Oraşul cel mai des asociat cu cel de-Al Doilea Război Mondial este Nürnberg. În trecut un loc al adunărilor naziste, dar şi un loc în care victimele acestui regim şi-au găsit dreptatea prin condamnarea naţional-socialiştilor, astăzi, Nürnbergul este un oraş viu, plin de viaţă, unde arhitectura medievală cu influenţe bavareze s-a dezvoltat în comuniune cu capitalismul, care a luat forma magazinelor, restaurantelor, hotelurilor şi nu numai. Încărcat de istorie, Nürnbergul nu îşi neagă trecutul, ci îşi învaţă turiştii de ce istoria nu ar trebui să se mai repete.
Încă din liceu, deşi nu am învăţat prea multe despre ce s-a întâmplat în cel de-al Doilea Război Mondial, am deprins totuşi curiozitatea de a cunoaşte cât mai multe despre ce s-a întâmplat în acele vremuri. Curiozitatea aceea nu s-a stins nici până astăzi şi, pentru că oraşul care îmi apărea de fiecare dată în minte atunci când venea vorba despre cel de-al Doilea Război Mondial era Nürnbergul, şi asta pentru că în decurs de doar câţiva ani a trecut de la unul dintre cele mai importante oraşe ale Germaniei interbelice la căderea sa, mi-am propus să îl descopăr printr-o vizită la faţa locului.
Nürnbergul se afla deja pe lista mea încă din adolescenţă, însă am reuşit să îl bifez abia luna aceasta. Către oraşul bavarez se zboară din Bucureşti cu o cursă directă a Wizz Air, care are un program de zbor potrivit pentru a face acolo un city-break. Am plecat joi de pe Otopeni, iar după un zbor de două ore am aterizat, în jurul prânzului.
Am plecat de acasă cu impresia că voi găsi un oraş gri, nu neapărat din punctul de vedere al arhitecturii, cât din perspectiva atmosferei pe care aş fi găsit-o în oraşul măcinat de războiul secolului trecut. Spre surprinderea mea, oraşul este, în fapt, o combinaţie armonioasă între nou şi vechi, cu un centru istoric care aminteşte de regiunea bavareză în care se află, cu clădiri de birouri din sticlă şi hoteluri care se înalţă asupra oraşului orbind în zilele cu soare trecătorii. În prima zi am reuşit să văd o parte din centrul istoric, unde se ajunge trecând prin zidurile fostei cetăţi.
Rigoarea germană se vede la fiecare pas, şi îndrăznesc să spun acest lucru pentru că Nürnbergul, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, a fost distrus în proporţie de 90%, iar, ulterior, reconstruit. Arhitectura clădirilor a fost păstrată pentru a reaminti de ceea ce era Nürnbergul înainte de atacul aliaţilor, iar atenţia la detalii a celor care l-au reclădit este impresionantă. Cu greu faci distincţia între ce a fost construit cu secole în urmă şi ce a fost reconstruit în urmă cu 60-70 de ani.
Dacă în prima zi am reuşit să văd o parte din centrul istoric, în cea de-a doua zi am am ajuns la Castelul din Nürnberg. Cu o mică curte interioară, zidurile clădirilor te plasează în timp, cândva în Bavaria Evului Mediu. Multe clădiri, atât din interiorul curţii castelului, dar şi din restul oraşului, poartă mici steaguri, desene sau obloane ale ferestrelor desenate în roşu şi alb, acestea fiind culorile steagului local. Castelul tronează asupra oraşului, având o panoramă asupra întregului Nürnberg, care, de acolo de sus, nu pare deloc mic.
Pe lângă steagul alb-roşu, Nürnbergul se mândreşte şi cu o reţetă locală de cârnaţi – doar se află în Bavaria. M-am oprit să iau masa în Handwerkerhof, o mică zonă medievală aflată la unul din turnurile vechii cetăţi. Am ales un restaurant mic, cu specific local, decorat în stil vechi bavarez, unde am ales din meniu o porţie de cârnaţi făcuţi după reţeta locală. Nu mi-au displăcut, dar nici nu prea m-au încântat. În zilele ce au urmat, am mai încercat preparatele tradiţionale, însă nu mă declar încântată de reţetele specifice locului.
O incursiune în trecutul nu foarte îndepărtat
A treia zi am dedicat-o istoriei naziste a oraşului, mergând să vizitez Tribunalul din Nürnberg. Cunoscută pentru celebrele procese de la Nürnberg, în timpul cărora au fost aduşi în faţa întregii lumi membrii conducerii politice, militare şi economice a Germaniei Naziste pentru crimele de război şi crime împotriva umanităţi, pentru care au şi fost puşi sub acuzare, Camera 600 din tribunal găzduieşte şi astăzi curtea de judecată. Tribunalul are şi o zonă transformată în muzeu, care pune la dispoziţia turiştilor atât informaţii referitoare la modul de desfăşurare a proceselor, cât şi date despre cel de-al Doilea Război Mondial. Cum era o zi de sâmbătă, mi s-a permis accesul, însă există zile în care sala nu este deschisă vizitatorilor pentru că se ţin procese. De altfel, procesele de la Nürnberg au avut o influenţă semnificativă asupra a ceea ce a însemnat dreptul penal internaţional.
Vizitarea sălii proceselor şi a muzeului m-au copleşit. Un sentiment similar m-a încercat şi la Memorialul Durerii, însă acum nu era un sentiment de empatie faţă de cei acuzaţi, ci faţă de victimele lor.
Am lăsat în urmă tribunalul, care fusese principalul motiv pentru care Nürnbergul se afla pe lista oraşelor unde îmi doream să ajung, şi am pornit către locul de întâlnire al naziştilor – Zeppelinfeld. O suprafaţă cât un stadion era cândva locul în care naziştii din toată ţara se întâlneau, astăzi fiind un mic stadion şi o pistă de curse asupra cărora mai tronează o ruină din ciment care abia aduce aminte de zidurile fostului loc de întâlnire. Nürnbergul a fost ales ca loc de desfăşurare a congreselor naziştilor datorită originii sale, care, în accepţiunea nazistă, confirma statutul de rasă ariană. Cu mult înainte, conducătorii Imperiului Roman aleseseră la rândul lor zona în care se află astăzi Nürnbergul pentru construirea unei cetăţi lângă răul Pegnitz, care astăzi străbate oraşul.
La câteva minute distanţă se află centrul de documentare a locurilor în care se întruneau naziştii. Tot aici poţi găsi un muzeu şi o construcţie imensă, care ar fi trebuit să fie de două ori mai înaltă decât Colosseumul din Roma, însă lucrările au fost abandonate odată cu căderea regimului nazist. Construcţia ar fi trebuit să fie noul loc de întâlnire al naziştilor. Astăzi e doar o clădire uriaşă neterminată, dar care se impune prin mărimea sa.
Oraşul nu îşi neagă trecutul şi îşi învaţă turiştii despre ce a însemnat nazismul, dar şi cât de importante sunt drepturile omului, existând chiar şi o stradă pietonală unde sunt inscripţionate acestea.
Nürnbergul este dovada vie a faptului că istoria poate fi schimbată, poate într-o versiune mai bună, însă urmele vor rămâne mereu acolo.
Cea de-a doua zi s-a sfârşit printr-un tur al bisericilor din oraş, cât şi al fostei primării, o clădire care a fost construită încă 1332, distrusă în cel de-al Doilea Război Mondial şi reconstruită în 1956.
Cu toate că Nürnbergul s-a aflat pe lista mea de oraşe pe care mi-aş dori să le vizitez, recunosc că nu m-aş mai întoarce prea curând. Este un oraş al liniştii şi ordinii, unde haosul nu se instalează deloc. Paradoxal, sunt de părere că haosul îşi are propria ordine, iar pentru cineva care caută echilibrul, întotdeauna o doză de haos e chiar necesară. E un oraş căruia nu am ce să îi reproşez, tocmai de aceea mi-a dat sentimentul că am văzut tot ce trebuia, nu am de ce să mă mai întorc momentan. Poate, însă, vârsta vine cu schimbări ale percepţiei şi mă voi găsi în Nürnberg mai repede decât cred.