BusinessMagazin

Tag: plecare

  • Mircea Badea: „Nu se mai poate trăi în această ţară. Fiul meu nu îşi va petrece viaţa în această ţară”

    Mircea Badea citat de Antena 3: „M-am dus şi eu să-mi pun benzină, iar băiatul de la benzinărie îmi spune: „S-a scumpit!”. Am ajuns la casă, mi se spune: „E mai scumpă acuma”. Cu cât s-a scumpit? „Cu cinci bani”. 5 bani ori 40 de litri, doi lei. Adică am înţeles şi propaganda, am înţeles şi isteria, iar discuţiile despre asta şi despre Robor, adică pot fi subiecte, dar noi, în România, am avut benzina şase lei acum un an şi jumătate. Zici că s-a triplat preţul”.

    „Orice logică aş fi încercat să aplic, mi s-a rupt filmul. Iar discuţiile despre Robor frizează oligofrenia. (…) E inuman de stupid ce se întâmplă la nivel de discuţie, de mental”, a mai spus realizatorul.

    „Nu se mai poate trăi în această ţară. Singurul lucru la care mă gândesc este că eu voi face tot ce voi putea ca fiul meu să nu trăiască în această ţară. Am luat eu această decizie pentru el, o să i-o comunic şi lui sper că o să fie de acord. Fiul meu nu îşi va petrece viaţa în această ţară”, a concluzionat Mircea Badea.
     

  • De ce pleacă angajaţii: nu primesc feedback de la şef şi au salarii prea mici în comparaţie cu cât muncesc. „Unii angajaţi îşi părăsesc angajatorul pentru că le bate aerul condiţionat în cap şi nu au unde să se mute.“

    „Sunt foarte mulţi manageri care au fost promovaţi de pe poziţii tehnice şi care sunt bine intenţionaţi, dar care nu au abilităţi de a conduce oameni, nu ştiu să dea feedback oamenilor sau comunică deficitar. Iar astfel de comportamente îi determină pe angajaţii din subordine să plece, mai ales că au mult mai multe oferte angajare de la alte companii decât în trecut“, spune Sorin Faur, fondator al Academiei de HR, companie de consultanţă în domeniul resurselor umane care oferă, printre altele, şi servicii de retenţie şi motivare a angajaţilor.
     
    Deşi în ultimii ani companiile au început să creeze poziţii de experţi remunerate similar cu cele de management din dorinţa de a motiva angajaţii care sunt foarte buni specialişti, această strategie nu funcţionează întotdeauna. Motivul?  Este posibil ca noul nivel salarial al expertului „promovat“ să nu genereze venituri suficient de mari încât să susţină cheltuiala suplimentară.
     

  • FELICITĂRI! O româncă din Arad, în echipa fizicienilor care au câştigat premiul Nobel în 2017

    Acest proiect este unul de colaborare şi implică peste 1.000 de cercetători din mai mult de 20 de ţări. Pionierii sunt Rainer Weiss şi Kip S. Thorne, împreună cu Barry C. Barish. Marţi Comitetul Nobel de la Stockholm i-a declarat pe cei trei savanţi câştigătorii premiului Nobel pentru Fizică 2017, scrie digi24.ro
    Anamaria Effler are 33 de ani şi s-a născut în Arad. Studiile le-a terminat la cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ din Arad, Colegiul „Moise Nicoară”, fiind parte a unei generaţii de elită care a absolvit în anul 2003.

    Imediat după terminarea liceului, Anamaria a primit burse de la mai multe universităţi din străinătate, tânăra alegând CalTech (California Institute of Technology)

    Lucrează la observatorul laser al Universitatatii Tehnice din California, care observă şi studiază undele gravitaţionale, iar tânăra îi este recunoscătoare profesorului ei de fizică din liceu, despre care spune că i-a influenţat cariera. La rândul lui, dascălul, de la Colegiul „Moise Nicoară”, are numai cuvinte de laudă despre fosta lui elevă.

  • 13 ani de Business Magazin: Antreprenorul care a ocupat cu magazine o stradă întreagă din Bucureşti

    Între cei doi poli la care visează pasionaţii de senzaţii tari din România, se află o porţiune din Calea Moşilor, colţ cu Bărăţiei, unde David Neacşu a aşezat polul echipamentelor sportive outdoor.

    Se împlinesc 20 de ani de când alpinistul David Neacşu voia să plece pe Everest. Organizatorul expediţiei a fugit însă cu o parte din banii strânşi, iar alpinistul a rămas acasă şi a pus bazele unei afaceri. Între timp, a bifat două victorii importante: a ajuns pe Everest şi a câştigat pariul pe piaţa de echipament sportiv pentru activităţi în aer liber din România. Graniţele micului său imperiu de bocanci, schiuri, haine impermeabile, corturi şi sute de accesorii se întind pe primii zeci de metri din Calea Moşilor, în spatele Magazinului Cocor. Cele cinci magazine, care ocupă o suprafaţă de 700 de metri pătraţi, sunt vecine cu un magazin cu rochii de mireasă, cu o florărie, cu un atelier de reparat încălţări şi cu magazinul sportiv Salomon.

    Tot nume inspirate de pasiunea pentru alpinism au şi depozitele firmei, întinse pe alţi 700 de metri pătraţi: Muntele Vinson, Elbrus, Carstensz Pyramid sau McKinley. La prima vedere, denumirile par o simplă înşiruire de vârfuri montane folosite ca strategie de marketing pentru pasionaţii de alpinism. Sunt, de fapt, primele vârfuri cucerite de alpinistul David Neacşu, mai cunoscut printre pasionaţi pentru expediţiile româneşti conduse de el în premieră pe toate continentele şi mai puţin pentru faptul că este proprietarul magazinelor Himalaya, compania cu 27 de angajaţi care se îndreaptă spre venituri de şapte milioane de euro anul acesta.

    L-am găsit pe Neacşu într-o cameră de aproximativ cinci metri pătraţi, după ce am parcurs vreo 50 de metri de magazin, făcându-mi loc printre căşti pentru alpinism, hamuri, carabiniere, pioleţi şi alte accesorii specifice. Stătea la un birou acoperit de teancuri de hârtii, albume îndesate cu fotografii din toată lumea, tablouri cu simboluri necunoscute şi obiecte pe care nu oricine le poate numi cu uşurinţă. „Asta este o mantra cu scriere în sanscrită pe care mi-a dăruit-o un lama când am plecat singur spre Everest pentru a pune la cale expediţia din 2003“, a explicat el. La gât poartă un medalion dintr-o piatră cu model „ochi de tigru“, extrasă din munţii Himalaya şi pe care „dacă o mai vedeţi la altcineva la gât, sigur face alpinism“.  La 54 de ani, Neacşu are la activ 37 de expediţii mari pe toate continentele, dintre care 19 premiere româneşti. Petrece 200 de zile pe an în expediţii, iar în restul timpului se află în magazinele sale de pe Calea Moşilor. Zâmbeşte mult şi povesteşte cu lacrimi în ochi despre experienţele trăite, axându-se pe cele legate de alpinism şi mai puţin pe afacere, care este, potrivit lui, doar un mijloc de a-şi atinge visele.

    Neacşu şi-a început cariera în urmă cu 30 de ani, mai întâi ca instructor în cadrul şcolii de ghizi naţionali a BTT-ului, iar apoi la Centrul Universitar Bucureşti. A ocupat apoi, timp de doi ani, funcţia de director de agenţie de turism în cadrul unei firme fondate de foştii săi elevi de la şcoala de ghizi, iar în 1993 a decis să îşi construiască propria afacere. „După ce mi-au degerat picioarele pe munte, am hotărât să fac un magazin pentru a aduce echipamente de care aveam nevoie eu în primul rând, iar, apoi, pentru a putea pleca oriunde în lumea asta fără să trebuiască să dau socoteală nimănui, să fiu propriul meu stăpân“, descrie el principala motivaţie care l-a împins spre antreprenoriat. Un argument în plus au fost cei 7.000 de dolari pe care îi strânsese pentru o expediţie în Himalaya, care avea ca scop final escaladarea vârfului Cho Oyu şi care nu s-a mai concretizat pentru că liderul expediţiei a hotărât să plece cu banii strânşi până în acel moment.

    Întâmplarea l-a inspirat în denumirea afacerii şi l-a motivat să inaugureze primul magazin. A investit cei 7.000 de dolari într-un spaţiu de aproximativ 40 de metri pătraţi din complexul comercial Unirea, la etajul patru, în aripa Călăraşi. Magazinul a fost construit sub forma unei cabane din lemn şi a fost ridicată în aproximativ trei luni chiar de cei care au lucrat apoi în magazin. „Nici eu nu ştiu de unde luam echipamentele atunci, aveam trei modele de bocanci, două de rucsacuri şi cinci carabiniere“, spune, glumind, antreprenorul. În 1998, după ce magazinul Unirea a fost cumpărat de omul de afaceri Dan Adamescu, preţul chiriei a crescut, iar Neacşu a fost nevoit să caute un alt spaţiu în care să îşi vândă echipamentele. L-a găsit în apropiere, pe Calea Moşilor. După ce l-a închiriat, a muncit vreme de doi ani la amenajarea acestuia, mai ales din cauza subsolului, care fusese lăsat în paragină.

    A reuşit să inaugureze magazinul la începutul anului 2000. „Aveam 11 angajaţi şi abia îmi permiteam să le plătesc salariile. Nu am avut bani şi pentru pază şi, în primele trei luni de funcţionare, am dormit în faţa magazinului, într-un cort“, îşi aminteşte el. Era o perioadă când furnizorii de echipamente nu aveau încredere în oamenii de afaceri din România, iar Neacşu trebuia să facă plata pentru marfă în avans, aspect care îngreuna situaţia antreprenorului aflat la început. După trei luni, a reuşit să ajungă la linia de plutire, mai cu seamă că încheiase şi contracul cu firma Mammut, unul dintre cele mai profitabile branduri din magazinele sale şi în prezent. După un an şi jumătate, a extins spaţiul cu încă o încăpere, dedicată alpinismului, şi a cumpărat spaţiul magazinului, în schimbul unei sume de 45.000 de euro.

    În 2003, Neacşu a închiriat şi cele două spaţii aflate vizavi de magazinul iniţial, pe care le-a dedicat vânzării de îmbrăcăminte Mammut şi încălţăminte, iar, ulterior, a cumpărat şi cele două spaţii, investind circa 600.000 de euro în acestea. Alte două, destinate bicicletelor high end de munte, dar şi altor branduri de haine pentru sportivi, le-a inaugurat în 2006 în spaţii închiriate, pe care antreprenorul ar vrea de asemenea să le cumpere. În toate sunt expuse aproximativ 5.000 de produse ale unor branduri de echipamente outdoor precum Petzl, Mammut, Austrialpin, Silva, Gerber, Tendon, Lowa, Asolo, Rock Empire, Nikwax, Lorpen, Laken, NicImpex, Julbo, Trimm, Suunto, Deuter, Kovea. A reuşit să câştige contractele cu ei prin participarea la târgurile de profil, cum ar fi cel care se organizează în luna februarie la München sau cel de la jumătatea lunii iulie din Elveţia, dar şi în China sau Statele Unite ale Americii. Nu ratează târgurile, deoarece „în fiecare an se schimbă lucrurile, ca şi în telefonie, IT şi altele“. Face comenzile cu nouă luni sau chiar cu un an înainte. Dacă la început câştiga cu greu încrederea furnizorilor, acum termenele de plată de la branduri precum Mammut sau Petzl ajung chiar şi la 90 de zile. „Au venit chiar la mine acasă să se convingă că nu vând într-un apartament“, spune Neacşu.

    Pe lângă vânzarea în magazinele proprii, în primii ani antreprenorul a făcut şi distribuţie pentru magazinele specializate răspândite în ţară. A atins maximul afacerii în 2007, când firma sa a înregistrat venituri de 13,5 milioane de euro şi profit de 500.000 de euro. A atras şi interesul cumpărătorilor, însă a renunţat la acest gând când a văzut cine avea să îi conducă afacerea în continuare. „Făcusem auditul în 2008, dar, când am dat mâna cu viitorul cumpărător, m-am răzgândit. Nu am mai vândut chiar dacă mi-a oferit o sumă frumoasă, 6,4 milioane de euro.“

  • Cum a reuşit o tânără să deschidă un hotel în Caraibe fără să aibă niciun ban – GALERIE FOTO

    Vi s-a întâmplat vreodată să plecaţi într-o vacanţă şi, odată ajunşi la destinaţie, să vă gândiţi “aş putea să trăiesc aici?” Ei bine, aşa a început povestea unei tinere pe nume Kalisa Martin, iar destinaţia aleasă de ea a fost Jamaica.

    În timpul unei ierni friguroase din New York, Kalisa şi prietenul ei Jeff Belizaire au decis să “fugă” până pe insula din Caraibe. Acesta avea, la momentul respectiv, un job de vis: era director de brand la Tasting Table, o destinaţie digitală pentru gurmanzi. Dar ceva în timpul acelei excursii avea să le schimbe viaţa.
     

    “În timpul acelui week-end prelungit, ne-am imaginat cum ar fi să avem propriul nostru B&B (bed and breakfast – n. red.) şi ne-am dat seama că am putea să îl deschidem chiar acolo”, povesteşte Kalisa Martin. Patru luni mai târziu, ea demisionase şi se afla în drum spre Jamaica alături de Belizaire pentru a pune bazele The Runaway, un B&B care a devenit, între timp, simbolul unui stil de viaţă.

    “Am fugit de vremea rece şi de programul de la 9 la 5 pentru a ne urma visul şi pentru a începe o nouă viaţă”, povesteşte tânăra.

    Nu aveau însă bani pentru a da drumul la afacere, aşa că au pornit o campanie de strângere de fonduri pe Kickstarter; The Runaway a devenit primul B&B construit integral din bani strânşi de pe reţeaua de crowdfunding, 47.000 de dolari.

    “Jamaica este locul meu preferat din întreaga lume”, spune Kalisa Martin. “Este aproape de necrezut că pot să împărtăşesc cu atât de multă lume iubirea mea pentru această insulă.”

  • 13 ani de Business Magazin: Antreprenorul braşovean pe care criza l-a făcut milionar: „Cerul este limita”

    12.000 mp, cât două terenuri de fotbal şi mai bine, măsoară doar una dintre cele două hale de producţie pe care le are Bilka la Braşov, lângă fosta platformă Tractorul, unde se construieşte acum centrul comercial Coresi. În total, antreprenorul Horaţiu Ţepeş are 45.000 mp de teren, pe care sunt aşezate două hale de producţie, de unde ies câteva tipuri de învelitori metalice pentru acoperişuri.

    Cota de piaţă pe acest segment, în care a ajuns lider de doi ani, se va apropia anul acesta, conform estimărilor companiei, de 30%; două treimi din cifra de afaceri se datorează produselor proprii, iar diferenţa este realizată din vânzarea de produse complementare. A doua hală, cumpărată anul acesta, este în acest moment în curs de amenajare şi va găzdui de anul viitor trei linii noi de producţie, pentru creşterea felurilor de ţiglă fabricate de Bilka. Despre alegerea numelui firmei, antreprenorul braşovean spune că ştia că trebuie să aleagă un cuvânt scurt, memorabil, de impact, care să aibă puterea să reprezinte compania pe plan naţional şi internaţional. „Întâmplarea a făcut ca în perioada în care căutam un nume să-mi arunc ochii pe o hartă, pe care am văzut numele Bilka, un sat bulgăresc care am aflat că la recensământul din 2011 avea 602 locuitori.“

    Au trecut doar nouă ani de când Horaţiu Ţepeş a intrat în domeniu, pe vremea aceea fiind student în anul cinci la Facultatea de Inginerie (“nelicenţiat, pentru că am început munca şi nu m-am mai ocupat de şcoală“). A văzut că nu era uşor pentru colegii săi să se angajeze şi a aplicat la câteva firme din Sibiu („fără niciun fel de presiune“), iar al doilea interviu a fost ţinut cu reprezentantul unui concern cehoslovac, cu activităţi în domeniul ţiglei metalice, care încerca să-şi facă intrarea în România.

    A fost acceptat ca reprezentant tehnic, ceea ce însemna că trebuia să facă necesarul de materiale pe planurile de acoperiş în funcţie de cererile reţelei de distribuţie, în dezvoltare la acea vreme; la sfârşitul lui 2005 lucrau în jur de 40 de oameni în firma slovacă. „Lucrurile au evoluat rapid, am învăţat foarte multe despre acoperişuri, am făcut schimbări şi adaptări la piaţa românească, pentru că există diferenţe faţă de alte pieţe“. După câteva luni a fost numit director comercial şi a propus patronului slovac să deschidă o companie de vânzare de accesorii pentru acoperiş; la începutul lui 2006 sediul companiei a fost mutat de la Sibiu la Braşov. Dar slovacul a decis să-şi vândă afacerea şi aşa a apărut ideea de a porni în afaceri pe cont propriu, pentru că şi-a dat seama că nu poate lucra în cadrul companiei suedeze care a preluat firma slovacă. A fondat Bilka în 2007 şi vreme de un an a mers în paralel cu firma proprie dar şi cu statutul de angajat, până în momentul în care suedezii au preluat efectiv afacerea.

    Primii paşi ca antreprenor îi făcuse însă încă din 2005, cu un punct de vânzare a ţiglei în oraşul natal, Făgăraş, în urma înţelegerii cu patronul slovac; „m-am ocupat, am văzut cum funcţionează. La acea vreme lucrurile mergeau de la sine pentru că era o piaţă liberă, care ne împingea de la spate, pentru că nu exista concurenţă ca acum“. Pentru că era captivat de domeniul în care lucra, a învăţat, povesteşte acum, foarte multe despre piaţă nu numai în România, dar şi la nivelul regiunii, în Polonia, Slovacia, în Scandinavia. „Am studiat foarte mult branşa, dar nu forţat, lucrurile au venit de la sine pentru că mi-a plăcut foarte mult ce făceam“, subliniază în repetate rânduri. De fapt, întrebat ce hobbyuri are, răspunde că deseori vede afacerea şi ca pe o pasiune, mai cu seamă din prisma numărului de ore pe care i le solicită zilnic. Petrece 12 ore la birou şi legat de business se declară, în medie, conectat 24/7.

    Nici în concediu nu se rupe de afacere, „ar fi un mare disconfort şi cred că aş veni obosit mort dacă nu aş avea laptopul pe masă, chiar dacă trec două zile în care mă uit doar pe tabletă sau telefon, dar trebuie să ştiu că e deschis laptopul. Primul lucru pe care îl verifică este mailul, unde primeşte raportul cu vânzările zilnice, vede încasările zilnice, se uită pe expunerea în piaţă“. Spune că nu s-a gândit niciodată în şapte ani că are de gestionat probleme pe care nu le poate depăşi, că mereu pe anumite departamente sunt lucruri care trebuie rezolvate, dar totdeauna le-a depăşit de-a lungul timpului. „Şi sunt conştient că nu se vor termina niciodată.“

  • FELICITĂRI! O româncă din Arad, în echipa fizicienilor care au câştigat premiul Nobel în 2017

    Acest proiect este unul de colaborare şi implică peste 1.000 de cercetători din mai mult de 20 de ţări. Pionierii sunt Rainer Weiss şi Kip S. Thorne, împreună cu Barry C. Barish. Marţi Comitetul Nobel de la Stockholm i-a declarat pe cei trei savanţi câştigătorii premiului Nobel pentru Fizică 2017, scrie digi24.ro
    Anamaria Effler are 33 de ani şi s-a născut în Arad. Studiile le-a terminat la cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ din Arad, Colegiul „Moise Nicoară”, fiind parte a unei generaţii de elită care a absolvit în anul 2003.

    Imediat după terminarea liceului, Anamaria a primit burse de la mai multe universităţi din străinătate, tânăra alegând CalTech (California Institute of Technology)

    Lucrează la observatorul laser al Universitatatii Tehnice din California, care observă şi studiază undele gravitaţionale, iar tânăra îi este recunoscătoare profesorului ei de fizică din liceu, despre care spune că i-a influenţat cariera. La rândul lui, dascălul, de la Colegiul „Moise Nicoară”, are numai cuvinte de laudă despre fosta lui elevă.

  • Scenariu de film: cu ce s-au întors doi tineri după ce au plecat cu 2,5 milioane de dolari în deşert

    Matt Scanlan ducea o viaţă liniştită în New York lucrând pe Wall Street, însă nu-i plăcea ceea ce făcea aşa că şi-a dat demisia. La o săptămână de la demisie, a primit un telefon de la prietenul său Diederik Rijsemus care se pregătea să meargă într-o călătorie în Mongolia. Deoarece Scanlan nu mai avea o slujbă a decis să meargă alături de prietenul lui.

    Au ajuns în Ulaanbaatar, capitala Mongoliei, şi s-au împrietenit cu un jurnalist american care se afla în regiune pentru a face reportaje despre fermierii din Mongolia. Aşa au ajuns să se împrietenescă cu doi localnici: Bodio şi Ishee. S-au înţeles bine şi cei doi mongolezi i-au invitat pe americani să le cunoască familia care trăia la ţară. S-au urcat într-o maşină şi au mers o zi şi o noapte, ca în basme, până când au ajuns la o fermă.

    A doua zi, Bodio şi Ishee le-au spus că abia peste o lună se întorc în Ulaanbaatar, iar cei doi fie încercau să-şi găsească singuri drumul prin deşert, fie aşteptau o lună. Timp de o lună au trăit alături de localnici şi acolo aflat că fermierii creşteau capre de la care se adună lâna de caşmir. Lâna se obţine la sfârşitul iernii prin pieptătănatul caprei de Caşmir, obţinându-se 150 de grame/animal.

    În timp ce produsele de caşmir se vând pentru foarte mulţi bani, fermierii obţineau doar o sumă foarte mică din această plăcintă. Cei doi au sesizat oportunitatea de a elimina intermediarii, cumpărând chiar ei lâna pentru a produce haine. Astfel, fermierii primeau mai mulţi bani, hainele de caşmir erau vândute mai ieftin, şi, bineînţeles, cei doi obţineau un profit frumos.

    Aveau nevoie de bani pentru a cumpăra lâna. “Aveam nevoie de 2,5 milioane de dolari pentru a cumpăra toată lâna de la toţi fermierii din regiune”, mărturiseşte Matt. 

    Întorşi la New York, cei doi au strâns banii într-un an, a transferat banii din New York în Ulaanbaatr, însă când a ajuns a aflat că nicio bancă nu-i va da suma totală odată, aşa că s-a plimbat la şase locaţii diferite pentru a scoate banii. Apoi au mers cu 2,5 milioane de dolari cash băgaţi în pungi de plastic în deşertul Gobi pentru a plăti fermierii. 

    Cu banii au cumpărat 60 de tone de caşmir, adică 23 de camioane pline. O parte din bani i-au strâns de pe Kickstarter şi obiectivul iniţial era de a strânge 20.000 de dolari şi să vândă pulovere cu 140-200 de dolari, dar proiectul a prins foarte bine şi au strâns 103,493 de dolari. Până la 2,5 milioane de dolari e cale lungă, iar cei doi nu au dezvăluit pentru presa americană de unde au obţinut banii. 

    Din cele 3 milioane de persoane care trăiesc în Mongolia, în jur de o treime sunt nomazi şi au grijă de cirezi de 250-1000 de animale, inclusiv de caprele care produc lână de caşmir. Nu au o casă şi se mută din loc în loc în funcţie de locurile de păscut pentru animale, potrivit Fast Company.

    Industria caşmirului a explodat, iar puloverele şi accesoriile realizate din caşmir sunt extrem de populare în SUA şi Europa. Produsele sunt foarte scumpe, însă fermierii din Mongolia nu au beneficiat de asta din cauza faptului că sunt foarte izolaţi. Negustorii vin la ei odată pe an şi cumpără caşmir pe care-l vând la fabrici. Potrivit lui Scanlan, comercianţii cumpără un kilogram de caşmir cu 20 de dolari pe care apoi îl vând cu 50. “Marginalizează munca pe care fermierii o depun şi cresc preţul arficial al materialului”, spune Scanlan pentru publicaţia Fast Company.

    Ei au plătit 31 de dolari per kilogram şi au mers cu materialele la fabrici în Italia, China şi chiar Mongolia pentru a putea fi transformate în pulovere, căciuli, mânuşi etc. 

    Habar nu aveau cum să facă haine aşa că au apelat la designer-ul Hadas Saar pentru producţia de haine. Aşa a apărut firma Haadam care produce haine din caşmir. Puloverele Naadam se vând cu un preţ de pornire de 99 de dolari şi ajung până la 200 de dolari, mult mai ieftin decât produsele Loro Piana, Brunello Cucinelli sau Portolano.

    Scăpând de intermediari, cei doi au reuşit să obţină o marje de profit mari, iar în 2016 venitul ajungea la 6 milioane de dolari.
    Naadam s-a angajat să investească 10% din profiturile companiei către programul al World Bank ce asistă fermierii în caz de dezastru natural. De exemplu, în iarna 2009, în Mongolia au murit 9,7 milioane de animale (22% din total), ceea ce a făcut ca PIB-ul ţării să scadă cu 1,6%.

     

     

     

  • Mircea Badea: „Nu se mai poate trăi în această ţară. Fiul meu nu îşi va petrece viaţa în această ţară”

    Mircea Badea citat de Antena 3: „M-am dus şi eu să-mi pun benzină, iar băiatul de la benzinărie îmi spune: „S-a scumpit!”. Am ajuns la casă, mi se spune: „E mai scumpă acuma”. Cu cât s-a scumpit? „Cu cinci bani”. 5 bani ori 40 de litri, doi lei. Adică am înţeles şi propaganda, am înţeles şi isteria, iar discuţiile despre asta şi despre Robor, adică pot fi subiecte, dar noi, în România, am avut benzina şase lei acum un an şi jumătate. Zici că s-a triplat preţul”.

    „Orice logică aş fi încercat să aplic, mi s-a rupt filmul. Iar discuţiile despre Robor frizează oligofrenia. (…) E inuman de stupid ce se întâmplă la nivel de discuţie, de mental”, a mai spus realizatorul.

    „Nu se mai poate trăi în această ţară. Singurul lucru la care mă gândesc este că eu voi face tot ce voi putea ca fiul meu să nu trăiască în această ţară. Am luat eu această decizie pentru el, o să i-o comunic şi lui sper că o să fie de acord. Fiul meu nu îşi va petrece viaţa în această ţară”, a concluzionat Mircea Badea.
     

  • Cum s-a ajuns ca un medic să plece din România la fiecare şase ore

    Migraţia are loc în special în rândul practicanţilor din ţările estice ale Europei, care merg să lucreze în vest, plecând, astfel, din ţările sărace, spre cele bogate ale continentului, arată o analiză Politico realizată pe baza datelor Comisiei Europene. Instituţia blocului comunitar a analizat fenomenul exodului personalului medical şi arată că aceste ţări, în definitiv, ajung să pregătească doctori pentru vecinii lor mai bogaţi.

    Citiţi mai multe pe www.gandul.info