
alti trei angajati opereaza utilajele prafuite. “Toyota tot spunea
ca suntem cu totii o mare familie. Dar acum ne tradeaza.”
Izbucnirea l-a transformat pe Moewaki intr-o celebritate locala.
Dar el nu e singurul care a vorbit pe fata. Multa lume spune ca
pana si in vremurile bune Toyota nu a crescut salariile angajatilor
si a fortat furnizorii de componente sa reduca drastic preturile,
chiar daca oricum facea profituri record. De cand a inceput criza
globala, zic acesti critici, Toyota a dat afara mii de muncitori si
a constrans si mai mult producatorii de componente.
Fabrica din sticla si otel Siemens din Berlin s-a deschis exact
in urma cu o suta de ani. La inceput a produs turbine electrice,
apoi munitie in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dupa care
a fost jefuita de sovietici, ceea ce a facut necesar sa fie
reconstruita in zorii razboiului rece.
Azi face din nou turbine – doar ca modelele de acum sunt printre
cele mai avansate din lume, fiecare capabila sa furnizeze
electricitate tuturor celor trei milioane de locuinte din Berlin.
“Nu e un muzeu, e un atelier de lucru”, spune Michael Schwarzlose,
manager de proiect la uzina.
Acelasi lucru ar putea fi spus despre Europa insasi in ciuda
suspiciunilor americane ca realitatea ar fi pe dos. Companiile
europene s-ar putea sa nu fie chiar atat de agere ca omoloagele lor
din Statele Unite, dar in demersul de a pastra locurile de munca in
timpul celei mai grave crize economice de la incheierea razboiului,
ele au gasit un drum diferit catre redresare. Ele modernizeaza si
eficientizeaza vechile fabrici in loc sa lase muncitorii sa plece
si sa lase companiile considerate necompetitive sa se
prabuseasca.
Companiile europene au platit un pret: profituri si
productivitate mai mici decat cele ale competitorilor americani.
Dar in vreme ce muncitorii americani se confrunta cu perspectiva
unei redresari economice fara crearea de locuri de munca, multi
europeni cred ca modelul european merita luat in considerare.
“Companiile americane au fost mai rapide in a-si ajusta forta de
munca si mai prompte in protejarea marjelor de profit”, spune
Gilles Moec, senior economist la Deutsche Bank. Dar asta nu
inseamna ca companiile de pe continentul european au ramas in urma
cu inovarea, spun expertii.
Americanii considera adesea ca firmele mai noi si mai mici sunt
motoarele inovarii si ale crearii de locuri de munca – de aici
decizia presedintelui Barack Obama de a crea un program in valoare
de 30 de miliarde de dolari ca sa incurajeze creditarea micilor
afaceri, ca punct-cheie al planului sau de creare de locuri de
munca.
Europa, spre totala deosebire, se bazeaza adesea pe companiile
sale mari ca sa sustina atat angajarile, cat si competitivitatea in
sectoare industriale importante. O parghie importanta, pe langa
alte masuri, ca trecerea pe contracte de munca fractionate, este
inovarea in domeniul ecologiei.
Din spatele mesei din sala de conferinte Dorna, situata in noul
sediu al Coca-Cola Hellenic Botteling Company (CCHBC), Marian
Naiman, water and compliance manager al imbuteliatorului de bauturi
racoritoare, are tinuta si discursul unui om de afaceri. Nu mai
seamana cu inginerul chimist in halat alb pe care l-am intalnit la
fabrica de ape minerale Poiana Negri de langa Vatra Dornei. “Vreau
sa distrug mitul ca procesul de imbuteliere a apei este foarte
simplu”, afirma Naiman. Tot el spune ca intreaga echipa CCHBC a
fost foarte uimita, la preluarea afacerii cu ape minerale, de cat
de complicata este, mai complicata chiar decat producerea
bauturilor racoritoare.
Coca-Cola a intrat pe piata apelor minerale la sfarsitul anului
2002, prin preluarea producatorului Dorna Apemin de la omul de
afaceri Jean Valvis, pentru care a platit 40 de milioane de euro.
In cele doua fabrici – de la Floreni si de la Poiana Negri – a
investit aproape 60 de milioane de euro pentru a le moderniza.
Compania este acum cel mai mare producator de pe piata bauturilor
racoritoare (cu marci precum Coca-Cola, Cappy si Sprite) si are in
portofoliu trei ape minerale – Dorna, Poiana Negri si Izvorul
Alb.
La 8 kilometri de orasul Vatra Dornei, la o altitudine de 800 de
metri se intinde comuna Dorna Candrenilor, o asezare cu 4.500 de
locuitori din judetul Suceava. Renumele locului a fost castigat,
inca de acum un veac, de cele 8 izvoare minerale din zona, care au
atras imbuteliatorii ce au acum nu mai putin de 5 statii. Printre
cei ce exploateaza apele minerale din zona se numara si CCHBC, care
imbuteliaza din izvoarele de la Poiana Negri, Poiana Vinului,
Dealul Floreni si din Izvorul Alb.
Desi peisajul pare neschimbat de mai bine de un secol, drumul
spre fabrica Poiana Negri a fost recent modernizat, in urma
obtinerii unor fonduri structurale europene cu sprijinul Coca-Cola,
in valoare de 2,5 milioane de euro, a fost construit si un sistem
de canalizare, a aparut si o statie de epurare. Fabrica de apa
minerala se intrevede in departare din sat si face nota discordanta
fata de casele traditionale bucovinene din lemn.
Pe langa fabrica nu se afla niciun izvor mineral, dar turistii
pot afla ca apa circula pana la intrarea in fabrica prin conducte.
“Nu exista izvoare la fabrica si nu o sa gasiti niciunde asa ceva”,
spune Bogdan Nutu, directorul fabricii Poiana Negri. “Daca izvorul
e pe munte la peste 1.000 de metri altitudine si construiesti
fabrica acolo, apa trebuie carata, iar camioanele nu urca pana
acolo; de aceea fabricile, oriunde in lume, se vor situa la
distanta fata de izvor”, explica Nutu.
Canon a renuntat sa-si mai extinda fabricile din China sau sa ridice altele noi si, in loc, isi va dubla – pana la 8.000 – numarul de angajati de la o fabrica din afara capitalei Vietnamului, Hanoi. In apropiere, Nissan isi extinde un centru de inginerie mecanica. Hanesbrands, compania de lenjerie intima cu sediul in Winston-Salem, California de Nord, construieste si ea doua fabrici in aceasta regiune, la fel ca si Texhong Textile Group din Shanghai.
O lunga lista de ingrijorari in privinta Chinei sta in spatele acestei tendinte: inflatie, penurie de forta de munca si de energie, o moneda in continua apreciere, politici guvernamentale in schimbare, chiar si posibilitatea unor tulburari sociale de amploare intr-o buna zi. Dar cea mai importanta dintre ele e ca salariile din China cresc cu 25% pe an in dolari, in multe domenii, si China nu mai e asa un chilipir.
Companiile folosesc strategia “China plus unu” ca sa reduca riscurile de supradependenta de fabricile dintr-o tara. Corporatiile multinationale “iau in calcul toata lumea si vor sa mentina un echilibru” intre China si alte state, spune Edward Kang, directorul executiv de la Ever-Glory International, un producator de articole sportive din Nanjing, China. Ever-Glory, care vinde catre Wal-Mart, construieste la randul sau o fabrica in Vietnam.
Companiile care mai raman in China cauta cu disperare sa tina costurile sub control. “Ne vom pastra capacitatea din China, dar vom creste gradul de automatizare si vom reduce numarul angajatilor”, spune Laurence Shu, directorul financiar al companiei Texhong din Shanghai, unul dintre cei mai mari producatori de articole textile din bumbac si elastan. Ca sa scada costurile cu forta de munca, Hanesbrands construieste o fabrica intens automatizata in Nanjing. Dar compania mai construieste o alta fabrica in Vietnam, pe langa cea pe care a cumparat-o aici, si inca doua in Thailanda.
Gerald Evans, presedintele pentru livrari globale la Hanesbrands, spune ca, in comparatie cu China, “in Vietnam si in Thailanda am gasit mai multa disponibilitate imediata atat pentru teren, cat si pentru forta de munca”. Hanesbrands va muta o parte din productie din Mexic si America Centrala catre Asia.
In China, unde zonele rurale nu prea mai abunda in tineri muncitori apti de lucru pe care sa-i trimita fabricilor, salariile au crescut cu peste 10% pe an pentru multi dintre cei de pe linia de productie. Iar pentru muncitorii calificati, precum tehnicienii mecanici, salariile cresc si mai repede.
In provinciile de pe coasta, cu acces rapid la porturi, chiar si muncitorii necalificati castiga acum 120 de dolari pe luna la 40 de ore lucrate saptamanal, iar adesea sensibil mai mult. Muncitorii din fabricile vietnameze castiga cam 50 de dolari pe luna la 48 de ore lucratoare in fiecare saptamana, inclusiv sambata.
Texhong estimeaza ca pentru fiecare lucrator chinez din domeniul textilelor, costurile medii cu forta de munca vor creste cu 16% in acest an, incluzand aici cresterile in costurile cu beneficiile suplimentare, comparativ cu cele 12%, cu cat au crescut anul trecut. Noile reglementari fac mai dificil pentru companii sa evite plata beneficiilor, precum contributiile la fondurile de pensii, crescand si mai mult costurile cu forta de munca. Cand aceste cresteri se combina cu o moneda care se apreciaza fata de dolar cu un ritm anual de pana la 10%, costurile cu forta de munca in China urca pana la 25% pe an sau chiar mai mult. Iar inflatia in China – peste 8% in februarie, martie si aprilie si 7,7% in mai – indica perspectiva ca aceste costuri sa creasca si mai mult in curand.
La 70 de ani, Paul Mircea Vasile, director si actionar majoritar al producatorului de tesaturi pentru casa Prodin, conduce o fabrica pe care a reusit s-o scoata dintr-un proces de faliment care a durat noua ani, din 1997 pana in 2006. “Ca sa rezistam am facut credite peste credite si la un moment dat am ajuns in situatia sa nu mai avem bani. Era simplu sa te imprumuti cand dobanda era 1-2%, dar intre timp s-au desteptat bancile si a inceput cresterea galopanta a dobanzilor, care au ajuns pana la 200%”, evoca directorul Prodin. La un moment dat a ajuns in proces cu Banca Comerciala Romana, dupa ce acumulase datorii de 2,5 milioane de dolari, cand tot rulajul fabricii in 1997 era de 3,5 milioane de dolari. Care a fost solutia salvatoare? “Terenul pe care produceam. Lichidatorul a vandut tot”, raspunde Vasile. Cei 17.000 de metri patrati ai fabricii Prodin, amplasata langa targul auto Vitan din Capitala, au fost vanduti cu peste cinci milioane de euro. Banii care au ramas dupa achitarea datoriilor au fost investiti in terenuri si intr-un nou sediu al firmei, intr-o zona periferica a Capitalei. “Cu circa un milion de euro am cumparat 10.000 mp, ne-am relocat productia si am luat utilaje mai performante. Si ca sa nu dam banii la banca, am facut si alte investitii imobiliare”, spune Mircea Vasile, fara sa intre in detalii.
Chiar daca si-ar permite sa se retraga linistit din afaceri, directorul Prodin continua sa gandeasca strategii care sa ridice firma unde lucreaza de 24 de ani. Mai mult, vrea sa lanseze anul acesta inca doua noi afaceri, in domeniul imbutelierii de apa si in agricultura. “Am cumparat niste ferme la Balotesti. Sunt 15.000 mp pe care ii vom transforma in ciupercarii. Cat despre proiectul de a imbutelia apa din Muntii Vrancei, atat timp cat curge apa, curge si banul, ceea ce in textile nu am”, recunoaste Vasile, estimand ca va avea nevoie de investitii de circa 800.000 de euro in cele doua noi afaceri.
Fortat de situatie sa accepte vanzarea terenului fabricii, Paul Mircea Vasile este exceptia de la o realitate pe cale sa devina regula; este vorba de o noua specie de romani imbogatiti – cei ce au cumparat, in general prin metoda MEBO, fostele fabrici comuniste de textile care azi inseamna active imobiliare ce pot fi valorificate in milioane de euro.
Bogdan Belciu, director general al filialei romanesti a firmei de consultanta A.T. Kearney, explica situatia prin faptul ca scumpirile accelerate din aria imobiliara au creat oportunitati semnificative pentru investitori, dar si pentru firmele care aveau in proprietate cladiri si terenuri. “Este o situatie conjuncturala din care unii au profitat activ, iar altii indirect, prin simplul fapt ca terenurile din proprietatea lor au crescut in valoare in mod neasteptat si au ajuns sa valoreze mai mult decat firma ca atare”, afirma consultantul.
Gheorghe Grecu, presedintele Federatiei Sindicatelor Textile Confectii Conftex, sustine aceeasi idee: “La privatizare s-a cumparat afacerea in sine, fara sa se acorde importanta terenurilor sau cladirilor, dar a venit momentul in care piata le-a descoperit, au aparut si dezvoltatorii imobiliari si atunci pretul actiunilor a crescut. Din pacate, multi dintre proprietari vad doar profitul si lasa sa moara o industrie”, apreciaza Grecu.
Ce impulsioneaza, totusi, cresterile spectaculoase in valoare ale acestor fabrici, daca profitul si productia le sunt in scadere? “Febra imobiliara si cam atat”, raspunde scurt Doru Mladin, presedintele Organizatiei Patronale din Pielarie si Incaltaminte (O.P.PINC). In opinia lui, boom-ul imobiliar care s-a declansat in urma cu cativa ani, cu fabrici active cumparate si apoi inchise pentru a face loc dezvoltarii imobiliare, continua in prezent cu societati cu patrimoniu imobiliar important, care desi sunt inca active in productie, prefera sa isi reloce activitatea de baza in zone sau parcuri industriale, fructificand intr-o forma sau alta oportunitatea afacerii imobiliare.