BusinessMagazin

Tag: intrebare

  • Un român a fost desemnat ”Fotograful Anului” la secţiunea Arhitectură de juriul celei mai mari competiţii de fotografie din lume

    Cosmin Bumbuţ, fotograf profesionist din Bucureşti, a fost selectat dintr-un grup de peste 87.000 de participanţi pentru a participa la categoria ”Professional”, secţiunea Arhitectură, cu seria sa numită “Camera intimă”. Lucrarea artistului român prezintă o serie de imagini copleşitoare realizate în celulele a 35 de închisori din România.

    „Premiul de la Sony World Photography este cel mai important pe care l-am câştigat până acum”, a declarat Bumbuţ. “Din 2008, de când am început această serie, m-am întrebat cum va fi primită şi înţeleasă.”

    Seria de fotografii câştigătoare va fi expusă în cadrul expoziţiei Sony World Photography Awards 2015, din cadrul Somerset House, Londra şi va fi publicată în catalogul Sony World Photography Awards 2015. Fotograful român va primi premiul şi un echipament foto Sony de ultimă generaţie în cadrul galei de deschidere a expoziţiei. 

  • Tinerii care vor conduce, peste câţiva ani, România

    Citiţi şi: Adolescenţii care vor reprezenta România următoarelor generaţii

  • Tinerii care vor conduce, peste câţiva ani, România

    Citiţi şi: Adolescenţii care vor reprezenta România următoarelor generaţii

  • Un exerciţiu de imaginaţie în care 84 de adolescenţi conectaţi, critici şi creativi vor reprezenta România următoarelor generaţii

    “În iunie 2014, colegul meu, Virgil Godeanu, şi-a pictat vanşii vechi. Mie mi-au plăcut aşa de tare încât l-am rugat să-i picteze şi pe ai mei. Aşa a apărut ideea din spatele Go-style. În următoarele două zile, am creat pagina de Facebook şi e-shop-ul (www.go-style-2.shopmania.biz), într-o săptămână am avut prima comandă şi după ea au urmat multe altele. Pentru acest an, avem în plan o prezentare de modă în cadrul unui fashion show, câteva colecţii sezoniere (Summer Festivals, Back to school şi First snow), atragerea a 65 de clienţi noi şi 12.000 de like-uri pe Facebook, iar pe termen lung proiectul va evolua într-o platformă naţională de magazin online free source deschisă adolescenţilor întreprinzători din România sau, în cel mai rău caz, va eşua într-o vânzare profitabilă către un grup din industria textilă care îşi doreşte o intrare abruptă pe piaţa de teenage fashion.“

    Cristina Pogorevici vorbeşte în termeni de trecut, prezent şi viitor despre proiectul ei antreprenorial de parcă antreprenoriatul ar fi ceva ce face de când lumea. De fapt, lumea ei a început în urmă cu 16 ani, iar magazinul său online îi ocupă cam 15% din timpul unei zile, după cum ea însăşi estimează. Îşi împarte ziua în procente: „50% şcoală (este în clasa a zecea la liceul Lazăr), 15% Go-style, 10% familie, 10% prieteni, 10% voluntariat, 5% lectură & internet“, vrea să studieze la Columbia University, cântă la pian, predă engleză copiilor, nu are medii sub 9 şi spune că, în general, se implică doar „în activităţi care îi cizelează personalitatea“.

    Citiţi şi: Tinerii care vor conduce România

    Senzaţia din preajma celor 84 de adolescenţi selectaţi de Şcoala de Valori pentru proiectul Excepţionalii este că România mai are o şansă, că generaţiile care s-au născut odată cu revoluţia tehnologică şi care au o inteligenţă emoţională superioară au capacitatea de a schimba lumea din jurul lor. Suntem însă perfect conştienţi că atât cei 84 de excepţionali, cât şi alte zeci sau sute ca ei care nu au participat la proiect, se încadrează într-o categorie diferită faţă de media vârstei lor. În România sunt acum, conform Institutului de Statistică şi unor studii ale UNICEF, aproape 1 milion de adolescenţi cu vârsta între 15 şi 18 ani, dintre care 19% au abandonat şcoala, 90% se uită în medie şapte ore pe zi la televizor ori stau pe internet, iar rata de promovabilitate a bacalaureatului a ajuns în 2014 la 55% (crescând de la 44% în 2012). 

    „Cel mai prost stau la capitolul viaţă personală deoarece nu am timp de aşa ceva“, se situează direct în partea opusă a spectrului despre care vorbim Teodora Agarici, o adolescentă de 17 ani care îşi organizează ziua de după şcoală, unde termină cursurile la 12:30, între teme şi activitatea din diverse centre sociale sau de plasament unde predă copiilor engleză, iar seara şi-o împarte între revista LZR, unde în prezent conduce departamentul de comunicare & PR, traduceri pentru filme, ca voluntar în cadrul asociaţiei Macondo, sau internshipul din cadrul NexT Film Festival.

    „Nu prea petrec timp cu prietenii mei în timpul săptămânii, ci doar la sfârşit de săptămână. Cu familia petrec de asemenea foarte puţin timp, cam 10% din totalul de activităţi al unei zile“, spune Adelin Torge, un băiat serios cu ochelari de hipster care şi-a făcut deja un portofoliu frumos de clienţi din toată lumea, cărora le desenează sigle sau le face pagini web. Adelin a lansat un joc pentru mobil şi a construit o platformă pentru construcţia de pagini web, iar acum lucrează la o aplicaţie pentru mobil/PC, un soi de minireţea de socializare axată pe informaţii de cultură generală. Când era mic, Adelin visa să ajungă gimnast. În clasa a noua a descoperit informatica şi s-a îndrăgostit foarte repede de ea: „Am început să caut cât mai multe informaţii, am început să fac cursuri de programare online şi cred că, din totalul de cunoştinţe în domeniul programării, 80% le-am deprins singur, în faţa calculatorului. De aceea, cei mai buni prieteni ai mei sunt persoanele care mă susţin în ceea ce fac, care mă sfătuiesc şi mă ajută la nevoie“.

  • Excepţionalii sunt în regulă! Noi, restul, suntem greşiţi!

    Mulţi dintre cititorii Business Magazin vor fi urmărit discursul lui sir Ken Robinson de pe TED despre modul în care şcolile ucid creativitatea nativă a omenirii, a copiilor; clipul a strâns 32 de milioane de vizualizări doar pe site-ul TED şi este, periodic, subiect de viralizare. Veţi fi zâmbit la glumele lui Robinson şi îi veţi fi dat dreptate; dar, dacă nu aţi întâlnit şi dacă nu aţi stat de vorbă cu un tânăr, nu veţi înţelege despre ce vorbeşte, cu adevărat, Robinson.

    După vineri, 13, am ajuns la concluzia că Robinson poate să fi greşit un pic, pentru că eu am întâlnit tineri cărora şcoala nu numai că nu le-a limitat creativitatea şi nu i-a înregimentat, ci i-a stârnit, i-a ambiţionat. Sigur că problema este reală şi rămâne valabilă, dar unora nu li se potrivesc unităţile de măsură comune. Tinerii pe care îi vedeţi pe coperta revistei, implicaţi în proiectul Excepţionalii, merg, voluntar, în centre de plasament pentru a preda limba engleză sau îi învaţă online pe cei ce vor să programeze, se implică în acţiuni în domeniul medical sau de asistenţă socială, au mici afaceri în domenii creative – de la înfrumuseţarea tenişilor Vans la web design -, organizează conferinţe internaţionale sau dezvoltă aplicaţii pentru telefonul mobil, îi admiră pe regele Mihai, pe Stephen King, pe Steve Jobs sau pe Ivan Patzaichin sau pe cei de la Microsoft, dar şi pe Ban Ki-moon – actualul secretar general al ONU. Se simt cumva diferiţi de cei din generaţia lor, dar privesc restul lumii cu înţelegere şi cu dorinţa, mai direct sau mai puţin direct exprimată, de a o schimba. Vor să înveţe la mari universităţi, să reprezinte România la Naţiunile Unite sau să lucreze pentru mari companii internaţionale. Şi mai mult de jumătate dintre ei mizează pe spiritul lor antreprenorial. Un univers întreg de preocupări, de intenţii şi de dorinţe, exprimate simplu.

    Priviţi acum în jur, la realitatea în care politicieni încasează şpaga prin cimitire, realitatea arestării din fiecare seară sau realitatea concursului neoficial „cine a luat mită mai mare“, lumea în care de cele mai multe ori ajunge să ieşi în faţă şi să începi să răcneşti, cu tupeu, „…EU!“, realitatea lumii în care nu se mai citeşte, şi întrebările vin firesc: ce facem cu tinerii aceştia, ce le oferim, cum îi sprijinim, ce şanse au ei să reziste în lumea aceasta?

    La o sesiune de întrebări şi răspunsuri desfăşurată la Barcelona, la World Mobile Congress, Mark Zuckerberg a emis una bună: „În timp, am adoptat o regulă simplă. Îi angajez să lucreze pentru mine doar pe cei pentru care aş vrea eu să lucrez. Şi este un test destul de relevant“. Parafrazându-l un pic, zic că mi-ar plăcea să lucrez pentru sau să colaborez cu oricare dintre liceenii despre care am vorbit.
    Lumea intens colorată şi lipsită de inhibiţii a tânărului pictor Laurenţiu Dimişcă ilustrează, cred, cel mai bine, acest text.

     

  • O întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 îşi găseşte răspuns după 15 ani

    Este, cred, una dintre primele acţiuni de recuperare a metalelor din istoria lumii; astăzi astfel de lucruri se petrec în mod curent, iar tăierea a orice pentru recuperarea metalului începe cu armonioase strigăte pe stradă, strigăte pe care le auzim cu toţii, şi se termină cu dispariţia unor întregi companii. Aici vreau să ajung, pentru că săptămâna trecută a apărut anunţul tăierii la fier vechi a rafinăriei RAFO din Oneşti. Este acesta un penultim act al unei isterii naţionale care a început în anii ‘90 cu sintagma ”grămadă de fiare vechi„ şi care se apropie de sfârşit acum, cu RAFO. Spun penultim, pentru că sfârşitul va fi venind, cred, cu Oltchim, combinat ameninţat şi el, în lipsa unei soluţii salvatoare, să ajungă tot la fier vechi, marcând finalul unei epoci.

    Tonul este oarecum ironic, dar ascunde nostalgii, pentru că dispariţia atâtor şi atâtor combinate, fabrici, uzine şi rafinării nu se traduce doar prin clişeele des folosite – lipsă de competitivitate şi de productivitate, utilaje învechite sau dispariţia pieţelor -, ci reprezintă şi produsul complacerii societăţii româneşti într-un mod de gândire şi de acţiune absolut păgubos, al unor idei care se dovedesc, în cele din urmă, greşite.

    Prima este iluzia cu economia serviciilor, pe care ţi-o vindea mai orice ins erai dispus să asculţi în primul deceniu de după revoluţie. Poate că în lumea şi în perioada aceea o asemenea ideea o fi părut fezabilă, dar astăzi Europa se află în situaţia de a încasa în cele mai dureroase zone consecinţele acestui mod de gândire.

    Doi la mână, lipsa unei strategii naţionale de dezvoltare, nu impusă, ci bazată pe interes şi previziune şi coerenţă; în locul acesteia am avut sintagme repetate până la exasperare, de genul ”statul, cel mai prost administrator„, şi un scenariu repetitiv de acţiuni menite să scadă valoarea companiilor locale – iar aceasta este o zonă penală pentru care nu a răspuns nimeni niciodată. Toate acestea într-o lume în care companiile puternice de stat nu sunt o excepţie, exemple sunt cunoscute şi activează chiar şi pe piaţa noastră, dar sunt străine. În plus, uităm esenţialul, faptul că productivitatea nu este dată în primul rând de maşini şi utilaje, ci de oamenii care manageriază, care conduc maşinile, de inteligenţa şi de buna credinţă a acestora.

    De curiozitate, am încercat să determin, empiric, cât interes a iscat chiar povestea RAFO în societate. Mi s-a părut tragicomic că o întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 – ”Cât va mai dura agonia RAFO?„ – îşi găseşte răspuns după 15 ani. În toţi aceşti ani, ba mai mulţi, de prin 1994, RAFO a fost subiect de presă, pentru că a apărut în aproape 2.500 de ştiri transmise de colegii mei de la agenţia de presă Mediafax şi în peste 1.000 de articole în Ziarul Financiar şi în Business Magazin, ca să număr doar ce am avut la îndemână.

    Toate aceste numere contrastează puternic cu cele doar 137 de apariţii ale rafinăriei în scriptele Camerei Deputaţilor: 3 iniţiative legislative (doar aprobări ale unor ordonanţe de urgenţă), un singur document al comisiilor, 109 stenograme ale şedinţelor în plen, doar 9 interpelări şi 15 acte legislative. Lipsit de un buton de căutare, site-ul Senatului nu mi-a putut furniza niciun rezultat, dar nu cred că ar fi diferit foarte mult de rezultatele de la deputaţi. Şi, de curiozitate, am răsfoit şi câteva interpelări: chestionări politicoase, de genul ”…care sunt şansele de a rezista ale RAFO?„, la care cel interpelat răspundea, la fel de politicos, ceva între ”…ar putea să aibă, dar ne trebuie diverse…„ şi ”îmi pare rău, dar nu e în subordinea mea, aşa că habar n-am„.

    Ar fi putut rezista RAFO? În 2004 oneştenii se numărau printre cei mai productivi români, cu afaceri de 18.000 de euro pe cap de locuitor, rafinăria situându-se pe locul 6 în clasamentul celor mai mari companii în funcţie de cifra de afaceri, înaintea Orange, a celor de la Dacia, a Mobifon – Connex sau Distrigaz Sud, iar Carom Oneşti se situa pe locul 11, înaintea Distrigaz Nord şi a ALRO. Dacă privim aşa, ar fi trebuit să reziste.

    Dar RAFO a fost căpuşată de 400 de companii, sau cel puţin aşa indica în urmă cu 10 ani Parchetul Naţional Anticorupţie, şi, dacă privim aşa lucrurile, nicio şansă pentru rafinărie.

    Restul, Iacubov, Tender, schimbările de conducere şi de patron, strategiile şi promisiunile guvernamentale, sindicaliştii care blocau drumuri şi organismele financiare internaţionale care recomandau sunt actorii slabi ai unei piese nereuşite.

    Să nu-i uităm aici nici pe negustorii de fier vechi, care îşi vor fi frecând mâinile deja şi chiar vă propun să urmărim dacă nu cumva anul acesta vom depăşi pragul de 2 milioane de tone de fier vechi la export, care ne-ar aduce, nu-i aşa, în vreo oareşce elită europeană (în 2010, un an de maxim, am putut doar 1,8 milioane de tone).

    Şi, până la urmă, ce să fi făcut noi cu zece rafinării, câte am moştenit de la Ceauşescu, aş putea fi întrebat? Habar n-am, dar, dacă veţi merge la Viena, ca să iau un oraş la întâmplare, şi veţi descoperi că benzina este mai ieftină acolo decât la Bucureşti, poate veţi căuta singuri un răspuns.

    Fără tablou săptămâna aceasta, subiectul e prea trist.

  • O întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 îşi găseşte răspuns după 15 ani

    Este, cred, una dintre primele acţiuni de recuperare a metalelor din istoria lumii; astăzi astfel de lucruri se petrec în mod curent, iar tăierea a orice pentru recuperarea metalului începe cu armonioase strigăte pe stradă, strigăte pe care le auzim cu toţii, şi se termină cu dispariţia unor întregi companii. Aici vreau să ajung, pentru că săptămâna trecută a apărut anunţul tăierii la fier vechi a rafinăriei RAFO din Oneşti. Este acesta un penultim act al unei isterii naţionale care a început în anii ‘90 cu sintagma ”grămadă de fiare vechi„ şi care se apropie de sfârşit acum, cu RAFO. Spun penultim, pentru că sfârşitul va fi venind, cred, cu Oltchim, combinat ameninţat şi el, în lipsa unei soluţii salvatoare, să ajungă tot la fier vechi, marcând finalul unei epoci.

    Tonul este oarecum ironic, dar ascunde nostalgii, pentru că dispariţia atâtor şi atâtor combinate, fabrici, uzine şi rafinării nu se traduce doar prin clişeele des folosite – lipsă de competitivitate şi de productivitate, utilaje învechite sau dispariţia pieţelor -, ci reprezintă şi produsul complacerii societăţii româneşti într-un mod de gândire şi de acţiune absolut păgubos, al unor idei care se dovedesc, în cele din urmă, greşite.

    Prima este iluzia cu economia serviciilor, pe care ţi-o vindea mai orice ins erai dispus să asculţi în primul deceniu de după revoluţie. Poate că în lumea şi în perioada aceea o asemenea ideea o fi părut fezabilă, dar astăzi Europa se află în situaţia de a încasa în cele mai dureroase zone consecinţele acestui mod de gândire.

    Doi la mână, lipsa unei strategii naţionale de dezvoltare, nu impusă, ci bazată pe interes şi previziune şi coerenţă; în locul acesteia am avut sintagme repetate până la exasperare, de genul ”statul, cel mai prost administrator„, şi un scenariu repetitiv de acţiuni menite să scadă valoarea companiilor locale – iar aceasta este o zonă penală pentru care nu a răspuns nimeni niciodată. Toate acestea într-o lume în care companiile puternice de stat nu sunt o excepţie, exemple sunt cunoscute şi activează chiar şi pe piaţa noastră, dar sunt străine. În plus, uităm esenţialul, faptul că productivitatea nu este dată în primul rând de maşini şi utilaje, ci de oamenii care manageriază, care conduc maşinile, de inteligenţa şi de buna credinţă a acestora.

    De curiozitate, am încercat să determin, empiric, cât interes a iscat chiar povestea RAFO în societate. Mi s-a părut tragicomic că o întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 – ”Cât va mai dura agonia RAFO?„ – îşi găseşte răspuns după 15 ani. În toţi aceşti ani, ba mai mulţi, de prin 1994, RAFO a fost subiect de presă, pentru că a apărut în aproape 2.500 de ştiri transmise de colegii mei de la agenţia de presă Mediafax şi în peste 1.000 de articole în Ziarul Financiar şi în Business Magazin, ca să număr doar ce am avut la îndemână.

    Toate aceste numere contrastează puternic cu cele doar 137 de apariţii ale rafinăriei în scriptele Camerei Deputaţilor: 3 iniţiative legislative (doar aprobări ale unor ordonanţe de urgenţă), un singur document al comisiilor, 109 stenograme ale şedinţelor în plen, doar 9 interpelări şi 15 acte legislative. Lipsit de un buton de căutare, site-ul Senatului nu mi-a putut furniza niciun rezultat, dar nu cred că ar fi diferit foarte mult de rezultatele de la deputaţi. Şi, de curiozitate, am răsfoit şi câteva interpelări: chestionări politicoase, de genul ”…care sunt şansele de a rezista ale RAFO?„, la care cel interpelat răspundea, la fel de politicos, ceva între ”…ar putea să aibă, dar ne trebuie diverse…„ şi ”îmi pare rău, dar nu e în subordinea mea, aşa că habar n-am„.

    Ar fi putut rezista RAFO? În 2004 oneştenii se numărau printre cei mai productivi români, cu afaceri de 18.000 de euro pe cap de locuitor, rafinăria situându-se pe locul 6 în clasamentul celor mai mari companii în funcţie de cifra de afaceri, înaintea Orange, a celor de la Dacia, a Mobifon – Connex sau Distrigaz Sud, iar Carom Oneşti se situa pe locul 11, înaintea Distrigaz Nord şi a ALRO. Dacă privim aşa, ar fi trebuit să reziste.

    Dar RAFO a fost căpuşată de 400 de companii, sau cel puţin aşa indica în urmă cu 10 ani Parchetul Naţional Anticorupţie, şi, dacă privim aşa lucrurile, nicio şansă pentru rafinărie.

    Restul, Iacubov, Tender, schimbările de conducere şi de patron, strategiile şi promisiunile guvernamentale, sindicaliştii care blocau drumuri şi organismele financiare internaţionale care recomandau sunt actorii slabi ai unei piese nereuşite.

    Să nu-i uităm aici nici pe negustorii de fier vechi, care îşi vor fi frecând mâinile deja şi chiar vă propun să urmărim dacă nu cumva anul acesta vom depăşi pragul de 2 milioane de tone de fier vechi la export, care ne-ar aduce, nu-i aşa, în vreo oareşce elită europeană (în 2010, un an de maxim, am putut doar 1,8 milioane de tone).

    Şi, până la urmă, ce să fi făcut noi cu zece rafinării, câte am moştenit de la Ceauşescu, aş putea fi întrebat? Habar n-am, dar, dacă veţi merge la Viena, ca să iau un oraş la întâmplare, şi veţi descoperi că benzina este mai ieftină acolo decât la Bucureşti, poate veţi căuta singuri un răspuns.

    Fără tablou săptămâna aceasta, subiectul e prea trist.

  • Întrebarea capcană primită de şeful Google România la interviul de angajare

    Dan Bulucea, country manager Google România, a avut parte în cadrul interviului de angajare dat în 2010 de o întrebare capcană, ascunsă printre cele obişnuite, notează gandul.info. “Câte avioane zboară la un moment dat?”, l-au întrebat recrutorii pe actualul şef al Google România.

    “Am avut un timp de gândire, cei de acolo nu m-au grăbit. Am estimat numărul aeroporturilor din lume şi numărul de avioane de pe fiecare aeroport. Nu mai ştiu exact cât a fost rezultatul, dar a contat ideea”, a explicat Bulucea modul în care a acţionat atunci când a fost pus în faţa acestei încercări, precizând că, din moment ce a obţinut funcţia din fruntea Google România, răspunsul său a fost cel mai probabil unul bun, mai precizează sursa citată.

    Dan Bulucea, până în primăvara anului 2010 director de marketing şi business în cadrul Microsoft România, este şeful Google în România, după un total de 12 ani petrecuţi în cadrul filialei locale a celui mai mare producător de software din lume.

    Dan Bulucea are o experianţă de peste 17 ani în vânzări, marketing şi business development în industria IT&C. Dan Bulucea a lucrat în perioada 1998-2006 la Microsoft, ocupând diverse funcţii, de la PC hardware manufacturers manager, Communications Sector Manager, Developer and Platform Evangelism Group Manager. Dan Bulucea are şi expertiză internaţională, lucrând în cadrul Microsoft CEE Headquarters ca Regional Competitive Officer.

    Google a căutat un country manager pentru România încă din 2008, când Radu Tudorache, care a ocupat funcţia timp de un an, a plecat la Romtelecom. Din această funcţie, Dan Bulucea conduce biroul gigantului internet de la Bucureşti şi se va ocupa de dezvoltarea afacerilor şi implementarea strategiei Google în România, stabilirea unor relaţii de afaceri cu partenerii români şi vânzarile directe de publicitate. Dan Bulucea deţine un MBA şi este licenţiat în informatică.

  • De unde vine cel mai bun whiskey din lume

    Anul acesta, surpriza a venit chiar pe prima poziţie: cel mai bun whiskey a fost declarat Single Malt Sherry Cast 2013, produs în Japonia de compania Yamakazi. Cel mai bun whiskey european a fost declarat Chapter 14 Not Peated, al companiei engleze Company.

    Murray se întreabă ce s-a întâmplat cu whiskey-ul scoţian: “Unii şi-au luat privirea de la minge şi nu au luat în calcul schimbările ce au alterat imaginea acestui produs. Aceştia cred că prin intermediul PR-ului şi a puterii brandului, vor putea să meargă tot timpul înainte.”

    Pentru catalog, Murray a testat 4.700 de tipuri de whiskey.

  • Opinie Cătălin Olteanu: Unităţi de măsură fără rost

    CĂTĂLIN OLTEANU (Director general al FM România)

    Comentam într-una din poveştile mele despre faptul că la aceeaşi viteză, pe o linie de producţie mai scurtă, produsul ajunge la capăt mai repede decât pe una lungă. Nu pare mare scofală dacă o gândeşti logic. Dar viaţa bate filmul…

    Asa că să discutăm despre LMSSBB… sau oricum s-o chema, care a venit de la instruirea pe linie de Lean Manufacturing cu o idee simplă şi fixă: spaţiul liber e Muda (pierdere, în japoneză) şi trebuie eliminat! Fără să se întrebe o secundă care ar fi de fapt câştigul şi care e obiectivul îmbunătăţirii, a mai pus un metru la indicatorul de măsură şi în loc să măsoare câţi metri are de parcurs produsul ca să ajungă la capătul liniei, a început să câştige metri pătraţi de shop floor!

    A făcut omul nişte heijunka, care nu este altceva decât o tehnică pentru reducerea Muda.

    După câteva heijunka am reuşit să ne lăudăm cu aproape 40% spaţiu câştigat în metri pătraţi. Nici nu mai conta faptul că liniile de producţie erau atât de înghesuite încât în loc să câştige productivitate operatorii se înghionteau la greu!
    În momentul în care unul dintre ei ridica mâna ca să facă vreun tip de operaţiune, de cele mai multe ori îi administra un cot vecinului, făcându-l pe celălalt să scape ce avea în mână. Astfel în zona de lucru s-a instalat o veselie totală pigmentată cu vânătăi, produse scăpate pe jos, ciobite etc.

    Uneori se iscau certuri, alteori cereri în căsătorie temporară adresate mamei adversarului din ringul… de la serviciu.

    În înghesuiala generală, singurii care se bucurau erau băieţii, care aveau norocul unui post de producţie pe lângă vreo fată drăguţă, pe care o pipăiau fără niciun fel de jenă, că deh!, linia de producţie ajunsese la un grad de intimitate greu de imaginat.

    Că metrii pătraţi câştigaţi nu foloseau la nimic, pentru că nu prea aveam ce pune pe ei, nici nu mai conta. Dar scăderea de productivitate era mai mult decât evidentă şi totuşi asta era o altă mâncare de peşte, o poveste separată despre cum se pictează indicatorii de performanţă ca să dea bine la raport.

    La un moment dat psihoza s-a numit U-shape. Că e benefic să pui nişte posturi de lucru în formă de U, astfel încât un operator care nu este foarte încărcat să poată presta operaţiuni la două staţii de lucru, sau că este util să aşezi staţiile de lucru în formă de U, astfel încât să câştigi acea viteză de care pomeneam scrie prin toate manualele. Dar să nu fii în stare să citeşti mai mult decât capitolul ăsta şi să începi să crezi că U-shape e un feng shui universal şi care se aplică la orice, deja e altă salată. Mai ales când descopeream că unele linii de producţie aveau tendinţa să se ducă înapoi spre magazia de materii prime în loc să se îndrepte spre magazia de produse finite şi docurile de livrare.

    Evident, dacă vreunul dintre cei neatinşi de virusul U-shape încerca să comenteze ceva, apărea instantaneu comentariul cu „rezistenţa la schimbare“. Se pare că Sensei avea o problemă cu capitolele lungi de prin cărţile de management.

    Astfel că la el orice proiect sărea partea de analiză, implementarea schimbărilor nu ţinea cont de comunicare şi influenţare, iar PDCA (plan–do–check–act) sărea partea cu check, care se înlocuia cu „nu forţa, ia un ciocan mai mare“.

    Probabil că o fi luat de bun bancul acela cu elefantul („Cum bagi un elefant în frigider? Deschizi uşa, bagi elefantul şi închizi uşa“). Noi reuşeam cu succes să băgăm linia de producţie în tramvaiul 2 barat şi mai rămânea loc şi pentru călători în orele de vârf.

    Şi n-ar fi fost aşa de rău, dacă măcar am fi avut cui să subînchiriem metrii pătraţi cu care ne-am ales în urma mirificelor implementări. Mai salvăm din banii cheltuiţi de-a proasta doar ca să batem recordul de popor îndesat pe metru pătrat. Doar că acţiunea nu a fost făcută de dragul de a face un lucru util, ci de a aplica un subcapitol dintr-o carte de management.