BusinessMagazin

Tag: festival

  • Cea de-a noua editie a TIFF – mai putini bani, mai multe filme


    Astfel, bugetul TIFF a scazut de la 900.000 de euro, in 2009, la
    850.000 de euro, la editia din acest an a evenimetului. Editia 2010
    a TIFF a fost finantata cu 690.000 de lei de Centrul National al
    Cinematografiei (CNC).
    “Faptul ca este criza ne-a motivat”, a declarat, marti, directorul
    artistic al festivalului, Mihai Chirilov. El a mai spus ca, anul
    acesta, festivalul are cu 40 de lungmetraje mai mult decat la
    editia anterioara. De data aceasta, TIFF s-a extins, incluzand
    proiectii in aer liber, in Piata Unirii din Cluj-Napoca, pentru a
    se apropia mai mult de publicul festivalului.


    Cititi mai multe     pe www.mediafax.ro

  • Hollywood Reporter: Romania isi pastreaza standardul de aur, la Festivalul de la Cannes

    Intr-un material intitulat “Romanii, pe val la Cannes”,
    Hollywood Reporter enumera peliculele romanesti prezentate pe
    Croazeta, incepand cu “Aurora”, cel mai nou film al lui Cristi
    Puiu, cu care regizorul roman s-a intors in sectiunea Un Certain
    Regard, dupa ce a castigat marele premiu la Cannes, pentru “Moartea
    domnului Lazarescu”.


    Cititi mai multe     pe www.mediafax.ro

  • Luna festivalurilor


    Cu un buget anual de aproximativ 20 de milioane de euro,
    festivalul de la Cannes reuseste sa atraga la mijlocul fiecarui mai
    cele mai mari nume ale cinematografului mondial, lasand adesea
    putine variante pentru sora mai mare, Venetia, si fratele mai mic,
    Berlinul. Anul acesta organizatorii au anuntat o selectie cat se
    poate de variata, cu o competitie dominata de fosti castigatori ai
    unor premii importante, dar si cu suficient de multe nume noi ca
    avangardismul si inovatia sa nu fie puse in pericol.


    Nikita Mihalkov lanseaza cel mai scump film realizat vreodata in
    Rusia, continuarea “Soare inselator 2: Exodul”/”Burnt by the Sun 2:
    Exodus”, al carui buget de 55 de milioane de dolari a fost cheltuit
    in mare parte pe recrearea unor impresionante scene de lupta din al
    Doilea Razboi Mondial. Chiar daca isi ucide protagonistii la
    sfarsitul primei parti, oscarizata in 1995, Mihalkov ii
    resusciteaza exuberant, dovedind ca nu doar conationalul sau Timur
    Bekmambetov este sensibil la artificiile Hollywoodului. Cu mare
    parte din distributia initiala din nou pe generic, “Burnt By The
    Sun 2” s-a lansat deja in Rusia pe nu mai putin de o mie de
    ecrane.


    Un alt razboi, dar mai recent, este punctul de pornire in “Fair
    Game”, un thriller regizat de Doug Liman despre Plamegate,
    scandalul Valerie Plame Wilson, un ofiter CIA sub acoperire, a
    carei implicare in activitatea agentiei a fost data in vileag dupa
    ce sotul ei, fostul ambasador Joseph Wilson, a publicat un articol
    despre o stratagema folosita de administratia Bush pentru a
    justifica atacul asupra Irakului. Naomi Watts si Sean Penn ii vor
    interpreta pe sotii Wilson, iar Doug Liman (“Dl. si d-na Smith”)
    are tot ce-i trebuie ca sa-i faca sa transpire un pic in acest film
    care imbina actiunea cu mesajul politic.

    Daca v-au placut “Amores Perros”, “21 de grame” sau “Babel”, sunt
    toate sansele sa asteptati cu nerabdare “Biutiful” al lui Alejandro
    González Iñárritu, cu oscarizatul Javier Bardem in rolul unui
    traficant care-si intalneste un vechi prieten din copilarie, acum
    politist. Abbas Kiarostami, Takeshi Kitano, Mike Leigh, Rachid
    Bouchareb, Daniele Luchetti, Bernard Tavernier si Apichatpong
    Weerasethakul sunt doar cativa dintre obisnuitii marilor
    festivaluri care ar putea avea un cuvant de spus la 22 mai, cand
    juriul condus de Tim Burton va anunta palmaresul editiei cu numarul
    63 a festivalului.

    Daca nu-i Cannes, e TIFF
    Cine nu are posibilitatea sa dea o fuga pana la Cannes pentru a
    vedea cele mai noi productii romanesti si mondiale mai are o sansa
    la TIFF. Cea de-a noua editie a festivalului Transilvania, cel mai
    popular festival de film al Romaniei, incepe la 28 mai si, timp de
    zece zile, va proiecta in cele mai interesante locuri ale Clujului
    peste 300 de filme.

    In deschiderea festivalului, “Soul Kitchen” al lui Fatih Akin, al
    carui excelent “Gegen die Wand” a putut fi vazut recent in
    deschiderea NexT. BUSINESS Magazin a vazut deja filmul in cadrul
    festivalului de la Venetia si poate sa va recomande schimbarea de
    ton a lui Akin, care da drama pe comedie, reusind o populara
    trecere in revista a vietii lui Zinos, un patron de restaurant
    (desi bodega poate fi un cuvant mai potrivit) din Hamburg, cu viata
    data peste cap de cate patanii strecoara Akin in scenariu. Daca nu
    vreti sa vedeti o comedie, poate ca un premiu special al juriului
    venetian va va convinge sa-i acordati mai multa atentie acestui
    “Soul Kitchen”, in care apare si Moritz Bleibtreu in rolul fratelui
    puscarias al lui Zinos. Premiera nationala are loc la inceputul lui
    iulie.

  • Ogilvy France – cea mai premiata agentie la festivalul de publicitate AdPrint

    Premiile au fost acordate in cadrul unei ceremonii organizate
    sambata seara la Jet Set Events Hall.
    In urma punctelor acumulate in concurs, Agency of Angels este, in
    2010, Ogilvy France, a carei campanie “Melting”, cu executiile
    “Beach”, “Night Club” si “Tennis”, a castigat aur in mai multe
    categorii si sectiuni ale competitiei. Campania a obtinut si Grand
    Prix in categoria AdPrint Outdoor & Poster.


    Cititi mai multe     pe www.mediafax.ro

  • “Aurora” de Cristi Puiu si “Morgen” de Marian Crisan ar putea fi selectate la Festivalul de la Cannes

    “Aurora” si “Morgen” se regasesc pe o lista a potentialelor
    filme din selectia editiei din acest an a Festivalului de Film de
    la Cannes, alcatuita de publicatia de specialitate Screen
    Daily.

    “Aurora” spune povestea lui Gigi Marinescu (Cristi Puiu), care
    este inspector de politie. El este casatorit cu Violeta, are o
    fiica in clasa a treia si, de peste un an, are o amanta, pe Lulia,
    o femeie divortata, cu 10 ani mai tanara decat el, care are, la
    randul ei, un copil. In cele din urma, viata pe care o duce il
    depaseste si Gigi trebuia sa ia o decizie. Totodata, el ajunge sa
    lucreze la cazul uciderii doctorului Horia Zancu, descoperind viata
    tumultoasa a acestuia din ultimii 30 de ani. In plus, politistul
    Gigi Marinescu gaseste multe asemanari intre viata doctorului Horia
    Zancu si propria sa viata.

    Cititi mai multe de www.mediafax.ro

  • “Eu cand vreau sa fluier, fluier” a primit Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin

    Ceremonia de decernare a premiilor a inceput la ora 20.00 (ora
    Romaniei) si s-a desfasurat, la Berlin. Alaturi de Florin Serban,
    pe scena au urcat, pentru a ridica “Jury Grand Prix – Silver Bear/
    Marele Premiu al Juriului – Ursul de Argint”, actorii Ada Condeescu
    si George Pistereanu. Premiul le-a fost inmanat de actrita Renée
    Zellweger. “Ii multumesc lui Florin (Serban, n.r.) pentru acest
    premiu. El a vazut acel ceva in mine cand altii n-au vazut”, a
    spus, pe scena, Ada Condeescu.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Venetia 66 … sau cand venerabilul e trendy

    Chiar daca a implinit deja o varsta venerabila, asta nu inseamna ca Bienala de cinema nu stie sa se sincronizeze cu cele mai noi tendinte din lumea filmului: in 2009 se instituie un premiu special pentru peliculele tridimensionale, iar premiul de onoare al festivalului ii va reveni legendarului John Lasseter, omul din spatele a nenumarate animatii Disney si Pixar.

    Recunoasterea meritelor lui Lasseter (trofeul pentru intreaga cariera ii va fi oferit de la fel de legendarul George Lucas) va fi insotita de cosmetizarea 3D a doua dintre cele mai celebre animatii ale tuturor timpurilor, facatoarele de istorie Toy Story 1 si 2, un fel de preludiu plin de aduceri aminte la multas teptatul Toy Story 3. Dar mai mult decat apetitul publicului pentru inovatie, Venetia concentreaza anul acesta pe insula Lido tot ce este mai nou si, zic organizatorii festivalului, mai bun in cinematograful mondial.

    Multe vedete si deloc putini cineasti obisnuiti cu trofeele marilor festivaluri au inceput deja sa-si prezinte filmele in somptuosul Palazzo del Cinema, iar Sylvester Stallone asteapta si el sa primeasca tot un trofeu pentru intreaga cariera. Motivatia organizatorilor? „Este un cineast plin de tandrete chiar si cand este plin de sange”. Probabil ar trebui sa vedem noul film al lui Stallone, “The Expendables”, pentru a verifica raporturile tandrete-sange, dar autorul acestui articol se cam indoieste ca paritatea respectiva e chiar de unu la unu.

    Romania este reprezentata anul acesta la Venetia de “Francesca”, debutul in lungmetraj al lui Bobby Paunescu, o explorare a efectului Mailat asupra relatiilor dintre Romania si Italia. Pe scurt, prima aventura cinematografica de proportii a lui Paunescu spune povestea Francescai (Monica Barladeanu), o educatoare care viseaza la o viata mai buna in Italia. Francesca este pregatita sa infrunte orice obstacol pentru a-si atinge visul, si pe primul loc in topul obstacolelor se claseaza chiar retinerile apropiatilor.

    Bineinteles, evenimentele se precipita nefericit si disensiuni vechi reies la iveala, insotite de adevaruri dureroase, asa ca sunt mari sanse ca numai filmul “Francesca” sa ajunga in Italia, nu si personajul. Bobby Paunescu are o sansa la unul din premiile sectiunii Orizzonti cu debutul sau. Faptul ca aceasta editie a festivalului este una de criza se observa numai prin includerea in competitie a celui mai nou (si ultimul, daca ar fi sa-l credem pe cineast) documentar al lui Michael Moore, “Capitalism – A Love Story”, in care incomodul regizor porneste intr-un adevarat turnir („This time it’s personal”, suna tagline-ul filmului) impotriva marilor corporatii ale caror afaceri dubioase au dus Statele Unite la sapa de lemn, tragand in jos intreaga economie mondiala.

    Michael Moore promite dezvaluiri socante din sistemul economic american, care permite batalioanelor de CEO si CFO sa dea bir cu fugitii (si buzunarele indesate cu prime de zeci de milioane de dolari), in timp ce contribuabilul de rand lungeste cozile din fata institutiilor sociale. Dupa ce a castigat un Palme d’Or cu “Fahrenheit 9/11”, Moore are acum o sansa la prestigiosul si venerabilul Leu de Aur. O sansa la acelasi trofeu o au doua prezente surprinzatoare in competitia festivalului.

     

  • Ce-au cautat la San Diego

    Festivalul de film de la Berlin se lauda la sfarsitul editiei din februarie ca a vandut nu mai putin de 400.000 de bilete in 11 zile, un succes fara precedent. Conventia Comic-Con din San Diego a vandut 126.000 de abonamente pentru evenimentul cu acelasi nume in doar patru zile.

    Astfel de evenimente, unde se prezinta in premiera mondiala fragmente din cele mai asteptate blockbustere ale anului, au o importanta covarsitoare in exact ce stie Hollywoodul sa faca cel mai bine: marketing. “Congrese” (de acum o sa folosim termenul de “conventie”) anuale ale fanilor de comics-uri, SF si fantasy se tin in toata lumea, fiecare cu specializarea lui si cu un public fidel ce se bate anual pentru numarul limitat de abonamente netransmisibile.

    Daca la prima conventie a organizatorului San Diego Comic-Con nu au venit decat 300 de persoane, iar evenimentul a avut loc in salonul unui hotel obscur, cu totul alta este situatia in ultimii ani. In 1991, SDCC, asa cum o cunosc abonatii fideli, s-a mutat in pe atunci recent inauguratul Convention Center, unde ocupa un singur etaj. In prezent ocupa intregul edificiu, iar o mare parte din conferinte si evenimentele adiacente s-au mutat in alte hoteluri sau in corturile gigantice amenajate in preajma.

    Succesul organizatorilor SDCC este cat se poate de graitor in ceea ce priveste importanta acestui tip de eveniment la Hollywood. De fapt, conventiile au devenit echivalentul mult mai popular (in toate sensurile termenului) al celebrelor festivaluri de film, unde se prezinta tot ce este mai nou si interesant la capitolul cinema de arta. Conventiile americane ii lasa pe Kim Ki-duk sau pe fratii Dardenne sa-si vada de treaba, dar sunt in stare sa-ti spuna tot ce vrei sa stii despre filme precum “Iron Man 2”, “Avatar”, “New Moon” si multe altele, in conferinte, in timpul unui weekend prelungit de la finele lunii iulie. Nume mari precum James Cameron, Peter Jackson, Tim Burton, Johnny Depp, Robert Zemeckis sau John Lasseter isi fac intotdeauna loc in agendele cu siguranta incarcate pentru a da raportul in fata batalioanelor de fani, cu atat mai greu de impresionat cu cat stacheta lor este mult mai ridicata decat in cazul consumatorilor obisnuiti.

    O vorba umbla pe la Hollywood: “o impresie buna lasata la San Diego face cat o intreaga campanie de promovare”. Nimic mai adevarat, iar marile studiouri fac tot posibilul sa fie sigure ca fanii pleaca multumiti de la evenimente si ca se grabesc sa-si umple paginile din retelele de socializare online sau conturile pe Twitter cu o multitudine de comentarii laudative. De fapt, avalansa de vedete, zecile de minute proiectate in premiera, standurile cu obiecte promotionale exclusive (exclusiv de scumpe) si conferintele pe mai toate subiectele posibile si imposibile (legate de film, fireste) nu sunt decat un imens teaser pentru blockbusterele ce vor vedea in curand lumina ecranului.

    Privita ca un imens spatiu de reclama, conventia beneficiaza de prezentari exclusive din partea marilor studiouri, care pun la cale adevarate spectacole multimedia intesate de surprize pentru a-si multumi, uimi si soca fanii, obtinand exact acea faima atat de necesara intro lume unde succesul unui film este proportional cu numarul de oameni la curent cu aparitia lui pe ecrane inainte ca premiera sa aiba loc.

  • Festivalul unei nopti de vara

    C exceptia cazului in care aveti cincisprezece ani si ati stat incuiati in camera in ultimele trei luni ascultand My Chemical Romance, venirea verii nu a trecut neobservata pe langa dumneavoastra. Ce inseamna vara? Festivaluri muzicale. Sonar (Spania), Glastonbury (Marea Britanie), B’estfest (Romania) sau Primavera Sound (Spania) s-ar putea sa fi trecut deja, dar mai puteti astepta cu interes festivalurile Melt din Germania, Green Man din Marea Britanie si All Tomorrows Parties din Statele Unite ale Americii. Asta daca va atrage ideea de festivaluri de muzica. Problema e ca pe mine nu. Iata si de ce:

    1) Sponsorizarea
    Sponsorizarea de la festivaluri a ajuns la asemenea proportii, incat multe festivaluri si evenimente nici nu au un nume al lor: festivalurile Virgin si Carling din Marea Britanie si Becks’perience din Romania sunt doar cateva din exemplele de evenimente care au renuntat la propria lor identitate, schimband-o cu cea a unui produs. Chiar daca aveti norocul de a merge la un festival care nu poarta marca unei companii de telefonie mobila sau a unei marci de hartie igienica inteligent integrata in numele sau, atunci veti fi cu siguranta bombardati cu brichete, desfacatoare de sticle si steaguri de plastic complet inutile ce poarta numele vreunei firme.

    2) Vremea
    Imi place campingul, imi place sa stau la cort si sa ascult sunetul ploii. Imi place sa ma umplu de noroi. Ce nu-mi place totusi este sa fiu nevoit sa-mi inghesui cortul pe o bucatica minuscula de pamant intre doi americani galagiosi si un britanic aflat in anul de pauza de studii universitare, care discuta beti pana la noua dimineata despre posibilitatea de a calatori in timp. Natura exista pentru ca sa te bucuri de ea in pace si singuratate. Incercarea de a injecta muzica urbana intr-o idila rurala neprihanita nu se poate solda decat cu picioare ude, corturi deselate, haine pline de noroi si posibile iesiri violente neprovocate impotriva unor americani cu gura mare.

    3) Ceilalti oameni
    Dat fiind ca festivalurile depind atat de mult de sponsorizarea comerciala, nu e de mirare ca principiul lor calauzitor este sa atraga cat mai multi oameni. Uneori, la un festival te simti ca si cum ai reinvia vechile practici ale transhumantei, dar cu pastorii inlocuiti de directori generali de multinationale. Concertelor li se aplica o proportionalitate inversa cu calitatea: cu cat sunt mai mari, cu atat dezamagesc mai tare. Unul dintre cele mai importante concerte din istoria muzicii (Sex Pistols la sala Manchester Free Trade) a avut un public format din cam atatia oameni cati poti sa bagi intr-un Trabant. Cele mai incitante concerte ale ultimilor cinci ani au fost cele ale celor de la Libertines – in bucatariile altora (asta pe vremea cand Pete Doherty nu merita sa fie calcat de un traficant de droguri aflat la volanul unui Jaguar). De cealalta parte, cele mai mari concerte (festivalul The Isle of Wight din 1970, Altamont Free Concert din ’69, The Stone Roses play Spike Island din 1990) au fost niste enorme, exagerate si bombastice dezastre. Faceti-ma mizantrop, dar ceilalti oameni au tendinta de a strica un concert.

    4) Locul penibil
    Chiar daca festivalul nu se tine pe un camp plin de noroi, sunt sanse ca locul sau de desfasurare sa fie de toata jena. Pur si simplu nu poti savura o trupa care canta, spre exemplu, intr-un decor atat de ne-rock and roll ca National Exhibition Centre, compus din parcari de beton si cladiri de otel ondulat. Cele mai bune sali pentru muzica live sunt minuscule – legendarul club newyorkez CBGBs a fost construit intr-un dulapior atat de mic, incat, de cate ori respira cineva din public, omul de la tobe cadea de pe scena.

    5) Muzica de toata jena
    Uriasele arene cer sonoritati pe masura. Rock-ul de stadion a fost inventat dintr-un motiv intemeiat: subtilitatea si nuanta nu sunt valori muzicale usor de transmis unor multimi de 200.000 de oameni. Aduna o multime suficient de mare si pana si trupele introvertite ca Belle si Sebastian vor incepe sa sune, inevitabil, ca REO Speedwagon.
     

  • Ofensiva turco-germana

    “Auf der anderen Seite”/“De cealalta parte” al lui Fatih Akin a fost premiat anul trecut la Cannes pentru scenariu si reprezinta dovada irefutabila ca celebrul regizor turc naturalizat in Germania s-a maturizat complet dupa hiper-energicul sau “Gegen die Wand”/“Cu capul inainte”, care castiga in 2004 unul dintre cei mai meritati Ursi de Aur din istoria recenta a festivalului de film de la Berlin. Fanii navalnicului “Gegen die Wand” s-ar putea sa fie dezamagiti de “De cealalta parte”, dar noul film al lui Akin arata ca regizorului i se potriveste si stilul contemplativ si sentimental. Ca de obicei, Akin isi afla inepuizabilele surse de inspiratie in colorata comunitate turca din Hamburg, in care il descoperim pe Ali (Tuncel Kurtiz), ajuns la varsta pensionarii, dar doritor sa guste in continuare din viata. Cand face o vizita “de placere” in cartierul rosu din Hamburg, barbatul da peste Yeter (Nursel Kose), o prostituata intre doua varste, careia ii propune o afacere avantajoasa pentru ambele parti: Yeter ar urma sa locuiasca in casa batranului, devenind un fel de sotie a acestuia, iar Ali i-ar asigura in schimb un trai confortabil. Singurul nemultumit de intelegere este Nejat (Baki Davrak, excelent), fiul lui Ali, profesor de germana la Universitatea din Hamburg. Dar acesta se da repede pe brazda, caci are numai stima pentru Yeter cand afla cat de mult se chinuie femeia sa-si intretina unica fiica, pe Ayten (Nurgul Yesilcay), ramasa la Istanbul.

    Pe langa talentul de a-si lasa spectatorul cu gura cascata, Akin nu se dezminte nici de aceasta data: imprevibil zeu al scenariilor sale, regizorul se joaca de-a Dumnezeu cu personajele sale, prevestind in acelasi timp, ca un oracol, destinul acestora cu ajutorul titlurilor celor trei parti ale filmului sau. Astfel, Nejat ajunge la un moment dat sa plece “de cealalta parte”, adica in Turcia, pentru a o gasi pe Ayten, fiica lui Yeter. Aceasta, refugiata deja in Hamburg, arata inca o data inclinatia lui Akin catre coincidenta si nesincronizare, cele doua personaje avand nevoie de mult timp sa se regaseasca.

    Erou al comunitatii turce din Germania (sunt atat de multi turci in orasele germane, incat se spune, pe buna dreptate, ca nicaieri in lume nu se mananca o saorma mai buna), Akin isi scrie scenariul in germana, turca si engleza, dovedind inca o data cu aceasta poveste despre lupta, iertare si revolta ca vorbeste o limba universala, acum mult mai sensibila decat inainte. Primele doua parti ale filmului, cu deznodaminte funebre, care nu fac decat sa sublinieze dificila traversare “de cealalta parte” a vinii si-a remuscarilor, se reconciliaza intr-a treia. Regizorul devine astfel un ambasador germano-turc, un mediator intre cele doua etnii a caror relatie a fost adesea macinata de conflicte, astfel incat nu ne vom putea impiedica sa ne dorim, la randul nostru, un astfel de ambasador la fel de abil in relatia cu Italia si Spania, tarile europene cu cele mai numeroase comunitati de romani.

    Pana cand il vom gasi, sa speram ca regizorul Federico Bondi, cel care realizeaza in acest moment filmul “Marea Neagra”, va face pentru romanii din Italia ce a facut Akin pentru turcii din Germania. Poveste despre o ingrijitoare romanca (Dorotheea Petre) si “stapana” ei italiana (Ilaria Occhini), “Marea Neagra” ii prezinta pe romani sub semnul prieteniei si-al aprecierii, in timp ce presa internationala acuza saptamana de saptamana infractiunile comise de conationalii nostri in Italia.

    Akin si Kusturica
    Regizorul aplica formula road-movie (care tinde sa devina un fel de marca proprie “akiniana”) si la urmatorul sau film, o coproductie europeana produsa de Emir Kusturica. “Mamarosh” (adica “mamosul”) se vrea o comedie neagra “pe drumuri”, despre un barbat intre doua varste total dependent de caminul sau, administrat cu o mana de fier de mama lui. Cand un bombardament la pune in pericol viata in Belgrad, cei doi pornesc cu catel si cu purcel departe de casa, cautand continuu, pe drum, sa regaseasca tihna de odinioara. Filmul va aparea la inceputul lui 2009 si, data fiind cartea lui de vizita, nu ne-ar mira deloc sa castige premii la vreun festival.

    Oi pe autostrada
    Fatih Akin a trecut si prin Romania. Nu cum si-ar fi dorit el, dar tot a trecut. La filmul sau “Im Juli”, un road-movie pe familiara traiectorie Germania-Turcia, cei doi protagonisti interpretati de Moritz Bleibtreu si Christiane Paul trebuie sa treaca si prin tara noastra in drumul lor spre Istanbul. Numai ca Fatih Akin nu a primit permisiunea guvernului sa filmeze la noi in tara, prin urmare a trebuit sa monteze capitolul romanesc al povestirii sale din fotografii. Din acestea nu lipsesc simboluri clasice ale Romaniei vazute de straini: satra de romi, oile pe autostrada, Palatul Parlamentului si asa mai departe. Regizorul insusi apare in rolul unui vames roman iute la manie, dar si sentimental, care, intr-una dintre cele mai amuzante scene ale filmului spune: “In Romania, cand te casatoresti, faci un cadou. Masina ta, cadoul meu”. Dupa mita de rigoare, faptul ca unul dintre personaje nu are pasaport devine neglijabil.