Singurul fel în care putem progresa este prin experienţa eşecului. Văd aceeaşi situaţie şi în România, iar în opinia mea alegerile prezidenţiale sunt o pierdere de vreme. Nimic nu se va întâmpla nici înainte şi nici după alegeri“, a spus Steen Jakobsen la un eveniment organizat de Business Magazin. El spune că nici măcar nu contează cine va fi ales în România şi nu va conta nici din punct de vedere politic, nici economic. Inabilitatea mediului politic de a schimba lucrurile este de fapt motivul pentru situaţia economică şi nivelul uriaş al îndatorării statelor. Singurul mod prin care ţările vor evolua, nu numai România, ci de-a lungul întregii lumi, este prin eşec, pentru că, spune Jakobsen, niciun politician nu va recunoaşte că a greşit, ci cu toţii vor continua prin a nu face nimic şi a juca un joc numit „pretinde şi extinde“. Vor pretinde că sunt credibili şi că au un plan şi îşi vor extinde cât pot de mult mandatele.
ASTA ESTE A POLITICULUI.
Cartea Ariannei Huffington nu m-a dat pe spate, dar vine cu o ofertă decentă: este vorba despre adoptarea unei a treia unităţi de măsură a succesului, pe lângă cele două deja existente – bani şi putere; a treia metrică este clădită pe patru fundamente – „bunăstare, înţelepciune, miracol şi dăruire“. „Atenţia noastră s-a concentrat asupra modului în care putem face mulţi bani, asupra modului în care ne cumpărăm o casă mare şi asupra modului în care putem avansa cât mai sus în carieră. În timp, în momentul de faţă, succesul, banii şi puterea au devenit practic sinonime în mintea multora“, spune Huffington. Arianna Huffington ne propune o abordare New Age, posibilă pe fundamentul sutelor de milioane de dolari pe care le-a luat pentru The Huffington Post, dar mai greu de aplicat pe malurile sărace ale Dâmboviţei.
ASTA ESTE A VULGULUI.
Între cele două aş pune, simplu, o spunere de-a lui Woody Allen, cred, ceva de genul „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, povesteşte-i de planurile tale“. Asta prefaţează bine ceva ce am scris în toamna anului 2008, un text care se chema „Vreau să vă doară“ şi care se mula pe teoria lui Jakobsen cu eşecul – trebuie ca o criză să doară, astfel încât să ştim cum este atunci când este într-adevăr rău. Plastic vorbind, mirosul grajdului ne va face să apreciem la justa valoare şi să căutăm parfumul. Slăbiciunile noastre, mai accentuate decât ale altor naţii, sunt generate tocmai de faptul că românul se bazează pe “a se descurca”, înainte de “a construi”, “a gândi”, “a munci”, “a respecta” sau “a fi respectat”. Crizele au fost multe în România, dar niciuna nu s-a împlinit, nu s-a finalizat pentru a genera şi efecte pozitive. În 2011 constatam că nu s-a schimbat nimic, şi cu atât mai mult în 2014, când răfuiala politică a ajuns să se poarte nu numai pentru fotoliul de la Cotroceni, ci pentru posturile ce se vor elibera „în cazul în care“. Mă rog, unii cred că pot înlocui „în cazul în care“ cu „sigur că va“.
În mijlocul vacarmului, stau oameni care îşi fac planuri; de vacanţă, de carieră, de extindere a locuinţei, pentru o viaţă mai bună sau mai liniştită. În lumea întreagă mulţi au căzut în capcană, crezând că pieţele se vor întoarce la indicatorii de dinaintea crizei. Lumea a luptat, risipind resurse imense, pentru reluarea expresiei „business as usual“, dar timpurile au devenit unusual.
România se va schimba, va consuma mai mult, vor veni investitori, antreprenorii vor porni afaceri. Dar de restul lumii, de bogăţie, de Europa şi de un mai bine colectiv ne va separa, mereu, un decalaj pe care suntem incapabili să-l depăşim. Criza aceasta ne-ar fi putut ajuta să recuperăm o bucată bună, dacă ne-am fi jucat bine cărţile. Dar i-am povestit lui Dumnezeu de planurile noastre.
Ilustrez cu cel mai binevoitor Dumnezeu pe care îl cunosc, pictat de Michelangelo.
