BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • E greu să fii independent, pe cont propriu, să nu mai ai şefi şi să-ţi plăteşti singur salariul: românii nu mai vor freelancing şi joburi part time

    Până să vină această criză, destul de multă lume voia să scape de multinaţionale, chiar de companiile antreprenoriale româneşti şi să lucreze pe cont propriu sau part time, să nu mai aibă şefi, să nu mai muncească pentru alţii şi să-şi facă singuri programul.

    În primul an de pandemie lucrurile s-au schimbat. Conform eJobs, cel mai mare portal de recrutare online, cu 4,6 milioane de CV-uri şi 1,3 milioane de aplicări lunare pentru 24.000 de locuri de muncă, una dintre schimbările importante care au apărut în ultimii ani pe piaţa muncii marcând comportamentul cnadidaţilor a fost creşterea exponenţială a interesului pentru joburile full time din companiile mari. Potrivit unui sondaj realizat la începutul anului pe platformă, intenţia candidaţilor de a lucra pe cont propriu, fie ca freelancer ori ca antreprenor, înregistrează cel mai scăzut nivel din ultimii ani. „Până la începutul lui 2020, tinerii, în special, erau foarte atraşi de ideea de freelancing şi de liberate, care vine odată cu acest lucru. Însă, de mai bine de un an lucrurile arată complet diferit, iar cele mai căutate sunt joburile care promit stabilitate şi oportunităţi de creştere pe termen lung”, a spus Bogdan Badea, CEO al eJobs.

    Candidaţii caută poziţii în multinaţionale pentru că acestea au mai multă stabilitate, pot face faţă mai bine crizelor, nu au probleme cu banii şi plătesc salariile la timp. În cel „mai rău” caz, candidaţii se uită după joburi în companiile româneşti antreprenoriale sau la start-up-uri. Această prudenţă excesivă o vedem nu doar la candidaţii cu experienţă, ci şi la cei tineri sau foarte tineri, care erau dornici până nu demult să experimenteze sau puneau mare preţ pe flexibilitate. Acest comportament s-ar putea să se manifeste chiar şi după trecerea crizei, când piaţa îşi va fi revenit complet, spune Bogdan Badea.

    Un job full time îţi aduce un venit lunar sigur, pe care poţi să te bazezi ca să-ţi plăteşti ratele la bancă sau la leasingul auto, să te duci în concediu, să-ţi plăteşti chiria şi utilităţile şi chiar să pui bani deoparte.  Când eşti freelancer, independenţa nu înseamnă că ai bani, iar faptul că eşti propriul şef nu înseamnă automat că poţi să-ţi şi plăteşti ratele la bancă. În această criză de COVID, afacerile mici şi mijlocii au fost cel mai lovite, iar angajaţii de aici au fost trimişi cel mai repede în şomaj sau acasă. În multinaţionale, în companiile româneşti mari care au trecut de stadiul de micro sau IMM şi, bineînţeles, la stat, salariile au intrat la timp, nu au fost operaţiuni semnificative de restructurare, iar angajaţii nu au avut un stres în plus din acest punct de vedere.

    Şi aşa angajaţii sunt cu nervii la pământ: conform unui studiu realizat de firma de consultanţă PwC la nivel global, peste o treime dintre angajaţi sunt afectaţi de anxietate şi de depresie din cauza pandemiei, sentimentul de izolare şi singurătate, stresul şi nesiguranţa afectând puternic oamenii. Cei mai afectaţi de depresie şi anxietate sunt generaţiile Z/1990-2010, cu 42% şi millennials/1981-1997, cu 43%.

    Start-up-urile, companiile mici şi mijlocii vor fi lovite de această schimbare de comportament a candidaţilor pentru că le va fi mai greu să găsească oameni, având în vedere că toţi candidaţii caută joburi la companii mari, stabile şi cu un bun renume.

    De asemenea, această dorinţă de a nu mai fi independenţi, de a căuta stabilitate, îi va face pe tineri să stea mai mult cu părinţii. În acest moment, România este pe locul 12 la nivel european, cu cei mai mulţi tineri
    (18-34 de ani) care locuiesc cu părinţii. Pe primele locuri sunt Croaţia – 74,5%, Grecia, Italia, unde tinerii locuiesc cu părinţii, în timp ce la polul opus sunt danezii – 17,2%, suedezii şi finlandezii. România are 56,4% – procentul tinerilor care locuiesc cu părinţii, media la nivelul UE fiind de 50,4%.

    E destul de greu să ai grijă singur de tine, aşa că mai bine au grijă părinţii sau multinaţionalele.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Salariile din România vs. restul lumii

    Apariţia rapoartelor anuale pentru companiile listate la Bursă, la Bucureşti şi în restul lumii, dezvăluie şi salariile, respectiv pachetele salariale obţinute  de directorii executivi şi de membrii board-urilor. 

    La Bucureşti, o incursiune în raportul anual al Digi, care este cea mai transparentă companie din punctul de vedere al dezvăluirii pachetelor salariale, arată că Serghei Bulgac, directorul executiv (CEO), a avut în 2020 un pachet salarial total de 1,596 milioane de euro, din care salariul de bază anual a fost de 110.287 euro brut (64.516 euro net, adică 5.376 euro net pe lună), la care s-a adăugat un comision fix de 256.404 euro (150.000 de euro net), beneficii colaterale de 16.948 de euro şi un pachet variabil format din acţiuni la Digi în valoare totală de 1,212 milioane de euro.

    Zoltan Teszari, principalul acţionar şi preşedintele consiliului de administraţie, a avut un câştig de 191.805 euro brut, fomat dintr-un pachet de 18.291 de euro brut (11.064 euro net), un comision fix de 170.928 de euro brut (100.000 de euro net) şi un beneficiu colateral de 1.655 de euro. Teszari, cel mai discret miliardar al României, deţine 60% din acţiunile Digi, o companie evaluată la 726 de milioane de euro pe Bursa de la Bucureşti.

    Digi a avut în 2020 afaceri de 1,3 miliarde de euro, cu un profit operaţional (EBITDA) de 405 milioane de euro, un profit net de 16 milioane de euro, dar şi datorii de 1,061 miliarde de euro.

    Dacă ne ducem pe rapoartele prezentate public de UiPath, compania pornită din România care se va lista la Bursa de la New York, aflăm că Daniel Dines, directorul executiv, preşedintele boardului şi unul dintre fondatori, are un salariu de 106.044 dolari, la care se adaugă compensaţii de 110.032 dolari, rezultând un pachet de 216.076 dolari brut pe an.

    Daniel Dines deţine 27 de milioane de acţiuni clasă A la UiPath, care, la un preţ de 50 de dolari/acţiune, la cât ar putea să se listeze la New York, înseamnă 1,3 miliarde de dolari. Dar la acest lucru se mai adaugă 83 de milioane de acţiuni clasă B, care au o putere de vot de 35 de ori mai mare decât acţiunile de clasă A şi care, la un preţ de listare de 50 de dolari, înseamnă 4,15 miliarde de dolari.

    Dacă ne uităm pe tabelul salariilor executivilor, Daniel Dines, deşi este CEO, nu are cel mai mare pachet salarial: Ted Kummert, vicepreşedinte executiv, responsabil de partea tehnică, are un salariu de 404.384 dolari brut, la care se adaugă acţiuni de 8,2 milioane de dolari, plus un pachet de opţiuni pentru achiziţia de acţiuni UiPath în valoare de 15,3 milioane de dolari, un pachet de compensaţii de 225.117 dolari, rezultând în final un pachet salarial de 24,2 milioane de dolari; Thomas Hansen, directorul executiv responsabil de venituri, are un pachet salarial anual de 400.000 de dolari brut, la care se adaugă opţiuni pentru achiziţia unor acţiuni, în valoare de 15,1 milioane de dolari, rezultând în final un pachet total de 15,6 milioane de dolari.

    UiPath se pregăteşte să iasă pe Bursa de la New York, la o valoare de 26 de miliarde de dolari. Compania are venituri de 607 milioane de dolari şi o pierdere de 92 de milioane de dolari.

    În America pachetul salarial mediu pentru 300 cele mai mari companii listate la bursă a fost în 2020 de 13,7 milioane de dolari, faţă de 12,8 milioane de dolari în 2019, conform cotidianului Wall Street Journal. Pachetul este format din salariul de bază, plus acţiuni şi alte beneficii.

    Jamie Dimon, cel mai puternic bancher din America, CEO al JP Morgan, cea mai mare bancă, a câştigat în 2020 31,5 milioane de dolari dintr-un salariu de bază de 1,5 milioane de dolari brut, plus un bonus de 30 de milioane de dolari.

    Satya Nadella, CEO al Microsoft, a câştigat în anul fiscal 2020 44,3 milioane de dolari, dintr-un salariu de bază de 2,5 milioane de dolari brut, un pachet de acţiuni de 30,7 milioane de dolari şi un bonus cash de 10,9 milioane de dolari.

    Tim Cook, CEO al Apple, cea mai valoroasă companie de pe Bursa americană, cu o capitalizare de 2,2 trilioane de dolari, a câştigat 14,7 milioane de dolari în 2020, în creştere cu 14%, pachet format dintr-un salariu de bază de 3 milioane de dolari şi acţiuni în valoare de 10,7 milioane de dolari.

    Elon Musk, CEO şi acţionar al Tesla, companie care a crescut de 7 ori în 2020, nu are niciun salariu, dar are un pachet de 55 de miliarde de dolari dacă atinge anumite ţinte legate de vânzări, profit operaţional, creşterea valorii acţiunii şi capitalizare bursieră. Până acum a primit 2,9 miliarde de dolari.

    În Europa, Herbert Diess, CEO al Volkswagen, cel mai mare producător auto european şi numărul unu din lume (tot îşi schimbă poziţia cu Toyota), are un pachet salarial de 9,9 milioane de euro, adică 11,3 milioane de dolari.

    În Franţa, Bernard Arnault, CEO şi principalul acţionar al LVMH, cel mai mare grup de produse de lux din lume (Louis Vuitton), are un pachet salarial anual brut de 9,5 milioane de euro. Valoarea acţiunilor deţinute în LVMH este de aproape 100 de miliarde de euro, fiind cel mai bogat om din Europa.

    În Marea Britanie, Denise Coates, CEO dar şi principalul acţionar al companiei de pariuri B365, este cel mai bine plătit executiv din Europa, dar şi din lume: în 2020 a avut un pachet salarial de 421 de milioane de lire sterline, în creştere cu 50% faţă de anul anterior. Ea conduce o companie cu venituri de 2,8 miliarde de lire sterline, şi care a avut un profit de 74 de milioane de lire sterline.

    Cam aşa arată România vs. lumea în privinţa pachetelor salariale pentru companiile listate.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Multă lume se plânge că munceşte mult, cu mult peste programul de 8 ore, dar nimeni nu ar renunţa ca să se ducă într-o fabrică, la un program fix

    În martie, dincolo de pandemie, vaccinare şi prăbuşirea fondului Greensill, care îl trage după el şi pe noul magnat al oţelului, miliardarul Sanjeev Gupta (care deţine Sidex Galaţi şi o bancă în România), cel mai comentat subiect din lume a fost plângerea anonimă a unui analist de la Goldman Sachs, care a declarat că munceşte prea mult, că şefii îl exploatează, că nu are nicio zi liberă şi, în final, că este plătit prost pentru efortul depus. Alături de analistul de la cea mai influentă, dar şi cea mai hulită bancă de investiţii americană, au mai venit şi alţi analişti de la Londra, ceea ce în final a dus la o reacţie din partea conducerii băncii, care le-a spus că va studia problema, că se gândesc să le dea duminica liber, dar până când aceste lucruri se vor rezolva, le-a trimis analiştilor tineri cutii cu fructe şi sărăţele.

    Un analist de la Goldman Sachs, conform site-urilor de resurse umane,  se apropie de 100.000 de dolari pe an brut, dublu faţă de cât este venitul mediu din New York şi de 3 ori mai mult decât venitul mediu din SUA. Toată lumea ştie că în investment banking, în marile firme de avocatură, în firmele de consultanţă se lucrează non-stop, că noţiunea de a dormi mai mult de câteva ore nu există, că şansa de a avea un lunch în afară, în timpul programului, este foarte mică, dar în continuare sunt cozi uriaşe de tineri dornici să lucreze în aceste domenii.

    Selecţia la locul de muncă este extrem de dură, rezistă numai cel care are rezultate cuantificabile în veniturile încasate de la clienţii gestionaţi. Ideea este că dacă promovezi, dacă ajungi la etajele superioare, câştigul este practic nelimitat, managing directorii ajungând şi la 20 de milioane de dolari pe an, bineînţeles, cea mai mare parte din bonusuri. Deci îi putem înţelege pe şefi că îşi exploatează angajaţii din subordine, în special pe tineri.

    Ca să lucreze pentru numele mari de pe Wall Street sau City-ul londonez tinerii fac orice, pentru că au şansa să scape de «sărăcia» comună şi pot să stea la masa bogaţilor. Capitalismul este dur la vârf şi rezistă numai cei care au o determinare de fier şi pot să „calce pe cadavre” în atingerea obiectivelor personale şi a ţintelor financiare. Îmi amintesc că un bancher român, care a lucrat mulţi ani la Londra, mi-a spus la un moment dat că fusese angajat de o bancă, iar din scaunul pe care îl obţinuse trebuia să facă un profit anual de 10 milioane de lire sterline. Dacă nu făcea, pleca.

    Pentru băncile de investiţii, eşti pur şi simplu obligat să lucrezi non-stop, deoarece clienţii acestora cer acest lucru şi plătesc ca atare. Acest model câştigă teren şi în alte sectoare, având în vedere cât de dură este lupta pentru fiecare contract, fiecare client.

    Învăţând din America, unde a lucrat la Microsoft, Daniel Dines, cel care este unul dintre cofondatorii UiPath, cel mai valoros start-up pornit din România, a spus într-o prezentare că se aşteaptă ca cei care lucrează pentru el să fie disponibili 24/7, respectiv „dacă îl sun la ora 2 noaptea să discut ceva, să răspundă la telefon şi să fie prezent”. Şi pentru acest lucru, de a fi disponibili non-stop, angajaţii primesc acţiuni  în cadrul companiei, care s-ar putea să fie extrem de valoroase. Când UiPath se va lista la Bursa de la New York, mulţi dintre aceşti angajaţi vor vedea dacă merită sau nu să aibă telefonul deschis.

    Păstrând proporţiile şi reducând sumele în discuţie, care sunt mult mai mici, şi în România se lucrează non-stop când sunt proiecte de consultanţă, de finanţare, de audit care implică sume mari de bani, din care pot rezulta bonusuri consistente. Dar încă nu suntem ca americanii.

    În America, în marile centre financiare ale lumii, nimeni nu este obligat să lucreze la băncile de investiţii, acolo unde şansele de burnout sunt mult mai ridicate. Dar toată lumea o face pentru bani, pentru că diferenţa faţă de media societăţii este destul de mare.

    Cine vrea o viaţă liniştită se poate duce într-o fabrică cu program fix, de 8 ore.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Dezvăluiţi compania şi salariul oferit

    George Butonoiu, unul dintre cei mai cunoscuţi head-hunteri, cu aproape 30 de ani în spate de recrutare de manageri pentru companii pe piaţa românească, cere firmelor ca în anunţurile de recrutare să-şi spună numele şi să indice salariul pe care îl oferă, ceea ce le-ar permite să atragă mai multe talente.

    „Toate studiile arată clar că informaţiile detaliate şi precise şi, mai ales, salariul oferit inspiră foarte multă încredere candidaţilor. Şi, pe cale de consecinţă, numărul aplicaţiilor creşte substanţial, uneori şi de 10 ori faţă de cazul unui anunţ superficial şi prost redactat. Mai mult, calitatea candidaţilor este semnificativ mai bună.”

    El mai are o precizare importantă: ascundeţi-vă numele ca angajator doar atunci când aveţi motive foarte serioase să o faceţi. Toate studiile şi statisticile arată că dacă un angajator îşi ascunde numele într-un anunţ de recrutare, pierde între 60-70% dintre potenţialii candidaţi care ar fi aplicat în situaţia în care  ar fi ştiut pentru cine. Şi nu pe cei mai slabi candidaţi îi pierde, ci chiar pe cei mai buni.

    Pe Managero, site-ul lui de recrutare, există câteva poziţii unde se indică compania sau salariul. De exemplu Octobank din Cehia vrea să recruteze un CEO pentru România din sectorul bancar. Nu precizează salariul. În schimb o multinaţională din domeniul serviciilor financiare caută un Finance Director pentru care oferă un salariu fix lunar de la 4.000 de euro net în sus. O companie din Elveţia, din sectorul de sănătate şi cercetare, caută un Country Manager pentru România, salariul oferit fiind de la 6.000 de euro net în sus.

    O companie românească, Rasub Construct, cu o cifră de afaceri de 4 mil. euro, caută un Project Manager pentru care oferă un salariu lunar fix de 1.700 de euro net. Piaţa românească de recrutare se împarte între cererile şi ofertele de volum de pe eJobs, BestJobs, olx, etc., unde firma care vrea să angajeze îşi spune de obicei numele şi piaţa candidaţilor care îşi depun CV-uri şi indică o piaţă salarială vizată. La polul opus se află piaţa de recrutare de top, de head-hunteri, de discuţii la cafenele şi restaurante, de networking, unde cel mai mult contează să fii pe listele unui head-hunter. Aici contează bugetul salarial oferit de companie şi condiţiile pe care le mai are un candidat. Dar cel mai mult contează relaţiile şi networkingul.

    Foarte mulţi se întreabă cum ajung unii sau alţii într-o poziţie care este bine plătită, cum poţi să ştii de aceste poziţii, cum poţi să afli când se scot aceste posturi la concurs. Aici contează mai puţin CV-ul şi mai mult unde te afli pe lista head-hunterului sau, dacă recrutarea se face direct de către companie, cine te anunţă de poziţie, cine te susţine, cine „îţi pune o pilă”. Aici head-hunterul te poate pune în faţă pe lista de candidaţi şi garantează pentru tine sau, varianta a doua, trebuie să te anunţe şi să te recomande cineva, fie directorul de HR, care te recrutează, fie cineva din conducerea executivă. Pentru poziţiile de top, acolo unde salariile sunt mult mai mari, cel mai mult contează reţeaua de networking, cum te vinde head-hunterul şi cum te susţine directorul de HR din cadrul companiei.

    Pentru poziţiile de top nu se face niciun concurs cu note, ci doar unul de formă.

    Experţii în resurse umane spun că piaţa de top din România este mult mai scumpă decât celelalte pieţe din jur în privinţa pachetelor salariale oferite sau cerute de directori.

    De multe ori sunt şi cazuri, într-adevăr nu foarte multe, unde pachetele salariale sunt la nivelul unor poziţii chiar din ţările vestice, fără însă ca businessul să aibă aceeaşi dimensiune.

    La polul opus, însă, salariile de mijloc, de middle management şi de jos sunt mult mai mici decât nivelul echivalent din regiune. Mai degrabă România are un model salarial sud-american decât european. Multinaţionalele, care vin cu politici de recrutare clare, reuşesc să atragă mai multe talente şi sunt mai relaxate când discută despre salarii şi fac oferte.

    Companiile româneşti, antreprenoriale, unde fondatorul face de toate, fie oferă salarii mai mari decât piaţa pentru top management, chiar şi peste multinaţionale, dar aceste cazuri sunt foarte puţine, fie oferă pachete salariale mai primitive, fără obiective clare de management, ceea ce creează mari confuzii în rândul celor care aplică sau preiau aceste poziţii.

    Poate firmele antreprenoriale româneşti, patronii sau antreprenorii lor, vor avea curajul să asculte sfatul lui George Butunoiu, să pună poziţii cu numele companiei şi cu salariul oferit, ceea ce ar putea să le aducă mai multe CV-uri cu candidaţi de o calitate mai bună.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cum facem din agricultura românească o multinaţională?

    Pentru agricultori, pentru cei care au afaceri în agrobusiness, cea mai mare problemă nu este seceta, ci faptul că găsesc foarte greu oameni cu care să lucreze, iar tinerii, cei care trebuie să ducă mai departe businessul, nu sunt deloc interesaţi de acest sector şi de aceea fug din zonele rurale către zonele urbane.

    E mai bine să stai la Starbucks pe terasă cu un caffe latte în faţă, lucrând la un laptop, decât să te trezeşti dimineaţa şi să te duci pe câmp, în cizme, ca să te uiţi la porumb şi în zare, pe cer, după ploaie.

    La ZF Agropower 2021, Nina Gheorghiţă, acţionar şi director tehnic al companiei Triagroexim, o afacere de familie pornită în 2011, a declarat: Astăzi, percepţia oamenilor cu privire la agricultură este rămasă cu mulţi ani în urmă, agricultura nu mai este o îndeletnicire, este o ştiinţă, şi să produci hrană sănătoasă pentru societate este la fel de onorabil ca şi când tratezi un om de o boală. Ea spune că ruptura produsă între 1990 şi 2000, când liceele agricole au început să rămână fără elevi, se vede în prezent, când nu mai avem tehnicieni şi mecanizatori.” Alina Creţu, directorul executiv al Asociaţiei Producătorilor de Porumb din România, spune că în 2020, dintre toate CV-urile pe care le-a primit, cel mai bun a fost al unui tânăr student din Franţa.

    Irina Florea, administratorul companiei Agrovision, spune că anul trecut nu a primit niciun CV de la vreun tânăr absolvent, dar în schimb a primit cereri de la zilieri care înainte lucrau în străinătate. Agricultura are nevoie de forţă de muncă specializată, pentru că nu putem să dăm utilaje care costă între 250.000 şi 500.000 de euro pe mâna unor angajaţi care nu au capacitatea de a le utiliza”, menţionează Alina Creţu.

    Emilia Gillard, administrator la Colina Verde, spune că ar trebui să învăţăm din exemple de la nivel european ce ar trebui să facem ca să avem forţă de muncă calificată în agricultură.

    Mihai Miriţescu, director la Saaten Union, o companie care produce hibrizi pentru cereale, spune: Fermele noastre devin din ce în ce mai specializate şi avem nevoie de oameni bine pregătiţi. Inclusiv managementul trebuie făcut pe elemente foarte clare, bine stipulate în tehnologie, pentru că fără ele agricultura românească nu va ajunge la standardele europene. În zece ani, femierii profesionişti vor deveni mai performanţi şi nu vor face rabat de la tehnologie şi de la dotare tehnică.”

    Saaten Union, parte a unui grup german, are 100 de angajaţi în România, unde face cercetare: Se găsesc foarte greu persoane care să lucreze în acest domeniu, noi încercăm să luăm tineri de pe băncile facultăţii şi să-i învăţăm la faţa locului. Dar cercetarea nu este un domeniu prea atractiv, iar tinerii se uită să-şi facă propriul business.”

    Pe lângă tractorişti, mecanizatori, ingineri, companiile agricole încep să aibă nevoie şi de softişti, de programatori, de IT-işti, având în vedere că acest domeniu devine din ce în ce mai tehnologizat şi digital.

    Agricultura plânge după oameni, după tineri. Dar unde se duc ei?

    Conform unui studiu BestJobs, a doua companie de recrutare online de pe piaţă, 56% dintre români ar vrea să lucreze într-o companie privată, dar să fie mare, de preferat o multinaţională. 33% dintre români vor să lucreze la stat, iar ce rămâne, în companii antreprenoriale româneşti.

    Domeniile cele mai căutate sunt administrativ şi BPO (20%), marketing şi comunicare (16%), resurse umane (15%), sănătate, logistică, financiar-contabil, IT, retail, consultanţă şi transport (9%).

    Deci românii vor să lucreze la multinaţionale, la birou, jobul să fie stabil, adică sigur, să aibă oportunităţi de promovare, inclusiv la nivel internaţional.

    Domeniul agricol nu prea figurează în topul dorinţelor românilor. De unde şi frustrarea companiilor care operează în agricultură că nu găsesc oameni, că acest sector nu reprezintă o opţiune pentru tineri, care preferă clădirile de birouri sau munca în format hibrid, în faţa unui laptop cu internet de mare viteză.

    Aşa că întrebarea este: Cum devine agricultura românească o multinaţională, acolo unde românii vor să lucreze?

    cristian.hostiuc@zf.ro

  • Vorbind de unul singur pe Calea Victoriei

    Scriu acest articol marţi/miercuri, 9-10 martie 2021, ora 00.40.

    Exact în urmă cu un an, marţi, pe 10 martie 2020, după-amiaza, am avut întâlnirea Meet the CEO cu Dragoş Anastasiu de la Eurolines ca personaj principal şi am văzut ce nu credeam că se poate întâmpla decât în război – ce înseamnă o pandemie, de fapt până atunci nu ştiam deloc şi căutam pe Wikipedia informaţii despre un asemenea eveniment.

    Hotelul Radisson din centrul Bucureştiului, care cu o săptămână în urmă era plin, atunci era pur şi simplu gol, pustiu în afară de noi, care eram la întâlnirea Meet the CEO, nu mai era niciun alt eveniment, nicio conferinţă. De la personalul hotelului am aflat că rata de ocupare se prăbuşise la 5%, toată lumea fugea din calea Covid-ului pentru că se închideau economia, ţara, graniţele, lumea etc.

    Dana Dima, vicepreşedinte BCR, venise la întâlnirea noastră cu Dragoş Anastasiu ca să scape două ore de panica şi psihoza care începeau să se instaleze la bancă şi în discuţiile din jurul ei.

    Nimănui nu-i venea să creadă ce se întâmplă şi cum este posibil ca în secolul XXI un virus venit de nicăieri să facă atât de multe ravagii în jur.

    Cu câteva zile înainte aflasem, în urma unei discuţii avute cu avocatul Silviu Stratulat, care tocmai se întorsese de la Londra, că City-ul londonez se pregătea pentru cea mai mare criză din istoria lumii. Pieţele financiare, investitorii, băncile intraseră deja în alertă, în panică, iar informaţiile care veneau de acolo indicau începutul unei apocalipse cu care lumea nu se mai confruntase.

    A doua zi, la Bucureşti, în România, la redacţie, am trimis pe toată lumea să lucreze de acasă într-o panică ordonată, pentru că ştiam că urmează şi la noi să se închidă economia. Deja începuse să  câştige teren sloganul „Staţi acasă!”. Cu toţii trăiam un film kafkanian.

    Nimeni nu ştia ce se va întâmpla, aproape toată lumea credea că acest eveniment inedit va dura o lună, două luni şi lucrurile vor reveni la normal.

    Acum, aniversând un an de criză Covid-19 şi fără perspectiva clară a unui sfârşit, am dat timpul înapoi pentru a-mi reaminti cum a fost atunci.

    Eu am avut şansa să vin la redacţie aproape în fiecare zi, dar eram singur într-un spaţiu care altădată era arhiplin, care nu experimentase niciodată ceea ce astăzi se cheamă distanţare socială, ci dimpotrivă, eram continuu într-o apropiere socială.  

    Apariţia Covid-ului, la care ne uitam în februarie cu detaşare pentru că era numai la chinezi şi nu credeam că poate ajunge şi la noi, însemna şi apariţia unei noi crize economice şi mă gândeam cu groază la criza anterioară, care fusese foarte dură pentru noi, cu întârzieri de salarii, tăieri de salarii şi plecări de oameni etc.

    Pentru că evenimentele/conferinţele/întâlnirile fuseseră interzise, eram loviţi în plin. Mă gândeam la expresia pe care a avut-o Dragoş Anastasiu la Meet the CEO povestind cum a trăit el criza anterioară: „Noi în faţa firmei aveam un cimitir, se cheamă cimitirul Reînvierii, colţ cu Maica Domnului. Eu în acel cimitir am făcut sute de ture. Anul 2009 aşa l-am petrecut, mai degrabă în cimitir decât la firmă, pentru că dacă eram la firmă mă închideam în cameră şi nu voiam să văd pe nimeni – aşa ştiam eu să găsesc soluţii de criză.”

    Zile la rând, seara, plecam de la redacţie luând-o pe jos pe Calea Victoriei, prin Centrul Vechi, până la Unirii, şi vedeam în jurul meu totul închis şi nu credeam că este posibil aşa ceva. Cred că şi în război sau într-o apocalipsă era mai multă viaţă decât vedeam eu. Aşa am ţinut-o două luni de zile şi noroc că un Steve Jobs a inventat smartphone-ul, iar un chinez-american Zoom-ul, care ne-a permis să trecem prin această criză din punct de vedere social, al comunicării şi prin încercarea de a derula lucrurile exact ca înainte.
Noi am putut scoate Business MAGAZIN şi Ziarul Financiar lucrând de acasă şi eu de la redacţie, ceea ce ne-a permis să stăm în picioare şi să traversăm mai bine această nouă criză.

    Nimeni nu ştie când se va termina această pandemie, probabil că o vom mai ţine tot aşa cu mască, cu distanţare socială, cu lucrul de acasă, cu interacţiune limitată încă doi ani.

    Oricum, aceste timpuri sunt extrem de interesante, unice, nu ştiu ce vom învăţa din ele, dar cum spune noua generaţie, ne ajută să căpătăm o nouă experienţă.

    Dacă Dragoş Anastasiu vorbea de unul singur prin cimitir, eu vorbeam de unul singur pe Calea Victoriei.


    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • – Te-ai întors de la Londra în în România? De ce? – M-am săturat. – Cum sunt englezii? – Nişte ţărani şi nişte proşti. – Noi suntem mai deştepţi, ne merge mintea mai repede. – Dacă e aşa, atunci de ce ei sunt mai sus decât noi? – Asta mă întreb şi eu.

    O discuţie întâmplătoare de acum trei săptămâni, seara târziu, cu un şofer de pe Uber, până în 30 de ani. Din vorbă în vorbă am aflat că a plecat din România în Marea Britanie acum şase ani, iar în ultimii patru ani a fost şofer pe Uber în Londra. Iar anul trecut, din cauza pandemiei, s-a întors acasă.

    – Nu mai puteai să stai acolo?

    – Ba da! Am vrut să mă întorc pentru că mă săturasem.

    – Dar ce făceai acolo?

    – Uber, de patru ani, în Londra.

    – Şi cum a fost?

    – Bine, am venit înapoi cu 80.000 de euro şi mi-am cumpărat un apartament.

    – Cum sunt englezii?

    – Nişte ţărani, nişte proşti. Noi suntem mai deştepţi ca ei, ne merge mintea mai repede. Şi beţivi. Îmi vomitau în maşină, mă puneau să dau muzica mai tare.

    – Cât câştigai acolo, pe Uber?

    – Cam 3.000-4.000 de lire pe lună, chiar şi 5.000 câteodată.

    – Şi cât lucrai? Cam 12 ore pe zi. Voiam să lucrez şi mai mult, dar mă scotea aplicaţia.

    – Şi cât câştigi în Bucureşti?

    – Poţi să faci 5.000-6.000, chiar 7.000 de lei, dar trebuie să stai pe stradă.

    (Partenerul de discuţie venise cu o maşină destul de bună, cu un Volkswagen, dar mi-a spus că nu merită şi cel mai bine este să ai un Logan pe gaz.)

    – Dacă spui că englezii sunt mai proşti, iar noi suntem mai deştepţi, de ce ei sunt mai sus ca noi, de ce au mai mulţi bani?

    – Să ştiţi că şi eu mă întreb asta. Eu cred că la vârf au oameni mai deştepţi (faţă de noi). Cei care conduc, cei care fac legile acolo se gândesc la oameni, să facă legi bune. Aici, la noi, cei de sus fac legi pentru ei şi fură. Îşi dau bani şi pensii speciale pentru ei. Aşa am citit.

    – Eu sunt de câteva luni în ţară, pe stradă, în Bucureşti, şi mă întreb de unde sunt atâtea maşini scumpe. Nici în Londra nu erau atâtea.

    – Dacă sunt atâtea maşini scumpe, care consumă şi benzină, înseamnă că sunt bani, înseamnă că oamenii o duc bine?

    – Da, ştiţi ce am observat? La Londra, cu 50 de lire te duci la Tesco şi umpli coşul. Aici, te duci la supermarket şi dai 400-500 de lei. De ce produsele sunt mai scumpe aici, asta nu înţeleg. (Nici eu şi nici multe milioane de români!)

    – Vrei să rămâi în ţară, în Bucureşti?

    – Pentru moment da, mi-am luat apartamentul şi câştig destul de bine cu Uber, adică pot să mă întreţin. Nu am muncit degeaba la Londra, am venit şi cu nişte bani.

    Florin, şoferul, cum scria în aplicaţie, este un român care s-a întors în ţară. Poate mai sunt şi alţii.

    Oficial, peste 500.000 de români lucrează în Marea Britanie. Alte date, neoficiale, menţionează că sunt 700.000 de români.

    În 2019, după 10 ani în Marea Britanie, Corina Drăghici, împreună cu soţul şi cei doi copii, s-a reîntors în ţară, la Vâlcea, pentru a pune pe piaţă un magazin online – David and Thea Family Concept Store, un magazin de produse pentru copii mici.

    „Ne plăcea în Anglia, dar ne-am întors în România deoarece credem că putem veni cu experienţă şi cu un pachet de informaţii şi să dezvoltăm aici o afacere de care oamenii au nevoie pe piaţa din România. Ei au nevoie de produse pe care noi le-am descoperit împreună cu copiii noştri. După un an şi jumătate de business în România, noi credem că este potenţial pe online, iar din cauza pandemiei de Covid-19, oamenii şi-au îndreptat atenţia către acest mediu”, a spus Corina Drăghici la ZF Live.

    Pentru 2021, ei se aşteaptă să aibă vânzări de 200.000 de euro cu acest magazin online.

    La ZF am angajat pe cineva care s-a întors în ţară după doi ani de studii în afară:

    – De ce te-ai întors? Nu ai găsit nimic acolo?

    – Să ştii că acolo este mai greu să găseşti ceva bun şi nu ştiu dacă reuşeam. Eu cred că mai bine este acum în România, sunt mult mai multe oportunităţi. În afară pleci cu o idee, dar câteodată vezi că nu este chiar aşa.

    Mirajul Occidentului este încă prezent în mintea noastră, dar în fiecare zi aflăm despre cazuri de români care au fost în afară, au văzut cum este acolo şi au decis să se întoarcă.

    Să vedem ce ne rezervă următorii ani, când România are o şansă de a oferi mai multe oportunităţi decât Europa Occidentală.

    În ultimul trimestru al anului trecut am avut o creştere economică de 5,3%, de departe cea mai mare din Europa, în timp ce la polul opus, Austria a avut o scădere economică de 4%. Dacă am avea şi conducători mai deştepţi, am putea face mai multe.


    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Când luaţi un credit de la bancă, dobânda contează mai puţin. Rata lunară este cea mai importantă

    Când vorbeşti despre un credit, mai ales despre un împrumut ipotecar, aproape nimeni nu ştie cât este dobânda pe care o plăteşte. Cu câteva zile înainte de scadenţă, mulţi primesc un SMS cu cât este rata de plată şi că trebuie să se asigure că au banii în cont.

    Aşa că, pentru toată lumea, cel mai important lucru este cât trebuie să plătească – 1.200 de lei, 1.500 de lei, 2.500 de lei, 3.000 de lei sau 200 de euro, 300 de euro, 400 de euro etc.

    Toată lumea are asta în minte şi restul nu mai contează.

    În spatele acestei rate lunare se află o dobândă, celebra DAE, format din dobânda de referinţă,  ROBOR sau, mai nou, IRCC, la care se adaugă marja băncii. La creditele ipotecare marjele pot varia între 2,25% – 3,15% pe an. Oricum, aceste amănunte se reţin prea puţin.

    Nimeni nu stă să urmărească cum a evoluat ROBOR-ul, că-i 2,04% (cât a fost la începutul anului), că-i 1,54% (cât este acum) şi că diferenţa înseamnă o scădere de 25%, sau cum a evoluat IRCC-ul , care este acum 1,84%. Sunt prea multe cifre de ţinut minte.

    Dacă rata este de 1.500 de lei pe lună la un apartament, plus minus 50 de lei, să spunem, aşa cum şi-a făcut cineva socotelile când a luat creditul, totul este ok.

    Când scade rata cu 50 de lei pentru că a scăzut ROBOR pentru că BNR a redus dobânda de referinţă, suma câştigată este prea mică, două pachete de ţigări pe lună, şi nimeni nu o pune de-o parte pentru vremurile când dobânzile vor creşte.

    Acum 12 ani, când majoritatea creditelor din piaţă erau în euro, franci elveţieni, iar cursurile valutare leu/euro şi leu/CHF creşteau, mai ales la francul elveţian, creşteau şi principalul şi dobânda în acelaşi timp, iar acest lucru se simţea imediat.

    Este mai greu de digerat o creştere a principalului cu 30%, la care se adaugă şi creşterea dobânzii cu 30% prin creşterea cursului valutar.

    La creditele în lei avantajul este că principalul nu creşte, ci doar dobânda, aşa că fluctuaţiile se simt mai puţin.  În 2017-2019 ROBOR a crescut de la 0,67% la 2,5%, adică de 4 ori, aproape nimeni nu şi-a dat seama, pentru că rata lunară crescuse de la 1.500 de lei la 1.700 de lei, iar creşterea salariului era mai mult de 200 de lei pe lună. Am dat doar un exemplu.

    Dacă la creditele ipotecare în lei dobânzile sunt de 4%-5%, la creditele de consum dobânzile sunt între 8-12%, iar la cardurile de credit dobânzile sunt între 18%-25%.

    Una dintre cele mai mari idei din lumea bancară a fost acest card de credit, dezvoltat în America începând cu anii 1980, când trebuia să dai înapoi numai 10% sau 5% din suma trasă – ceea ce pare puţin -, iar a doua zi să o retragi din nou. Nimeni nu se uită cât sunt dobânzile, iar acest produs este cel mai profitabil pentru o bancă.

    Asta îmi aminteşte de o situaţie petrecută în România la începutul anilor 2000, când piaţa de electrocasnice se pregătea pentru celebrul credit cu buletinul.

    Retailerul Flanco avea ofertă de vânzare de televizoare în rate cu o dobândă de 40% (atunci inflaţia era de 20%, iar acum este de 2%). Clienţii, când intrau în magazin se uitau şi vedeau dobânda de 40%, li se părea enorm şi fugeau. Ca să vitalizeze vânzările, cineva a venit cu ideea extraordinară de marketing ca în loc să se promoveze dobânda de 40%, să se promoveze rata lunară de plată. Pur şi simplu a fost un şoc de marketing, pentru că atunci când clienţii au văzut că o rată pentru un televizor nou era de numai 500.000 de lei (pe atunci erau banii vechi), care reprezenta doar 5% sau 10% dintr-un salariu lunar, au dat buzna să cumpere televizoare, care erau principalul mijloc de entertainment.  O rată de 500.000 de lei putea fi destul de uşor plătită de foarte multă lume, aşa că a urmat un boom de vânzări de electrocasnice.

    Însă nimeni nu prea şi-a dat seama că acea rată de 500.000 de lei era echivalentul unei dobânzi de 60%.

    Tot ce contează este rata lunară, şi mai puţin dobânda.

    Aşa că prea puţină lume ştie că, într-un an, dobânzile la lei au scăzut cu aproape 50%.

  • Cea mai mare investiţie înregistrată vreodată în istoria statelor est-europene

    Acesta este titlul, dar ca să nu existe neînţelegeri, nu este vorba despre guvernul României, ci despre guvernul Viktor Orban din Ungaria. Investiţia este reală.

    Pe 29 ianuarie 2021, agenţia de informaţii globală Bloomberg a anunţat această investiţie şi l-a citat pe Peter Szijjarto, ministrul ungar de externe: SK Innovation va investi 2,3 miliarde de dolari în ceea ce va deveni cea de-a treia lor fabrică din Ungaria. Sud-coreenii au anunţat că proiectul va fi terminat în 2028, iar finanţarea va fi asigurată din surse externe.

    Ce mai spunea agenţia Bloomberg: Ungaria a curtat în mod agresiv producătorii de baterii din întreaga lume prin facilităţi semnificative, într-o încercare de a atenua impactul negativ generat de revoluţia electrică care mătură toată industria auto, un sector de importanţă crucială pentru economia ţării, cât şi pentru întreaga regiune.

    Nu ştiu ce discută guvernul Cîţu, ce investiţii străine în România şi cu ce companii, dar nu cred că această temă este în fruntea listei de priorităţi a autorităţilor române, începând cu preşedintele Iohannis, ambasadorii români în străinătate şi terminând cu celebrii ataşaţi comerciali pe care îi plătim din taxele şi impozitele noastre, dar nimeni nu ştie ce fac, mai ales că investiţia sud-coreenilor nu este în România.

    Guvernul Cîţu ar fi trebuit să preia dosarele investiţiilor străine în România de la guvernul Orban, care ar fi trebuit să preia dosarele de la guvernul Dăncilă şi tot aşa.

    După pensionarea lui Sorin Vasilescu, celebrul director care gestiona dosarele investiţiilor străine din România, nu-mi amintesc să fi apărut altcineva nou. Dacă vine un om de la USR, având în vedere că Ministerul Economiei este la USR, îi trebuie cel puţin un deceniu pentru a înţelege acest domeniu.

    Între timp, în 2020, Microsoft a anunţat o investiţie de peste 1 miliard de euro în Polonia, iar Google o investiţie de peste 1 miliard de euro în Grecia, negociată personal de premierul Kyriakos Mitsotakis.

    Nu ştiu ce a negociat personal nici Viorica Dăncilă şi nici Ludovic Orban şi nici ce negociază personal Florin Cîţu, fost ministru de finanţe în guvernul Orban.

    Polonia stă mai bine la IT decât România, dar Grecia nu cred că are sectorul de IT la fel de dezvoltat ca România.

    În timp ce Viktor Orban întinde covorul roşu investitorilor străini, săptămâna trecută am aflat că Mitsubishi Corporation, cea mai mare companie de trading din Japonia, şi-a închis biroul de la Bucureşti.

    Probabil că s-au săturat să aştepte materializarea sloganului cu care administraţia politică din România îl întâmpină pe orice investitor: România este o ţară foarte bună de investiţii, cu o forţă de muncă ieftină şi bine calificată, cu taxe şi impozite mici.

    Mitsubishi Corporation are venituri anuale care depăşesc 100 de miliarde de euro, aproape dublu veniturilor anuale strânse de guvern. Ca să nu mai vorbim că unul dintre acţionarii Mitsubishi Corporation este cel mai mare investitor american, Warren Buffett.

    Nu pot să cred că japonezii, care făceau afaceri în România din anii ‘70, nu ar fi vrut să investească aici.

    Bine că au plecat, pentru că tot ne furau ţara!

    Ungaria, care are o populaţie la jumătate faţă de România, cu un PIB de 140 de miliarde de euro faţă de 220 de miliarde al nostru, fără resurse energetice – petrol, gaze – a atras în 30 de ani investiţii străine de 87,3 miliarde de euro şi a investit în afară, prin companiile cu sediul în Ungaria, 33,2 miliarde de euro.  În România, Ungaria a investit 1,27 de miliarde de euro.

    În aceeaşi perioadă, după căderea comunismului, România a atras investiţii de 88,304 de miliarde de euro (la 31 decembrie 2019), pe primele locuri fiind Germania – cu 13,1 miliarde de euro, Austria – cu 10 miliarde de euro şi Franţa – cu 8,2 miliarde de euro. În Ungaria americanii sunt investitorii numărul doi, după nemţi, cu 11 miliarde de euro, în timp ce în România investiţiile americane (originea investitorului final, conform datelor BNR) au fost de 5,8 miliarde de euro, fiind pe locul 5.

    Bine că avem parteneriatul strategic, politic şi militar prin care achiziţionăm armament de la americani de câteva miliarde de euro.

    În retorica publică, premierul ungar Viktor Orban este bastardul Uniunii Europene, care face afaceri cu Putin. În realitate, Orban şi tot cabinetul de la Budapesta nu ştiu cum să atragă mai multe investiţii străine. Constructorul german BMW a decis să-şi facă fabrică de peste 1 miliard de euro în Ungaria, şi nu în România.

    Dacă nu greşesc, cea mai mare investiţie anunţată în România, de 200 de milioane de euro, este cea de acum 3-4 ani, a grupului german B Braun, care face într-un parc industrial de lângă Timişoara injecţii perfuzabile.

    Altă investiţie majoră nu-mi amintesc să se fi anunţat. Între timp au trecut vreo patru guverne, cu acelaşi preşedinte, Klaus Iohannis.

    Ca o statistică istorică, din cele 88 de miliarde de euro investiţii străine în 30 de ani, aproape jumătate, mai precis 35 de miliarde de euro, s-au realizat între 2005-2008, în timpul guvernului Tăriceanu.

    În 2019 România a atras investiţii străine de 5,2 miliarde de euro, iar în 2020, an de criză, în 11 luni soldul a fost de 1,876 de miliarde de euro, din care participaţii la capital şi profitul reinvestit de 3,8 miliarde de euro, în timp ce creditele intragrup au avut o valoare negativă de 1,969 de miliarde de euro, conform datelor BNR. Adică au ieşit bani din România.

    Pentru România este vital să aibă investiţii străine, pentru că pe lângă acestea vin şi investiţii româneşti. Investiţiile străine aduc comenzi, pieţe de desfacere, aduc knowledge în anumite domenii, aduc tehnologie şi pregătesc angajaţii.

    Şi bine ar fi dacă ar achiziţiona companii şi active româneşti.

    Aproape tot ce a învăţat businessul românesc în ultimii 20 de ani are legătură cu multinaţionalele care au venit în România şi cu angajaţii pe care i-au pregătit, şi care ulterior au început să lucreze pentru companiile româneşti.

    Dacă îi întrebi pe celebrii ambasadori români din străinătate sau pe ataşaţii comerciali, care nici nu ştii la cine raportează – Ministerului Economiei, Ministerului de Externe, SIE, la partid etc. – ce investiţii au adus personal în România sau ce pieţe externe au deschis pentru exporturile companiilor româneşti, le-ai stricat toată luna.  

    Cred că mulţi trăiesc şi acum cu ideea că pe vremea lui Ceauşescu România era un mare exportator mondial. Nu mai contează că acum România exportă într-o lună cât se exporta într-un an pe vremea comunismului.

    Politica externă este responsabilitatea preşedintelui României, acum Klaus Iohannis, şi nu-mi amintesc să existe un plan integrat  la Cotroceni pentru a atrage investitori străini, dincolo de companii care vor să vândă ceva în România.

    Vorba lui Dragoş Damian, CEO Terapia Cluj: În loc să vorbească cu fabricile din ţară să facem medicamente aici, autorităţile române au stat la taclale cu ambasadorii, lobbyştii şi reprezentanţii marilor companii internaţionale care nu au niciun interes să fabrice în România – pe bună dreptate, de ce ar face-o? -, pentru că e aşa de simplu să imporţi încoace.

    Pentru că vine din sectorul privat şi mai ales dintr-o bancă, cunoscând cât de importante sunt ISD-urile, premierul Florin Cîţu ar trebui să-şi pună lista de priorităţi ca în 4 ani de mandat să aibă un sold al ISD-urilor de cel puţin 30 de miliarde de euro, iar companiile străine să găsească un covor mai roşu la Bucureşti decât la Budapesta.

    Până când vor veni investiţiile străine, asta dacă România mai este o ţară interesantă, să ne bucurăm că cei mai mari investitori în România sunt românii care lucrează în afară şi, de ce nu, “turiştii” români din Cancun.

    Bine că măcar ei aduc bani în ţară.

     

    P.S. Eu cred că momentul în care investiţia sud-coreeană din Ungaria va fi gata, cel puţin 20% din angajaţi vor fi români, aşa cum se întâmplă acum în fabricile auto germane din Ungaria.

  • O întrebare la care aş fi foarte curios să aflu răspunsul: Câte acţiuni la UiPath au angajaţii din România?

    Luni, 1 februarie, la ora 22.00 în România, la prânz la New York, UiPath Inc. a anunţat că a încheiat o nouă rundă de finanţare, prin care a atras de la investitori încă 750 de milioane de dolari, la o evaluare a companiei de nu mai puţin de 35 de miliarde de dolari.

    Pentru cei care nu ştiu, UiPath este lider global în RPA – Robotic Process Automation, respectiv automatizarea proceselor repetitive. O aplicaţie a lor, care costă 4.000 de dolari pe an, poate înlocui munca a 5 angajaţi, care introduceau şi verificau facturi într-un sistem.

    Chiar dacă UiPath este acum o companie americană, povestea începe la Bucureşti şi putem menţiona că UiPath este cel mai valoros start-up din IT pornit din România.

    Valoarea la care a ajuns UiPah este incredibilă, având în vedere că în 2017 această companie fusese evaluată la 120 de milioane de dolari, când a atras 30 de milioane de dolari de la investitori.

    Multe întrebări se pun şi se vor pune în jurul UiPath, la unele avem răspunsuri, la altele nu.

    Întrebarea mea, la care aş fi foarte interesat să obţin un răspuns, este câte acţiuni deţin angajaţii din România la UiPath şi, bineînţeles, câte acţiuni deţin cei cinci fondatori ai UiPath – Daniel Dines – CEO, Marius Tîrcă – directorul de tehnologie şi încă trei, mai puţin cunoscuţi, Andra Ciorici – director de produs, Lavinia Cojocaru – Lead Software Developer şi Adrian Dorache – dezvoltator de soft.

    Cea mai recentă informaţie pe tema aceasta, conform revistei Forbes America, era că Daniel Dines avea 20% din UiPath atunci când compania fusese evaluată la 7 miliarde de dolari. Între timp compania a mai strâns bani şi probabil că pachetul de acţiuni deţinut de Daniel Dines s-a mai diluat. Dar valoarea companiei a crescut de 6 ori.

    Într-o prezentare făcută de Daniel Dines la o conferinţă, el a spus că toţi angajaţii care intră în UiPath primesc acţiuni, indiferent de poziţie.

    UiPath, care nu mai este demult o companie românească, ci una globală, majoritatea angajaţilor fiind la New York sau în India, a preluat modelul american, şi mai mult ca sigur îi va face pe mulţi angajaţi să devină milionari în lei, în dolari şi în euro în momentul în care se va lista la Bursa de la New York.

    Conform informaţiilor care se vehiculează în piaţă, o parte din angajaţii din România, de la Bucureşti, şi-au mai vândut din acţiuni pe piaţa gri, odată ce valoarea companiei a explodat.

    Conform estimărilor mele, angajaţii de la Bucureşti, mai puţin fondatorii, ar putea deţine între 0,5-1% din UiPath. Fondatorii ar putea deţine mai mult.

    În condiţiile în care UiPath se va lista la Bursă la minimum 35 de miliarde de dolari, angajaţii din România ar putea avea între 175-350 de milioane de euro, o sumă incredibilă.

    Ar fi pentru prima dată când un start-up din România ar produce milionari pe modelul american.

    Este celebră povestea secretarei lui Bill Gates care, la începuturile companiei,  a primit acţiuni în contul unei părţi din salariu, iar peste ani acţiunile respective au valorat câteva milioane de dolari.

    Acei bani, că vor fi 100 de milioane de dolari sau 350 de milioane de dolari pentru angajaţii din România, ar putea produce o emulaţie extraordinară pe piaţa de IT, dacă măcar o parte dintre ei ar fi reinvestiţi în start-up-uri.

    Pe modelul UiPath, fiecare ar vrea să dea o nouă lovitură, să descopere o nouă companie valoroasă, care ar putea să devină unicorn peste ani.

    Va fi foarte greu de replicat modelul UiPath, pentru că ideile globale şi mai ales execuţia lor este extrem de dificilă.

    Alţi bani ar putea să intre în real-estate pentru că mulţi angajaţi vor dori să trăiască în locuinţe mai frumoase şi mai mari. În San Francisco, după ce companiile din tehnologie au produs milionari în fiecare minut din rândul angajaţilor, piaţa imobiliară a explodat. Încă nu suntem la acest nivel, dar nu se ştie niciodată.

    Când UiPath va depune documentele extinse pentru listarea la Bursa de la New York, atunci vom afla câte acţiuni deţine Daniel Dines, Marius Tîrcă şi poate ceilalţi fondatori. Poate agregat vom afla şi câte acţiuni deţin angajaţii companiei, în special cei din România.

    În mod cert, Daniel Dines este miliardar în dolari.

    Dacă UiPath se va lista tehnic şi la Bursa de la Bucureşti, teama unui broker este că piaţa nu este atât de lichidă să poată cumpăra o parte din acţiunile angajaţilor, pe care aceştia vor dori să le vândă. Dar până la urmă, ţinta este ca UiPath să se listeze şi la Bursa de la Bucureşti, ca un reper, model şi exemplu pentru o companie care a pornit din România, dintr-un apartament din Delea Veche şi a ajuns o companie globală listată la Bursa de la New York.


    (cristian.hostiuc@zf.ro)