BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • Cum va schimba noua criză modul în care firmele îşi vor plăti angajaţii

    Sorin Faur, de la Academia de HR, un director cu experienţă de peste 20 de ani pe piaţa de resurse umane din România, cât şi din regiune, spune că noua generaţie preferă să nu fie legată de o singură sursă de venit şi de o singură companie, unde să fie pe statul de plată. El crede că vom asista la o reinterpretare a rolului de salariat, care se va transforma într-unul de colaborator. Munca de acasă şi munca de oriunde eliberează oamenii de necesitatea de a fi într-un anumit loc pentru a-şi câştiga existenţa, spune el.

    „Una peste alta, nu vom mai depinde de o singură sursă de venit – salariu, ceea ce pe ansamblu este un lucru bun. Noile generaţii vor fi primele care să adopte acest model care vine cu numeroase beneficii. Tot mai puţin vom negocia timpul
    într-un contract de muncă de 8 ore şi tot mai mult vom negocia rezultatul, prin livrabile concrete.”

    Lucrând de acasă, acolo unde nu te vede angajatorul şi nu poate să te monitorizeze fără acceptul tău, poţi colabora în cele 8 ore de muncă cu angajatorul oficial şi cu alte companii pe baza unor contracte speciale, în care este definit ceea ce trebuie să livrezi. Companiile îşi dau seama de acest lucru şi de aceea în viitor vor încerca să schimbe cele 8 ore scrise în contractul de muncă cu 8 ore clar definite şi cu ţinte care trebuie îndeplinite.

    Când normarea muncii va fi precisă, companiile vor scoate task-urile şi proiectele către piaţă şi atunci va urma o bătălie cumplită pentru câştigarea proiectelor.

    Şi poate chiar scăderea preţului, adică a salariilor plătite.

    Cu toţii ne bucurăm de Uber, dar foarte puţini se uită la modelul din spate, unde dacă vrei să câştigi mai mult decât media trebuie să munceşti continuu, trebuie să iei curse chiar şi de 10 lei, trebuie să ai note mari de la clienţi. În momentul în care îţi arăţi disponibilitatea de a munci mai mult, algoritmul Uber îţi dă curse mai bune şi te recompensează.

    Nu toate companiile pot adopta acest model acum, dar viitorul spre asta se îndreaptă.

    Într-o lume din ce în ce mai digitală, unde roboţii, co-boţii şi aplicaţiile preiau din ce în ce mai mult joburile repetitive, munca va fi normată altfel, total diferit faţă de ceea ce vedem acum.

    Angajaţii se vor bucura la început de acest model, dar pe măsură ce concurenţa va deveni din ce în ce mai acerbă iar preţul muncii va scădea, s-ar putea ca multora să nu le convină.

    Această criză pune companiile cu spatele la zid şi trebuie să găsească soluţii pentru a reduce costurile.

    America, Germania şi ţările occidentale şi-au ţinut în frâu costurile salariale pentru că au deschis pieţele către emigranţi, ceea ce a pus o presiune pe angajaţii nativi şi pe salarii, în sensul că nu mai puteau să crească atât de mult.

    Această presiune va fi adusă şi în companii, care îşi vor deschide proiectele, task-urile şi către alţi colaboratori, poate mai ieftini.

    Sorin Faur spune: Dintr-o dată, oamenii vor deveni mai eficienţi, va fi treaba fiecăruia ce face şi cum se organizează pentru a realiza ceea ce a promis. Companiile vor scăpa de problema motivării angajaţilor demotivaţi sau indolenţi, care vin la muncă, dar nu livrează 100%, dar care evident, la final de lună îşi aşteaptă salariul întreg.

    Contractarea rezultatului şi nu a timpului va redefini complet piaţa muncii.

    Când acest model va câştiga teren, nu toată lumea va fi fericită.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • De la MasterChef la MasterTeach

    Toată lumea critică învăţământul din România, considerându-l depăşit, birocratic, cu profesori plictisiţi şi fără har, iar în final arată cu degetul la ceea ce scoate el, respectiv 60% din absolvenţi sunt analfabeţi funcţional, adică nu înţeleg ceea ce citesc.

    Companiile, antreprenorii, patronii, directorii de HR, adică cei care au nevoie să angajeze oameni, spun că plătesc degeaba taxe şi impozite din care se finanţează învăţământul, pentru că ceea ce obţin în schimb este un produs slab.

    Indiferent dacă este vorba de absolvenţi de facultate, colegii, liceu, 8-10 clase, şcoli profesionale, rezultatul este acelaşi. Excepţiile pot fi numărate pe degete, iar copiii cei mai buni, talentele, sunt recrutaţi imediat, de cele mai multe ori din afară, iar ceea ce rămâne este preluat de multinaţionalele din România.

    De la an la an, nemulţumirea angajatorilor creşte faţă de ceea ce scoate şcoala românească şi trebuie să cumpere ei. Absolventul, transformat în angajat, este o marfă care are un preţ, care intră în costul unui produs sau al unui serviciu.

    Şcoala din România, dar şi din întreaga lume, nu are cum să ţină pasul cu economia, cu businessul, cu ceea ce fac firmele şi au nevoie ca forţă de muncă. După anul 2000, economia României aproape s-a schimbat în totalitate, rezultatul fiind creşterea PIB de 5 ori, până la 220 de miliarde de euro, faţă de 40 de miliarde de euro, în condiţiile în care numărul de angajaţi din companii a rămas acelaşi, în jur de 5 milioane.

    Chiar dacă Google şi reţelele sociale au câştigat teren ca sursă de informaţie, educaţia încă se face cu profesori, iar cei din România sunt atât de demonizaţi, încât nimeni nu mai respectă această profesie. În frunte cu părinţii.

    Respectul se vede şi prin salariul primit.

    Conform unui studiu realizat de SuperTeach, în România meseria de profesor nu se află în top 15 meserii spre care, în acest moment, să aspire copiii.

    Felix Tătaru de la SuperTeach (el este cunoscut în piaţă ca fiind şeful campaniei publicitare din spatele alegerii lui Traian Băsescu ca primar al Capitalei în anul 2000 şi apoi preşedinte al României în 2004 şi 2009) vrea ca în următorii 5 ani, printr-o revoluţie a mentalităţilor profesorilor dar şi a societăţii, această meserie de profesor să urce în top 5 ca opţiune de carieră.

    Până acum, singura meserie care a cunoscut un salt fabulos din punctul de vedere al percepţiei publicului a fost cea de bucătar, adică „chef”, cum se spune acum, datorită show-ului MasterChef de la Pro TV, care a fost urmat şi de alte show-uri culinare.

    MasterChef a schimbat imaginea bucătarului, iar acum părinţilor nu le mai este ruşine să spună că copiii lor au îmbrăţişat această meserie, ci dimpotrivă.

    Până se va găsi un show şi pentru educaţie cum a fost MasterChef – MasterTeach (nu sună chiar aşa rău) – companiile, antreprenorii, cei din HR ar trebui să se implice mai mult în educaţie, iar aici nu discutăm numai despre bani.

    O programă şcolară se schimbă în cel mai bun caz la 10 ani, iar profesorii nu au timp să asimileze toate schimbările din societate în cursurile lor.

    Aşa că firmele trebuie să-şi creeze propriile cursuri, propriile şcoli pe banii lor, ca să suplinească educaţia generală. Multinaţionalele au început cu şcolile duale, următorul pas ar fi ca marile firme să se asocieze pentru a-şi crea licee sau şcoli superioare, dar întrebarea este cine vrea să fie profesor dintre cei care sunt acum în business.

    Pentru ca meseria de profesor să ajungă în top 5 trebuie să existe exemple reale la care copiii să se raporteze.

    Aşa că, cine vrea să fie MasterTeach?

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Ce trend se discută în America: Angajaţii care vor să lucreze de acasă, dar se mută în zone mai ieftine, trebuie să accepte şi reducerea pachetului salarial

    În vară, sub ameninţarea extinderii pandemiei de COVID-19, gigantul american Facebook şi-a anunţat angajaţii că nu se vor întoarce la birou până la mijlocul anului viitor.

    Acum 12 zile, Microsoft a anunţat pe blogul companiei că îi lasă pe angajaţi să lucreze de acasă pe termen nelimitat.

    Conform unui articol din Wall Street Journal, cel mai cunoscut ziar de business din lume – Relocation pay cuts ruffle Silicon Valley –, ceea ce au uitat aceste mari companii să spună public este că această schimbare a modului de lucru ar putea aduce şi modificarea pachetelor salariale, în sensul reducerii lor.

    În cazul Microsoft, un angajat trebuie să primească aprobarea companiei dacă vrea să lucreze de acasă, dar într-o altă localitate faţă de oraşul unde lucra până acum. Iar dacă se mută într-o zonă sau într-un oraş mai ieftin, pachetul salarial se va modifica, adică se va reduce corespunzător.

    La fel este şi în cazul Facebook, scrie Wall Street Journal.

    Stribe, un alt gigant american de tehnologie care procesează plăţile de pe Internet, le-a oferit angajaţilor din San Francisco, New York, Seattle, un bonus de 20.000 de dolari pentru relocare, dar apoi trebuie să accepte o reducere a salariului cu 10%.

    De asemenea, VMware, un furnizor de software pentru cloud, le-a spus angajaţilor că dacă vor să se mute din San Francisco la Denver, un oraş mai ieftin, salariile scad cu 18%.  Datorită exploziei Internetului şi a numărului companiilor de tehnologie care au ajuns să fie evaluate la sute de miliarde şi chiar un trilion de dolari, cazul Apple, San Francisco a ajuns cel mai scump oraş din SUA. Dacă nu eşti un angajat milionar, viaţa poate fi foarte grea în San Francisco.

    La fel s-a întâmplat şi cu Seattle, sediul Microsoft.

    Aceste oraşe de tehnologie au atras talente din întreaga lume, iar salariile au crescut exponenţial. Dar la fel au crescut şi preţurile caselor şi costul de viaţă zilnic. Cele mai multe pachete salariale sunt formate şi din acţiuni, iar dacă firmele se listează la bursă câştigurile sunt imense nu numai pentru fondatori, fondurile de investiţii, dar şi pentru angajaţii care au primit acţiuni.

    Apariţia pandemiei Covid-19 şi accelerarea trendului remote work a constituit un bun argument pentru angajaţi să plece din oraşele scumpe în zone şi oraşe mai ieftine.

    Dar acest lucru constituie şi un argument pentru companii să încerce reducerea salariilor, motivând prin faptul că pachetele salariale depind şi de oraşul unde lucrează cineva. Un salariu poate să fie în San Francisco, un salariu la New York, un salariu la Londra şi un alt salariu la Iaşi pentru aceeaşi muncă, pentru aceeaşi poziţie.

    De partea cealaltă, agenţiile de recrutare, care îi reprezintă pe angajaţi, argumentează faptul că un talent este un talent, indiferent de unde lucrează, aşa că firmele nu ar trebui să scadă salariile invocând mutarea în oraşe mai ieftine.

    Această luptă este de-abia la început şi s-ar putea să se extindă dincolo de piaţa americană.

    Până la apariţia pandemiei, în domeniului IT-ului piaţa era a angajaţilor, a talentelor şi mai puţin a companiilor, a angajatorilor. Situaţia s-a schimbat, ofertele de joburi sunt mult mai mici decât cererea, aşa că firmele au un bun prilej să umble la pachetele salariale.

    Nu ştiu dacă acest trend din Silicon Valley va ajunge şi în România, dar cred că firmele se gândesc cum să reducă salariile sau pachetele salariale totale.

    Nu ştiu dacă poate fi invocat faptul că în Bucureşti este un anumit nivel de trai şi un anumit cost, iar dacă vrei să lucrezi de la Suceava, unde costul vieţii este mai ieftin, trebuie să accepţi şi o reducere salarială.

    Dar tot se va găsi ceva.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cine are răbdarea să aştepte 10-15 ani?

    Bineînţeles că noi simţim mai bine cum se conduce o ţară, un guvern, un minister, o primărie, cum se fac autostrăzile ca la nemţi, spitalele ca la francezi, cât trebuie să fie cursul valutar sau cât trebuie să fie dobânzile, cum un pod ar fi trebuit să ducă în dreapta şi nu în stânga etc.

    Cu toţii avem idei şi sfaturi pentru cei care conduc o instituţie publică sau o companie privată.

    Dar din păcate sau din fericire, nu suntem în locul lor, şi mai mult decât atât, nu cred că am vrea să fim, mai ales când este criză şi lucrurile nu merg.

    Cine ar vrea să lase viaţa relativ bună de acum pentru a fi înjurat, stresat, cu infarctul lângă pernă, mai şi ales ca să îi spună alţii ce trebuie să facă?

    La fotbal, la politică, şi mai nou la business, toată lumea se pricepe.

    Pentru a ajunge într-o funcţie publică în care să fii ales prin vot, trebuie să ai calităţi pe care mulţi alţii nu le au: în primul rând trebuie să-ţi doreşti acel lucru, trebuie să ai ambiţie, voinţă, determinare, energie pentru a mişca lucrurile.

    Inteligenţa nu este pe primul loc. Sunt destul de mulţi consilieri pe margine care sunt mult mai inteligenţi.

    De asemenea, ca să câştigi teren în politică şi în business, trebuie să mai ai răbdare, care se măsoară în ani.

    De asemenea, trebuie să ai puterea să treci peste înfrângeri, şi nu puţine, şi să o iei de la capăt.

    Nicuşor Dan nu a obţinut Primăria Capitalei „moca”, că i-a dat-o cineva gratis, ci a adunat aproape 15 ani de luptă. Până să câştige alegerile din 2020, a pierdut alegerile din 2016 şi din 2012. Notorietatea nu se câştigă peste noapte.

    Până la urmă, ca să câştige, s-a lăsat adoptat de PNL şi de USR.

    La Timişoara, Dominic Fritz, un cetăţean neamţ, a câştigat primăria în faţa eternului Nicolae Robu, intrând în arenă, la luptă, cu cineva care părea de neînvins.

    La Iaşi, Cosette Chichirău ar fi câştigat alegerile pentru primărie dacă Mihai Chirica nu ar fi fost racolat de PNL, după ce în 2012 a câştigat alegerile fiind la PSD. Dar Ludovid Orban a trecut peste istoria PSD, considerând că este mai important să câştige primăria Iaşiului, un oraş aflat într-o creştere economică destul de importantă.

    Clotilde Armand, o franţuzoaică, a câştigat primăria sectorului 1, la a doua încercare, după o luptă şi o hărţuială continuă.

    La Vrancea, l-a învins pe baronul PSD Marian Oprişan pentru poziţia de şef al Consiliului Judeţean, demolând toate sondajele, Cătălin Toma. Dacă nu încerci, nu câştigi!

    La Braşov, Allen Coliban de la USR a câştigat surprinzător în faţa lui George Scripcaru, care părea de neînvins.

    La sectorul 2 din Bucureşti, Radu Mihaiu a câştigat în faţa candidatului PSD Dan Cristian Popescu, viceprimar, care a trecut de la PNL la PSD.

    La sectorul 4, Simona Spătaru, un avocat anonim, a intrat în luptă cu Daniel Băluţă, care ar fi câştigat alegerile cu 110%. Acesta este şi motivul pentru care Piedone s-a dus la sectorul 5. Dar Simona Spătaru a luat 35%, iar Băluţă 56%, beneficiind de toată infrastructura oficială şi neoficială.

    Oamenii, alegătorii, generaţiile mai tinere, ar fi votat cu altcineva la celelalte primării sau consilii judeţene dacă acel altcineva ar fi intrat la luptă în faţa celor declaraţi câştigători încă înainte de vot.

    Dar prima condiţie ca să poţi să schimbi ceva este să ai pe cine să votezi. Nu se poate vota de pe Facebook, drumurile sau curăţenia oraşelor nu se face stând la terase şi comentând cât de murdar este în jur.

    Alegerile politice sunt ca în business, cei care intră în arenă, cei care au curajul de-a face un lucru sau altul, cei care au determinare, ambiţie şi nebunie, câştigă.

    Toţi ceilalţi suntem mai buni, dar de pe margine.

    România nu poate creşte mai repede stând pe margine. Cineva mai trebuie să şi lupte, să aibă răbdare, pentru că lucrurile nu se întâmplă peste noapte. Aşa cum a avut răbdare şi Nicuşor Dan.

    Dacă în mandatul lui avem apă caldă, şi-a îndeplinit un obiectiv.

     

    P.S. Business Magazin, această revistă pe care o citiţi săptămânal, a împlinit 16 ani, a avut ambiţie, voinţă şi determinare să reziste atât de mult timp.

    Să-i urăm ani buni în continuare!


    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Blestemul moşiei lui Oprişan şi trădările, sau cum a ajuns PSD să se îngroape singur

    De la triumful de la alegerile parlamentare din octombrie 2016, când a înregistrat cel mai mare scor din istoria partidului – 46%, PSD este într-o cădere politică blestemată: a pierdut alegerile europarlamentare din 2019, Dragnea este la puşcărie, a pierdut pentru a patra oară consecutiv preşedinţia României în faţa unui Iohannis care nu i-a băgat deloc în seamă, a pierdut guvernarea la finalul lui 2019 deşi aveau majoritate în Parlament, iar acum au pierdut alegerile locale, Capitala, feuda lui Marian Oprişan la Vrancea şi se îndreaptă spre alegerile parlamentare din decembrie ca să fie trimişi oficial în opoziţie.

    Din mai 2012, când Victor Ponta a venit la Palatul Victoria având în spate alianţa USL formată din PSD şi PNL, şi până la finalul lui 2019 (cu excepţia anului 2015-2016, când a fost guvernarea tehnocrată Cioloş, tot cu voturile PSD), când a plecat guvernarea Dăncilă, România a avut cea mai bună perioadă economică din istorie :

    – PIB-ul aproape s-a dublat, de la 596 miliarde de lei la 1.053 miliarde de lei, iar în euro a crescut cu 70%, de la 133 de miliarde de euro la 223 de miliarde de euro;

    – Cifra de afaceri a tuturor companiilor a crescut de la 1.131 miliarde de lei la 1.696 miliarde de lei, respectiv de la 250 de miliarde de euro la 360 de miliarde de euro, adică cu aproape 50%;

    – Profitul obţinut de companii a crescut de la 57 de miliarde de lei în 2012 la nu mai puţin de 143 de  miliarde de lei în 2019, deci de aproape trei ori;

    – Numărul companiilor a crescut de la 651.000 la 731.000, iar companiile cu afaceri de peste 0 au crescut de la 455.000 la 545.000 în 2019;

    – Salariul minim a crescut cu 120%, de la 550 de lei la aproape 1.300 de lei, cu aproape 140%;

    – Salariul mediu a crescut cu 110%, de la 1.500 de lei la 3.300 de lei net;

    – Inflaţia a crescut în 8 ani cu numai 16%;

    – Cursul leu/euro a crescut cu numai 7% în 8 ani, cu mult sub rata inflaţiei;

    – Numărul angajaţilor din companii a crescut cu 200.000, de la 4,058 milioane la 4,2 milioane în 2019 ;

    – Cred că numărul angajaţilor de la stat a crescut cu peste 100.000;

    – Dobânzile la lei au scăzut de la 6% la 2,5%, cu o perioadă când ROBOR-ul a ajuns chiar şi la 0,68%;

    – Impozitul pe venit a scăzut de la 16% la 10, impozitul pe dividende a scăzut de la 16% la 5%;

    – Salariile din sistemul medical s-au mărit substanţial, iar medicii nu şi-au pierdut coabitarea cu sectorul privat, ceea ce le-a mărit pachetul salarial extrarodinar;

    – Salariul din construcţii s-a dublat;

    -TVA a scăzut de la 24% la 19%, iar TVA la alimente de la 24% la 9%, iar acest lucru a contribuit şi la explozia reţelelor de comerţ moderne, care scot din piaţă reţelele româneşti independente;

    – Programul Start-Up Nation a dus al apariţia a peste 40.000 de afaceri care au primit 200.000 de lei, un capital de început;

    – PFA-urile – persoane fizice autorizate – au beneficiat de cel mai generos pachet de impozitare;

    – Peste 1 milion de metri pătraţi de spaţii moderne de birouri s-au construit pe autorizaţiile administraţiei PSD (cu excepţia Clujului şi a Timişoarei);

    – Sute de mii de apartamente noi, în care stau corporatişti dar nu numai, au răsărit pe aurorizaţiile de construcţie în cea mai mare parte date de PSD .

    Dacă vorbeşti cu antreprenorii români care au afaceri mai mari, cu branduri renumite, pentru ei Victor Ponta a fost cel mai bun prim-ministru. Că l-a trădat caracterul, asta-i altă problemă.

    Pentru Bursă, mandatul lui Ponta ca premier a fost ca o mană cerească, după ani de secetă, pentru că a listat Romgaz şi Electrica, companii mari, bune plătitoare de dividende.

    Dar nu ştiu prea mulţi investitori de la Bursă care să fi votat PSD, aşa cum nu ştiu prea mulţi care au devenit antreprenori datorită Start-Up Nation şi au luat 200.000 de lei, să pună ştampila pe PSD.  

    În ciuda retoricii PSD, multinaţionalele au avut viaţă bună, extrem de profitabilă în această guvernare, singura lor problemă fiind creşterea salariului minim pe economie.

    De altfel, nu cred că jumătate din cei care au beneficiat de aproape triplarea salariului minim pe economie au votat cu PSD.

    PNL nu prea este fanul acestei măsuri de creştere a salariului minim pe economie. Iar majorarea din acest an, dată de guvernarea PNL, a fost destul de disputată.

    Nu prea am auzit de IT-işti care să fie fani ai PSD, deşi, în ciuda retoricii, guvernarea PSD nu s-a atins de facilităţile lor fiscale.

    Nici nu mai ştiu cu cât a crescut punctul de pensie, de care au beneficiat 5 milioane de români, cât sunt pensionarii.

    La alegerile locale din 2020, desfăşurate în plină criză Covid-19, PNL a fost marele câştigător.

    Deşi PSD s-a bătut în Parlament pentru creşterea pensiilor cu 40% şi dublarea alocaţiilor copiilor, la care adăugăm şi creşterea salariilor profesorilor, numărul celor care au pus ştampila pe PSD a fost mult prea mic.

    De peste un deceniu, PSD încearcă să se apropie de zona de dreapta, de centru-dreapta, de zona urbană, şi de aceea au dat aceste reduceri de taxe, facilităţi fiscale, bineînţeles nu din banii lor, din banii bugetului.

    Dar electoratul urban, care a ieşit la vot depăşind electoratul rural, a votat cu PNL şi USR/PLUS.

    Bineînţeles că în toţi aceşti ani procesele lui Dragnea au şters cu buretele toată perioada de creştere economică şi de business atunci când s-a pus problema votului.

    PNL, un partid care a intrat în moarte clinică după alegerile din 2016, a ajuns în numai patru ani să fie principalul partid politic, avându-l în frunte pe preşedintele Iohannis, care a tocat metodic, germanic, PSD-ul.

    Fără să se vadă niciun rezultat din “România educată”, Iohannis a avut câştig de cauză în faţa electoratului.

    Ludovic Orban, un politician pe care nimeni nu paria când a preluat acum câţiva ani conducerea PNL, a ajuns să înregistreze cu acest partid cele mai bune rezultate din istorie.

    Cred că pesediştii se întreabă în fiecare zi cu ce au greşit, de ce toată această apropiere fiscală de zona urbană, de corporatişti, de antreprenorii români, de multinaţionale, de PFA-uri, de medici, nu are niciun rezultat, ci dimpotrivă.

    Moşia lui Oprişan, un baron local care a lucrat numai la stat, icoanele Gabrielei Firea, procesele lui Dragnea, faţa lui Paul Stănescu, IQ-ul Vioricăi Dăncilă, interlopii – la propriu şi la figurat – din jurul partidului, cefele groase din Parlament au fost mai importante decât pachetele de facilităţi fiscale oferite de PSD  atunci când a fost vorba unde să se pună ştampila.

    Ca să nu mai vorbim de trădările specifice din PSD, cum nu sunt la niciun al partid, şi care au îngropat PSD.

    PDL, care a fost la guvernare între 2005 şi 2007 şi apoi între 2009 şi 2012,  s-a topit în PNL în 2014, spre disperarea lui Băsescu, după ce în 2012 PNL era aliatul PSD  în celebra alianţă USL. PDL trebuie să găsească o soluţie pentru viitor, asta dacă nu se va dezintegra între timp.

    Acum să vedem cum se va reinventa PSD în anii de opoziţie, sau cum se va topi într-o altă alianţă.

    Nu ştiu ce va face PSD în opoziţie, cum vrea să-i vadă Klaus Iohannis, dacă se va topi într-o altă alianţă, dar dacă toate aceste facilităţi fiscale nu i-au adus votul, poate se gândesc la altceva.

    Peste 10-15 ani, când decreţeii vor ieşi la pensie, cea mai mare parte dintre ei votând cu PNL, PDL, USR, tema principală de campanie va fi punctul de pensie, nu taxele mici pentru companii.

    Dar până una alta, apartamentul lui Nicuşor Dan a învins moşia feudală a lui Marian Oprişan.

  • Pentru 1 euro pe lună

    Una dintre cele mai interesante discuţii pe care le-am avut în ultimul timp la ZF Live a fost cu Adrian Dinu de la Creasoft, un antreprenor român, care pe lângă businessul din IT mai are afaceri cu automate care fac pe loc suc din portocale, la care se adaugă şi o spălătorie auto automată.

    Subiectul de discuţie a fost monitorizarea angajaţilor care lucrează de acasă sau de oriunde altundeva, dar nu de la birou, Adrian Dinu dezvoltând o soluţie pe care a cumpărat-o de la unul dintre programatorii lui.

    Având în vedere că în acest context adus de pandemia de Covid-19 mai mult de 50% dintre angajaţii care lucrează în clădirile de birouri au fost trimişi sau au decis să lucreze remote, soluţiile de monitorizare a activităţii din noul mediu au căpătat o altă atenţie.

    Iar monitorizarea nu înseamnă la ce oră deschizi calculatorul, ca şi cum intri pe uşa de la birou şi la ce oră pleci, ci la ceea ce faci în acest timp în faţa calculatorului, cât lucrezi efectiv pentru firma care te plăteşte, cât te uiţi pe alte site-uri sau aplicaţii (monitorizarea îşi poate da seama chiar şi când te uiţi pe un calculator alăturat, al tău, personal, pe Netflix, să zicem), cum munceşti în funcţie de cum tastezi, etc.

    Monitorizarea îşi poate da seama dacă eşti tu cel care tastezi sau dacă pui o carte pe tastatură, sau dacă ai pus un robot sau o aplicaţie să tasteze pentru tine.

    Metodele de înşelare a sistemului sunt destul de prezente.

    Apropos de asta, la Sibiu există o firmă – TypingDNA, care este acum pe lista celor mai valoroase firme din România, având în vedere potenţialul imens de creştere, care a dezvoltat o aplicaţie prin care confirmă cine tastează la un calculator, pentru că modalitatea de tastare a fiecăruia dintre noi este unică. Adică aplicaţia îşi poate da seama dacă tu ai scris un text sau altcineva, în funcţie de modul cum ai tastat. Monitorizarea lucrului de acasă este de-abia la început, iar această activitate se va dezvolta exponenţial. Aceste monitorizări
    sunt şi la birou, dar nu atât de sofisticate.

    Adrian Dinu spune că pe baza analizelor, din 8 ore de lucru plătite de companie, practic, un angajat lucrează 6 ore.

    Nu multă lume se va simţi confortabil cu această monitorizare, dar ea va face parte din pachetul salarial al fiecărui angajat şi, din „păcate”, monitorizarea activităţii va deveni din ce în ce mai extinsă, ceea ce va declanşa adevărate revoluţii în normarea muncii şi, în final, în plata ei.

    Companiile vor strânge şurubul pentru a-şi reduce costurile, pentru a-şi creşte profitabilitatea, pentru a avea o productivitate mai mare, pentru a justifica reducerile de personal şi astfel vor avea nevoie de rapoarte cât mai detaliate privind activitatea fiecărui angajat: cât a muncit, cum şi cât de eficient a fost.

    Chiar şi la introducerea unor facturi în calculator există diferenţe între cei care fac această operaţiune.

    Aceste rapoarte există şi acum, dar nu sunt atât de detaliate.

    Pentru România, această monitorizare va deveni un coşmar, având în vedere că nu suntem atât de organizaţi, că nu vrem o normare extrem de riguroasă a muncii, justificând că prin această supraveghere se pierde din creativitate, că Facebook, Instagram, Netflix sunt prietenii noştri etc.

    Dar acesta va fi viitorul, monitorizarea activităţii va deveni din ce în ce mai complexă, vor apărea mii de aplicaţii care ne vor urmări, vom avea mai mulţi ochi, impersonali, care îşi vor da seama dacă ne gândim la binele companiei pentru care lucrăm şi ne plăteşte sau ne gândim în altă parte.

    Iar toată această monitorizare costă doar 1 euro, plus TVA, pe lună, de angajat.

  • Pentru bănci, adevărata criză începe de la 1 ianuarie, când expiră moratoriul de amânare a plăţii ratelor, iar guvernul va avea bani mai puţini să susţină economia

    Dacă Florin Cîţu, ministrul Finanţelor, este optimist şi crede că, datorită măsurilor luate de guvern, scăderea economică va fi mai mică decât cred analiştii (2-3% faţă de 5-8%) iar revenirea va fi mai rapidă, şefii principalelor bănci din România sunt mult mai prudenţi.

    Revenirea economică este împinsă mai degrabă spre 2022-2023 decât spre 2021, asta dacă pandemia Covid-19 va fi ţinută sub control în lume şi în România, ceea ce acum ridică anumite semne de întrebare.

    De altfel, criza sanitară a ajuns să fie principala preocupare a guvernatorului BNR, Mugur Isărescu: Evoluţiile în planul sănătăţii publice continuă să genereze incertitudini fără precedent şi lipsuri majore la adresa perspectivei activităţii economice şi a funcţionării pieţelor financiare, cu impact asupra stabilităţii macroeconomice şi a stabilităţii financiare.

    BNR continuă să furnizeze lichiditate în sistem, să cumpere titluri de stat de pe piaţa secundară pentru a ţine randamentele sub control, să acorde credite bilaterale băncilor care au nevoie de bani şi să ţină cursul leu/euro.

    Directorii de trezorerie ai băncilor cred că BNR ar mai avea loc de o reducere a dobânzii de referinţă, care ar duce la scăderea în continuare a dobânzilor de pe piaţa interbancară (ROBOR), dar până la un nivel în care nu ar pune în pericol stabilitatea cursului leu/euro. De altfel, cursul este atât de stabil pentru că dobânzile la lei sunt mult mai ridicate în România decât în ţările din regiune, ceea ce atrage interesul investitorilor străini, care ar mai avea un motiv să cumpere titluri de stat, eliberând astfel o parte din presiunea pe băncile locale de a finanţa bugetul de stat.

    Pentru bănci, adevăratul test economic, adevărata criză începe de la 1 ianuarie, când expiră moratoriul de amânare a plăţii ratelor la bancă pentru firme şi pentru persoane fizice (România a avut una dintre cele mai generoase scheme de amânare din UE).
    Din martie, de când a început criza Covid-19 şi s-a închis economia, companiile, persoanele fizice au stat pe câteva perfuzii: amânarea pe 9 luni a plăţii ratelor la creditele luate de la bancă, plata şomajului tehnic, care ajunge la 4 miliarde de lei, rambursări de TVA, plata mai rapidă a concediilor, amânarea unor plăţi de taxe şi impozite.

    Toate aceste lucruri, poate nu atât de generoase ca în alte ţări europene, au oferit un respiro de lichiditate angajaţilor (şomaj tehnic), dar şi firmelor, care se confruntă fie cu o închiderea activităţii economice, fie cu o prăbuşire a vânzărilor şi implicit a încasărilor.

    Programele guvernamentale – în frunte cu IMMInvest – au birocraţia lor, atât a statului cât şi a băncilor, şi nu pot satisface pe loc solicitările antreprenorilor români care vor banii imediat ca să treacă criza, şi nu peste câteva luni, când poziţia financiară este deteriorată în totalitate.

    Celelalte programe guvernamentale din celebrul plan de 100 de miliade de euro, prezentat acum două săptămâni de guvernul Orban, sunt încă pe hârtie şi mai durează luni, dacă nu chiar ani, pentru a fi puse în practică şi a sprijini real firmele.

    Plus că o parte din bani ar trebui să vină din Fondul European de relansare economică, de 750 de miliarde de euro (României îi sunt alocaţi 33 de miliarde de euro), fond care încă este blocat la nivel politic. De trei zile şi trei nopţi, liderii Europei negociază la Bruxelles o înţelegere politică pentru lansarea acestui plan, care ar trebui să scoată din mlaştina crizei toată Europa, nu numai România, ci şi Italia, Sparanţa, Germania etc.

    Pe lângă toate aceste lucruri, se adaugă şi cea mai mare problemă a Ministerului de Finanţe şi a României, scăderea veniturilor bugetare, creşterea cheltuielilor (pe lângă baletul cu creşterea pensiilor, acum vine şi dublarea alocaţiilor pentru copii, cu un cost de 7 miliarde de lei, iar banii nu există) şi explozia deficitului bugetar.

    România va trece anul acesta cu această explozie a deficitului bugetar de peste 70 de miliarde de lei (peste 13 miliarde de euro), varianta cea mai optimistă, mai ales din cauza împrumuturilor luate de pe piaţa externă, care deja au ajuns la aproape 7 miliarde de euro în numai două luni.

    Dar întrebarea este ce vor face Ministerul Finanţelor, Guvernul, indiferent de numele lui şi din ce partide va fi compus, cu deficitul bugetar de la anul, şi mai ales cu finanţarea lui, care va depăşi 100 de miliarde de lei, peste 20 de miliarde de euro.

    România nu-şi poate permite şi nu are resurse pentru a duce în spate deficite atât de mari.

    Din cauza creşterii exponenţiale a deficitelor bugetare din ultimii cinci ani, creditul guvernamental (împrumuturile date de bănci statului) a ajuns în luna mai 2020 la nu mai puţin de 136 de miliarde de lei (faţă de 17 miliarde de lei în 2008, o creştere de 800%), mai mult decât soldul creditelor acordate de bănci companiilor (122 de miliarde de lei).

    Deja banii pe care îi cere statul săptămânal pentru finanţarea bugetului sunt mult prea mulţi, iar expunerea bancară pe titlurile de stat este la limită, dacă nu chiar peste limita de risc (deja băncile au expunere de 26% din activele bancare pe creditul guvernamental şi nici nu a început cu adevărat criza).

    Mugur Isărescu promite că BNR va asigura lichidităţile necesare pentru finanţarea sistemului bancar şi indirect a statului, dar şi acestea au o limită, banii nu pot fi printaţi “fără număr, fără număr”, pentru că BNR nu este nici Fed – banca centrală a SUA, şi nici Banca Centrală Europeană, iar cursul leu/euro nu poate fi ţinut stabil la infinit.

    Aşa că să ne pregătim pentru adevărata criză, de la 1 ianuarie, cum avertizează bancherii.

  • Ce răspunde ASF la întrebarea cum a ajuns NN Pensii să investească banii de pensie a peste 2 de milioane de români în acţiuni Wirecard, acuzată de fraudă

    ASF, prin sectorul de supraveghere a pensiilor private, a oferit ZF un răspuns cu privire la articolul scris marţi, 24 iunie, legat de investiţia făcută de NN Pensii, administratorul celui mai mare fond de pensii Pilon II, cu 2 milioane de contribuabili, în acţiunile companiei germane Wirecard, care se află în mijlocul unui imens scandal de fraudă, ceea ce a determinat prăbuşirea acţiunilor la busă.

    NN Pensii a cumpărat peste 200.000 de acţiuni Wirecard, iar la finalul lui 2019 valoarea investiţiei era de 130 milioane de lei, fiind cea mai mare expunere externă.

    ASF precizează că NN Pensii a vândut acţiunile Wirecard, dar până acum nu există răspunsul la întrebarea cât a fost pierderea înregistrată şi cine a fost responsabil de acest plasament.

    ASF spune că totul a fost legal şi că decizia de investiţie aparţine exlusiv administratorului, Autoritatea de Supraveghere urmărind doar respectarea prevederilor legale cu privire la investiţii.

    ASF spune că Bursa de la Bucureşti este încă o piaţă mică şi de aceea cei şapte administratori de pensii Pilon II investesc în afară.

    ASF precizează că “orice investiţie e însoţită de un risc”.

    Mai jos aveţi răspunsul oferit de sectorul pensii private din cadrul ASF.

     

     

    “România are printre cele mai stricte prevederi legale din Europa şi din lume cu privire la investiţiile fondurilor de pensii private

    România are un cadru legislativ extrem de strict în ceea ce priveşte investiţiile fondurilor de pensii private, care reglementează instrumentele financiare permise, limitele investiţionale, diversificarea instrumentelor financiare şi investirea preponderentă în instrumente tranzacţionate pe o piaţă reglementată.

    În consecinţă, administratorii de fonduri de pensii private nu pot investi în instrumente financiare cu risc ridicat, de tipul instrumentelor financiare securitizate, iar investirea în instrumente financiare derivate este permisă numai în măsura în care contribuie la scăderea riscurilor investiţiei sau facilitează gestionarea eficientă a portofoliului. Toate investiţiile fondurilor de pensii private sunt efectuate luând în considerare orizontul de investiţii pe termen lung corespondent cu perioada de contributivitate de 30-40 de ani din sistemul de pensii administrate private.

    Administratorii au respectat prevederile legale cu privire la investiţiile fondurilor de pensii administrate privat şi au obtinut randamente bune, în conditiile menţinerii unui risc mediu spre scăzut al portofoliului administrat, datorită faptului că 61,08% din active erau investite în titluri de stat, iar  investiţiile în acţiuni tranzacţionate pe pieţe reglementate au reprezentat 22,02% din activele fondurilor la sfârşitul anului 2019. Diferenţa de 16,90% este reprezentată de alte active, i.e. depozite bancare, obligaţiuni municipale, obligaţiuni corporative, obligaţiuni ale organismelor străine neguvernamentale, titluri de participare.

    Contribuţia fondurilor de pensii private la dezvoltarea pieţei de capital din România

    Fondurile de pensii private sunt investitori pe termen lung la Bursa de Valori Bucureşti, deţinând poziţii importante în calitate de investitori instituţionali autohtoni. Acestea asigură stabilitatea în condiţii de volatilitate ridicată şi creşterea lichidităţii, care este un criteriu important pentru accesul la categoria pieţelor emergente. De asemenea, fondurile de pensii private au fost principalii investitori în IPO-urile societăţilor Electrica, Sphera realizate prin intermediul Bursei de Valori Bucureşti, contribuind la asigurarea succesului ofertelor, respectiv listărilor efectuate în ultimii 5 ani.

    Totodată, trebuie menţionat faptul că fondurile de pensii private, atât cele din Pilonul II cât şi cele din Pilonul III, au contribuit la majorările de capital social ale societăţilor tranzacţionate, e.g. Electrica, Vrancart, Banca Transilvania, punând la dispoziţia societăţilor din România capitalul necesar dezvoltării şi creşterii profitabilităţii.

    Pentru a avea o reprezentare a implicării fondurilor de pensii administrate privat în economia României, menţionăm faptul că, la sfârşitul anului 2019, 86,39% din activele fondurilor au fost investite în România, în timp ce numai 8,40% din active au fost investite în state membre ale UE. Din punct de vedere al structurii pe valute, 91,55% din activele fondurilor de pensii administrate privat la aceeaşi dată de referinţă erau denominate în moneda naţională, iar din plasamentele în monede străine (8,45%), ponderea cea mai mare au avut-o plasamentele în euro (7,57%).  

    Nu trebuie să omitem faptul că Bursa de la Bucureşti este încă o piaţă “mică”, în comparaţie atât cu pieţele de capital din Europa Centrală şi de Est, cât şi cu cele din vestul Europei, prin raportare la valoarea şi volumele tranzacţionate, la numărul de emitenţi listati, cât şi din punctul de vedere al varietăţii instrumentelor financiare tranzacţionate la bursă.

    Astfel, Bursa de Valori Bucureşti a avut în anul 2018 o valoare totală a tranzacţiilor de 2,41 miliarde euro, în timp ce London Stock Exchange Group a avut o valoare totală de 1.613 miliarde euro, Deutsche Boerse de 1.344 miliarde euro. Dacă ne referim la pieţele din Europa Centrală şi de Est amintim faptul că Bursa din Varşovia a avut în anul de referinţă 2018 o valoare totală a tranzacţiilor de 47,9 miliarde euro, în timp ce valoarea la Bursa de la Viena a fost de 68 miliarde euro. Prin urmare, pentru o mai bună diversificare a portofoliilor de acţiuni deţinute de fondurile de pensii private, o mică parte din active a fost investită şi în emitenţi listaţi pe bursele europene.

    Orice investiţie este însoţită de un risc

    Pornind de la axioma că orice investiţie este purtătoare de riscuri, indiferent că vorbim de o investiţie într-un imobil, sau la bursă, sau într-o afacere, putem afirma cu certitudine că nu există garanţii cu privire la profitabilitate. În ultimul deceniu am avut exemple de pierderi semnificative ale diferitelor active pe perioada crizei din 2008. Relevantă în acest sens este reducerea consistentă, chiar şi cu 50% a valorii imobilelor cumpărate în anii 2004-2007, pierdere care în unele cazuri nu a fost recuperată nici până în prezent.

    Valoarea tuturor activelor financiare şi nefinanciare poate creşte sau scădea în anumite perioade, neexistând o ”investiţie minune” care sa aducă numai câştiguri. Evident că nu toate investiţiile sunt profitabile, iar rata profitului nu este identică nici măcar în societăţile cu aceeaşi activitate. Din contră, unele pot înregistra pierderi, în timp ce altele sunt profitabile. Oricâtă diligenţă, prudenţă şi expertiză profesională ar dovedi un administrator, fie de fonduri de pensii private sau de OPCVM –uri, de oriunde din lume, activitatea acestuia nu poate genera numai câştiguri pe fiecare instrument financiar în parte. Important este ca la nivelul portofoliului administrat să se înregistreze profit.  

    Diversificarea investiţiilor este o metodă de diminuare a riscului, iar în cazul fondurilor de pensii diversificarea se realizează atât prin investirea în diferitele tipuri de instrumente financiare, permise de lege, cât şi prin investirea în emitenţi listati la burse, care activează în diferite domenii şi în tări diferite, astfel încât performanţa investiţiei să nu fie dependentă de un anumit emitent, de o anumită bursă, sau de un singur domeniu de activitate, care în diferite conjuncturi nu performează conform asteptărilor.

    În plus, în cazul particular al fondurilor de pensii administrate privat, acest risc investiţional este diminuat considerabil, datorită faptului că administratorii constituie provizioane din fonduri proprii pentru a respecta cerinţa legală cu privire la valoarea pensiei private Pilon II, care nu poate fi mai mică decât valoarea contribuţiilor, diminuată cu comisioanele legale. Trebuie menţionat faptul că această garanţie absolută este singulară în sectorul financiar.

    Supravegherea exercitată de ASF

    ASF supraveghează permanent respectarea prevederilor legale incidente investiţiilor fondurilor de pensii private cu privire la tipul de instrument, limitele investiţionale, evaluarea instrumentelor, calculul valorii activului net, conform prevederilor legale şi practicilor autorităţilor de supraveghere financiară din lume.

    În conformitate cu prevederile legislative în vigoare, ASF nu se poate implica în politica investiţională a fondurilor cu privire la selectarea instrumentelor financiare la nivel individual, această activitate fiind atributul exclusiv al administratorilor, atâta timp cât respectă legea. Activitatea de supraveghere vizează atât verificarea elementelor de conformitate cât şi identificarea riscurilor aferente funcţionării administratorilor, inclusiv din perspectiva calităţii actului de administrare, dar şi din perspectiva respectării regulilor după care funcţionează fondurile de pensii private şi a potenţialelor riscuri ce pot afecta în viitor bună funcţionare a acestora.

    ASF întreprinde, în cadrul activităţii de supraveghere off-site, măsuri pentru monitorizarea activităţii investiţionale a administratorilor de fonduri de pensii private în vederea protejării intereselor participanţilor, dintre care menţionăm: monitorizarea zilnică a evoluţiei VUAN-urilor fondurilor de pensii private, analiza săptămânală a tranzacţiilor efectuate de către fondurile de pensii private, analiza rapoartelor de risc, de control intern şi de audit intern întocmite de către administratori, analiza situaţiilor financiare ale fondurilor de pensii private, analiza procedurilor de investiţii ale administratorilor.

    Pentru a contracara volatilităţile ridicate de pe toate pieţele de capital din lume, ca efect al încetinirii activităţii economice din cauza pandemiei COVID-19, ASF a reacţionat proactiv şi a permis fondurilor de pensii modificarea temporară a limitei maxime de 70% din valoarea totală a activelor aplicabile investiţiilor fondurilor de pensii private în titluri de stat pe o perioada de un an.

    Investiţia în acţiunile Wirecard AG

    Acţiunile Wirecard AG fac parte din indicele DAX 30 al pieţei germane de capital, care este alcătuit din cele mai mari 30 de companii, blue-chip-uri, tranzacţionate la Bursa de Valori din Frankfurt, care este o piaţă reglementată şi supravegheată de autoritatea de supraveghere din Germania, BaFin.

    Investiţia în acţiunile societăţii Wirecard AG îndeplinea cerinţele legale şi, conform raportărilor de la bursă din anul 2018, avea vânzări de peste două miliarde euro şi a înregistrat un profit brut de 971 milioane euro. Societatea avea 5.154 de angajati, care activau în diverse ţări, existând o filială şi în Romania,fiind angajator al forţei de muncă locale. Situaţiile financiare ale societăţii erau auditate şi se prezumau a fi fost corecte şi complete cu privire la situatia financiară a societăţii.

    Investiţia fondului de pensii administrat privat NN a fost nesemnificativă, sub 1% din activul total. Administratorul a lichidat investiţia în actiunile Wirecard AG de îndată ce au apărut informaţii contradictorii cu privire la situaţia financiară a societăţii. În luna mai a anului 2020, rata de rentabilitate anualizată a fondului de pensii administrat privat NN a fost de 3.8331%, ceea ce reprezintă o performanţă bună, în condiţiile volatilităţii pieţelor de capital, generate de pandemia COVID-19. Rata de rentabilitate este indicatorul cel mai relevant, care reflectă performanţa investiţională a portofoliului fondului pe termen lung.

    Cu privire la situaţia societăţii Wirecard AG, amintim faptul că în mass media au apărut ştiri cu privire la o fraudă de proportii, care nu a putut fi anticipată şi nici prevenită, cum s-a mai întamplat şi în cazul societăţilor Parmalat şi Enron. De regulă, orice investitor porneşte de la premisa că informaţiile şi rapoartele publice, în special în cazul societăţilor tranzacţionate la bursă, sunt corecte. Conform informaţiilor din presa internaţională, BaFin a făcut plângere în justiţie împotriva unor ziarişti de la Financial Times care au publicat informaţii cu privire la posibile neregularităţi în activitatea societăţii, ceea ce a reprezentat un semnal de infirmare a informaţiilor apărute în presă.

    Publicarea situaţiei detaliate a investiţiilor fondurilor de pensii administrate privat

    Publicarea semestrială a situaţiei detaliate a investiţiilor de către administratori, odată cu situaţiile financiare anuale pentru investiţiile existente la 31 decembrie al anului precedent şi până la data de 1 octombrie pentru investiţiile deţinute la 30 iunie a.c., are în vedere considerente ce ţin de faptul că fondurile sunt investitori instituţionali semnificativi, care prin dezvăluirea emitentului în care investeşte sau momentului ales al investiţiei, pot influenţa alţi investitori de retail sau instituţionali şi pot genera un aşa-numit “efect de turmă”, mulţi fiind tentaţi să adopte acelaşi comportament investiţional, ceea ce poate afecta cererea şi oferta din piaţă pe diferiţi emitenţi.“

  • Bugetul statului, ca francii elveţieni: România este mult mai pregătită pentru această criză decât acum zece ani, cu trei excepţii – datoriile comerciale private s-au triplat şi dacă cineva nu plăteşte se infectează tot lanţul, explozia deficitului bugetar, care va aduce o creştere majoră a datoriei publice, ceea ce va pune România cu spatele la zid în faţa creditorilor

    Dacă ne uităm pe datele statistice macro ale României din perioada 2008-2009, când a venit criza precedentă, şi le comparăm cu datele de astăzi, vom constata că România este mult mai bine pregătită pentru noua criză atât la nivelul populaţiei, cât şi al companiilor.

    Dar statul este total nepregătit şi ca să supravieţuiască trebuie să facă împrumuturi majore, care se vor vedea peste trei ani într-o creştere accelerată a datoriei publice, ceea ce va trimite România cu spatele la zid şi la mâna creditorilor.

    Faţă de criza de acum zece ani, România stă mult mai bine la dobânzile la lei şi în euro, la stabilitatea cursului, la nivelul salarial, la raportul dintre credite şi depozite, chiar şi la contul curent, care a fost cea mai mare vulnerabilitate în criza anterioară.

    Dacă ne uităm la deficitul bugetar, ne trezim în faţa unei explozii.

     

    Analiza indicatorilor:

     

    1. PIB-ul s-a dublat în zece ani: În 2008, PIB-ul a fost de 514 miliarde de lei (142 miliarde de euro), pentru ca în 2009 să scadă la 498 miliarde de lei (118 miliarde de euro), după o cădere economică de 7%.

    În 2019 PIB-ul a fost de 1.059 miliarde de lei (220 de miliarde de euro), iar prognoza pentru 2020 indică o scădere economică cuprinsă între 1,9% şi 8%.

    Economia s-ar putea să fie mult mai rezilientă pe parcursul anului decât arată datele datele de acum.

    Interesant este că această dublare PIB în zece ani a venit pe fondul creşterii numărului de salariaţi cu numai 20%, de la 4,8 milioane în 2008, 4,5 milioane în 2009 şi până la 5,2 milioane în 2019.

     

    2. Creşterea salariilor: În 2009, salariul minim net a fost de 469 de lei (112 euro) şi un salariu mediu net de 1.361 de lei, adică 325 de uro.

    În 2008 salariul minim net a fost de 442 de lei, adică 122 de euro, cu un salariu mediu net de 1.309 lei, adică 348 euro.

    În 2020, salariul minim net este de 1.346 de lei, adică 280 de euro, cu un salariu mediu net de 3.300 de lei, adică 680 de euro.

     

    3. Cursul leu/euro este mult mai stabil faţă de acum 10 ani: În 2008 cursul mediu a fost de 3,68 lei/euro, pentru ca în 2009 să crească la 4,23 lei/euro, adică un plus de 15%.

    În 2020 cursul este de 4,84 lei/euro, iar Mugur Isărescu, guvernatorul BNR promite că vom vedea o stabilitate a cursului, o flucutaţie de doar câteva procente fiind acceptabilă.

    Din 2009 până acum, cursul a crescut cu numai 20%, în timp ce economia şi salariile s-au dublat.

     

    4. Inflaţia a scăzut substanţial faţă de criza precendetă: În 2008 inflaţia a fost de 7,85%, în 2009 a fost de 5,59%, iar acum inflaţia este de 2,6%, iar BNR face eforturi să nu scadă prea mult.

     

    5. Dobânda BNR: În 2008 BNR avea o dobândă de 10,25% (decembrie 2008), care a scăzut la 8% în decembrie 2009, pentru ca în mai 2020 să fie de 2%, iar Isărescu spune că trendul de scădere va continua.

     

    6. Dobânzile la nivelul băncilor: În 2008 dobânda medie la creditele în lei era de 17,3%, iar la depozite era de 11,89%, pentru ca în martie 2020 dobânda medie la creditele în lei să fie de 6,86%, iar la depozitele în lei de 2,03%.

     

    7. Depozitele rezidenţilor neguvernamentali în bănci (lei şi valută), care arată câţi bani au populaţia şi companiile la bănci: În 2008 soldul era de 151 de miliarde de lei, în 2009 a crescut la 167 de miliarde de lei, pentru ca în martie 2020 să fie de 375 de miliarde de lei.

    Economisirea populaţiei (lei şi valută) a crescut de la 82 miliarde de lei în 2008 la 97 de miliarde de lei în 2009, până la 230 de miliarde de lei în martie 2020, adică de aproape trei ori.

    Depozitele companiilor la bănci au fost de 59 de miliarde de lei în 2008, au scăzut la 56 de miliarde de lei în 2009, pentru a ajunge în martie 2020 la 127 de miliarde de lei.

     

    8. Creditul intern acordat sectorului privat (populaţie plus companii, în lei şi valută) a fost în martie 2020 de 272 de miliarde de lei, dintr-un total al creditului intern de 398 de miliarde de lei, de unde rezultă un sold al creditului guvernamental de 126 de miliarde lei.

    În decembrie 2008 soldul creditului intern a fost de 215 miliarde de lei, din care creditul neguvernamental a fost de 198 de miliarde de lei.

    În decembrie 2009 creditul intern a fost de 246 de miliarde de lei, din care creditul neguvernamental a fost de numai 199 de miliarde de lei.

    Între decembrie 2008 şi decembrie 2009 creditul guvernamental a explodat de la 17 miliarde de lei la 46 de miliarde de lei.

     

    9. Rezerva valutară (aur plus valută): În 2008 rezerva internaţională a fost de 28 de miliarde de euro, pentru a creşte la 30 miliarde de euro în 2009 (au intrat primii bani de la FMI). În aprilie 2020 rezerva internaţională a fost de 38,4 miliarde de euro, fără nicio datorie la FMI.

     

    10. Balanţa comercială: În 2008 exporturile României au fost de 33 de miliarde de euro, în 2009 au scăzut la 29 de miliarde de euro, pentru ca în 2019 să se dubleze, ajungând la 63 de miliarde de euro.

    În 2008, importurile au fost de 52 de miliarde de euro, au scăzut la 35 de miliarde de euro în 2009, pentru a creşte la 80 de miliarde de euro în 2019.

    La nivelul soldului comercial, în 2008 am avut un deficit de 19 miliarde de euro la un PIB de 144 de miliarde de euro, care a scăzut la 6 miliarde de euro în 2009 la un PIB de 118 miliarde de euro, pentru a ajunge la 17 miliarde de euro în 2019, dar la un PIB de 220 de miliarde de euro.

     

    11. Contul curent, care exprimă relaţia României cu exteriorul: În 2008 am avut un deficit de 16 miliarde de euro, cea mai mare vulnerabilitate a României în criza precedentă, care a scăzut apoi la 5 miliarde de euro în 2009, pentru a ajunge la 10 miliarde de euro în 2019, dar la un PIB dublu.

     

    12. Pilonul II de pensii: În 2009 nu cred că s-au strâns 1 miliard de euro, întrucât de-abia se înfiinţase, dar în martie 2020 a ajuns la 13 miliarde de euro, ceea ce reprezintă un amortizor destul de bun pentru piaţa titlurilor de stat, adică finanţarea bugetului şi piaţa bursieră, unde fondurile de pensii Pilon II au ajuns să fie cei mai mari acţionari ai Băncii Transilvania, cea mai mare bancă din România.

     

    13. Cifra de afaceri a tututor companiilor: În 2008 cifra de afaceri a tuturor companiilor din România a fost de 1.082 miliarde de lei, adică 300 de miliarde de euro, pentru ca în 2018 să ajungă la 330 de miliarde de euro, iar pentru 2019 va depăşi 360 de miliarde de euro.

     

     

    La polul opus, vulnerabilităţile României:

     

    1. Creditul comercial, adică datoriile pe care le au companiile una la cealaltă, au ajuns la 125 de miliarde de lei (sold unic) şi la 380 de miliarde de lei soldul creditelor comerciale extinse.

    Creditele comerciale sunt de 3 ori peste creditele bancare pe termen scurt, care sunt de numai 34 de miliarde de lei.

    Acum zece ani, creditele bancare erau de 3 trei ori mai mari decât creditele comerciale.

    Pentru sectorul privat, creditul comercial reprezintă cea mai mare vulnerabilitate pentru că, dacă o firmă nu-şi plăteşte factura, infectează tot lanţul.

     

    2. Deficitul bugetar: În 2008, deficitul bugetar a ajuns la 24 de miliarde de lei, în condiţiile în care, cu un an în urmă era de numai 9 miliarde de lei. În 2009, deficitul a crescut la 36 de miliarde de lei.

    În 2019, deficitul bugetar a fost de 48 de miliarde de lei, iar în martie 2020, când aveam numai 2 săptămâni de criză, deficitul bugetar a urcat deja la 18 miliarde de lei.

    Conform prognozei guvernului, deficitul bugetar ar trebui să fie de 72 de miliarde de lei în acest an, adică 13 miliarde de euro, dar analiştii cred că ar putea depăşi în final 100 de miliarde de lei, ceea ce ar fi un dezastru având în vedere că trebuie finanţat.

    Problema este că şi în 2021 deficitul bugetar se va situa în jurul a 75 de miliarde de lei, dacă nu chiar mai mult.

    Din cauza rigidităţii bugetului, unde salariile şi pensiile consumă 80% din venituri, aproape că nu mai există bani pentru altceva.

     

    3. Datoria publică a statului (internă şi externă, în lei şi valută) a crescut în martie 2020 la 401 miliarde de lei, reprezentând 37,9% din PIB, iar până la finalul anului, probabil că va atinge 450 de miliarde de lei, dar la un PIB în valoare nominală mai redus, ceea ce va duce datoria publică la peste 40% din PIB, nivelul de alarmă fiind de 45% din PIB, nivel care va fi atins fără probleme în 2021, dacă deficitul bugetar se va menţine.

    În decembrie 2019, soldul datoriei publice a fost de 373 de miliarde de lei, adică 35% din PIB.

    În 2007, datoria publică a fost de 50 de miliarde de lei, adică 11,9% din PIB, a crescut la 66 de miliarde de lei în 2008, adică 12% din PIB, pentru a exploda în 2009 la 115 miliarde de lei, adică 21,8% din PIB.

    Din această datorie publică, în martie 2020 datoria externă a statului era de 41 de miliarde de euro, dintr-un total de 106 miliarde de euro al datoriei externe totale a României (public şi privată).

    În 2008 datoria externă a statului era de numai 11 miliarde de euro, la care s-a adăugat datoria externă privată de 61 de miliarde de euro, rezultând un total de 72 de miliarde de euro.

     

    Ca o concluzie, România intră în această nouă criză mai bine echipată, mai ales că expunerea externă pe valută s-a diminuat considerabil în sectorul privat, iar dobânzile la lei au scăzut substanţial, iar BNR promite că acest trend va continua.

    Creşterea salariilor a uşurat substanţial sarcina de plată a ratelor la bancă pentru casă pentru persoanele fizice, ponderea într-un salariu coborând la 30%, faţă de 80% cât era acum 10 ani.

    Dacă mai punem la socoteală că preţul apartamentelor a scăzut cu 30-50%, presiunea pe plata ratelor şi posibilitatea achiziţiei unui apartament s-au îmbunătăţit semnificativ.

    Nu mai există credite în franci elveţieni şi nici în euro pentru persoanele fizice, iar BNR, prin controlul dobânzii la lei, poate influenţa mult piaţa.

    Problema majoră a României o reprezintă bugetul de stat, cu 1,2 milioane de salariaţi şi 5 milioane de pensionari, care are un cost extrem de ridicat şi care nu poate fi redus atât de uşor prin tăieri de salarii sau creşteri de taxe sau impozite.

    Economia s-ar putea să meargă mai bine în acest an decât estimările analiştilor, dar asta nu însemnă că şi bugetul statului o va duce bine, ci dimpotrivă.

    Din păcate, ajustarea bugetului şi a deficitului bugetar nu va putea fi făcută lin, ci prin măsuri radicale, care însă vor afecta economia când se vor lua.

  • Dacă Iohannis şi Orban, gândindu-se la votul politic, merg înainte cu creşterea pensiilor, fără un plan pentru reducerea celor 1,2 milioane de bugetari şi cu explozia deficitului bugetar, România va fi retrogradată, va ajunge o ţară “junk“, şi pe lângă criza economică, vom intra şi într-o criză financiară

    România a intrat într- criză economică, ca toată lumea, în urma închiderii economiei ca urmare a apariţiei de nicăieri a viruslui COVID-19, un eveniment cu care lumea nu s-a mai confruntat.

    Dar România nu este într-o criză financiară, ca acum 10 ani, cursul valutar leu/euro este stabil, chiar surprinzător, a scăzut, dobânzile la lei s-au redus, sistemul bancar este mai solid ş mai lichid ca acum un deceniu şi, mai mult decât atât, nu mai este expus pe euro, deficitul comercial şi de cont curent se va corecta prin scăderea consumului, iar BNR finanţează indirect bugetul de stat, reducând o parte din presiunea pe finanţarea statului.

    Singura problemă este legată de situaţia bugetului, unde încasările scad iar cheltuielile cresc exponenţial, ceea ce face ca deficitul bugetar să explodeze, nu numai în acest an, ci şi în anii următori.

    Aproape 80% din cheltuielile bugetare sunt rigide, se duc pe salarii şi pensii, de care nimeni nu vrea să se atingă.

    Vedem cum Curtea Constituţională a decis că eliminarea pensiilor speciale este neconstituţională, de unde rezultă că un miliard de euro pe an trebuie plătiţi în continuare.

    Acest lucru îl ştiau şi cei de la PNL şi cei de la guvern, dar în campania electorală pentru alegerea preşedintelui Klaus Iohannis era un bun punct pentru a lovi în PSD.

    Acum apare valul de estimări economice pentru acest an şi anii următori, care din perspectiva analiştilor şi a creditorilor internaţionali sunt mai negre decât cele ale guvernului.

    Florin Cîţu, ministrul finanţelor, spune că în aprilie bugetul s-a împrumutat cu 1 punct procentual mai bine decât pe vremea guvernul social al PSD, când nu era criză, dar uită să spună că dacă nu ar fi intervenit BNR să cumpere titluri de stat de pe piaţa secundară, finanţarea bugetului ar fi fost mult mai dificilă şi mai scumpă.

    Dar până la urmă, acesta este şi rolul unei bănci centrale, de a interveni în perioade de criză.

    Ministrul finanţelor crede că scăderea dobânzilor arată încrederea investitorilor în politicile guvernului, ceea ce este discutabil.

    Mihai Purcărea, directorul executiv al BRD Asset Management, a declarat marţi la conferinţa “ZF Restart România. Cum va arăta noua eră economică” că randamentele de finanţare în euro pentru statul român au crescut brusc de la 1,2% la 3,2% pentru scadenţa de 10 ani, întrucât România aşteaptă la începutul lunii iunie o decizie importantă de la agenţia de rating S&P.

    “Dacă statul român ar ieşi să caute finanţare pe pieţele internaţionale, ar trebui să plătească mai mult decât dublu faţă de acum două luni. Vorbim de costuri de finanţare foarte mari pentru România şi toată Eurpa de Est, dar parcă puţin mai mult în România.” 

    El a spus că această creştere a randamentelor (riscul este mai mare) este legată de deciziile privind ratingul României, dacă S&P va reduce sau nu ratingul sub cel de investiţii (adică vom intra la categoria “junk”).

    Purcărea spune că pe piaţa internă a titlurilor de stat costul de finanţare crescuse de la 3,8% înainte de criză la 6% pentru titlurile în lei ale României, şi numai intervenţia BNR a scăzut costul la 4,7%.

    Ceea ce se joacă acum este ratingul de ţară al României.

    Florin Cîţu, guvernul Orban şi în final România au primit un respiro de câteva luni sau câteva săptămâni (prin trecerea perspectivei de la stabilă la negativă şi nu direct retrogradare) pentru a nu ajunge la categoria “junk” prin reducerea ratingului, ceea ce ar însemna intrarea într-o criză financiară, cu creşterea costurilor de finanţare, presiune pe curs, ieşirea unor investitori, şi mai mult decât atât, trecerea României pe o listă roşie, în care anumiţi investitori nu mai pot să intre.

    Dar pentru a nu ajunge la categoria “junk”, guvernul trebuie să nu mai crească pensiile cu 40%, nu numai din septembrie, ci şi pentru anii următori. Bugetul va fi sub presiune încă o lungă perioadă de timp, iar majorarea pensiilor ar putea bloca totul.

    De asemenea, România nu mai poate respira prea mult cu aparatul de stat din prezent, format din 1,2 milioane de angajaţi, pe aceleaşi salarii sau chiar mai mari.

    Dacă guvernul Orban nu vine cu un plan de reducere cu 30% a aparatului bugetar pe o perioadă de cinci ani, oricărui guvern îi va fi foarte dificil de gestionat deficitul bugetar şi, în final, datoria publică.

    Alternativa este creşterea impozitelor şi taxelor sau chiar tăierea salariilor.

    Dar aceste reduceri de bugetari sau amânarea creşterii pensiilor cel puţin pentru următorii 3-5 ani înseamnă costuri politice pentru PNL, pentru preşedintele Klaus Iohannis.

    Din acest motiv, premierul Orban şi preşedintele Iohannis trag de timp, în speranţa că criza economică va fi mai puţin dură, iar revenirea va fi mult mai rapidă.

    Florin Cîţu este optimist şi spune că datele pe care le are sunt mai bune decât estimările, iar premierul Orban spune că previziunile guvernului vor fi mai bune decât cele ale Comisiei Europene sau ale celorlalţi analişti.

    Timpul va decide cine are dreptate, spune Orban.

    Miercuri Comisia Europeană a emis previziunile privind evoluţia economiei în Europa: în cazul României, scăderea estimată este de 6% în 2020 (guvernul estimează o scădere de 1,9%), după care urmează o revenire de 4,2% în 2021.

    Deficitul bugetar va creşte la 9,2% în 2020 (guvernul estimează un deficit de 6,7%), pentru a exploda în 2021 la 11,4%, cel mai ridicat din toată Uniunea Europeană.

    La nivelul Uniunii Europene, scăderea economică este estimată la 7,4% pentru acest an, şi o creştere de 6,1% în 2021.

    Previziunile guvernului Orban sunt extrem de optimiste, şi nu este pentru prima dată când oficialii români contestă previziunile analiştilor şi modul cum văd ei România.

    La fel a făcut şi Dragnea, la fel a făcut şi premierul Călin Popescu Tăriceanu în criza de acum un deceniu, când Ludovic Orban era ministrul transporturilor.

    Explozia deficitului bugetar va aduce mari probleme de finanţare, va creşte riscul de faliment al României (CDS) şi în final va duce la creşterea datoriei publice interne peste limita sustenabilă.

    În cartea “Un veac de sinceritate”, coordonată de Liviu Voinea, fostul vice-guverntor al BNR şi actualul reprezentant al României la FMI, se menţionează: “O analiză recentă realizată de economiştii din BNR calculează printr-un model econometric complex limita sustenabilă a datoriei publice româneşti, care se situează între 43% şi 45% din PIB. Nu înseamnă că dacă o depăşim nu o vom mai putea plăti, dar avem o probabilitate de intrare în recesiune (din cauza unei crize a datoriilor) de peste 50%.”

    Noi am intrat în această criză cu o datorie publică internă de 35% din PIB, iar la deficitele bugetare programate, vom ajunge repede la o datorie de 50% din PIB şi toată România va munci pentru a plăti ratele şi dobânzile şi nu vor mai rămâne bani pentru investiţii.

    Indiferent de numele guvernului şi de partidele din spate, această criză economică în care am intrat va fi extrem de greu de gestionat.

    Dar măcar guvernul Orban şi preşedintele Iohannis pot evita intrarea României într-o criză financiară.

    Pentru acest lucru, trebuie să renunţe la majorarea pensiilor şi să aibă un plan credibil de reducere a aparatului bugetar şi a cheltuielilor bugetare.

    Dacă nu vor face acest lucru, agenţiile de rating vor penaliza România, ceea ce va însemna o creştere a costurilor de finanţare, o creştere a cursului, o lipsă de investitori , o lipsă de finanţare a deficitului bugetar alta decât cea locală, lucruri care se vor reflecta în businessul companiilor şi în toată economia.

    Sergiu Manea, preşedintele executiv al BCR, care are o experineţă de 25 de ani pe pieţele financiare, a declarat luni la ZF Special: O scădere a ratingului va duce la o reacţie în lanţ, aşa că guvernul trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a evita acest lucru.

    Acum mingea este la premierul Orban şi la preşedintele Klaus Iohannis.