BusinessMagazin

Tag: rol

  • Cronică de film: Răpirea dlui. Heineken – ecranizarea dispariţiei din 1983 a magnatului berii şi a şoferului său

    Filmul se bazează pe o poveste adevărată, respectiv încercarea unor răufăcători de mâna a doua de a-l răpi pe Freddie Heineken, magnatul industriei de bere. Cor van Hout, Willem Holleeder, Jan Boelaard, Frans Meijer şi Martin Erkamps l-au răpit pe Heineken şi pe şoferul acestuia în noiembrie 1983 şi au cerut echivalentul a 16 milioane de euro drept răscumpărare.

    Scenariul este bazat pe cartea scrisă de Peter Vries, un anchetator care a relatat evenimentul din punctul de vedere al răpitorilor. Filmul urmează aceeaşi linie, fapt care oferă un anumit grad de suspans de-a lungul celor 95 minute.

    Rolul victimei este jucat cu măiestrie de Anthony Hopkins, un actor care aduce întotdeauna ceva în plus. Hopkins, deşi apare în doar câteva scene, interpretează un rol complex şi o face fără greşeală. Restul distribuţiei include nume precum Sam Worthington („Avatar“, „Duelul titanilor“), Jim Sturgess („21“, „Cloud Atlas“) sau Ryan Kwanten („True Blood“).

    Regia este semnată de Daniel Alfredson, cel care a semnat filmele din trilogia „Millennium“. Pentru publicul larg, această trilogie a devenit cunoscută prin remake-ul american „The Girl with a Dragon Tattoo“, lansat la doar doi ani după ce primul film a ajuns pe marile ecrane din Suedia. Stilul adoptat de Alfredson este unul lent, intenţia fiind de a pune accentul pe interacţiunea dintre personaje. Din păcate, acest lucru nu îi reuşeşte, iar firul acţiunii pare de multe ori întrerupt.

    Unul dintre lucrurile care lipsesc cu desăvârşire este umorul; deşi anumite scene de acţiune ar fi putut tratate cu o mai mare lejeritate, luând în calcul şi lipsa de „experienţă“ a criminalilor de conjunctură, Alfredson preferă să păstreze un ton realist şi chiar sumbru pe durata întregului film.

    Montajul şi sunetul sunt de asemenea puncte slabe ale acestei producţii. Coloana sonoră are rolul de a susţine scenele dramatice sau cele de acţiune, însă realizatorii au trecut cu vederea acest lucru.

    „Răpirea dlui Heineken“ este un alt film aşteptat care a reuşit să dezamăgească. Se încadrează 
într-un tipar din ce în ce mai vizibil: acela al filmelor cu potenţial care nu reuşesc să valorifice atuurile pe care le deţin. În acest caz, punctul forte ar fi trebuit să fie povestea.

    Din punct de vedere cinematografic, 2015 nu pare să fie un an extraordinar. Cele mai importante titluri anunţate pentru acest an aparţin unor francize precum „Avengers“ sau „Star Wars“, cu alte cuvinte producţii de sute de milioane de euro care, foarte probabil, nu vor excela la actorie, scenariu şi regie. Nu sunt aşteptate filme cu adevărat memorabile, aşa cum au fost „Birdman“ sau „The Grand Budapest Hotel“ în 2014.

    Concluzia este că „Răpirea dlui Heineken“ nu este un film de la care să aveţi aşteptări prea mari; singurul lucru care iese în evidenţă este interpretarea lui Anthony Hopkins. Este un film de duminică seară, despre care nu vă veţi mai aminti luni.

    Nota: 6/10

  • Doi antreprenori unguri şi-au făcut un business în Bucureşti cu aparate de electrostimulare care fac clienţii să slăbească fără efort

    Richard şi Arpad Rudas speră să schimbe percepţia românilor despre sport şi apoi să transfere experienţa acumulată pe piaţa locală într-un business internaţional.

    Muzică alertă la maximum, un birou de recepţie atipic în forma unei mingi albe uriaşe şi o cameră în care se află la loc de cinste două aparate asemănătoare celor descrise de Steve Perry în volumele Star Wars – care, potrivit autorului, aveau rolul de a stimula artificial musculatura utilizatorilor, ameninţată cu atrofierea în urma navigaţiei pe planete cu gravitaţia scăzută – sunt lucrurile care te frapează la o vizită în birourile fraţilor Richard şi Arpad Rudas, fondatorii afacerii Fit Express.

    Depăşind bariera fantasticului, aparatul format dintr-o unitate de care sunt conectate centuri care au rolul de a transmite impulsuri electrice spre muşchii utilizatorului a început să prindă avânt şi pe piaţa autohtonă şi să le aducă antreprenorilor Richard şi Arpad Rudas venituri de 300.000 de euro după doi ani de activitate. Cei doi fraţi distribuie aparatele de stimulare electrică musculară (tehnologia EMS) ale producătorului ungar XBody prin intermediul companiei Fit Express, sub care operează şi un studio dotat cu două astfel de aparate, dar şi un sistem de francize prin care şi alţi antreprenori pot deschide studiouri similare.

    De la inaugurarea propriului studio, în 2013, în zona Piaţa Victoriei, circa 700 de persoane le-au trecut pragul. „Vin fie cei care nu au timp, vin sportivi care vor să îşi crească anduranţa, sau dimpotrivă, vin oameni care nu sunt sportivi, nu pot face sport sau sunt pur şi simplu leneşi“, îşi descriu cei doi fraţi clienţii ţintă.

    Cei doi au investit 24.000 de euro în inaugurarea propriului studio, costul fiind generat de preţul aparatelor, cam cât al unei maşini. „Investiţia minimă într-o astfel de afacere este 12.000 de euro, iar 90% din persoanele care cumpără aparatul folosesc ajutoarele noastre financiare, leasing, lease back, ori achiziţiile intracomunitare, fără TVA.“ Din experienţa lor, aproape 90% din cei care cumpără primul aparat se întorc în câteva luni pentru a-l achiziţiona pe al doilea, pe seama unui return of investment de maximum şase luni. Astfel, în ultimii doi ani au fost deschise pe piaţa locală 50 de studiouri dotate cu aparate XBody, dintre care 14 sub franciza Fit Express.

    Printre cei interesaţi de o astfel de afacere se află şi antreprenorul Mihai Pleşea, cunoscut pentru implicarea în afacerile Otto Courier şi Cargus, care a deschis în decembrie 2014 Luxury Studios în zona Pipera, în urma unei investiţii de 60.000 de euro, dorindu-şi să construiască un lanţ de studiouri luxoase în România care să fie dotate cu aparatele XBody. În luna deschiderii, antreprenorul estima încasări de 17.000 de euro pentru primele luni de activitate şi, ulterior, o cifră de afaceri anuală de 300.000 de euro. Studioul lui Pleşea mizează pe clienţii premium, iar câţiva executivi care lucrează în zona Pipera au semnat deja contractele anuale platinum de 7.000 de euro.

    Aparatele XBody au adus un bun prilej de lansare în antreprenoriat şi pentru sportivi: fotbaliştii Bănel Nicoliţă, Valentin Badea, Marius Alexe şi atleta Monica Iagăr şi-au deschis astfel de studiouri sub franciza fraţilor Rudas. „În 2012 ne străduiam să ne convingem prietenii să testeze aparatul gratis, treptat, iar acum lucrurile s-au inversat, suntem mai căutaţi noi şi facem cu dificultate faţă deschiderii studiourilor şi vânzărilor generate de acestea“, explică fraţii Rudas.

    Născuţi în Ungaria, cei doi fraţi au venit în România împreună cu tatăl lor, ambasador al Ungariei în România în perioada 1990-1995, şi cu mama lor, de origine româncă. Richard Rudas a absolvit Facultatea de Economie în cadrul Academiei de Studii Economice în anul 2000 şi a avut o carieră „versatilă“, după cum el însuşi o descrie pe profilul de LinkedIn: a lucrat în departamentul de risk management al OTP Bank, în firme de publicitate şi în compania de consultanţă în imobiliare The Advisors, unde este în continuare consultant. Arpad Rudas a plecat să studieze în Statele Unite ale Americii, unde, după ce a absolvit Fullerton College din California, şi-a început cariera în cadrul Wells Fargo, o bancă cu filiale răspândite pe coasta de vest a Americii, apoi a ocupat o poziţie de manager peste cinci magazine în cadrul lanţului Abercrombie & Fitch.

  • De ce trebuie să te fereşti de cei ce dau mecanic din cap

    Tasta o interogare căutând ceva la întâmplare şi, deşi Google returna o mulţime de rezultate organice relevante, unele dintre reclame nu aveau absolut nicio legătură cu căutarea. Căutând, de exemplu, „Kawasaki H18“, erau afişate o mulţime de reclame ale unor avocaţi care se ofereau să-i ajute pe imigranţi să obţină vize H-18 US, dar niciuna legată de motocicleta clasică la care făcea referire căutarea. Larry era îngrozit că motorul AdWords, care depista reclamele cele mai relevante pentru o anumită căutare, prezenta uneori utilizatorilor mesaje irelevante.

    Într-o firmă obişnuită, directorul executiv, văzând un produs nereuşit, îl va suna pe cel care se ocupă de acel produs. Urmează o şedinţă, sau două, sau trei, pentru discutarea problemei, sunt trecute în revistă potenţialele soluţii şi se stabilesc măsurile ce urmează să fie luate. Este întocmit un plan pentru implementarea soluţiilor. Apoi, după o mulţime de teste destinate asigurării calităţii, este lansată soluţia… Larry nu a procedat în acest fel. În schimb a tipărit paginile care conţineau rezultatele ce nu-i plăceau, a subliniat reclamele nepotrivite, a lipit foile pe un avizier de pe peretele bucătăriei, lângă masa de biliard american, şi a scris cu majuscule în partea de sus a paginilor „RECLAMELE ASTEA SUNT NASOALE“.

    Apoi a plecat acasă. Nu a sunat pe nimeni şi nu a trimis nimănui niciun e-mail. Nu a convocat o şedinţă de urgenţă. În lunea următoare, la 5:05 în zori, unul dintre inginerii noştri care se ocupa de căutare, Jeff Dean, i-a trimis un e-mail. Împreună cu câţiva colegi, a văzut nota nota lui Larry pe perete şi toţi au fost de acord cu punctul său de vedere. E-mailul însă nu era doar unul de confirmare a vrerii findatorului şi adăugare a unei explicaţii facile privind faptul că problema a fost sesizată. În schimb, includea o analiză detaliată a motivului pentru care apăreau acele rezultate nedorite, descria o soluţie, includea un link la un prototip de implementare a soluţiei, scris sub forma unui program de către cei cinci în weekend, şi oferea mostre de rezultate care arătau că prototipul reprezenta o îmbunătăţire a sistemului existent.“

    Am preferat să deschid prezentarea volumului „Cum funcţionează Google“, scris de preşedintele consiliului de administraţie al companiei, fost director executiv, Eric Schmidt şi fostul vice-preşedinte al departamentului de producţie Jonathan Rosenberg, pentru că mi se pare că este edificator pentru ce veţi obţine citind cartea: o imagine fascinantă, greu de crezut uneori, a ceea ce se află dincolo de pagina www.google.com, în culisele unui gigant cu o capitalizare bursieră de aproape 400 de miliarde de dolari.

    Sunt binecunoscute facilităţile de care beneficiază cei peste 50.000 de angajaţi ai companiei, birourile nonconformiste, spaţiile de relaxare, atmosfera destinsă sau raporturile neprotocolare; dar dincolo de acestea se află o cultură specială a companiei, iar Schmidt şi Rosenberg tocmai despre asta vorbesc. De ce este folositoare dezordinea în birouri, de ce nu trebuie ascultaţi „hipopotamii“ sau de ce trebuie exilaţi „valeţii“, dar susţinute „divele“ (vă veţi închipui uşor despre cine este vorba), de ce trebuie evitate căile urmate de concurenţă şi de ce trebuie să te fereşti de cei ce dau mecanic din cap sunt doar câteva din ideile cărţii. Musai de citit.

  • Primul război mondial al conductelor s-a încheiat: Putin renunţă la South Stream

    Decizia anunţată de Putin pe 1 decembrie, în timpul unei vizite în Turcia, a fost forţată de impactul sancţiunilor occidentale impuse în urma invaziei Rusiei în Ucraina. Grandiosul proiect South Stream, al cărui cost estimat ajungea la 40 de miliarde de dolari, avea rolul să marcheze dominaţia Rusiei în sud-estul Europei, dar a căzut în schimb victimă relaţiei tot mai toxice a Moscovei cu Occidentul.

    Este o rară înfrângere diplomatică pentru Putin, care a spus că Rusia va redirecţiona conducta către Turcia. El susţine că eşecul proiectului este o pierdere pentru Europa şi acuză autorităţile de la Bruxelles pentru intransigenţa de care au dat dovadă în aplicarea legislaţiei comunitare.

    Decizia pare şi o victorie rară pentru Uniunea Europeană şi administraţia preşedintelui american Barack Obama, care a părut neputincioasă în acest an, când Putin a anexat Crimeea şi a provocat revolta proruşilor din estul Ucrainei.

    Rusia a prezentat de mult timp proiectul South Stream ca pe o decizie de afaceri solidă. Washingtonul şi Bruxelles-ul l-au considerat în schimb o încercare disimulată a Rusiei de a-şi întări poziţia ca furnizor dominant de gaze în Europa, ocolind în acelaşi timp Ucraina, unde disputele cu Moscova referitoare la preţul gazelor au dus în ultimii ani la întreruperea livrărilor în mai multe rânduri.

    Conflictul din Ucraina a sporit presiunile din partea Europei împotriva proiectului, iar construcţia a fost sistată de către Bulgaria în luna iunie. În condiţiile în care presiunile diplomatice şi economice au crescut, Putin a decis personal să anuleze proiectul, a declarat ministerul rus al energiei, Alexandr Novak.

    Un câştigător al acestei dispute este Turcia, care, împreună cu China şi alte ţări emergente mari consumatoare de energie, a profitat de ruptura dintre est şi vest pentru a obţine hidrocarburi la preţuri avantajoase.

    Putin, care supraveghează personal strategia energetică a Rusiei, a anunţat cu ocazia vizitei la Ankara că Rusia va reduce de anul viitor cu 6% preţul gazelor naturale vândute Turciei şi va majora livrările către această ţară. Ankara ţinteşte un discount de 15% pentru gazele ruseşti. Toate statele pe care Rusia le-a avut ca partenere în proiectul South Stream, Bulgaria, Serbia şi Ungaria, au obţinut preţuri mai mici pentru gazele ruseşti.

    În locul South Stream, Gazprom şi compania turcă Boru Hatlari Ile Petrol Tasima intenţionează să construiască o conductă cu o capacitate de transport de 63 de miliarde de metri cubi pe an. Aproape 20% din gaze ar urma să fie cumpărare de Turcia, restul urmând să fie transportate prin reţeaua turcă de conducte în statele balcanice.

    ”Primul şi ultimul lucru care trebuie ştiut despre relaţia Turciei cu Rusia este că 60% din importurile de gaze naturale ale Turciei vin din Rusia. Turcia nu-şi poate permite să se alăture eforturilor SUA şi ale UE de a presa Rusia reducând comerţul, mai ales având în vedere instabilitatea de la propriile graniţe şi lipsa de alternative„, a afirmat pentru Bloomberg Jonathan Friedman, specialist pe Orientul Mijlociu la firma de consultanţă Stroz Friedberg.

    Conflictul din Ucraina şi relaţiile proaste pe care le-a generat între Kiev şi Moscova au umbrit perspectivele întregului sector energetic european. Cea mai mare parte a gazelor ruseşti sunt livrate Europei prin Ucraina, acesta fiind singurul instrument politic la îndemână.

    Pe măsură ce criza din Ucraina s-a agravat, evoluând într-un blocaj de tipul Războiului Rece, puterile occidentale au devenit mai hotărâte să reziste politicilor agresive ale lui Putin. Unul dintre aceste eforturi a fost faţă de proiectul South Stream.

    Conflictul din Ucraina a contribuit şi la îndepărtarea lui Putin faţă de Occident. El a semnat un acord major, amânat de mult timp, pentru furnizarea de gaze Ucrainei, şi a început să caute şi alte pieţe, în afara Europei. Toate aceste evoluţii au făcut ca South Stream să fie mai puţin indispensabil.

    Preşedintele rus coordonează direct strategia Rusiei în domeniul energiei şi conductelor, aceasta fiind poate principalul instrument de putere pe care îl deţine în arena internaţională. Ani de zile Putin şi Occidentul au jonglat cu rutele conductelor, în marele joc al controlului livrărilor de energie către Europa.

    Rusia a marcat o victorie majoră cu gazoductul Nord Stream către Germania, inaugurat în 2011, dar pieţele energetice s-au schimbat în ultimii ani cu noi surse de gaze, în special în America de Nord, care devin disponibile şi pentru Europa.

    În acelaşi timp, scăderea puternică a preţurilor petrolului presează finanţele Kremlinului, excluzând poate o investiţie de ordinul miliardelor de dolari într-o conductă care ar putea să nu aducă beneficii materiale, în pofida avantajelor politice.

  • Zitec a dezvoltat aplicaţia Super Erou, destinată iubitorilor de bandă desenată, şi un marketplace unde orice desenator îşi poate publica benzile desenate

    Elementul de noutate:

    Aplicaţia este totodată prima din acest domeniu care utilizează sistemul de navigare asistată ce le permite utilizatorilor să citească povestea scenă cu scenă, oferindu-le o experienţă atipică.

    Efectele inovaţiei:

    Aplicaţia este disponibilă pe toate platformele mobile existente şi este user-friendly, deoarece utilizează sistemul de navigare asistată, ce le permite utilizatorilor să citească povestea scenă cu scenă. În plus, prin faptul că are şi rolul de marketplace unde orice desenator sau editură românească îşi poate publica benzile desenate, aplicaţia Super Erou le oferă autorilor de benzi desenate din România posibilitatea de a-şi face cunoscute creaţiile.

    Descriere:

    Dezvoltarea aplicaţiei Super Erou a implicat o echipă formată din cinci specialişti de la Zitec, care au acoperit cele mai populare platforme mobile: Android, iOS şi Windows Phone. Aplicaţia foloseşte ca serviciu central o aplicaţie scrisă în PHP găzduită în platforma de cloud computing Microsoft Azure. Aplicaţia a fost dezvoltată secvenţial, proces ce s-a întins pe durata unui an calendaristic, iar bugetul aferent dezvoltării este în jur de 50.000 euro.

    Business Magazin a lansat în 24 noiembrie prima ediţie a catalogului “Cele mai inovatoare companii din România”.

  • Probleme la Oscar: nu se găsesc cinci roluri feminine mari, care să merite premiul

    La bărbaţi până acum preferinţele se îndreaptă spre tineri sau veterani, care apar în filme care aflate deja pe ecrane sau care nu au fost lansate încă: Eddie Redmayne – “The Theory of Everything”, Benedict Cumberbatch – “The Imitation Game”, Michael Keaton – ” Birdman”, Steve Carell  – “Foxcatcher”, Ellar Coltrane “Boyhood”,   Miles Teller – “Whiplash”, Kevin Costner – “Black and White”, Al Pacino – “The Humbling”, Jack O’Connell – “Unbroken”, Bradley Cooper – “American Sniper” sau  Mark Wahlberg – “The Gambler”.

    La roluri feminine este secetă, pentru că lansările din toamnă au fost puţine: Reese Witherspoon în “Wild” este cea mai notabilă. Asta înseamnă pârtie pentru tinere precum Jenny Slate şi pentrui producţii independente, precum “Obvious Child”. O licăr de lumină îl aduce “Still Alice” şi Julianne Moore în rolul unei profesoare care se confruntă cu un început de Alzhemer, un rol care o plasează în poziţia de favorită la premiu.

    Problema rolurilor feminine nu este nouă: în 2013 Martha Lauzen, directoare la Center for the Study of Women in Television and Film din San Diego a analizat 300 de filme lansate în 2013. Studiul concluziona că femeile reprezentau 15% dintre rolurile principale, 29% dintre personajele principale şi 30% din personajele cu un rol vorbit.

    Cinematograful comercial în schimb, ignorat de regulă de votanţii de la Oscar, beneficiază în schimb de serviciile unor nume precum Angelina Jolie – “Maleficent” şi Jennifer Lawrence – seria “Hunger Games”.
     

  • A apărut primul trailer pentru Fast and Furious 7 – GALERIE FOTO SI VIDEO

    Filmul va fi regizat de James Wan, care îi ia locul regizorului Justin Lin. În rolurile principale vor juca  Vin Diesel, Dwayne Johnson, Michelle Rodriguez, Jordana Brewster, Tyrese Gibson, Ludacris şi Lucas Black.

    Data stabilită iniţial pentru lansarea filmului era 11 iulie 2014, însă moartea lui Paul Walker a dus la mutarea acesteia în luna aprilie 2015.

  • Numismatica, dragostea de bani

    Întemeietorul şcolii româneşti de numismatică, matematicianul Constantin Moisil: spunea că ,,monedele au fost în toate timpurile în primul rând instrumente comerciale, mijloace de schimb care au determinat şi favorizat propăşirea economică a popoarelor. Deci ele trebuie studiate şi din punct de vedere al valorii lor intrinsece, al circulaţiei, al rolului ce au avut în dezvoltarea economică a omenirii.

    Numismatica nu cuprinde numai ştiinţa monedelor, adică studiul tipurilor inscripţiilor, a stemelor de pe monede sau al măiestriei artistice în care sunt lucrate ci şi istoria monetară care studiază monedele ca factori economici, ca bani…”

    Primii colecţionari de bani apar în scrierile istoricilor grec Pliniu cel Tânăr şi roman Plutarh. Aceştia nu precizează dacă era vorba de colecţii publice sau private, dar spun că numismaţii antici au fost atraşi de frumuseţea şi valoarea monedelor.

    În secolele XIII – XV, monede antice erau incluse în colecţiile familiei Medici – o listă publicată în 1465 menţiona 100 de monede de aur şi peste 500 de argint. Papa Bonifaciu VIII (1294 – 1303) şi poetul italian Petrarca au deţinut coleţii numismatice.

    În secolul XVII, regina Christina a Suediei, care a abdicat în 1654, avea o colecţie de 15.000 de monede. O parte le-a luat cu ea în exil.

    Mayer Amschel Rothschild (1745 – 1812) nu este numai fondatorul casei Rothschild, instituţie care la un moment dat fixa preţul aurului în lume, ci şi un numismat pasionat. Colecţia sa i-a permis să stabilească relaţii apropiate cu parteneri de afaceri.

    În mod curios, în perioada regimului nazist nu au fost emise monede cu imaginea lui Adolf Hitler, acesta hotărând ca astfel de monede să apară pe piaţă la sfârştul războiului. Astfel încât colecţiile din acea perioadă nu au imaginea fostului fuhrer, dar nu sunt complete fără o curiozitate numismatică: monede germane cu Steaua lui David imprimată. Monedele în cauză au fost emise pentru evreii din ghettoul din Lodz.

    Un colecţionar român contemporan apreciază că preţul unei colecţii complete de bancnote româneşti, cu toate datele şi toate specimenele, ar valora în jur de 100.000 de euro, dar nu recomandă, în acelaşi timp, transformarea pasiunii în afacere.

  • Fallacher, Orange: „Digitalizarea României este abia la început“

    „Mergeţi pe stradă, deschideţi ochii şi vedeţi ce se întâmplă în jur. Eu sunt uimit. Uitaţi-vă ce fac oamenii imediat ce au câteva clipe libere: iau telefonul şi se uită la ecran. Personal, eu cred că suntem în sectorul potrivit de business şi în segmentul potrivit pentru că văd din ce în ce mai mult o creştere a utilizării pentru serviciile noastre. Trăim o revoluţie a societăţii pentru că vedem o schimbare de paradigmă, în care totul se digitalizează, totul devine digital.“

    După trei ani şi jumătate de când a venit în România, Jean-François Fallacher are toate motivele să ne îndemne la un moment de reflecţie asupra evoluţiei industriei de 3 miliarde de euro pe an în care este unul din principalii jucători: strategia sa la preluarea conducerii Orange în iulie 2011 s-a bazat exact pe acest scenariu, al unei explozii a vânzărilor de tablete şi smartphone-uri – de la câteva sute de mii atunci la câteva milioane de unităţi acum, concomitent cu schimbări semnificative în obiceiurile de consum ale clienţilor.

    „Atunci când am venit am încercat să conving echipa că nu există o fatalitate în faptul că suntem în declin, că întreaga piaţă era în depresie. Pariul, şi nu este doar un pariu, ci strategia pe care am executat-o, îşi arată acum roadele“, spune Fallacher făcând referire la poziţia pe piaţă a Orange. Compania s-a distanţat de rivalii Vodafone şi Telekom din punct de vedere al numărului de clienţi pentru serviciile de telefonie mobilă şi a avut anul trecut cele mai mari venituri şi cel mai mare profit net din industrie. Orange revendică acum şi titlul de lider pe segmentul serviciilor de internet mobil prin tehnologia 4G după ce reţeaua a ajuns să acopere aproximativ o jumătate din populaţia României.

    Nu am făcut lucrurile la întâmplare – am avut un plan de care ne-am ţinut – şi care s-a bazat pe trei mari „piloni“: investiţii masive în infrastructură şi tehnologia 4G, intrarea „îndrăzneaţă“ pe piaţa de servicii TV într-un moment în care niciun rival nu mai paria pe o asemenea mutare şi extinderea pachetelor de servicii şi produse digitale ale companiei, spune şeful Orange.

    Din planul de investiţii de 600 de milioane de euro pentru perioada 2012-2015, unul dintre cele mai importante capitole a fost cel dedicat infrastructurii fixe şi mobile, din care o parte a fost pur şi simplu înlocuită. La începutul anului 2011, de altfel, în mare parte din ţară viteza maximă oferită de Orange pentru serviciile de internet era de 220 kbps, prin tehnologia EDGE, în special în mediul rural. A urmat un proiect care a presupus înlocuirea multor elemente ale reţelei, instalate din perioada în care compania îşi dezvoltase businessul, la sfârşitul anilor ’90, şi la finele căreia operatorul acoperea cu servicii de date 3G aproape întreaga populaţie.

    Care a fost „motorul“ pentru această investiţie masivă? Dincolo de cifre şi statistici – care indică spre exemplu că peste 2,5 milioane de smartphone-uri s-au vândut în România doar în 2012 şi 2013 – explicaţia o găsim dacă ne uităm la comportamentul nostru şi al celor din jur, ne aduce aminte şeful Orange. „În mod evident importanţa serviciilor de date este din ce în ce mai mare, vedem din ce în ce mai mult cum utilizatorii mai degrabă se uită la ecranul smartphone-ului, au telefonul în faţa lor, utilizând diferite aplicaţii, în loc să îl ţină la ureche purtând o convorbire. Aceasta este o direcţie-cheie, pe care noi am anticipat-o şi pentru care ne-am pregătit.“

    Următorul pas în investiţiile companiei a fost reprezentat de investiţiile în reţelele de date 4G, tehnologie care urma să permită companiei să lanseze servicii de internet mobil cu viteze comparabile, în sfârşit, cu cele livrate de companiile de comunicaţii fixe. Compania a avut în plan încă din momentul în care a hotărât ce benzi de frecvenţă să cumpere de la statul român la finele anului 2012, după o analiză meticuloasă, care a presupus inclusiv măsurători în teren, să îşi extindă rapid acoperirea pentru datele 4G.

    „Cred că noi am deschis drumul pe piaţă din acest punct de vedere, investind foarte devreme în tehnologia 4G. Întotdeauna în industria noastră există această întrebare: care este momentul oportun pentru a face o investiţie în 4G? Am auzit multe discuţii pe această piaţă că Orange merge prea repede în această direcţie, că investeşte prea mult în 4G. Noi am decis să mergem cu viteza maximă în ce priveşte tehnologia 4G – este un lucru uşor de constatat, pentru că avem cea mai mare acoperire pentru 4G din România, cu mult peste cea a competitorilor noştri“, afirmă Fallacher.

  • Câte rafinării s-au închis în ultimele două decenii

    Industria de rafinare din România este una dintre cele mai longevive, unele dintre rafinării având istorii de peste un secol. La fel de adevărat este că aceeaşi industrie de rafinare a traversat, după revoluţie, o perioadă agitată, care a cernut puternic companiile din domeniu. Practic, din 12 rafinării în 1989 mai funcţionează în prezent patru, dar la parametri net superiori perioadei comuniste.

    VEGA. Rafinăria Vega a fost înfiinţată în 1905, cu capital german, şi a intrat în grupul Rompetrol în 1999, în urma procesului de privatizare. Capacitatea iniţială de prelucrare a fost de 200.000 de tone de petrol pe an. Rafinăria a avut de suferit în urma bombardamentelor americane din cel de-al doilea război mondial şi a fost reconstruită între anii 1948 şi 1957. Capacitatea de rafinare este majorată la 980.000 de tone de ţiţei pe an; 25 de ani mai târziu, în 1981, intră în funcţiune instalaţia de fabricare a solvenţilor petrolieri. În prezent rafinăria s-a specializat în procesarea de materii prime alternative – diverse rafinate, fracţii petroliere, păcură, solvenţi, bitum sau carburanţi ecologici.

    PETROBRAZI. Rafinăria Petrobrazi a fost înfiinţată în 1934, primele capacităţi de rafinare fiind de 300.000 de tone de ţiţei pe an. În 1962 era socotită prima rafinărie modernă din România; în anii următori sunt pornite instalaţiile petrochimice şi al doilea flux de rafinare. În 1997 rafinăria intră în Societatea Naţională a Petrolului Petrom, împreună cu rafinăria Arpechim. Petrobrazi a tras lozul câştigător la Petrom, traversând un program de modernizare în valoare de 600 de milioane de euro, finalizat la mijlocul lunii septembrie 2014, program care a dus la creşterea cantităţilor de motorină produse de la 900.000 de tone la 1,5 milioane de tone. Arpechim, construită între anii 1969 şi 1975, parte a unui complex petrochimic legat de combinatul chimic Oltchim, a fost în schimb închisă în 2011.

    PETROMIDIA. Petromidia a fost considerată la un moment dat a fi o veritabilă “gaură neagră” a economiei româneşti, cu datorii de peste 300 milioane de dolari în iunie 1997.      Complexul a fost înfiinţat în 1975 şi este format dintr-o rafinărie şi o uzină petrochimică. Rafinăria a fost proiectată pentru a prelucra o cantitate de 3,5 milioane tone ţiţei sulfuros pe an, capacitate ce a fost extinsă prin modernizare la 5,3 milioane tone. Povestea privatizării Petromidiei începe în iunie 1997, autorităţile vrând să salveze rafinăria de la faliment, din moment ce, două luni mai devreme, societatea se regăsea pe lista primilor zece agenţi economici propuşi pentru lichidare. Negocierile cu Petromidia USA Inc., un grup de investitori privaţi constituit special pentru a cumpăra rafinăria, au eşuat şi sunt suspendate în februarie 1998. Intră în scenă firma turcească Akmaya. Contractul de privatizare semnat cu firma turcească prevedea o sumă uluitoare, de 725 milioane dolari, reprezentând cel mai mare contract semnat de FPS din punct de vedere al valorii tranzacţiei. O serie de neînţelegeri între autorităţi şi compania turcească asupra facilităţilor la taxe vamale şi TVA valabile la data semnării contractului, pe fondul negocierilor dure cu Banca Mondială şi FMI duc la respingerea acordării de facilităţi firmei Akmaya. În replică, Akmaya nu plăteşte prima rată pentru acţiunile FPS, reprezentanţii firmei turceşti afirmând că suspendarea facilităţilor le-ar fi provocat pierderi de 40 milioane dolari. Tot în aceeaşi lună, pentru că Akmaya nu a plătit prima rată, FPS notifică firmei din Turcia executarea scrisorii de garanţie şi rezilierea contractului. Povestea degenerază într-o istorie ce implică procese, arestări şi acuzaţii de spionaj. În 2001 Petromidia intră în portofoliul Rompetrol şi începe un proces amplu de restructurare şi eficientizare. În septembrie 2012 este finalizat un program de investiţii de 380 de milioane de dolari.

    PETROTEL. Petrotel, acum Petrotel-Lukoil, a fost fondată în 1904 sub titulatura Rafinăria Româno-Americană. Este bombardată în 1942 şi reconstruită de comunişti sub numele de Rafinăria Teleajen. Este preluată de compania rusă LukOil în 1998 şi este repornită în 2004, după un program de modernizare de peste 2 ani şi în valoare de 120 de milioane de dolari. Rafinăria a trecut în 2013 printr-unul dintre cei mai duri ani de activitate şi a încheiat exerciţiul financiar cu o pierdere de peste 210 milioane de euro. Datele disponibile la Ministerul Finanţelor arată că în perioada 2010-2013 rafinăria din Ploieşti a pierdut peste 435 de milioane de euro. Petrotel are o capacitate de rafinare de 2,4 milioane de tone pe an.

    Ce s-a întâmplat?

    De ce s-au închis atâtea rafinării, ce s-a întâmplat de fapt? Pe lângă selecţia naturală, firească, au existat ani întregi de conducere centralizată, care au afectat activitatea industriei. După decembrie 1989 toate entităţile din domeniu au devenit societăţi comerciale:12 rafinării, o regie de explorare şi expolatare a ţiţeiului, reţelele de distribuţie PECO, plus o sumă de alte companii de servicii. Pentru că prisoseau birocraţii, sistemului i s-a pus o “căciulă” – Rafirom, companie care acţiona ca un soi de centrală, pentru că oficialii din domeniu nu prea erau obişnuiţi să lucreze în condiţii de piaţă liberă. Rafirom nu a trăit mult, dar nevoia de centralizare s-a menţinut, pentru că s-a înfiinţat, pe lângă regia Petrom, adică entitatea care căuta şi extrăgea ţiţeiul, un uriaş pe nume Compania Română de Petrol, care a preluat rafinării şi reţele de distribuţie. Acuzaţii de monopol, un proces celebru pe acestă temă, intentat de o entitate privată care se ocupa tot de petrol, companii străine nemulţumite de prestaţia CRP şi, mai ales, datoriile de sute de milioane de dolari acumulate la Bancorex, cu un rol major în prăbuşirea băncii şi plimbate ulterior prin tot felul de acte normative şi discuţii în Parlament au marcat activitatea copilului ciudat al petrolului românesc.

    Înfiinţarea, în 1997, a Societăţii Naţionale a Petrolului Petrom, prin fuziunea defunctei CRP cu regia Petrom a mai liniştit apele, dar răul fusese făcut, iar cea mai mare parte a companiilor au pierit.