Tag: nastere

  • Doctorii au vrut să-i amputeze picioarele. Pacientul a refuzat şi în acel an a câştigat primul său US Open

    Richard Norris Williams a rămas în istorie ca fiind un jucător de tenis foarte bun, dar şi ca a supravieţuit naufragiului Titanic.

    Acesta s-a născut în Elveţia în 1891 şi a început să joace tenis la vârsta de 12 ani. În 1911 a câştigat campionatul elveţian de tenis, iar un an mai târziu a intrat la Harvard.

    Williams se afla alături de tatăl său pe Titanic în aprilie 1912 când vasul s-a scufundat. Acesta a reuşit să ajungă la o barcă de salvare, însă chiar şi aşa a stat mai multe ore în apa îngheţată. În urma acestei experienţe picioarele lui Williams erau atât de degerate încât doctorul a vrut să i le amputeze. A refuzat operaţia şi început să facă exerciţii fizice. Se plimba din două în două ore. A avut noroc şi tratamentul a funcţionat. În acel an a câştigat primul US Open din carieră la categoria dublu mixt.

    A mai câştigat US Open în 1914 şi 1916, chiar şi o cupă Davis la dublu, unde a făcut echipă cu Karl Behr, un alt supravieţuitor de pe Titanic
     

  • Ţara în care angajaţii muncesc atât de mult încât este ilegal să nu îţi iei concediu

    La Tokyo se discută o lege care să-i oblige pe angajaţi să stea departe de muncă măcar cinci zile pe an. Nu e doar o încercare de a creşte productivitatea lucrătorilor, e o problemă naţională: oamenii nu mai au timp pentru viaţa personală, se nasc tot mai puţini copii şi se înregistrează tot mai multe cazuri de suicid şi morţi prin epuizare, relatează Digi24.ro, citând publicaţia Russia Today.

    Legislaţia japoneză e penultima în lume la capitolul zile legale de concediu. Un debutant are dreptul la doar 10 zile pe an, iar după fiecare an în plus de experienţă se mai adaugă încă o zi de concediu.Deşi numărul e foarte scăzut, japonezii nu iau nici jumătate din numărul de zile la care au dreptul, astfel încât în Japonia ar putea deveni ilegal să nu îţi iei concediu.

    Refuzul concediului e doar o parte a problemei, cealaltă fiind orele suplimentare realizate în exces. Studiile arată că japonezii lucrează chiar şi 14 ore pe zi. Motivul principal pentru acest stil de viaţă este teama japonezilor că şi-ar putea pierde locul de muncă, mai scrie Digi24.ro.

    Piaţa muncii a apucat-o în direcţia orelor lungi şi a anilor fără concediu în anii ’70, în plin boom economic, când a explodat numărul celor care lucrau peste 60 de ore pe săptămână. Tot atunci în limba japoneză a apărut cuvântul „karoshi” – moarte prin epuizare. Presiunea psihologică lasă şi altfel de urme asupra societăţii. Japonia cunoaşte de ani buni o epidemie a sinuciderilor. 30.000 de cazuri au fost înregistrate doar în 2011, iar anchetatorii susţin că o treime se datorează stresului la muncă. Cultura muncii însă dă o lovitură societăţii în ansamblu. Oamenii nu mai vor familii, nu mai vor copii fiindcă oricum nu au timp. Natalitatea scade rapid, an de an, iar în 2014 a atins un nou record, asta în vreme ce rata deceselor urcă rapid.

    Se estimează că, până în 2050, populaţia Japoniei va fi mai mică cu 30 de milioane de oameni. Deja un sfert din populaţie are peste 65 de ani, iar proporţia ar putea urca la 40% în 2060 – ritmul de îmbătrânire îl depăşeşte cu mult pe cel al economiilor dezvoltate din occident, mai scrie sursa citată.

  • Povestea omului care controlează o reţea de peste 20.000 de restaurante si 160.000 de angajaţi

    Howard Schultz, născut la 19 iulie 1953, este CEO-ul şi preşedintele Starbucks Corporation, reţeaua formată din peste 23.000 de cafenele răspândite în întreaga lume, cu venituri de 14,8 miliarde de dolari şi aproximativ 160.000 de angajaţi. Schultz s-a născut într-o familie săracă de evrei din cartierul newyorkez Brooklyn.

    Era un sportiv talentat, excelând la baschet şi fotbal american, astfel că în 1970 a reuşit să obţină o bursă de studii la universitatea Northern Michigan, fiind primul din familia sa care urma colegiul. A absolvit cinci ani mai târziu şi a obţinut o licenţă în comunicare.

    “În copilărie simţeam că mă aflu de cealaltă parte a baricadelor. ştiam că oamenii din partea cealaltă au mai multe resurse, mai mulţi bani, familii mai fericite. Simţeam nevoia să mă caţăr peste gardul care ne despărţea şi să realizez ceva ce părea imposibil celorlalţi. Poate am o cravată şi un costum acum, dar nu am să uit niciodată de unde vin”, spunea Schultz într-un interviu anterior acordat tablodiului britanic Mirror.

    Şi-a început cariera ca vânzător de electrocasnice pentru Hammarplast, o companie care vindea aparate de cafea europene în SUA. A avansat până la postul de director de vânzări, poziţie din care a observat la începutul anilor ’80 că o mare parte din venituri erau generate de o mică reţea de magazine din Seattle, Washington, cunoscută atunci drept Starbuck’s Coffee Tea and Spice Company. ”Când am intrat în magazin pentru prima dată – ştiu că sună siropos – dar chiar m-am simţit acasă, iar produsul părea că îmi vorbeşte“, rememorează Schultz momentul în care a intrat în Starbucks, în 1981.

    Firma exista de aproximativ zece ani, doar în Seattle, fondată de Jerry Baldwin, Gordon Bowker şi vecinul lor, Zev Siegl. Cei trei prieteni au fost şi creatorii logo-ului răspândit acum în toată lumea. La un an după întâlnirea sa cu fondatorii Starbucks, în 1982, Schultz a fost angajat ca director al operaţiunilor de retail şi de marketing pentru compania aflată în creştere şi care, în acel moment, vindea doar boabe de cafea, nu şi cafea preparată. Ideea ca Starbucks să vândă şi cafea preparată i-a venit lui Schultz în timpul unei călătorii la Milano în care a observat numărul mare de cafenele de la fiecare colţ de stradă.

    Entuziasmul lui de a crea un lanţ de cafenele nu a fost împărtăşit însă şi de fondatori. La insistenţele sale, proprietarii i-au permis totuşi să deschidă o cafenea într-un nou magazin care urma să fie deschis în Seattle. Spaţiul, inaugurat în 1985, le-a adus sute de clienţi zilnic. A fost totodată locul creării unui nou sortiment de cafea preparată şi a fost introdus un nou cuvânt în rândul băutorilor de cafea din toată lumea: cafe latte. Succesul cafenelei nu a fost însă suficient pentru a demonstra fondatorilor că direcţia indicată de Schultz era cea potrivită. Ei nu voiau să crească atât de mult, iar Schultz, dezamăgit, a părăsit Starbucks în 1985 şi şi-a deschis propriul lanţ de cafenele, Il Giornale, care i-a adus rapid succes.

    Doi ani mai târziu, cu ajutorul unor investitori privaţi, a cumpărat Starbucks în schimbul a 3,8 milioane de dolari şi a realizat fuziunea între cele două companii. Schultz a fost nevoit să ducă din nou o muncă de convingere, de data aceasta ca investitorii să creadă că americanii sunt dispuşi să cumpere la preţuri ridicate o băutură pentru care obişnuiau să plătească 50 de cenţi. Din cauza neînţelegerilor cu ei, Schultz a demisionat în 2000 din poziţia de CEO al Starbucks.

    Opt ani mai târziu, s-a întors însă la conducerea companiei, care se străduia să rămână pe linia de plutire. De la întoarcerea lui Schultz, valoarea companiei a ajuns să fie de patru ori mai mare, ajungând la o cifră de afaceri de 14,8 miliarde de dolari, potrivit rezultatelor publicate anul trecut. Schultz continuă să extindă reţeaua la nivel global, a deschis cafenele în Vietnam, India şi, se va extinde în curând şi în Myanmar.

    Afaceristul, cu o avere estimată la 2,1 miliarde de dolari,  investeşte, prin intermediul unui fond de investiţii, şi în companii precum Pinkberry, Lululemon, eBay şi Groupon.

  • Cum s-a născut cel mai mare festival din România: povestea unui eveniment care a atras peste 200.000 de oameni

    Spun o mulţime de steaguri pentru că asta a fost, din punctul meu de vedere, ceea ce a diferenţiat Untold de alte evenimente similare de la noi: oameni veniţi din toate colţurile lumii. Şi, mai mult decât atât, oameni care au plecat cu amintiri frumoase de la Cluj. Experienţa din România m-a învăţat că trebuie să aştepţi înainte de a lăuda, din varii motive, pe care nu are rost să le detaliez aici. Dar succesul Untold a existat, culminând cu distincţia de „cel mai bun festival european“; iată, aşadar, povestea nescrisă a festivalului.

    „Povestea UNTOLD a început de la un vis, şi anume cel de a organiza cel mai de impact eveniment din România, un festival care ar putea intra în finala European Festival Awards, la cea mai importantă categorie, care să concureze cu cele mai importante nume din industria europeană“, spune Bogdan Buta, directorul festivalului. „Odată ce am stabilit conceptul general al UNTOLD, am participat la unele dintre cele mai apreciate festivaluri şi evenimente muzicale din Europa, printre care Exit, Tomorrowland, Sziget, Ultra Europe, World Club Dome şi Mysteryland, tocmai pentru a înţelege fenomenul, amploarea, dimensiunea unui festival major şi modul în care au ales cei mai mari jucători de pe piaţă să organizeze aceste evenimente, pentru că fiecare are identitatea şi specificul lui.“

    Prima ediţie a UNTOLD s-a desfăşurat în 7 locaţii diferite, printre care Sala Polivalentă şi Cluj Arena, stadionul echipei de fotbal „U“ Cluj. Construcţia scenei principale, amplasată pe stadion, a însumat 1.200 de metri pătraţi de decor, 306 metri pătraţi de ecrane video, 533 de lumini şi proiectoare, efecte pirotehnice şi 11 variante de proiectare. „Ţinând cont că exista şi cadrul potrivit pentru a lansa acest concept în 2015, când municipiul Cluj-Napoca a fost Capitala Europeană a Tineretului, am reuşit să strâng în jurul festivalului o echipă de tineri care au crezut la fel de mult ca mine în această idee, apoi am încercat să convingem cât mai multe companii să creadă şi să susţină această «nebunie»; şi nu a fost deloc uşor. Suntem tineri, ambiţioşi, avem viziune şi suntem convinşi că dacă ne propunem ceva, putem atrage alături de noi suficient de multe persoane care să creadă în obiectivul nostru“, spune directorul festivalului.

    Organizarea unui eveniment la care să participe sute de mii de oameni presupune un important efort financiar, lucru pe care cei responsabili l-au înţeles încă de la început. „Financiar, am ştiut că avem nevoie de un buget de minimum 5 milioane de euro pentru a putea organiza UNTOLD la nivelul dorit. Pentru asta am avut nevoie de un mix complex de venituri – sponsori, parteneri, finanţări publice, vânzări de bilete şi alte surse de venit, încât să întregim bugetul necesar, deoarece puţină lume ştie că 30% din valoarea unui bilet reprezintă diverse taxe. Totodată a trebuit să menţinem preţurile biletelor la un nivel accesibil pentru publicul din România, astfel încât am ajuns practic la a subvenţiona costul biletului din alte surse de venit.“

    Una dintre instituţiile care a susţinut activ proiectul, inclusiv din punct de vedere financiar, a fost Primăria Cluj-Napoca; participarea autorităţilor locale a avut însă şi un alt efect: micii comercianţi de la colţul străzii, chiar şi cei aflaţi în cartierele de la ieşirea din oraş, au încercat să contribuie la popularizarea evenimentului. Fiecare chioşc avea un afiş cu Untold sau o promoţie pentru cei care purtau brăţările de participanţi. „Cred că de la un anumit punct, toată lumea a început să înţeleagă dimensiunea şi impactul pe care îl va avea festivalul şi să vadă şi o oportunitate de business bună pentru ei. Din estimările noastre UNTOLD a generat un impact în comunitate de peste 20 de milioane de euro, impact resimţit începând de la taximetrişti, hoteluri, terase şi chiar malluri. Totodată, am acordat o atenţie destul de mare selecţiei furnizorilor şi colaboratorilor UNTOLD, pentru a ne asigura că împreună vom livra participanţilor servicii la standarde cât mai înalte“, spune Bogdan Buta.

    Unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat a fost organizarea; a fost o experienţă diferită faţă de modul în care se desfăşoară evenimentele de amploare din Bucureşti. Este un lucru pe care nu l-am remarcat doar eu, ci şi mulţi dintre străinii cu care am avut ocazia să stau de vorbă. „A fost nevoie de foarte multă atenţie, planificare, documentare şi discuţii cu specialişti. Fiecare zonă a feastivalului a avut nevoie de cei mai buni furnizori care să poată livra la nivelul nostru de exigenţă, la nivelul celor mai importante evenimente de afară“, explică Bogdan Buta.

  • Acest doctor a salvat viaţa unui bebeluş. 30 de ani mai târziu medicul a fost salvat de la moarte de către acel bebeluş, devenit pompier

    Doctorul Michael Shannon a încercat din greu să salveze viaţa unui bebeluş născut prematur care avea şanse de supravieţuire de 50%. A reuşit. 30 de ani mai târziu, pe 29 martie 2011, Chris Trokey a făcut acelaşi lucru, scoţându-l pe Michael Shannon dintr-un automobil accidentat. Maşina pediatrului fusese lovită de un camion pe autostrada, potrivit Yahoo News.

    Troeky nu avea nicio idee că Shannon se afla în acea maşină când Orange County Fire Authority a primit apelul de urgenţă. “Am aflat la spital când am început să vorbesc cu el şi mi-am dat seama cine e”, spus tânărul a cărui viaţă a fost salvată de către doctorul Michael Shannon.

    “Este unul dintre cei mai buni pediatri dintre cei pe care-i cunosc. Face asta de 42 de ani şi ar fi putut să se retragă, dar face asta încontinuare pentru că-şi iubeşte slujba.”, a mai spus el.

    “ESte uimitor să-mi văd pacienţii cum cresc, însă este chiar incredibil ca unul dintre ei să-ţi reintre în viaţă exact când ai mai mare nevoie”, a declarat Michael Shannon.

  • Povestea incredibilă a doi gemeni identici care au fost despărţiţi după naştere. Unul a crescut evreu, altul nazist

    La decenii distanţă, bărbaţii au observat că se îmbracă la fel, merg la fel, au acelaşi temperament şi ticuri, iubesc untul şi mâncarea picantă şi trag apa înainte să folosească toaleta, relatează Los Angeles Times.

    “Sunt un exemplu perfect al modului cum gemenii, deşi au crescut în medii complet diferite, sunt foarte asemănători”, a spus Nancy Segal, profesorul de psihologie al Cal State Fullerton, care a studiat fraţii în cadrul unei cercetări al universităţii din Minnesota.

    Gemenii care au crescut în circumstanţe complet diferite au sfârşit prin a avea foarte multe lucruri în comun. Oskar Stohr şi Jack Yufe au fost separaţi la naştere în anii ’30. Aveau şase luni când Stohr a plecat cu mama sa în Europa, iar Yufe a rămas alături de tatăl sau în Trinidad. Stohr a crescut în Germania, în timpul ascensiuni naziste, şi s-a alăturat Tineretului Hitlerist (Hitlerjugend), iar Yufe a fost crescut în credinţa evreiască în Port of Spain, Trinidad, apoi  s-a mutat în Israel, la dorinţa tatălui său.  

    Totuşi, în ciuda diferenţelor atât de flagrante, atunci când s-au întâlnit prima dată, la 21 de ani, au descoperit că purtau acelaşi tip de ochelari şi purtau aceeaşi geacă (unul o cumpărase în Israel, celalt în Germania). Reuniunea a fost puţin jenantă datorită barierei de limbaj. “Oskar de e porţi aceleaşi haine ca şi mine?, l-am întrebat, iar el a răspuns “de ce porţi tu aceleaşi haine ca mine?”, a mărturisit Yufe pentru BBC.

    Au trecut 25 de ani şi nu s-au mai văzut. În 1979 Yufe a văzut un articol despre “Gemenii Jim”, o pereche de gemeni care a fost separată la naştere, iar fiecare bebeluş a fost botezat JIm de către fiecare familie adoptivă. La fel ca şi Yufe şi fratele său, Oskar, Jim Springer şi Jim Lewis s-au întâlnit când erau adulţi şi au fost uimiţi să afle similarităţile dintre ei. Amândoi aveau joburi asemănătoare în poliţie şi amândoi fuseseră căsătoriţi şi divorţaseră două femei care aveau acelaşi prenume.

    Cei doi Jim au fost primi subiecţi ai studiului universităţii Minnesota. Yufe a fost intrigat de studiu şi l-a rugat pe Oskar să participe. Astfel Yufe şi Oskar a devenit a şaptea pereche de gemeni care participa la studiu.

    Thomas J. Bouchard, psihologul care a condus studiul, a observat că fraţii vorbeau la fel şi împărtăşeau aceleaşi obiceiuri destul de ciudate. “Am crezut că doar eu am obiceiul de  a mă juca cu elastice sau cu agrafe când sunt emoţionat, însă şi Oskar făcea la fel”, a spus Yufe.

    “Au avut o relaţie deosebită, una de iubire şi ură. Simţeau o repulsie, dar şi o atracţie, unul faţă de celalalt”, a spus Nancy Segal, care a scris în 2005 o carte despre cei doi gemeni.

    Oskar Stohr, care a lucrat mulţi ani în mină, a murit de cancer la plămân în 1997.  Jack Yufe a decedat pe 11 noiembrie 2015 la vârsta de 82 în San Diego, fiind răpus de cancer la stomac.

    Când Nancy Segal l-a întrebat pe Jack Yufe dacă-l iubea pe fratele său, aceasta a răspuns că “nici măcar nu ştiu dacă ne plăceam”. Cei doi au petrecut împreună o lună pe parcursul studiului.

     

  • Cine este Laura Bretan, fetiţa care a impresionat juriul de la Românii au talent. Fetiţa donează premii de mii de dolari

    Laura Bretan este  fetiţă de 13 ani care a concurat la emisiunea Românii au talent şi care a impresionat juriul şi publicul. A interpretat „O mio babbino caro” si de la primele acorduri, juriul s-a ridicat in picioare, uimit de calitatile vocale ale fetitei.
    Laura Bretan s-a născut şi trăieşte la Chicago unde a participat la mai multe concursuri muzicale. Ea a fost convinsă să participe la Românii au talent de către bunicul ei care a murit în urmă cu un an.

    Laura a început să cânte încă de la vârsta de 4 ani, îndemnată de mama sa, apoi a fost îndrumată de către Cristian Dumetrana, profesor de muzică din Chicago. Acum studiază canto cu Nicoleta Roman, artistă lirică la Chicago Symphony Orchestra.

    Vocea fetiţei nu i-a uimit doar pe juraţii români, ci şi americanii sunt impresionaţi de calităţile Laurei. A fost nominalizată pentru premiul Cel mai bun artist sub vârsta de 15 ani la Chicago Music Awards. A câştigat concurstul Super Top Dog pentru copii sub 14 ani, plus alte concursuri precum Stars of Tomorrow sau Amateur Night. În plus, televiziunile ABC 7 şi CBS  au realizat reportaje despre viaţa fetiţei, iar în iunie 2014, Laura Bretan a interpretat imnului naţional pentru Chicago White Sox de la US Cellular Field din Chicago.

    Potrivit Libertatea, Laura Bretan ar fi donat de mai multe ori banii câştigaţi la diferitele concursuri către organizaţii caritabile precum „A Safe Haven”.

    .
     

  • Un puşti de 13 ani a rezolvat problema cu care se confruntă 300 de milioane de oameni

    Shubham Banerjee are doar 13 ani, dar este recunoscut în lumea întreagă ca unul dintre cei mai promiţători antreprenori. Tânărul născut în Belgia este CEO al Braigo Labs, o companie care produce imprimante pentru oamenii orbi.

    Ideea i-a venit în urmă cu un an, atunci când a găsit un flyer care promova o strângere de fonduri pentru oamenii orbi. Întrebându-se cum pot aceştia citi, el a aflat despre limbajul Braille şi cât de complicat este procesul de printare a cărţilor pentru cei care suferă de această deficienţă.

    “Când am aflat cât costă o imprimantă Braille, nu mi-a venit să cred”, a povestit Banerjee celor de la Business Insider. “Am vrut să îi ajut pe oameni, aşa că am încercat să construiesc un dispozitiv din materialele pe care le aveam la dispoziţie.” Aceste materiale erau piese de Lego, cu care tânărul a reuşit să dezvolte prima parte a proiectului său, de aici venind şi numele companiei Braigo: Braille şi Lego. Părinţii l-au ajutat să cumpere restul materialelor şi Banerjee a testat, cu succes, imprimanta sa.

    În lume există aproape 300 de milioane de persoane ce nu pot vedea, iar 90% dintre ei trăiesc în state  în curs de dezvoltare. Costul actual al unei imprimante Braille este de aproape două mii de dolari, dar prototipul lui Banerjee este de patru ori mai ieftin. Acest lucru a atras atenţia mai multor publicaţii de specialitate, el primind premiul The Tech Awards 2014 şi o invitaţie la Casa Albă pentru un eveniment dedicat tinerilor antreprenori şi inventatori.

    Compania Intel a fost impresionată de idee şi a decis să investească în dezvoltarea produsului. Astfel, Banerjee a devenit cel mai tânăr antreprenor în care o companie de venture capital să investească. “Nu am crezut că o companie mare va fi interesată de proiectul meu”, povesteşte tânărul. “A fost o surpriză extraordinară”.

    Cu finanţarea primită, Banerjee spune că vrea ca Braigo Labs să dezvolte un alt prototip care să semene cu o imprimantă normală. El vrea ca produsul să intre pe piaţă până la sfârşitul anului 2015.

  • Cine sunt cei doi fondatori ai Mossack & Fonseca, compania care a ajutat zeci de personalităţi şi politicieni din lume să îşi ascundă averile cu ajutorul societăţilor offshore

    Jurgen Mossack s-a născut în 1949 în Furth, Germania, dar a trăit în Panama. El este fiul unui imigrant german care a fost membru al Waffen-SS. Potrivit Wikipedia se pare că după război acesta s-ar fi oferit să-i spioneze pe  comuniştii cubanezi pentru CIA.

    Ramon Fonseca Mora, 63 de ani, nu este doar avocat, ci şi scriitor.  A publicat patru romane, plus piese de teatru şi povestiri. A câştigat de două ori premiul literar Ricardo Miró. Romanele premiate sunt “La danza de las mariposas”  (1994) şi „Soñar con la ciudad” (1998). Cea mai nouă carte este „Mister politicus” şi a fost publicată în 2012.

    Mossack şi-a înfiinţat firma de avocatură în 1977, ca în 1983 să fuzioneze cu compania lui Fonseca.

     

  • Cine sunt cei doi fondatori ai Mossack & Fonseca, compania care a ajutat zeci de personalităţi şi politicieni din lume să îşi ascundă averile cu ajutorul societăţilor offshore

    Jurgen Mossack s-a născut în 1949 în Furth, Germania, dar a trăit în Panama. El este fiul unui imigrant german care a fost membru al Waffen-SS. Potrivit Wikipedia se pare că după război acesta s-ar fi oferit să-i spioneze pe  comuniştii cubanezi pentru CIA.

    Ramon Fonseca Mora, 63 de ani, nu este doar avocat, ci şi scriitor.  A publicat patru romane, plus piese de teatru şi povestiri. A câştigat de două ori premiul literar Ricardo Miró. Romanele premiate sunt “La danza de las mariposas”  (1994) şi „Soñar con la ciudad” (1998). Cea mai nouă carte este „Mister politicus” şi a fost publicată în 2012.

    Mossack şi-a înfiinţat firma de avocatură în 1977, ca în 1983 să fuzioneze cu compania lui Fonseca.