BusinessMagazin

Tag: angajati

  • Liderii în afaceri din Europa Centrală şi de Est anticipează creşteri salariale în 2015, pentru păstrarea personalului calificat

    Dintre cei 456 de lideri în afaceri intervievaţi în cadrul sondajului efectuat în opt ţări, în septembrie 2014, respectiv Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Slovacia (denumite in continuare”ECE8”), 69% intenţionează să crească salariile angajaţilor in 2015, 50% dintre aceştia anticipând creşteri de până la 5%.

    Cea mai probabilă majorare, după cum indică 37% din ECE8, va fi cuprinsă între 2% şi 4,9%. Pentru 41% dintre cei intervievaţi, deficitul de personal calificat şi presiunea din partea angajaţilor reprezintă factorii principali care vor conduce la creşteri salariale, în timp ce 28% sunt de părere că acestea ar trebui să se bazeze pe o productivitate crescută, iar 25% menţionează performanţe financiare îmbunătăţite. In medie, 50% dintre respondenţi nu intenţionează să aducă modificări notabile în structura personalului, dar 17% previzionează creşteri de 5 până la 10 procente a numărului de angajaţi.

    Îngrijorările legate de forţa de muncă vin pe fondul unor prognoze economice mai degrabă optimiste în ECE8 pentru anul 2015. În medie, la nivelul regiunii, 52% dintre respondenţi anticipează o creştere a PIB-ul ţării lor cuprinsă între 1,0 şi 2,9%, în timp ce doar 9 % prognozează o scădere. Din acelaşi eşantion, 52% sunt de părere că inflaţia va rămâne sub 2,0%.

    „Conform rezultatelor studiului, economiile ECE8 înregistrează o creştere constantă a PIB-ului şi o inflaţie ţinută sub control, dar având în vedere că personalul calificat şi capacitatea de export sunt principalii factori dinamizatori ai competitivităţii economice, aceste societăţi se concentrează tot mai mult asupra factorului uman, spune Şerban Toader, Senior Partner KPMG în România. „Liderii în afaceri susţin în acelaşi timp impunerea unui plafon asupra asigurărilor sociale impuse forţei de muncă, a adăugat Ramona Jurubiţă, Partener Coordonator al Departamentului de Asistenţă Fiscală la KPMG în România, „ceea ce va consolida şi mai mult competitivitatea companiilor. Totodată, aceştia sunt partizanii unui proces mai simplu de încasare şi administrare a taxelor, preferând o cotă unică în locul sistemului progresiv de impozitare.”

    În medie, la nivelul ECE8, 75% dintre respondenţi consideră că economia subterană reprezintă o problemă, iar evaziunea fiscală prin nedeclararea venitului real constituite chestiunea cea mai presantă. Conform studiului KPMG, competiţia acerbă şi cererea scăzută pe piaţă locală sunt factorii care cel mai adesea restricţionează creşterea cifrei de afaceri in ţările ECE8. Cu toate acestea, exceptând un procent de 21% dintre cei intervievaţi, liderii în afaceri din regiune anticipează o creştere a cifrei de afaceri în 2015, în principal generată de o productivitate crescută a angajaţilor şi de intensificarea eforturilor de marketing. 69%  dintre liderii de afaceri care au participat la studiu intenţionează să facă investiţii în perioada 2015-2017, activităţile fiind concentrate pe piaţa locală şi în ţările vecine.

    Realizat de KPMG în anii precedenţi doar pentru ţările baltice, sondajul „Pulsul Economiei” acoperă pentru prima dată opt ţări din regiune. Chestionarul online a colectat răspunsurile oferite de 456 de directori executivi, manageri şi proprietari de companii din ţările incluse în studiu. Ca sector de activitate, cel industrial a reprezentat 29% din răspunsuri, urmat de comerţul cu ridicata şi cu amănuntul (14%). Patruzeci şi patru de procente dintre respondenţi lucrează la companii cu mai puţin de 50% din acţiuni deţinute de rezidenţi, numărul cel mai ridicat fiind în Ungaria (67%). Optzeci şi nouă de procente dintre respondenţi fac parte din conducerea superioară a companiilor şi 11% sunt proprietarii acestora, în timp ce 30 % sunt femei. 50% din respondenţi lucrează în companii cu cifre de afaceri de peste 25 de milioane de Euro, iar 65% dintre companii sunt active pe pieţele de export.

  • Cel mai vechi monopol din lume, de 2600 de ani, se apropie de sfârşit

    În prezent China National Salt Industri Corporation este singura entitate căreia i se permite să vândă sare în China, iar dimensiunile afacerii sunt considerabile: China produce mai multă sare decât orice altă ţară de pe glob şi foloseşte, pentru consum şi industrie, un sfert din sarea folosită pe planetă.

    În aceste condiţi contrabanda este o problemă permanentă, aşa că Bejingul foloseşte o forţă specială de poliţie, care la un moment dat avea 25.000 de angajaţi.

    Monopolul a fost instituit cu sute de ani înaintea erei noastre în unele state şi regiuni, în perioada în care a trăit Confucius şi a căpătat o dimensiune naţională în anul 119 înainte de Hristos.

  • Ford România renunţă la 680 de angajaţi până la finalul anului pe fondul reducerii producţiei

    „Ca urmare, Ford România implementează un program de încetare voluntară a contractelor individuale de muncă, ce vizează aproximativ 680 de angajaţi din cadrul uzinei noastre. Toţi angajaţii fabricii din Craiova se pot înscrie în acest program până la data de 18 decembrie 2014. În acelaşi timp, vor începe consultările cu sindicatele în legătură cu posibila concediere pe motive economice, în cazul în care prin încetările voluntare nu va fi atinsă ţinta de reducere de personal”, au spus reprezentanţii Ford România. Pe de altă parte, compania a şi angajat peste 700 de oameni în ultimii ani.

    Pentru a asigura competitivitatea uzinei din Craiova şi pentru a avea control asupra costurilor operaţionale, este necesară luarea de măsuri suplimentare pentru a ajusta volumele de producţie la cererea actuală a pieţei. Acest lucru necesită şi o reducere a forţei de muncă, în opinia celor de la Ford România.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Această tânără a început să vândă haine vechi în urmă cu opt ani. Astăzi are un imperiu de sute de milioane de dolari

    Sophia Amoruso este fondatoarea şi CEO-ul Nasty Gal, un retailer din domeniul fashion-ului online care a ajuns la venituri de 100 de milioane de dolari şi la mai mult de 350 de angajaţi în doar opt ani. 

    Antreprenoarea a pus bazele afacerii când avea 22 de ani şi căuta o modalitate prin care să îşi plătească chiria. « Există diferite tipuri de antreprenori : cei care încep o afacere pentru că sunt educaţi în această direcţie, dar şi cei care încep o afacere pentru că este singura lor variantă de supravieţuire. Cu siguranţă eu fac parte din a doua categorie », explică Amoruso motivele pentru care a ales să fie antreprenoare într-un interviu acordat Business Insider.  

    Nasty Gal are în prezent mai mult de 550.000 de clienţi din peste 60 de ţări. Site-ul a fost fondat de Sophia Amoruso în 2006, când a  lansat din San Francisco un magazin online, parte a eBay, axat pe vânzarea obiectelor vechi de îmbrăcăminte. Numele magazinului online, Nasty Gal Vintage, a fost inspirat de Betty Davis, fosta soţie a lui Miles Davis, sursa de inspiraţie a stilului hainelor de pe site. Amoruso vindea haine vechi pe care le găsea în magazine second hand, un exemplu în acest sens fiind o jachetă Chanel pe care a cumpărat-o cu opt dolari şi a vândut-o cu mai mult de 1.000 de dolari.

    Antreprenoarea s-a folosit mai întâi de MySpace pentru a discuta cu fanii ei şi a ajuns astfel ca până în 2007 să construiască o comunitate de 60.000 de prieteni pe această platformă. În iunie 2008, a mutat Nasty Gal Vintage de pe eBay pe propria platformă, nastygal.com. În 2010, Amoruso a mutat sediul companiei în Los Angeles, iar până în 2012, a ajuns deja la 110 angajaţi şi venituri de 24 de milioane de dolari.

    Potrivit ei, unul dintre secretele reuşitei a fost faptul că ce primeau clienţii prin poştă, era identic cu ce vedeau pe site.« Îmi cunoşteam clienţii şi ştiam ce le place pentru că eu eram clientul meu. În loc să dictez ce ar trebui să cumpere şi să poarte, am ales să îi ascult în schimb. », explică ea.

    Un alt avantaj a fost faptul că a înţeţes cum poate profita de social media: “le-am oferit  ceva pentru share în fiecare zi, fie că a fost vorba despre un citat, o piesă vintage, o poză “din culise”. Dacă în alte companii, există o persoană care se ocupă de conturile de Twitter şi Facebook, eu îmi fac timp să citesc fiecare comentariu al fanilor”, spune Amoruso. Unul dintre avantajele reuşitei în afacerea sa a fost cu siguranţă şi aspectul său fizic. În octombrie 2012, Business Insider a numit-o pe Sophia Amoruso drept unul dintre cei mai sexy CEO în viaţă.

     

     

     

     

  • Daimler vrea să şteargă praful de pe Mercedes Vito şi să îl aducă mai aproape de cifrele lui Sprinter

    “ÎN OCHII PUBLICULUI, NOUL VITO A FOST CÂTEODATĂ ECLIPSAT DE MODELUL SPRINTER. Dar cum cel din urmă a fost un stindard pentru noi, este oarecum de înţeles de ce s-a întâmplat. Oricum, vrem să schimbăm asta în viitor“, spunea Klaus Benzinger, într-o prezentare susţintă la fabrica de la Vitoria din Ţara Bascilor.

    În micuţul oraş industrial din nordul Spaniei, 3.500 de angajaţi lucrează la producţia modelelor Vito şi V-Class. Uzina de lângă Bilbao produce vehicule din 1954, fiind preluată de Daimler-Benz în 1981, şi este a doua cea mai importantă din lume în segmentul dubiţelor pentru grupul german, cu o capacitate anuală de peste 80.000 de unităţi.

    Salariul mediu al unui muncitor este de 1.600 de euro, putând ajunge la 2.000 de euro lunar pentru cei care lucrează şi în schimburi de noapte, fiind de mai bine de patru ori mai mare decât cel al unui angajat din uzina Dacia de la Mioveni. Daimler a investit la Vitoria 190 de milioane de euro pentru producţia noului model Vito, prima maşină din noua serie ieşind din fabrică în luna august.

    Lansat în urmă cu 18 ani, în 1996, modelul Vito a ajuns acum la cea de a treia generaţie. Intervalul de revizie a crescut de la 30.000 de kilometri la 40.000 de kilometri sau doi ani, în funcţie de modul de utilizare. La nivel mondial, 90% dintre autoutilitarele Mercedes-Benz Vito sunt deţinute de companii mici şi mijlocii, proprietarul fiind în multe dintre cazuri şi şofer.

    Preţul de pornire pentru noul model este de 18.000 de euro. Consumul de combustibil este mai mic cu până la 2,6 litri la suta de kilometri, însemnând economii de aproximativ 700 de euro la un rulaj anual de 20.000 de kilometri. Potrivit campaniei de marketing şi publicitate devenite virală pe internet, cu mai bine de două milioane de vizualizări, noul Vito este ”rodul iubirii„ dintre limuzina din clasa S şi camionul Actros, preluând o parte dintre tehnologia şi dotările din segmentul de turisme. Compania a vândut 1,2 milioane de unităţi din acest model până în prezent.

    Mercedes Vito are o capacitate de încărcare de până la 1.369 kg, însemnând cea mai mare sarcină utilă din clasa sa. Indiferent de varianta de motorizare. În medie, consumul de motorină este cu aproximativ 20 de procente mai mic decât în cazul variantei precedente. Vito dispune de o masă maximă admisă între 2,5 şi 3,2 tone.

    Vânzările Vito în România sunt estimate la câteva sute anual, în condiţiile în care modelul mai mare, Sprinter, domină piaţa, vânzările totale ale Mercedes-Benz în România trecând în 2013 de pragul de 1.500 de unităţi în segmentul vehiculelor comerciale uşoare, unde nemţii au o cotă de piaţă de aproximativ 25%. Pe piaţa auto locală, la fiecare maşină nou-vândută se comercializează în acest segment alte şapte la mâna a doua.

  • Cel mai tare job din România: angajaţii nu au şefi, muncesc când au chef şi câştigă mii de euro

    Cea mai mare companie din România nu este înregistrată la Registrul Comerţului. Are peste 50.000 de angajaţi şi o cifră de afaceri de aproximativ 15 milioane de dolari. Este vorba despre freelancerii care lucrează  pe internet, din propria sufragerie sau din vreo cafenea, pentru companii din toate colţurile lumii. Pentru unii dintre ei, proiectele obţinute prin intermediul marilor platforme mondiale de freelancing precum  Elance, freelancer sau oDesk se traduc într-un salariu comparabil cu al unui  executiv de multinaţională, de câteva zeci de mii de dolari anual.

    Tudor Maier şi-a construit o carieră la care mulţi angajaţi de multinaţională nici măcar nu visează. Nu depinde de nimeni în meseria lui, nu ştie ce înseamnă să ai un şef, îşi organizează timpul după bunul-plac fără să se spetească muncind şi, cel mai important dintre toate, câştigă suficient cât să ducă un trai mai mult decât decent, fără grija zilei de mâine. Tânărul în vârstă de 32 de ani este freelancer, liber-profesionist pe internet, dacă vreţi, şi încă unul dintre cel mai bine plătiţi din România, cu un salariu care se poate compara chiar cu unul de executiv – câteva zeci bune de mii de dolari pe an. “Niciun job din România, oricât de bine plătit ar fi, nu m-ar putea determina acum să renunţ la statutul de freelancer şi să devin angajat”, spune Maier.

    Ce-i drept, aşa este obişnuit, pentru că a fost dintotdeauna antreprenor. După ce a absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai de la Cluj, a avut timp de câţiva ani o firmă de publicitate în Alba Iulia şi mai apoi a publicat un ziar de anunţuri şi mică publicitate. Câştigurile ca antreprenor n-au fost însă strălucite, iar presiunea facturilor scadente a fost mereu o problemă, dar în 2008 a aflat pentru prima dată despre platformele unde freelancerii îşi pot găsi de lucru şi a decis să încerce şi el. “Începutul a fost foarte slab, cu doar două proiecte în primul an”, dezvăluie Tudor Maier, situaţie care arată acum cu totul altfel.

    Tânărul este designer grafic şi lucrează, în cea mai mare parte a timpului, coperţi pentru cărţi, design de cărţi în format electronic, dar şi paginare şi design pentru reviste, cataloage, broşuri, afişe şi alte materiale de marketing printre care inclusiv ambalaje pentru diverse produse. Pentru munca lui cere cel puţin 20 de dolari pe oră şi lucrează în jur de 30 de ore pe săptămână, dar există şi proiecte pentru care este plătit în ansamblu, indiferent de numărul orelor lucrate. “Cel mai bun contract pe care l-am avut vreodată a fost cu o editură pentru care am lucrat designul a 20 de cărţi pentru 7.000 de dolari”, spune Maier despre unul dintre cele 200 de proiecte realizate în ultimii patru ani.

    Ca el, zeci de milioane de oameni din toate colţurile lumii, între care şi câteva zeci de mii de români, îşi încearcă în permanenţă norocul pe cont propriu, pe platforme de freelancing precum Freelancer.com, Elance.com, oDesk.com sau vWorker.com. Speră, ca oricine de altfel, să găsească cheia banilor mulţi în schimbul muncii lor şi, deşi unii chiar reuşesc, trebuie spus de la bun început că freelancingul ca meserie nu-i chiar pentru oricine. Modul de funcţionare al platformelor de acest gen este destul de simplu – companii din toată lumea caută forţă de muncă bine pregătită şi mai ieftină decât ar găsi în ţara de unde provin pentru diverse proiecte specifice, iar freelancerii cei mulţi concurează unii cu ceilalţi folosind arme precum preţul, termenul de predare şi experienţa anterioară pentru a câştiga proiectele. De la sine înţeles că, pentru cineva de-abia pornit pe calea freelancingului, nici companiile nu se vor înghesui cu proiecte şi nici banii nu vor curge prea uşor, dar pentru cei care nu se lasă uşor descurajaţi, recompensele se pot dovedi mai mult decât suficiente pentru o viaţă relaxată. Daniel Simion (35 de ani), de exemplu, câştigă în medie 2.000 de dolari pe lună, aproape cât salariul pe care l-a avut în postura de angajat, dar cu un număr considerabil mai mic de ore lucrate. Activitatea lui ca freelancer se învârte în jurul editării de imagine şi sunet, procesării digitale a imaginii sau adăugării de efecte speciale sau animaţii. Mai exact tot ce are legătură cu etapa de post-producţie video. “Pe scurt, clientul îmi spune cu ce ar vrea să-l ajut, îmi trimite materialul brut (filmare, imagini, logo-uri, texte, explicaţii, exemple etc.), iar eu le asamblez pe toate ca pe nişte puzzle-uri sau fac modificările cerute”, explică Simion.

    Absolvent al Facultăţii de Film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, n-a fost însă dintotdeauna freelancer. A început să lucreze încă din vremea liceului, ca impresar artistic cu jumătate de normă, organizând printre altele spectacole pentru o trupă care promova cultura braziliană în România. Apoi a lucrat timp de şapte ani ca fotograf şi operator foto pentru un studio de cartier, iar din 2004 a intrat în lumea filmului. “Am primit un job part-time la AMV Film, companie condusă de Mihai Vasilache, unul dintre cei mai experimentaţi editori de imagine din România”, povesteşte tânărul.

  • Singurul mod prin care angajaţii din România pot avea un salariu decent la 30-40 de ani

    Un studiu publicat recent de economiştii Martin Gervais, Nir Jaimovich, Henry Siu şi Yaniv Yedid-Levi demonstrează că ideea conform căreia tinerii ar trebui să păstreze un loc de muncă pentru o perioadă îndelungată este falsă.

    Astfel, studiul arată că cei care schimbă mai des job-urile între 20 şi 30 de ani au şanse mari de a avea ulterior un salariu mai bun decât cei care lucrează pentru o singură companie.

    “Oamenii care schimbă mai des angajatorii vor avea salarii mai mari încă din primii ani de muncă”, remarcă Henry Siu, profesor la Facultatea de economie din Vancouver. “Schimbarea locurilor de muncă este asociată, statistic, salariilor mai mari şi care aduc satisfacţie mai mare în anii cu cea mai mare putere de muncă, între 35 şi 45 de ani”.

    Cât despre şomajul în rândul tinerilor, care este de obicei mai mare decât în cadrul altor categorii de vârstă, studiul arată că nu găsirea locurilor de muncă este problema, ci păstrarea lor. “Cei din categoria 18-25 de ani găsesc mai uşor de muncă decât cei trecuţi de 35 de ani. Problema însă este că aceştia nu au răbdare să lucreze pentru acelaşi angajator, de aici impresia că şomajul este mai ridicat”.

    Ca şi concluzie, Henry Siu încearcă de demonteze ideea că păstrarea unui loc de muncă pentru foarte mult timp va aduce, în cele din urmă, satisfacţie. “Dacă te angajezi la o companie când ai 25 de ani şi speri că vei ajunge să fii mulţumit la 50, trebuie să înţelegi că aceasta este o gândire incorectă. Alţii vor schimba zece joburi în acest interval şi ţi-o vor lua cu mult înainte.”

  • Cum a devenit şeful eMAG, Iulian Stanciu, cel mai admirat CEO din România

    400 de oameni sunt angajaţi doar anul acesta, din cei peste 1.000 (între care sârbi, croaţi, urcraineni, bosniaci, unguri, bulgari, polonezi, tunisieni) care lucrează în birourile care ocupă două etaje şi jumătate din clădire, şi Stanciu spune că până la finalul anului va trebui să extindă spaţiile cu încă jumătate de etaj. Cei 400 de noi oameni au fost recrutaţi pentru a susţine evoluţia eMAG, o companie pentru care previziunile referitoare la cifra de afaceri în curs se apropie de 300 de milioane de euro şi care va ajunge anul viitor, conform lui Stanciu, la 500 de milioane de euro; „uite, asta e o cifră despre care nu am mai vorbit cu alţi jurnalişti“.

    Când ajune la miliard? „Destul de repede“, şi râde. „Pare o realitate şi simt că putem ajunge acolo. Cu toate cumpaniile, adunate, dar nu consolidate, ne apropiem anul acesta de un miliard de dolari“, spune, relaxat, antreprenorul, care pare a avea clar definit traseul pentru următorii ani. Fără să fie forfotă, în firmă se munceşte asiduu. „Suntem mai dezinvolţi, uneori sunt şi skateri pe-aici, puteţi vedea şi oameni în pantaloni scurţi. Sunt copiii care au venit în practică şi au rămas“, spune Stanciu, care nu este adeptul stilului de management scorţos, poartă blugi şi întreabă „dacă pentru poze e mai bine să-şi pună sacoul“.  Povesteşte că îşi încurajează colegii să meargă în zona amenajată pentru tenis de masă, că eMAG are o fundaţie care sprijină proiecte de educaţie şi sportive („şi eu am început să alerg de mai bine de un an, în weekend particip la maraton“), că mulţi angajaţi vin pe bicicletă la serviciu şi eMAG a amenajat vestiare şi duşuri pentru ei. În niciun birou nu ia nimeni poziţia drepţi la apariţia lui, iar unii îl salută în trecere; cineva îl îndeamnă să încerce ochelarii Oculus şi, deşi pare tentat, ezită şi spune că nu are vreme. Cum arată o zi obişnuită de muncă? „Nicio zi nu e obişnuită“, spune zâmbind iar Stanciu şi dă drept dovadă ziua anterioară, când a avut şase întâlniri, dintre care două în afara sediului.

    ALGORITMUL ADMIRAŢIEI
    Cele cinci ediţii ale catalogului 100 cei mai admiraţi CEO din România sunt dovada că admiraţia nu este un dat şi poate fi influenţată de varii factori; de la an la an clasamentul se schimbă. Faţă de anul trecut sunt 37 de noi intrări în rândul celor mai admiraţi 100, iar antreprenorii câştigă din ce în ce mai mult teren. „Ar trebui să diferenţiaţi angajaţii din corporaţii de antreprenori, care îşi asumă riscuri mai mari“, spunea săptămâna trecută o antreprenoare de 36 de ani. Cred că mediul de afaceri a făcut deja acest lucru, dovadă că pe primul loc în clasamentul celor mai admiraţi manageri se află în 2014 un antreprenor, după ce poziţia a fost ocupată în 2010 şi 2011 de Mariana Gheorghe, CEO al Petrom (acum locul cinci), şi apoi, în 2012 şi 2013, de Steven van Groningen, preşedinte şi CEO al Raiffeisen Bank (acum pe locul doi).

    În plus, jumătate dintre cei mai admiraţi 100 de manageri din mediul privat sunt antreprenori, exact 50 de persoane, mai mulţi decât anul trecut (43). Plusul este şi mai mare faţă de prima ediţie, din 2010, când în top 100 admiraţi erau doar 38 de antreprenori. Mai mult, acum între primii zece clasaţi sunt şase antreprenori, în timp ce în urmă cu cinci ani erau doar trei.

    Pentru a ajunge în vârful clasamentului, Iulian Stanciu a avansat patru poziţii faţă de clasamentul din 2013 şi spune despre asta că „a fost o surpriză plăcută, mai ales că nu am făcut nimic pentru asta. Mă onorează votul şi cred că un aport mare l-a avut compania, nu e vorba doar de mine. eMAG este văzut ca o chestie nouă, cool, un brand apreciat de români, un succes românesc şi peste hotare şi cred că eu sunt unul dintre reprezentanţii vizibili ai companiei“. Antreprenorul povesteşte că în momentul în care s-a implicat în activitatea companiei aceasta era pe un trend descendent.

  • Povestea lui Fritz Hoffmann, fondatorul gigantului elveţian Roche

    Fritz Hoffmann s-a născut în 1868, în oraşul Basel, într-o familie de manufacturieri şi comercianţi importanţi din industria textilă. În 1885 a început un stagiu de ucenicie la o bancă din Yverdon-les-Bains, iar patru ani mai târziu, un altul la farmacia Bohny, Hollinger & Cie. din Basel.

    În 1891 s-a mutat la Londra, iar în 1892, la Hamburg, unde a lucrat pentru compania G. Lipman & Geffcken, perioadă în care a trăit şi marea epidemie de holeră. Pentru a se proteja împotriva infecţiei, tinerii angajaţi ai companiei germane beau mari cantităţi de coniac, folosind coajă de portocală pentru a îmbunătăţi gustul acestuia.

    Această experienţă l-a inspirat ulterior pe Fritz Hoffmann să adauge aromă de portocală siropului de tuse amar Thiocol, realizând astfel produsul de succes Sirolin. În 1893 s-a întors în Basel, unde tatăl său cumpărase cu echivalentul a 200.000 de euro o parte din compania producătoare de medicamente din plante Bohny, Hollinger & Cie. Superiorii lui Fritz Hoffmann, nemulţumiţi de stilul dinamic al tânărului de a face afaceri, au propus ca el să preia conducerea micii fabrici aflate pe Grenzacherstrasse, Basel, pe propria răspundere.

    Avea 26 de ani când a preluat conducerea fabricii alături de chimistul companiei, Max Carl Traub. Astfel, la începutul anului 1884, s-a născut Hoffmann, Traub & Co., noua firmă care denumea mica fabrica dintre Rin şi Grenzacherstrasse şi care avea ca obiect de activitate producţia de extracte din plante, tincturi, alifii, pastile, firnis din ulei de in şi  ceară pentru podele.

    În 1895, Fritz Hoffmann s-a căsătorit cu Adele La Roche, iar la scurt timp s-au născut şi fiii lor, Emanuel şi Alfred. În 1896, Max Carl Traub a părăsit compania. Hoffmann a avut ideea de a face marketingul internaţional al produselor, astfel că, încă din 1897, când niciunul dintre produse nu avea succes, a stabilit subsidiare ale companiei în Italia şi Germania, pentru a-şi atinge scopul. În 1898 afacerea a fost recapitalizată, iar în acelaşi an compania a lansat pe piaţă primul produs de succes.

    Siropul a devenit rapid un bestseller datorită talentului de marketing al lui Hoffmann. În 1904, compania a lansat şi produsul pentru inimă Digalen, iar în 1909, calmantul Pantopon, acestea fiind două dintre cele mai importante inovaţii medicale ale perioadei respective.

    În 1912, grupul se extinsese deja în nouă ţări. Creşterea companiei s-a oprit însă în perioada Primului Război Mondial, ca efect al faptului că Roche se afla pe ”lista neagră„, atât în Franţa, cât şi în Germania, din cauza conexiunilor internaţionale ale companiei. Izbucnirea Revoluţiei Ruse din 1917 a lovit însă mai tare în afacerile lui Hoffmann, ţinând cont că Rusia era cea mai importantă piaţă pentru companie. După pierderea acesteia, compania a avut nevoie de o infuzie mare de capital.

    Ajutorul a venit din partea băncii Basler Handelsbank, condusă de cumnatul lui Hoffmann. Compania a fost restructurată şi transformată într-o companie cu răspundere limitată în 1919. Toate aceste evenimente au afectat sănătatea lui Hoffmann, a cărui stare s-a înrăutăţit dramatic din 1919; el a murit în 1920, la 52 de ani. Managementul companiei a fost preluat de dr. Emil Christoph Barrell, care fusese angajat pe postul de chimist în companie în 1896 şi care devenise în 1899 şeful Roche Germania.

    Barrell a schimbat strategia companiei, astfel că în 1920 au cumpărat primul produs sintetic, somniferul Allonal, iar în 1933 a cumpărat procesul de sintetizare a vitaminei C descoperit de Tadeusz Reichstein şi a început să realizeze producţia în masă a produsului, eveniment care a marcat începutul dedicării totale a companiei pe metodele de sinteză chimică. Anul trecut, F. Hoffmann-La Roche, care realizează operaţiuni la nivel global prin două divizii, de farmacecutice şi diagnostice, a ajuns la venituri de 46,7 miliarde de euro, profit operaţional de 17,9 miliarde de euro şi 85.000 de angajaţi.

  • Reinventarea produselor de lux

    “Dacă aş putea să aleg câte ceasuri îmi doresc, aş cumpăra cel puţin 20 de ceasuri din magazin, dar preferatul meu în acest moment este acest Vacheron din aur“, povesteşte Max Igor Müller, administratorul reţelei româno-elveţiene de bijuterii şi ceasuri de lux Helvetansa, în timp ce înlocuieşte modelul Vacheron Constantin de pe mâna sa cu ceasul său mai simplu, cu spate transparent ce permite vizualizarea mecanismului, marca Baume & Mercier.

    Max Igor Müller este de trei ani responsabil de activităţile companiei Helvetansa, care operează prin două magazine în Bucureşti şi o reprezentanţă în Mamaia şi care a avut venituri de 2,2 milioane de euro anul trecut. Müller şi-a asumat misiunea de a reorganiza activitatea firmei după ce anterior a lucrat timp de patru ani ca manager pentru o companie din industria modei din Hong Kong şi încă şase ani în calitate de consultant pentru compania-mamă a Helvetansa, La Boutique Suisse, fiind responsabil de managementul punctelor de distribuţie ale companiilor din Polonia, Cehia, România şi Rusia, perioadă în care a fost şi brand manager pentru mărci precum Vulcain, Pilgrim, Carl F. Bucherer, Davidoff şi Viceroy pentru Europa de Est, Orientul Mijlociu şi Rusia.

    Micile îmbinări sub forma semnului maltez ale brăţării, mişcarea fină a mecanismului şi mai ales faptul că este alcătuit în totalitate din aur roşu fac din ceasul preferat al lui Müller şi cea mai scumpă piesă din magazin, cu un preţ care se ridică la 60.000 de euro. „Mi-ar plăcea să cumpăr şi alte ceasuri, dar problema cu un astfel de hobby este că e foarte scump.“

    La fel au considerat probabil şi românii pasionaţi de ceasuri şi cu dare de mână, care, înainte de 2008, nu puneau prea multe întrebări legate de bani şi cumpărau cele mai speciale piese din magazine. Acum, chiar şi aceştia au întors foaia. „Segmentul de lux a fost extrem de afectat. Dacă în trecut am vândut piese foarte scumpe, precum ceasuri cu mecanism tourbillon ale căror preţuri ajungeau la 250.000 de euro, iar media preţurilor era de 20-25.000 de euro, după 2008 preţul pentru cele mai scumpe ceasuri a scăzut la 50-60.000 de euro, iar preţul mediu al ceasurilor vândute este de 10.000 de euro“, explică Müller schimbarea uriaşă a industriei în care activează.

    Până la izbucnirea crizei, Helvetansa vindea anual şase-opt ceasuri cu mecanism tourbillon cu un preţ mediu de 150.000 de euro anual. După 2008, nu a mai vândut niciunul. Vânzările slabe s-au reflectat în afacerile magazinelor din Bucureşti, din apropierea Pieţei Revoluţiei şi de pe Calea Victoriei, dar şi în cadrul reprezentanţei Helvetansa deschise în cadrul hotelului Vega din Mamaia. În 2009, veniturile companiei ajunseseră la 19,1 milioane de lei (aproximativ
    4,2 milioane de euro), iar în 2010 s-au înjumătăţit, pierderile companiei ajungând la 2,1 milioane de lei (cca 500.000 de euro).

    Dezechilibrul a fost principalul motiv pentru care Max Igor Müller a preluat rolul de administrator al companiei româno-elveţiene. A continuat astfel demersul început de tatăl său în urmă cu două decenii, când compania La Boutique Suisse a acceptat să livreze lui Adrian Stoican, fondatorul afacerii Helvetansa, primul lot de ceasuri elveţiene de pe piaţa autohtonă, format din mărcile Doxa şi Candino. Cumpărătorii români au fost receptivi la lux, iar Helvetansa a ajuns să importe treptat Tissot, Longines, Ebel, Hermès, IWC, Vacheron Constantin, Piaget, Cartier, Daniel Roth, ajungând să aibă un portofoliu format din 25 de branduri, la care se alătură alte câteva mărci de bijuterii: Piaget, Chaumet, Frieden, Leo Wittwer, Pilgrim sau Ti Sento.

    Ca urmare a declinului economic, fondatorul a ieşit din afacere, iar Helvetansa a fost integrată total în afacerea societăţii elveţiene La Boutique Suisse. „Greşeala noastră a fost că nu am acumulat rezerve în perioada de boom, însă am căutat soluţii pentru a ne păstra deschise uşile“, explica Müller. Cea mai dificilă decizie pe care a luat-o a fost închiderea primului magazin Helvetansa, deschis în 1996, care implica şi concedierea angajaţilor de acolo. „Nu a fost deloc uşor, dar am reuşit să echilibrăm astfel situaţia, iar perspectivele sunt mai pozitive decât în urmă cu câţiva ani“.

    Optimismul lui Müller reiese din vânzările din prezent: Helvetansa vinde între 500 şi 1.000 de ceasuri de peste 5.000 de euro anual, un rezultat încă departe de cele de dinaintea crizei, dar satisfăcător comparativ cu ce s-a întâmplat în timpul acesteia.