BusinessMagazin

Tag: filme

  • Cum arată o nuntă de 1 miliard de dolari: concerte cu Jennifer Lopez şi Sting sau costume semnate de cei mai mari designeri ai lumii

    Said Gutseriev (28) şi Khadija Uzhakhovs (20) s-au căsătorit la jumătatea lunii martie şi au decis să organizeze o petrecere mai ceva ca-n filme. Iar nota de plată a fost pe măsură: 1 miliard de dolari.

    La nuntă au cântat nume mari precum Sting, Jennifer Lopez sau Enrique Iglesias, iar cei doi miri au purtat haine realizate la comandă de designeri internaţionali.

    Nunta a fost plătită de tatăl mirelui, magnatul Mikhail Gutseriev; acesta are afaceri în domeniul petrolului şi o avere estimată la peste 6 miliarde de dolari.

  • Cum arată o nuntă de 1 miliard de dolari: concerte cu Jennifer Lopez şi Sting sau costume semnate de cei mai mari designeri ai lumii

    Said Gutseriev (28) şi Khadija Uzhakhovs (20) s-au căsătorit la jumătatea lunii martie şi au decis să organizeze o petrecere mai ceva ca-n filme. Iar nota de plată a fost pe măsură: 1 miliard de dolari.

    La nuntă au cântat nume mari precum Sting, Jennifer Lopez sau Enrique Iglesias, iar cei doi miri au purtat haine realizate la comandă de designeri internaţionali.

    Nunta a fost plătită de tatăl mirelui, magnatul Mikhail Gutseriev; acesta are afaceri în domeniul petrolului şi o avere estimată la peste 6 miliarde de dolari.

  • Un român a făcut unealta cu care Hitler putea să distrugă lumea

    Planul pare mai degrabă conceput de un răufăcător din filmele cu James Bond, dar naziştii sunt cei care plănuiau să folosească acest tip de armă, cu un diametreu de peste un km. Oglinda ar fi putut fi folosită pentru a concentra razele solare asupra unei ţinte anume, aşa cum folosesc copii lentile pentru a aprinde paie, relatează Dailymail.

    Un articol publicat în revista Life din 1945 arată cum “armata americană a făcut o descoperire uluitoare: oamenii de ştiinţă germani aveau planuri serioase de a construi o armă solară”. Oglinda gigant, plasată deasupra Pământului ar fi “concentrat raze solare într-un anume punct de pe suprafaţa scoarţei terestre”.

    Ideea a fost generată în 1923 de omul de ştiinţă Hermann Oberth, cunoscut drept părinte fondator al ştiinţei rachetelor.

    Născut la Sibiu (la acea vreme Nagyszeben sau Hermannstadt), Hermann Oberth a fost, pe lângă rusul Konstantin Ţiolkovski şi americanul Robert Goddard, unul dintre cei trei părinţi fondatori ai ştiinţei rachetelor şi astronauticii. Cei trei nu au colaborat niciodată, în mod activ, concluziile cercetărilor lor fiind însă în mod esenţial identice, deşi cercetarea a avut loc în mod independent.

    Cu un cost estimat de trei milioane de mărci şi o perioadă de execuţie de 15 ani, scopul iniţial acestei oglinzi gigant ar fi fost să suplinească razele solare, în zonele altminteri păgubite de astru. Dar Oberth a descris această invenţie, ulterior, ca “arma supremă”.

    El spunea că “oglinda mea spaţială este ca acelea pe care şcolarii le folosesc pentru a proiecta raze solare pe tavanul sălii de clasă”. În 1945, când Aliaţii au început să cotrobăie prin planurile de război capturate, a devenit evident că naziştii se folosiseră de ideea lui Oberth şi începuseră să caute posibilităţi pentru a construi această armă pe o orbită plasată la circa 30 km de Pământ.

    Conform revistei Life, arma ar fi urmat să fie asamblată din piese, pe orbită. Arma ar fi trebuit să aibă şi o staţie spaţială, cu locuri în care rachetele de aprovizionare ar fi putut să se cupleze, grădini care ar fi trebuit să furnizeze oxigen şi generatoare solare pentru aprovizionarea cu energie.

    Germanii nu sunt însă singurii care au căutat variante prin care să se folosească de puterea soarelui. În 1999, ruşii au făcut publică intenţia lor de a folosi o oglindă pentru a reflecta lumina solară pe Pământ în perioada iernii.
     

  • Cea mai ciudată tendinţă de la Hollywood: Actorii încep să dispară din industria filmului

    Creşterea aproape meteorică a genului cu supereroi, datorată în mare parte celor de la Marvel, a schimbat modul în care oamenii percep industria cinematografică. Bugetele de sute de milioane de dolari nu fac decât să mascheze incapacitatea studiourilor de a găsi scenarii realiste, cu actori fără măşti, care să aducă oamenii în sălile de cinematograf.

    Şi totuşi industria cinematografică pare a fi într-o stare excelentă: veniturile pe continentul nord-american au crescut cu 6,3% în 2015, atingând pragul istoric de 11 miliarde. Dacă punem la socoteală şi China, unde creşterea anuală a fost de aproape 50%, rezultă o creştere la nivel global de 4%, până la 38 de miliarde dolari.

    Dar această creştere generală nu se datorează unor nume mari, precum Tom Cruise sau Leonardo DiCaprio, ci mai degrabă efectelor speciale din ce în ce mai reuşite. Francize precum Fast and Furious, Avengers, The Hunger Games, James Bond sau Star Wars conduc un grup de 14 filme care au generat fiecare, anul trecut, venituri de peste 500 de milioane de dolari; în 2006, doar 5 filme reuşeau o asemenea performanţă. Astfel de producţii reprezintă mai degrabă şansa de a crea o vedetă decât de a fi transformate în succes de un nume mare. „Nu vrei să ai un nume mare într-o astfel de franciză“, explică un producător. „Filmele vor avea oricum succes, aşa că nu ai niciun motiv să-i plăteşti mai mult pentru actori. Jennifer Lawrence nu era Jennifer Lawrence înainte să joace în Hunger Games.“
    Dar producătorii de la Hollywood iubesc vedetele, aşa că vor mai oferi, ocazional, roluri importante unor actori care poate nu se află în cea mai bună perioadă a carierei. Este şi un fel de plasă de siguranţă: dacă filmul nu va avea succes, ei pot spune că au făcut tot ce a ţinut de ei, iar asta include aducerea unui nume mare în proiect.

    Înaintea bărbaţilor, femeile au simţit efectele unei astfel de politici. Conservatorismul (exprimat de nenumărate ori la Hollywood) se traduce, mai simplu, într-o listă lungă de roluri pentru bărbaţii care s-au bucurat deja de un anumit grad de succes şi o listă scurtă de roluri pentru restul actorilor.

    Imaginaţi-vă, pentru o clipă, că Bradley Cooper (41 de ani) ar primi numai roluri de partener mai în vârstă al unui tânăr actor; că Leonardo DiCaprio (tot 41 de ani ) ar figura pe lista unui blockbuster de vară, alături de Scarlett Johansson, în rolul tatălui; sau că James Franco, la 38 de ani, ar recunoaşte în timpul unui interviu că a pierdut un rol pentru că a fost considerat „prea bătrân“ pentru o poveste de dragoste. Toate aceste scenarii par aberante, dar ele reflectă perfect ceea ce se întâmplă în cazul actriţelor trecute de o anumită vârstă, în general cea de 35 de ani.

    La începutul anului trecut, Maggie Gylenhaal (37 de ani la momentul respectiv) a povestit că un regizor i-a spus că e prea bătrână pentru a juca iubita unui bărbat de 55 de ani. Până şi Meryl Streep, cu ilustra sa carieră, se confruntă ocazional cu astfel de probleme. În cadrul unui interviu acordat celor de la People, ea a recunoscut că la vârsta de 40 de ani i s-au oferit trei roluri de vrăjitoare: „Nu mi s-a oferit niciun rol într-un film de dragoste sau într-un film de aventuri; mi s-au oferit roluri de vrăjitoare pentru că eram deja bătrână la 40 de ani“.
    Poate cel mai relevant studiu în această direcţie este cel realizat în 2013 de Vulture, care a ajuns la o concluzie aproape hilară: personajele principale masculine nu îmbătrânesc, în vreme ce partenerele lor sunt lovite din plin de trecerea timpului. Autorii au analizat cei mai importanţi 10 actori şi cele mai cunoscute filme ale lor, comparând diferenţa de vârstă dintre aceştia şi partenerele lor de pe marele ecran. Concluzia a fost următoarea: chiar dacă interpreţii ajungeau la 40, 50 sau 60 de ani, actriţele aveau întodeauna vârste cuprinse între 35 şi 40 de ani.

    Nici măcar media nu mai pare a fi atrasă de puterea vedetelor feminine, după cum remarcă Jess Cagle, editor-şef al Entertainment Weekly: „Era o vreme când starurile de cinema reprezentau standardul de aur pentru o copertă. Acum lucrurile s-au schimbat“.
    Adăugând aceste probleme la ideea de la care am plecat, şi anume dispariţia subită a actorilor din filmele de succes, rezultă că Hollywood s-ar putea transforma în curând într-un soi de oraş fantomă, animat poate de tinere actriţe şi de Spidermani care umblă în libertate pe străzile din Los Angeles.

    Un gen care nu se poate baza, cel puţin deocamdată, pe puterea eroilor cu măşti este comedia: studiile arată că aceste filme sunt singurele în care producătorii preferă actori precum Kevin Hart sau Melissa McCarthy, pentru că aceştia au o relaţie specială cu publicul.
    Toate aceste lucruri nu mai sunt atât de vizibile în afara Hollywoodului; filme care au avut performanţe de box-office dezastruoase pe continentul nord-american au avut rezultate excelente în restul lumii. Ultimul film al lui Arnold Schwarzenegger, Terminator: Genisys, a obţinut în America 90 de milioane de dolari, la un buget de 155 de milioane. În străinătate, lucrurile au stat complet diferit: povestea apocaliptică a adus 351 de milioane, dintre care 113 milioane de dolari numai din China.

    Chiar dacă aceşti actori nu mai au aceeaşi putere la Hollywood, ei reprezintă încă o atracţie pentru restul lumii. Şi acesta este singurul lucru care ar mai putea salva industria cinematografică, aşa cum o cunoaştem.
     

  • Toate filmele în care a jucat acest actor au fost nominalizate la Premiul Oscar pentru cel mai bun film. Este singurul actor din istorie care deţine această distincţie

    John Holland Cazale, cunoscut pentru fanii filmului “The Godfather” ca Fredo, este singurul actor care deţine această distincţie. Cazale a apărut în toată cariera sa de şase ani în cinci filme, toate fiind nominalizate la Premiul Oscar pentru cel mai bun film.

    Este vorba de peliculele: “The Godfather”, “The Conversation”, “The Godfather: Part 2”, “Dog Day Afternoon” şi ” The Deer Hunter”. Chiar şi după moartea sa, 12 martie 1978, imagini de arhivă cu acesta au fost folosite pentru “The Godfather: Part 3”, care la rândul lui a fost nominalizat la cea mai importantă categoria a Academiei Americane de Film.

    Un film documentar despre viaţa şi cariera lui Cazale, intitulat I Knew It Was You, a fost lansat în 2009.

  • Cronică de film: Deadpool

    Aceasta nu este prima apariţie a lui Deadpool, mercenarul cu gura spurcată, pe marele ecran, însă de data aceasta este cea potrivită. Prima iteraţie a supereroului a avut loc în filmul „X-MEN Originis: Wolverine”, dar personajul a fost redus la o schiţă, iar gura i-a fost cusută. Lucru care, lesne de înţeles, i-a înfuriat pe fani. Aşa că după 7 ani, Deadpool revine pe ecran, mai sângeros şi mai glumeţ ca niciodată. Personajul în cauză este interpretat de Ryan Reynolds, rol ce i se potriveşte de minune. Spiritul comic al actorului se mulează perfect pe tipologia personajului (tot timpul pus pe glume, are o replică la orice şi foloseşte umorul ca metodă de protecţie).

    În plus, Deadpool se diferenţiază de celelalte filme cu supereroi prin faptul că nu se sfieşte să ne arate consecinţele acţiunilor violente ale personajelor (sânge, momente brutale) şi nici cuvintele obscene nu sunt evitate. Un alt element care transpune din benzile desenate este faptul că Deadpool interacţionează cu spectatorii (ruperea celui de-al patrulea perete – zidul imaginar aflat între public şi actori).
    Şi restul actorilor din distribuţie îşi interpretează rolurile bine, deşi mi-aş fi dorit să văd un alt personaj negativ în locul lui Ajax, care este unidimensional. Chiar dacă Deadpool aruncă multe replici împotriva filmelor generice cu supereroi, nici producţia în cauză nu iese prea mult din tipare, aşa că să nu vă aşteptaţi să vedeţi ceva complet nou.

    Regia este semnată de Tim Miller (aflat la primul său lungmetraj, dar nominalizat la Oscar pentru scurtmetrajul animat Gopher Broke), iar scenariul este semnat de Rhett Reese şi Paul Wernick, care au mai lucrat împreună şi la Zombieland. În distribuţie îi regăsim pe Ryan Reynolds (Woman in Gold, Safe House, Fireflies in the Garden), Morena Baccarin (V, Serenity, Back in the Day), T.J. Miller (Transformers: Age of Extinction, Big Hero 6, Silicon Valley), Ed Skrein (The Transporter Refueled, The Sweeney, Kill Your Friends) şi Karan Soni (Safety Not Guaranteed, Blunt Talk, Linked Out).

    Succesul de box-office stă mărturie faptului că lumea aştepta o schimbare în modul de abordare a filmelor inspirate de benzi desenate; chiar dacă universul Marvel, folosind reţeta clasică de eroi care vor să salveze lumea, continuă să aducă miliarde de dolari în conturile Disney,
    Deadpool este un film amuzant, violent, care iese oarecum din tiparele filmelor cu supereroi, iar dacă aţi găsit trailerul ca fiind amuzant, sigur o să râdeţi şi la cinema.
     

  • Cronică de film: Hail,Caesar!

    De-a lungul carierei lor de 30 de ani, fraţii Coen au făcut diferite tipuri de filme: comedii generoase, drame, thrillere, musicaluri, westernuri palpitante şi numeroase parodii. În Hail, Caesar!, fraţii Coen realizează toate acele tipuri de film simultan.

    Deşi povestea nu iese neapărat în evidenţă – un star de cinema este răpit în mijlocul unei producţii majore – modul în care fraţii Coen prezintă Hollywoodul aduce multe momente savuroase. În Hail, Caesar! cei doi realizatori îmbină numeroase stiluri cinematografice pentru a crea atmosfera specifică anilor ’50.

    Mannix este cel care poate rezolva orice la Hollywood, lucrează nonstop pentru a menţine starurile mulţumite nu se descurcă prea bine în cazul unei situaţii de criză. Una dintre problemele sale este Baird Whitlock (George Clooney), un playboy nesigur care dispare de pe platoul de filmare înainte de a tuna ultima scenă a unui film numit Hail, Caesar!. Whitlock este alcoolic, aşa că o dispariţie bruscă nu este neapărat o cauză de îngrijorare, cel puţin până când Mannix primeşte un bilet de răscumpărare de la un grup misterios care cere 100.000 de dolari pentru eliberarea actorului.

    Fraţii Coen se bucură de un succes uriaş la Hollywod, iar dintre filmele lor merită amintite Fargo, Inside Llewyn Davis sau No Country For Old Men. În distribuţia lui Hail îi regăsim pe George Clooney (Michael Clayton, Gravity, Up in the Air), Ralph Fiennes (Grand Budapest Hotel, The English Patient, Schindler’s List), Josh Brolin (Wall Street, W., The Goonies), Channing Tatum (21 Jump Street, White House Down, Magic Mike XXL), Scarlett Johansson (Her, Don John, The Avengers) şi Jonah Hill (Moneyball, Wolf of Wall Street, Get Him to the Greek).
    Fraţii Coen au mai abordat acest tip de scenariu şi înainte, în Arizona sau The Big Lebowski. Ei revin la subiect chiar în condiţiile în care criticii au reacţionat mai bine la dramele semnate de ei; cu toate acestea, dincolo de momentele amuzante din film, Hail, Caesar! tratează şi probleme mai serioase, precum faptul că teama se află în natura omului.

    Desfăşurarea acţiunii este rapidă şi presărată cu momente absurde, în stilul fraţilor Coen, precum spaghete transformate într-un lasou, şi multe replici amuzante. Naraţiunea semnată de Michael Gambon, mai mult un soi de autoironie, anunţă publicul că niciun element din film nu trebuie luat prea în serios.

  • Zmeura de Aur 2016: “Fifty Shades of Grey” şi “Fantastic Four”, desemnate cele mai proaste filme ale anului 2015 – VIDEO

     Premiile Zmeura de Aur, care valorează fiecare doar câţiva dolari şi au formă de zmeură aurie, aşezată pe o rolă de film de 8 mm, au fost create în 1980, la iniţiativa lui John Wilson, un cinefil împătimit, ca “antidot” la frenezia care cuprinde Hollywoodul în sezonul premiilor cinematografice, ce culminează în fiecare an cu gala premiilor Oscar.

    Astfel, la cea de-a 36-a ediţie a galei premiilor Zmeura de Aur, care s-a desfăşurat sâmbătă seară, la Los Angeles, “Fifty Shades of Grey” şi “Fantastic Four” au împărţit premiul la categoria “cel mai prost film”.

    Cititi mai multe pe www.mediafaxr.o

  • Cronică de film: Spotlight, unul dintre favoriţii la câştigarea Oscarului pentru cel mai bun film

    Spotlight este, fără îndoială, unul dintre cele mai bune filme ale anului 2015. Nominalizat la 6 premii Oscar (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun actor în rol secundar, cea mai bună actriţă în rol secundar, cel mai bun scenariu original, cel mai bun montaj de film), filmul oferă o perspectivă de tip documentar asupra unuia dintre cele mai mari scandaluri din istoria modernă a bisericii catolice.

    Jurnalismul reprezintă subiectul unor filme de mare succes la Hollywood, precum All the President’s Men sau Citizen Kane. Spotlight nu are însă partea de acţiune pe care celelalte îl aveau, concentrându-se mai mult pe procesul jurnalistic care a dus la demascarea preoţilor catolici pedofili. Iar jocul actoricesc foarte bun şi cursivitatea poveştii sunt lucrurile care ies imediat în evidenţă.

    Filmul prezintă modul în care au decurs ancheta şi investigaţiile în urma cărora ziarul The Boston Globe a publicat, în anul 2002, o serie de articole despre acuzaţiile de molestare de minori aduse unor preoţi catolici. Odată ajunse în ziar, materialele au încurajat şi alte victime să iasă în faţă, rezultând noi procese şi cazuri penale.

    Scandalul abuzurilor a mai fost redat în alte trei producţii: Deliver Us From Evil, din 2006, care l-a avut ca subiect central pe preotul catolic Oliver O’Grady; Our Fathers, un film de televiziune din 2005 care a prezentat comportamentul cardinalului Bernard Law; şi Sex Crimes and the Vatican, un documentar din 2006 filmat de Colm O’Gorman, victimă a unui preot catolic din Irlanda. Scandalul s-a răspândit în întreaga lume, cauzând una dintre cele mai profunde crize de imagine din istoria Bisericii Catolice.

    Regizorul Tom McCarthy a mai fost nominalizat la premiile Oscar, în urmă cu 6 ani, pentru scenariul animaţiei Up. Dubla nominalizare din acest an, pentru regie şi scenariu, îl aduce însă pe o listă mult mai selectă. El este cunoscut publicului şi pentru filme precum 2012, Meet the Parents sau Michael Clayton.

    Distribuţia este una excepţională, ca dovadă şi cele două nominalizări pentru rolurile secundare, în care îi regăsim pe John Slattery (Flags of Our Fathers, Mad Men, Desperate Measures), Michael Keaton (Birdman, Batman Returns, Desperate Measures), Mark Ruffalo (Shutter Island, Now You See Me, Eternal Sunshine of the Spotless Mind), Rachel McAdams (Sherlock Holmes, Midnight in Paris, About Time), Liev Schreiber (The Reluctant Fundamentalist, Ray Donovan, X-Men Origins: Wolverine) şi Stanley Tucci (The Devil Wears Prada, The Terminal, America’s Sweethearts). La scenariu a contribuit şi Josh Singer, cel care a cunoscut faima în urma serialului The West Wing.

    Spotlight este un film care merită atenţia ce i se acordă; este un film bine scris şi bine jucat. Acest gen a început să apară tot mai rar pe marile ecrane, dar este îmbucurător faptul că nu a trecut neobservat. Este genul de poveste care, chiar dacă nu are neapărat un punct culminant, atrage prin importanţa ideilor pe care le exprimă.
     

  • Oamenii au ajuns iar să plătească pentru colapsul financiar din 2008. De data aceasta, pentru a vedea filme şi piese de teatru

    Cea mai mare criză financiară de după cel de-al doilea război mondial i-a costat pe americani 12.800 miliarde de dolari după unele estimări, considerate conservatoare. În sumă nu intră costul suferinţei umane. Pentru bailout-urile unor coloşi precum băncile ipotecare Fannie Mac şi Freddie Mac sau producătorii auto General Motors şi Chrysler, contribuabilii americani au plătit peste 360 de miliarde de dolari. Contabil, Trezoreria SUA a făcut profit cu aceste „investiţii“, dar nici economia şi nici societatea nu şi-au revenit complet de pe urma crizei. În această situaţie se regăsec multe alte ţări, din Europa sau din Asia.

    Interesant este că oamenii au ajuns să plătească din nou pentru colapsul financiar din 2008, dar de data aceasta nesiliţi de nimeni, scrie The New York Times.
    Executivii şi editurile din industria americană a divertismentului spun că încep să prindă din ce în ce mai mult la public filmele, piesele de teatru, spectacolele de televiziune şi cărţile care tratează ticăloşiile şi erorile sistematice care au adus economia lumii în pragul colapsului în urmă cu opt ani.

    The Big Short (Brokerii Apocalipsei), producţie cinematografică americană bazată pe un bestseller nonficţiune al lui Michael Lewis, are până acum încasări de peste 100 de milioane de dolari din întreaga lume. Smoke and Mirrors (Fum şi oglinzi), All We Had (Tot ce am avut) şi Straight to Hell (Direct în Iad) sunt filme în producţie ale căror titluri sunt grăitoare pentru tema lor.

    „Aceste proiecte nu se dezvoltă în vid“, spune Len Amato, preşedintele HBO Films. HBO va scoate în 2017 un film despre Bernard L. Madoff, fost director al pieţei Nasdaq, găsit vinovat de delapidarea a 65 de milioane de dolari. Aceasta îl face pe Madoff cel mai mare escroc de bursă din istoria SUA. Personajul a fost condamnat la 150 de ani de închisoare când avea vârsta de 71 de ani. Serialul „Madoff“ al ABC poate fi văzut deja la televizor.

    „Poţi vedea ce se întâmplă în procesul politic – ambele partide se confruntă cu mişcări apărute spontan şi acum în dezvoltare care se împotrivesc tendinţei de micşorare a clasei de mijloc şi creşterii inegalităţii în distribuirea avuţiei“, explică Amato. „Publicul nu doar că vrea să vadă acest lucru la televizor sau la cinema, dar vrea foarte mult să înţeleagă cum am ajuns în acest punct.“
    În Money Monster, un thriller care va rula din mai, George Clooney joacă rolul unei personalităţi TV bombastice. Ameninţat cu arma de un telespectator care şi-a pierdut toate economiile când pieţele s-au prăbuşit, personajul lui Clooney este forţat să investigheze o conspiraţie financiară.

    „Îţi spun că totul este manipulat“, spune în film persoana înarmată. „Ne fură totul şi scapă nepedepsiţi.“ Tema anti-Wall Street a filmului rezonează cu trendurile de acum din cultura populară. De altfel, vorbele persoanei înarmate sunt cât se poate de adevărate, având în vedere scandalurile din lumea bancară în care marile bănci sunt investigate că au manipulat orice, de la dobânzile LIBOR la piaţa valutară şi cea a aurului.

    Prăbuşirea pieţelor ameninţă să distrugă editura condusă de eroul celei mai noi cărţi a lui Jay McInerney, Bright, Precious Things (Lucruri lucioase, preţioase), care va fi publicată anul acesta. În martie, teatrul public din New York va găzdui debutul piesei Dry Powder, o abordare satirică a personajelor de pe „scena“ de private equity. Personajelor le vor da viaţă actorii John Krasinski şi Claire Danes.
    În urmă cu câţiva ani nu exista un astfel de apetit, pentru creaţii care scot la lumină procesele din interiorul industriei financiare. Scenariştii, scriitori şi regizorii livrau lucrări nonfictive despre dezastru şi documentare precum Inside Job, însă directorii din industria divertismentului nu cutezau să parieze că publicul va cheltui bani pentru a retrăI şocurile din cauza cărora a pierdut atât de mult.
    Margin Call (Apel în marjă, cunoscut în România ca Panică pe Wall Street) din 2010 este un film care abordează tema dezintegrării unei bănci de investiţii la începutul crizei.

    A fost un succes din punctul de vedere al criticilor, dar nu un succes popular. Filmul a înregistrat încasări mai mici de 20 de milioane de dolari la nivel mondial, iar peste 70% din audienţă a fost din afara SUA, potrivit Box Office Mojo. Spre comparaţie, The Twilight Saga: Breaking Dawn, partea I (Saga Amurg: Zori de zi) a încasat în acel an 712 milioane de dolari.
    „Eram ca o familie de catolici care evitau să vorbească la cină despre acel subiect“, spune Adam McKay, coscenarist şi regizorul The Big Short, film nominalizat la premiul Oscar pentru cea mai bună imagine. „Însă oamenii realizează că toate aceste probleme care au cauzat crahul sunt încă aici.“