BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Pe lângă creşterea pensiilor şi alegerile anticipate, poate guvenul PNL şi preşedintele Iohannis îşi fac timp pentru a găsi soluţii la principala problemă a României – căderea demografică, şi ce rezolvări sunt pentru creşterea natalitatăţii, aşa cum face premierul Orban al Ungariei. O soluţie care nu costă bugetul există, poate vin şi altele

    De mai bine de un an, Financial Times, cel mai important ziar economic al Europei, scrie şi pune în discuţie tot mai mult problema demografică a Europei care, în ritmul actual de scădere ca număr a populaţiei pe de o parte şi pe de altă parte de îmbătrânire, cu o speranţă de viaţă tot mai ridicată, în lipsa unor măsuri care să ducă la creşterea natalităţii şi la creşterea populaţiei prin deschiderea graniţelor, va afecta întreaga economie a Europei şi, în final, businessurile tuturor companiilor.

    Cu o problemă a forţei de muncă şi în lipsa talentelor, firmele europene vor deveni tot mai puţin competitive, nu vor face faţă concurenţei asiaticilor şi a americanilor, ceea ce va duce la creşterea taxelor şi a impozitelor, măsuri necesare pentru asigurarea surselor financiare pentru plata pensiilor şi a celorlalte măsuri legate de sistemul de sănătate care, prin creşterea speranţei de viaţă, va deveni tot mai costisitor.

    Dacă până acum 2-3 ani Viktor Orban, premierul Ungariei, era văzut ca oaia neagră a Europei, acum discursul lui naţionalist, populist, împotriva birocraţiei de la Bruxelles şi a multinaţionalelor, a fost înlocuit cu măsuri concrete, reale pentru creşterea natalităţii, care ţin chiar prima pagină a Financial Times.

    Dacă Germania are ca politică deschiderea porţilor pentru emigranţii din Siria sau de oriunde din lume pentru a-şi acoperi necesarul de forţă de muncă, Ungaria are o politică pentru susţinerea financiară a celor care fac copii în ţară: cuplurile căsătorite cu trei copii primesc 30.000 de euro, femeile care fac patru copii nu vor plăti impozit toată viaţa, familiile cu minim doi copii primesc credite preferenţiale pentru achiziţia de case, la fel ca şi femeile care se căsătoresc. Bunicii care îngrijesc copii primesc indemnizaţie, iar statul se angajează să facă 21.000 de creşe. Guvernul Orban al Ungariei a luat o măsură ca clinicile de fertilizare să devină un sector strategic.

    Polonia are măsuri pentru încurajarea revenirii în ţară şi pentru creşterea natalităţii, iar în 3 ani salariul minim va creşte cu 80%, până la 800 de euro.

    Ca şi cum nu a fost de ajuns că am pierdut patru sau cinci milioane de români, la care se adaugă 200.000 de români care pleacă anual din ţară şi se întorc prea puţini, plus că 500.000 de români îşi caută în mod constant un job în afară pe site-urile de recrutare, agenda guvernului PNL este ocupată mai mult de creşterea pensiilor cu 40% şi de tema pensiilor speciale, decât de posibile măsuri pentru creşterea natalităţii sau pentru a încuraja familiile să facă copii sau mai mulţi copii.

    Bani pentru creşterea alocaţiilor copiilor nu sunt, o măsură cu care PSD a venit peste noapte şi pentru care guvernul PNL nu are alocaţi bani.

    Nu se ştie nici dacă la jumătatea anului vor fi bani pentru această dublare a alocaţiilor.

    Guvernul PNL şi preşedintele Iohannis, ocupaţi cu alegerea primarilor în două tururi şi cum să facă alegeri anticipate pentru a profita de degringolada de la PSD, nu au pe agendă măsuri pentru problema demografică a României, ca şi cum nu ar exista.

    De ce să discutăm despre ce va fi peste 10-15 ani, când vor fi alţii la putere, când subiectul nostru este menţinerea la putere acum?

    România are printre cele mai generoase scheme din lume de concediu pentru îngrijirea copilului, 887 de zile de concediu maternal plătit, pe locul 5 în lume, indemnizaţia reprezentând 85% din media veniturilor realizate de mamă în ultimele 12 luni.

    Finlanda are cea mai generoasă schemă, cu 4 ani concediu de maternitate plătit.

    Dacă guvernul PNL ar fi curios să afle care a fost cea mai bună măsură pentru mame, ar afla că decizia guvernului Cioloş de a plăti mamelor timp de 2 ani 85% din veniturile pe ultimele 12 luni a fost cea care le-a dat o mai mare încredere şi un mai mare curaj, cel puţin din punct de vedere economic, să facă copii. Dacă guverul PNL cu premierul Orban, al nostru, ar fi curioşi să afle care ar fi una dintre măsurile pe care mamele şi le-ar dori în cei doi ani de concediu pentru creşterea copilului, ar afla că eliminarea pragului de maxim 3.750 de lei pe an în cazul în care ar munci în această perioadă într-o formă de colaborare, ar fi în top.

    Dacă un pensionar poate încasa simultan şi pensia (chiar şi o pensie specială), şi un salariu integral dacă munceşte, de ce mamele nu ar putea lua şi indemnizaţia, şi venitul întreg, nu maxim 3.750 de lei pe an, dacă vor să muncească şi să câştige un ban în perioada de doi ani în care îşi cresc copilul?

    Dacă bunicii au grijă de prunci, iar mamele ar vrea să câştige nişte bani prin colaborări cu timp parţial sau o altă formă de muncă, guvernul PNL ar putea să elimine acest prag. Nu are niciun impact bugetar, guvernul nu trebuie să scoată niciun ban din buzunar, ci dimpotrivă, ar veni bani la buget. Sunt foarte multe mame care ar vrea să lucreze, într-o formă sau alta, în această perioadă, pentru a se elibera de stresul post-natal şi pentru a sta din punct de vedere financiar mai bine.

    O oră-două-trei pe zi ar putea să lucreze fără probleme şi ar mai elibera din presiunea pe care o au, de a avea grijă non-stop de copii.

    Dacă guvernul PNL şi preşedintele Iohannis au alte idei pentru a încuraja cuplurile să facă copii, pentru a creşte natalitatea, pentru a-i încuraja pe cei care sunt afară şi vor să facă copii, să-i facă în ţară pentru a mai atenua din groapa demografică, ele sunt binevenite.

  • OPINIE Kurt Weber, director general al Horváth & Partners România: „Soluţiile de automatizare şi viitorul locurilor de muncă”

    Această bunăstare este şi generatorul unei nevoi crescute pentru depozitare, gestionare, îndosariere, stivuire, scanare, plicuire etc. De fapt, prin revoluţia digitală din ultimii ani, omenirea a creat o lume foarte complexă şi ambiguă, în care volatilitatea şi incertitudinea ne înconjoară. Pentru a face faţă acestei lumi noi, oamenii au nevoie de o capacitate incredibilă de a gândi şi a lua decizii într-un mediu abstract. Capacitatea de abstractizare nu se învaţă de azi pe mâine, ci este rezultatul unui lung şir de exerciţii: multe, mărunte şi dese, care se desfăşoară pe o perioadă lungă. Dilema este cum să îţi aloci timp pentru a-ţi dezvolta această capacitate. În prezent, o mare parte din activitatea unui angajat constă în sarcini menite doar să ajute companiile să gestioneze complexitatea pe care au creat-o şi de care beneficiază. Astfel, studii internaţionale arată că aproape 60% din volumul de muncă dintr-o companie este generat de sarcini care nu aduc valoare efectivă, ci există strict pentru a menţine întreprinderea în stare de funcţionare. Activităţi ca emiterea de facturi, contabilitatea de gestiune, colectarea de creanţe au nevoie de mult timp, spaţiu şi oameni.
    Potrivit unui studiu al Horváth & Partners, până la 30% dintre locurile de muncă existente vor fi înlocuite de soluţii de automatizare până în 2030. Funcţiile unde există cea mai ridicată probabilitate de automatizare sunt în activităţi ce ţin de contabilitate, logistică, depozitare, marketing, casierie, secretariat, relaţii cu publicul, dactilografiere. Există o serie întreagă de soluţii de automatizare aplicabile pentru aceste funcţii, iar printre cele intrate mai recent în vocabularul comun este şi RPA, Robotic Process Automation.
    RPA-ul este un instrument, să-i zicem un limbaj de codare, cu ajutorul căruia se construiesc nişte miniprograme informatice, ce replică fidel operaţiunile pe care le face un om, pe calculator. Astfel, miniprogramul are aceleaşi rezultate şi poate face aceleaşi lucruri ca omul. De fapt, poate avea rezultate chiar mai bune, având în vedere eroarea umană prezentă în orice proces. Desigur, acest tip de automatizare este aplicabil doar proceselor de rutină, care se desfăşoară în baza unor reguli clare şi în derularea cărora nu este nevoie de raţiune, cu alte cuvinte, în procese robotice. Aceste miniprograme sunt aşa-zişii roboţi, din perspectiva RPA.
    Iar economia de timp este uşor de calculat. Un exemplu simplu: să zicem că un contabil trebuie să emită manual 200 de facturi, o dată la 10 zile, în cursul unui an. Toate datele de facturare, pe care contabilul trebuie să le treacă în factură, există într-un sistem informatic care nu permite emiterea automată. În scenariul nostru, optimist, întocmirea unei singure facturi durează aproximativ 3 minute. Contabilul face aceleaşi mişcări pe laptop şi intră în aceleaşi ecrane din sistemul informatic. Practic, este un proces robotic. Astfel, doar activitatea de emitere a acelor facturi îi va lua contabilului aproximativ 50 de zile anual. Deci acesta va petrece peste 2 luni într-un an pentru a emite facturi.
    Un robot RPA ar putea face această treabă în locul contabilului, lăsându-i cele 2 luni pentru a pregăti, de exemplu, rapoarte interesante pentru managementul companiei despre, să zicem, profitabilitatea activităţii operaţionale. În baza acestora, managementul ar putea lua decizii care ar face ca acea companie să fie mai competitivă în piaţă, ceea ce ar genera un profit mai mare. Aşadar, contabilul din exemplul nostru ar avea timp să se ocupe de îmbunătăţirea rapoartelor de management, a procedurilor interne, de gestiunea riscurilor sau de alte sarcini care îi necesită gândirea abstractă şi creativă. Din acest unghi, eu văd RPA-ul ca pe o prelungire a angajaţilor, care îşi alocă timp pentru a se instrui în utilizarea roboţilor.
    Mai mult, toate platformele RPA, cum este şi cea dezvoltată de UiPath, au ca ţintă democratizarea posibilităţii de codare a roboţilor. Acest lucru înseamnă că dacă un contabil ar avea un minimum de aptitudini tehnice şi ar aloca timp pentru a învăţa cum să codeze roboţii RPA, ar putea să îşi facă singur robotul care să îi emită facturile.
    E lesne de imaginat un viitor în care sarcinile de rutină nu mai sunt făcute de oameni, ci de roboţi. Un astfel de viitor arată, din perspectiva mea, foarte interesant. În scenariul în care educaţia s-ar adapta suficient de repede, am putea ajunge, peste o generaţie, să avem de-a face cu oameni care nu au lucrat niciodată rutinat, pe un proces robotic. Oameni care au avut timp să gândească abstract şi critic, ceea ce ar putea conduce, de ce nu, la o explozie globală de creativitate. Desigur, sunt mulţi paşi de făcut până la acel punct, dar scenariul este unul posibil, poate chiar probabil. Automatizarea va promova noi modele de afaceri şi le va securiza pe cele existente, de exemplu, în industria serviciilor financiare. Reversul medaliei constă în schimbarea pe termen lung pe care o va aduce modului de lucru: multe dintre slujbele de astăzi nu vor mai exista în viitor. Noile locuri de muncă vor necesita abilităţi diferite şi nu vor compensa pierderea celor mai vechi. În consecinţă, o parte a provocării transformatoare pe care o reprezintă automatizarea include responsabilitatea corporativă.
    Soluţiile sunt, deocamdată, puţine, pentru că această democratizare a automatizării a devenit o problemă socială reală relativ recent. Evident, oamenii ameninţaţi cu pierderea locului de muncă vor trebui să se recalifice în funcţii care nu pot fi automatizate. Important este ca măsurile necesare să fie luate eficient de către guverne şi companii, pentru a evita evenimente nefaste. Pentru a beneficia pe termen lung de potenţialul său creator, omenirea trebuie să îmbrăţişeze, precaut dar călduros, automatizarea. Şi, aşa cum a făcut-o de nenumărate ori pe parcursul istoriei, să găsească răspunsuri pentru problemele pe termen scurt care vor apărea.

  • OPINIE Adrian Cioroianu, trainer executive Acknowledge România: „Top 10 trenduri pentru echipele de vânzări în 2020″

    1. Strategia de vânzări trebuie să se bazeze pe date şi să fie construită structurat – aceasta presupune o schimbare majoră de mentalitate, de cultură organizaţională şi investiţie în tehnologie în special din partea companiilor antreprenoriale româneşti. Ai făcut totul după capul tău, cum ai ştiut tu mai bine. Ai crescut an de an, dar în ultimii 2-3 ani businessul tău a rămas la la acelaşi nivel. Simţi că businessul nu se mai dezvoltă. E important ca în organizaţia ta să se ia mult mai multe decizii bazate pe date. Altfel nu e nicio diferenţă faţă de 6 din 49 sau ghicitul în cafea.

    2. Construirea unor scheme de comisionare / bonusare – şi până la urmă construirea unei culturi de leadership în vânzări care să nu mai fie legată doar de ce cifre se ating, ci şi de felul în care se ating. 2020 e anul în care companiile ar trebui să regândească toată filosofia legată de targeturile numerice. Bineînţeles că trebuie să existe nişte KPI (indicatori de performanţă) foarte bine definiţi, pe care oamenii îi pot atinge sau nu. Dar cum îi ating? Perfomerii stau sau pleacă din echipă / companie? Există leadership în zona de vânzări? Sau continuăm cu adepţii „managementului prin teroare“? Din păcate o realitate despre care nu prea vorbim, de la cele mai mari companii din România şi până la cele „de familie”.

    3. Marketing şi sales trebuie să fie aliniate – investiţiile pe care le faci în marketing trebuie să conducă către generarea mai multor leaduri pentru echipa de vânzări, să sprijine convertirea acestora în clienţi pentru businessul tău. Asta înseamnă că ar trebui să urmăreşti cât investeşti în partea de marketing şi cât îţi generează în materie de vânzări. Şi în plus încearcă să îţi construieşti un „funnel” integrat de vânzări şi marketing. Nu fiecare cu pâlnia lui.

    4. Recrutare vânzători & retenţie – pentru recrutare, te interesează să „sapi” pe trei direcţii împreună cu potenţialii condidaţi: abilităţi, dorinţă şi potrivire. Pentru abilităţi, testează fiecare lucru pe care îl vor avea ei de făcut propriu-zis pe partea de vânzare, fie că e vorba de roleplay de vânzare, fie că doar vrei să vezi cum gândesc despre ce e de făcut. Pentru dorinţă, „cât le este de foame”, vrei să vezi cum văd ei ceea ce o să facă într-un an, ce îşi doresc să facă, să realizeze. Pentru potrivire, vrei să se potrivească cu restul oamenilor tăi şi cu tine, să se integreze în echipă. Retenţia lor începe chiar de la recrutare. Ai un plan aici? Şi încă ceva important: pune vânzători să recruteze vânzători.

    5. Dezvoltarea profesională a vânzătorilor – tehnologia vine tare peste noi toţi, indiferent de domeniu sau de poziţie în companie. Automatizări, inteligenţă artificială în procesele de business, schimbarea modelului de business. Răspunsul la aceste provocări nu este nici negarea lor, nici panica, ci mai degrabă trainingul pentru oamenii de vânzări, dezvoltarea abilităţilor lor digitale şi adaptarea activităţilor lor la noile realităţi tehnologice. În limbaj antreprenorial / corporatist: upskilling.

    6. Self- Management – oamenii de vânzări buni nu au nevoie de cineva care să îi împingă de la spate. Ştiu ei exact cât trebuie să facă, cum să facă şi ştiu să se motiveze singuri, să se organizeze astfel încât să atingă rezultatele dorite. Dar pentru asta e nevoie de o abordare diferită din partea ta. Să nu mai mergi pe varianta  „nimic nu se întâmplă în companie/echipă fără voinţa şi cunoştinţa mea “.

    7. Manualul vânzătorului nou – realitatea este una simplă şi înfricoşătoare: angajăm oameni de vânzări pe care în mod normal acum 5-10 ani nu i-am fi angajat de nicio culoare. Pentru că nu mai găsim oameni. Şi atunci trebuie să le dai mură-n gură. Construieşte un manual pentru vânzătorii lor în care să le spui pas cu pas ce au de făcut pentru a avea succes.

    8. Personalizare a vânzĂrII – nu mai funcţionează o abordare unică indiferent de client. De la zona de retail, unde ar trebui să întâmpinăm fiecare client cu un mesaj personalizat şi călduros, până la zona de B2B, unde adaptăm stilul nostru de comportament la cel al clientului. Trebuie să încercăm să fim memorabili în mintea clientului, pentru că altfel despre ce vânzare să vorbim?

    9. Customer experience – simplu: în tot ceea ce facem legat de clienţi, hai să păstrăm o puternică amprentă umană. Oamenii s-au săturat să vadă roboţi în faţa lor şi vor să aibă „o interacţiune umană”. Să fie un dialog, nu monolog. E un echilibru care trebuie păstrat între tehnologie şi umanitate.

    10. CRM – un fost mare talent care a murit speranţă. An după an. Incredibil. Poate în 2020. Speranţa moare ultima.
    Cât de pregătit eşti pentru lucrurile de mai sus? Pune-le în aplicare unul câte unul. De la 1 la 10. În ordinea asta. Dezvoltarea businessului este imposibilă fără schimbare, iar cei care nu sunt capabili să îşi schimbe mentalitatea nu pot schimba nimic. În viaţa oricărui individ, în viaţă oricărei organizaţii, există aşa-numitele „puncte de inflexiune”. Creşti, creşti, cum ştii tu mai bine, dar ajungi într-un punct de inflexiune, în care fie te reinventezi şi te duci mai departe, fie o iei în jos. 2020 este un punct de inflexiune pentru tine şi echipa ta de vânzări. Este alegerea ta.

  • OPINIE – Helga Pattart-Drexler, Head of Executive Education în cadrul WU Executive Academy, care organizează programul Executive MBA Bucharest: „Ce pot învăţa managerii de la astronauţi”

    Când Franz Viehböck s-a îmbarcat într-o călătorie către staţia spaţială Mir, pe data de 2 octombrie 1991, după multe luni de pregătire riguroasă, condiţiile erau ostile. Experienţa trăită atunci l-a învăţat multe lucruri care îi sunt utile astăzi, ca manager de top. 
     
    Cu ocazia celei de-a 11-a ediţii a Academiei Berndorf – un program intern adresat directorilor grupului Berndorf – Helga Pattart-Drexler, Head of Executive Education în cadrul WU Executive Academy, care organizează programul Executive MBA Bucharest, a stat de vorbă cu singurul astronaut al Austriei pentru a-l întreba care este reţeta sa personală de succes, ca astronaut şi, de asemenea, manager.   

    În primăvara anului 1988, un anunţ de muncă îi atrage atenţia lui Franz Viehböck: „Angajăm cosmonaut austriac (m/f)”. Pe atunci asistent universitar la Universitatea de Tehnologie din Viena, acesta aplică fără a sta prea mult pe gânduri; era apt, interesat de ştiinţă şi visa să zboare în spaţiu. Alături de încă o persoană, este selectat pentru proiectul spaţial numit Austromir, dintr-un grup de câteva mii de aplicanţi.

    Urmează o tabără de antrenament de doi ani în Rusia, înainte să devină primul austriac ce pune piciorul în capsula spaţială de la cosmodromul Baikonur, din Kazahstan, pe data de 2 octombrie 1991. Racheta călătoreşte prin spaţiu cu o viteză de 28.000 km/h. Franz Viehböck petrece nouă zile pe staţia spaţială rusească Mir, unde conduce 15 experimente ştiinţifice, testând efectele radiaţiilor cosmice, radiaţiilor de particule şi gravitaţiei zero asupra funcţiilor corpului său. Franz Viehböck s-a întors pe Pământ pe 10 octombrie 1991. Astăzi, ca manager de top, crede în puterea de a ajunge la stele rămânând cu picioarele pe pământ. Experienţa de astronaut l-a învăţat multe lecţii valoroase pentru cariera ulterioară de manager. Mai jos sunt 7 dintre cele mai importante învăţături ale sale.

    1. Privitul de sus îţi oferă o perspectivă mai amplă
    Franz călătorise deja pe toate continentele în perioada studenţiei. „Am vrut să cunosc cât mai multe culturi posibil, pentru a-mi lărgi orizonturile”, spune el. Era în aceeaşi măsură curios în materie de tehnologie şi de inovaţie. „Nu am ezitat să-mi depun candidatura pentru a deveni astronaut.” În staţia spaţială Mir, a fost nevoit să împartă un spaţiu restrâns de locuit şi de lucru cu alţi astronauţi. Printre aceştia, un kazah, un rus şi doi ucraineni. „Trebuie să ai o minte deschisă şi să depăşeşti barierele de limbă”, explică Franz. Astăzi, globalizarea şi digitalizarea obligă managerii să adopte o atitudine deschisă în ceea ce priveşte ideile noi, alte culturi şi moduri de gândire. „A privi Pământul din spaţiu a fost o experienţă uimitoare.“ Toate graniţele geografice artificiale dispar, iar ceea ce rămane este întregul. „Să priveşti lucrurile de sus, în ansamblul lor, să alegi o abordare cuprinzătoare şi să fii deschis la opinii diferite sunt“, spune el, „cruciale în managementul modern“.

    2. Pregătirea solidă te ajută să-ţi păstrezi mintea limpede
    Astronauţii, la fel ca managerii, operează într-un domeniu larg de cunoaştere. „Aceste cunoştinţe trebuie, în mod firesc, dobândite”, spune Franz Viehböck. A trebuit să înveţe limba rusă, să se rotească într-o centrifugă la 8G şi să-şi însuşească metodele folosite în testarea ştiinţifică. A înfruntat iarna în Siberia, a practicat aterizarea în ocean într-o capsulă spaţială şi călătoria spaţială într-un simulator. „Aceste pregătiri s-au dovedit a fi extrem de utile. M-au ajutat să dobândesc încredere şi, astfel, am putut să-mi păstrez mintea limpede în situaţii foarte solicitante”, îşi aminteşte Franz Viehböck.

    3. Ai curaj şi încredere chiar şi în momente de incertitudine 
    Atunci când oamenii îşi testează limitele sau încearcă lucruri pe care nu le-au făcut niciodată, pregătirea este importantă, însă nu suficientă. În lumea complexă şi schimbătoare a zilelor noastre, nu ne mai putem baza pe o planificare minuţioasă care să ne pregătească pentru toate eventualităţile. Acelaşi lucru este valabil şi pentru călătoriile în spaţiu. În timpul decolării sau aterizării pot apărea probleme neprevăzute. Pregătirea ajută, dar astronauţii, la fel ca managerii, au nevoie de curaj, încredere şi capacitatea de a răspunde rapid în cazul situaţiilor neaşteptate.

    4. Devino rezistent la stres
    Managementul eficient al stresului este o prioritate în timpul unei călătorii spaţiale – la urma urmei, acţiunile greşite te pot costa viaţa. Este recomandat să îţi confrunţi propriul nivel de stres şi factorii stresori pentru a putea răspunde. „La începutul antrenamentelor ca astronauţi, ni s-a spus să reflectăm asupra noastră şi a modului în care acţionăm sub stres”, spune Franz. Personal, a ales să îşi crească rezilienţa cu ajutorul antrenamentului autogen intens. Când nava spaţială a decolat, a fost destul de calm şi a avut o frecvenţă cardiacă de 72 bpm. Totuşi, în timpul călătoriei spre staţia spaţială, a avut o durere de cap timp de mai multe zile.
    Este un fapt dovedit: cu cât ieşim mai des din zona noastră de confort şi ne confruntăm cu stresul într-o manieră controlată, cu atât mai bine vom reacţiona în situaţii neprevăzute de stres pe care le vom întâlni în viitor. Franz Viehböck crede cu tărie în exerciţiile de respiraţie, petrecerea a cât mai mult timp în aer liber şi o dietă bogată în legume.

    5. Alcătuieşte o echipă diversă
    Cosmonauţii din cadrul proiectului Austromir au fost selectaţi astfel încât să formeze o echipă diversă: atât naţionalităţile, cât şi specializările şi expertiza membrilor erau diferite. Managerii ar trebui, de asemenea, să alcătuiască echipe într-un mod conştient. „Asiguraţi-vă că echipa este una diversă – fiecare dintre angajaţi ar trebui să fie mai bun decât dumneavoastră în domeniul său de activitate”, sfătuieşte Franz Viehböck. Doar atunci o echipă poate oferi cele mai bune rezultate posibile. La Berndorf, „tocilarii IT” sunt conectaţi cu ingineri tradiţionali în cadrul unui proiect inovator realizat în colaborare cu filiala Humai, specializată în realitate augmentată. Singurul dezavantaj: „Nu veţi mai putea impresiona echipa cu experienţa dumneavoastră. În schimb, va trebui să vă bazaţi pe abilităţile de conducere”, adaugă managerul.

    6. Abordează constructiv greşelile
    Franz Viehböck subliniază că ascunderea sau nerecunoaşterea greşelilor pune în pericol o misiune. Greşelile de management apar şi pe Pământ şi sunt cauzate atât de angajaţi, cât şi de directori. „Este important să discutăm despre greşeli într-un mod constructiv, astfel încât toată lumea să înveţe din ele”, spune el. Dacă directorii reuşesc să facă acest lucru într-un mod autentic, onest, devin adevăraţi lideri pe care oamenii îi urmează cu plăcere.

    7. Condu în funcţie de situaţie
    Atunci când lucrurile merg bine, puteţi organiza o petrecere chiar şi în împrejurimile cu gravitaţie zero ale unei staţii spaţiale. Astfel, vor avea loc conversaţii şi schimburi creative de idei – la fel ca în companii. În schimb, „dacă fulgerele lovesc nava şi alarma sistemului se declanşează, nu este tocmai un moment potrivit pentru a vorbi despre valori şi viziuni”, explică Franz. O astfel de situaţie necesită decizii clare şi un răspuns rapid. A conduce prin comenzi poate fi calea de urmat – la fel cum un comandant al unei navete spaţiale acţionează atunci când nava întâlneşte turbulenţe.
    Franz Viehböck este director general al grupului Berndorf şi, până în prezent, singurul austriac ce a zburat în spaţiu. Ulterior misiunii spaţiale, din 1994 până în 1999, lucrează în industria de călătorii spaţiale din SUA, mai întâi la Rockwell’s Space Systems Group, apoi la Boeing. În 2020, Franz Viehböck (58 de ani) va deveni noul CEO a 3.000 de angajaţi ai Grupului Berndorf. Fostul producător de tacâmuri este astăzi un grup high-tech ce cuprinde 16 segmente de afaceri şi filiale. Franz, care este doctor în inginerie electrică, s-a alăturat grupului Berndorf în 2002. În 2008, a fost numit CTO. Împreună cu actualul CEO, Peter Pichler, şi CFO, Dietmar Müller, formează Consiliul de Administraţie al Grupului Berndorf.

  • Ce a fost în 2019: Nu a venit criza, pariurile au ajuns motor de creştere economică, Dascălu pune pe masă 2 mld. euro pentru o dezvoltare imobiliară imensă în mijlocul Bucureştiului, IRCC a înlocuit ROBOR, vânzările de apartamente scad dar preţurile cresc, iar Ungaria are câteva idei pentru creşterea natalităţii (poate le luăm şi noi)

    Anul 2019 se termină răsuflând uşuraţi că nu am avut o criză economică pe care o aşteptăm în fiecare an de cel puţin 2-3 ani încoace.

    România este la al nouălea an de creştere economică neîntreruptă, un ciclu început din 2011 încoace, perioadă în care am adunat un plus de 35%, ceea ce s-a tradus printr-o dublare de PIB, dublarea salariilor în termeni nominali şi un plus de 70-80% în termeni reali, dar acest lucru nu-i împiedică pe români să plece în continuare din România, pierderile anuale depăşind 100.000 de oameni.

    Toată această creştere economică duce în spate însă o creştere a deficitelor macro şi a datoriilor statului şi a persoanelor fizice, care pot peste noapte să devină nesustenabile dacă condiţiile din lume şi din România se schimbă.

    Deficitul comercial – diferenţa dintre importuri şi exporturi,  se apropie de 20 de miliarde de euro şi se transpune în final printr-o creştere a deficitului de cont curent, la parametri care atrag atenţia pieţelor financiare. IT-iştii şi transportatorii nu reuşesc să compenseze cât mâncăm noi din import.

    Pentru cât este gaura comercială şi gaura bugetară, creşterea cursului valutar leu/euro de numai 2,5% este prea mică, iar amânarea corecţiilor nu va aduce România într-o poziţie mai bună.

    Deşi România nu are o datorie publică mare – numai 35% din PIB -, structura bugetară actuală este de coşmar, adică aproape 100% din bani se duc pe salarii, pensii şi dobânzi la datoriile acumulate anterior. Pentru investiţii aproape că nu mai rămâne nimic.

    Deşi România traversează cea mai bună perioadă economică din toată istoria ei, cel puţin aşa spun toate datele statistice, românii sunt extrem de nemulţumiţi, pentru că nu au drumuri, şcoli, spitale deşi plătesc taxe şi impozite, iar acest lucru îi face să se întrebe unde se duc banii şi pe ce.

    Oricum, toată lumea crede că statul este incapabil să facă autostrăzi şi spitale, iar în privinţa educaţiei, toată lumea vrea să-şi trimită copiii la şcoli private sau în străinătate. 

    IT-iştii, transportatorii şi corporatiştii sunt câştigătorii acestei perioade, de aproape 10 ani, dar România nu este compusă numai din ei.

    Realegerea lui Mugur Isărescu la conducerea BNR din octombrie, pentru al şaselea mandat, a liniştit pieţele financiare care deveniseră extrem de nervoase la începutul anului, când Dragnea şi PSD l-au chemat la ordine din cauza contestaţiilor la adresa OUG 114, cu celebra taxă bancară, la care s-a adăugat creşterea cursului leu/euro şi a ROBOR.

    Creşterea deficitului bugetar peste 3% din PIB era aşteptată de pieţe, care au fost liniştite imediat prin oferirea de către Ministerul Finanţelor a unor dobânzi mai mari, în condiţiile în care lumea din jur practică dobânzi negative.

    Datoria externă – din care, atenţie,  65% este privată şi numai 35% a statului – a depăşit din nou 100 de miliarde de euro, ajungând la 108 miliarde de euro, ceea ce se va vedea în rapoartele analiştilor din ce în ce mai des. Problema nu este mărimea datoriei, ci faptul că România nu se finanţează atât de uşor în momentele de criză, iar statul va trebui să plătească, ca în 2008-2009, şi pentru datoria privată.

    Bursa de la Bucureşti a oferit investitorilor o creştere de peste 40%, dar acest câştig incorporează şi căderea de la începutul anului, după celebra ordonanţă OUG 114, care a dus la scăderea preţului acţiunilor băncilor şi companiilor din energie.

    Bursa de la Bucureşti este a treia din lume în 2019 din perspectiva câştigului adus investitorilor, după Grecia şi Rusia.

    Businessul a avut un an 2019 bun şi mai mult ca sigur că se va ajunge la o cifră de afaceri totală, pentru toate companiile din România, de peste 350 de miliarde de euro, faţă de 320 de miliarde de euro în 2018. Dar această creştere este extrem de polarizată: companiile mari, în marea lor majoritate multinaţionale, şi-au luat partea leului, singurele lor probleme fiind lipsa forţei de muncă şi presiunea crelterilor salariale pe care trebuie să le acorde, iar companiile mici şi mijlocii, 580.000 din 600.000, se luptă de la o zi la alta.

    Scăderea economică şi recesiunea din Europa a afectat industria românească, care bate pasul pe loc de doi ani. Industria de construcţii locală a revenit în prim-plan cu o creştere de 30%, dar acest lucru nu se datorează exclusiv facilităţilor fiscale date de guvernul PSD şi menţinute de guvernul PNL, ci şi banilor ieftini şi lichidităţii disponibile din piaţă şi de peste tot în lume, care îi face pe investitori să creadă că pot câştiga mai mult din dezvoltarea rezidenţială decât din plasarea banilor la bancă cu o dobândă de zero la sută.

    Pe scena politică, prăbuşirea lui Dragnea şi a lui PSD a fost majoră, iar acum preşedintele Iohannis – proaspăt reales cu un vot majoritar, are guvernul lui, dar toată lumea se întreabă ce poate face mai mult decât a făcut în precedentul mandat, având în vedere că nu este un preşedinte atât de prezent în treburile ţării dincolo de subiectele legate de corupţie şi de jos PSD.

    Acesta este peisajul macro şi politic al anului 2019, dar pe lângă acest lucru mi-au atras atenţia şi câteva cazuri particulare:

    1. Iulian Dascălu, cel mai mare proprietar de malluri din România, şi-a dezvăluit proiectul pentru Bucureşti, unde nu este prezent: la Romexpo vrea să facă cea mai mare dezvoltare din istoria României – 1,2 milioane de metri pătraţi în birouri, blocuri de locuinţe, spaţii comerciale, un nou mall şi spaţii de entertainment în aer liber. Acest proiect va depăşi 2 miliarde de euro şi va fi construit în zece ani. Centrul Bucureştiului va deveni zona Romexpo.

    2. Pariurile încep să devină o industrie în România şi motor de creştere economică: acest lucru l-a descoperit Sorin Pâslaru, redactorul şef al ZF, iar datele oferite de preşedintele Institutului Naţional de Statistică, Tudorel Andrei, confirmă acest lucru. Spre exemplu, în mediul rural sunt 15.000 de agenţii de pariuri şi jocuri de nocorc, de trei ori mai multe decât numărul de farmacii.

    3. Superbet , o companie românească, a atras atenţia gigantului american Blackstone, cel mai mare fond de investiţii din lume, care a pariat 125 de milioane de euro, cumpărând un pachet minoritar de acţiuni.

    Superbet – o companie controlată de Sacha Draghic, un investitor sârb pentru care România a devenit prima casă – a avut o creştere exponenţială în ultimii 5 ani, ajungând să valoreze peste 700 de milioane de euro când Blackstone a intrat, la mijlocul anului 2019, în companie. Americanii nu intră într-un business dacă valoarea unei companii nu se numără în miliarde de euro şi dacă nu o pot extinde internaţional.

    Superbet are cel mai mare potenţial de creştere al unei companii din România la nivel internaţional, mai ales acum că s-a deschis şi piaţa americană de pariuri. La ce valoare va ajunge Superbet în următorii cinci ani se va vedea.

    Oricum, prin investiţia în Superbet, România a atras atenţia celui mai mare fond de investiţii din lume.  

    4. UiPath, cel mai valoros start-up din IT pornit din România, a ajuns să valoreze 7 miliarde de dolari.

    Dacă în 2018 UiPath valora 1 miliard de dolari, în 2019 a ajuns să valoreze 7 miliarde de dolari, fără să intre pe break-even. Investitorii care au pus 500 de milioane de dolari în Uipath în 2019 cred că compania va ajunge să valoreze peste 15 miliarde de dolari în următorii 2-3 ani. Asta dacă şi vânzările de aplicaţii RPA (Robotic Process Automation)  vor depăşi 1 miliarde de dolari, faţă de 300 de milioane de dolari acum. Oricum, Daniel Dines, fondatorul companiei, a ajuns miliardar în dolari, având în vedere că mai deţine 20% din companie.

    5. IRCC a înlocuit ROBOR.

    În ciuda protestelor băncilor, deputatul Daniel Zanfir, “prietenul” bancherilor, a reuşit să înlocuiască ROBOR-ul, indicele de referinţă în acordarea creditelor, cu IRCC, un indice care reflectă tranzacţiile efectiv realizate pe piaţa interbancară şi nu percepţiile dealerilor în cotarea ROBOR-ului.

    Guvernul PNL şi actualul ministru de finanţe Florin Cîţu, fost director de trezorerie la ING Bank România, au menţinut IRCC-ul şi nu au mai revenit la ROBOR acum, când anulează taxa bancară, ceea ce înseamnă că nu a fost o măsură tocmai rea ideea lui Zanfir.

    6. Continuă scăderea vânzărilor de apartamente, dar preţurile cresc.

    Un trend care a apărut în 2018, odată cu introducerea restricţiilor de creditare imobiliară de către BNR prin creşterea avansului la 15% la împrumuturile în lei şi 25% la cele în euro, a continuat şi în 2019. Creşterea vânzărilor de apartamente a scăzut, iar acest lucru s-a văzut şi în scăderea creditelor ipotecare acordate de către bănci cu 15%.

    Deşi parametrii de creditare sunt cei mai buni din ultimul deceniu ca raport între valoarea unei rate în salariul mediu, vânzările scad, ceea ce arată că s-ar putea să fie şi o schimbare socială şi demografică. Noile generaţii preferă ca între 20 şi 35 de ani, până când îşi întemeiază o familie, să nu se lege la cap cu un credit pe termen lung, pe 30 de ani, ca părinţii lor. Preferă chiria şi flexibilitatea de a se muta dintr-o parte în alta, în funcţie de job. Cu toate că vânzările au scăzut, preţurile cresc pentru că dezvoltatorii ştiu că apartamentele din principalele oraşe sunt ieftine, dacă ne uităm la Varşovia, Budapesta, Praga, Bratislava şi, de ce nu, Viena.

    7. PNL ratează să crească salariile din România într-un trend general de creştere regională şi globală.

    PNL avea şansa să împingă salariile din România mai sus, într-un trend care se petrece peste tot în lume din motive sociale şi mai puţin din motive de productivitate. Creşterea cu numai 83 de lei a salariului minim, adică 7,2%, este prea puţin şi va ţine România la viteza întâi, în loc să-i dea un impuls mai puternic acum când se poate. Polonezii vor să majoreze salariul minim cu 80% în următorii 3 ani pentru a nu mai fi o economie care să piardă sânge şi să fie văzută de companii ca fiind o piaţă cu o forţă de muncă ieftină. Guvernul PNL este prizonierul unor teorii economice  de acum 30 de ani, care sunt date peste cap în prezent de ce se întâmplă în lume.

    8. Apariţia lui Rareş Bogdan ca lider politic şi cei aproape 1 milion de votanţi din diaspora.

    Clasa politică a fost resetată de alegerile europarlamentare şi cele prezidenţiale. PSD şi Liviu Dragnea s-au prăbuşit, ultimul ajungând în închisoare deşi a fost al treilea om din stat, iar la putere a venit PNL, iar Klaus Iohannis a fost reales preşedinte al României cu un vot covârşitor, ceea ce îi dă o legitimitate majoră. Iohannis are guvernul lui şi trebuie să livreze rezultate rapid, pentru că altfel PSD se va reîntoarce.

    Introducerea lui Rareş Bogdan, moderatorul de la Realitatea TV, în politică a adus voturi PNL-ului şi a schimbat imaginea unui partid care se mulţumea să stea mai mult în opoziţie decât la putere. Ascensiunea lui Rareş Bogdan a fost fulminantă, el ajungând peste noapte prim-vicepreşedinte al PNL şi principala portavoce a partidului. Fără să intre în ghilotina guvernării, Rareş Bogdan se poziţionează ca principal urmaş al lui Iohannis, asta dacă nu va fi contrat de Nicolae Ciucă, ministrul Apărării.

    Diaspora, cu aproape un milion de voturi la alegerile prezidenţiale, are potenţial de a schimba multe pe scena politică, de afară şi nu din interior.

    De asemenea, marile oraşe încep să aibă un cuvânt mai greu de spus, având în vedere că lipsa de infrastructură – de transport, de sănătate, de educaţie, de administraţie – începe să devină extrem de enervantă.

    Zona rurală va pierde teren politic din motive demografice şi sociale.

    9. Dobânzile la euro vor rămâne în continuare mici pentru cel puţin un deceniu.

    Scăderea economică care s-a instalat în Europa şi recesiunea din Germania au determinat Banca Centrală Europeană să dea din nou drumul la tiparniţa de bani şi să reducă dobânzile la euro, afirmând că această politică se va menţine mulţi ani de-acum încolo. Asta înseamnă că lichiditatea va fi în continuare din abundenţă, iar dobânzile extrem de mici, chiar negative, îi vor face pe investitori să facă pariuri riscante mai puţin în economia reală, ci mai mult pe burse şi în real-estate.

    Şi America a oprit creşterea dobânzilor la dolari pentru a ţine aprinse motoarele economiei, care încetinesc din cauza războiului comercial al lui Donald Trump cu China, Germania şi Europa.

    Din păcate România, statul, nu ştie ce să facă cu aceste dobânzi mici din întreaga lume şi ratăm o oportunitate imensă  de a face investiţii publice care să mai aducă încă cel puţin un deceniu de creştere economică.

    10. Ungaria propune ceva concret pentru creşterea natalităţii, iar guvenul PNL şi Iohannis ar trebui să ia notiţe.

    Premierul Viktor Orban nu vrea imigranţi în Ungaria, şi de aceea a pus pe tapet câteva măsuri economice pentru creşterea natalităţii: familiile cu peste 3 copii primesc 30.000 de euro, femeile care au sau care vor să aibă de la 4 copii  în sus nu vor mai plăti impozit pe venit toată viaţa, familiile cu minim doi copii primesc credite preferenţiale pentru achiziţia unei case, la fel ca şi femeile care se căsătoresc prima dată. Bunicii care îngrijesc copii primesc o indemnizaţie de îngrijire, iar statul ungar promite să facă 21.000 de creşe.

    Nu ştiu ce are în minte guvernul PNL, dar sigur nu are o politică coerentă de creştere a natalităţii. Măcar de-am copia ce face Orban în Ungaria în această privinţă.

     

    Cam aceste sunt 10 evenimente care mi-au atras atenţia în 2019.

    Dacă vreţi să ştiţi ce a fost în 2018: 2018 este cel mai bun an economic şi de business din istoria României, cu cele mai mari salarii şi cu cea mai mare criză de forţă de muncă, dar care se termină într-o revoltă şi nemulţumire generală

    Dacă aveţi şi alte evenimente majore, puteţi să le scrieţi şi să le comentaţi.

    Până la anul vă doresc toate cele bune, cu pace şi prosperitate.

    Să ne vedem cu bine în 2020!

  • În timp ce firmele private fac eforturi mari pentru supravieţuire, străduindu-se să cash-uiască fiecare ban, în sectorul bugetar s-a instalat bairamul pe bani publici. Nimeni nu vrea să facă reforme bugetare, problemele fiind rostogolite de la o guvernare la alta

    De o bună perioadă de timp, în negocierea salariului, a dispărut conceptul de salariu minim pe economie sau salariu mediu pe economie, acesta fiind înlocuit de sintagma „vreau cel puţin cât paznicul de la primărie” sau „cât şoferul de la nu-ştiu-ce  instituţie publică”.

    Salariile din sectorul de stat au devenit, peste noapte, salarii de referinţă, nivel standard, la care se raportează toată piaţa muncii din România, această stare de lucruri datorându-se faptului că cei care lucrează în domeniul privat se raportează aspiraţional la sectorul de stat, unde s-a dus vestea că este habitatul populat de angajaţi, mulţi dintre ei ultrablindaţi/tapetaţi cu diplome pompoase aduse direct la cârciumă din particulare buticuri universitare, prea pofticiosi de sporuri, favoruri şi beneficii, dar alergici la muncă şi, în mod special, la cetăţean şi la problemele acestuia.

    Datorită politicilor salariale brandul de angajator al  (employer branding)  a fost ridicat pe cele mai înalte culmi. Cockteilul de avantaje adus de toxica lege a salarizării unice a transformat statul-angajator în vedetă pe piaţa muncii.

    În lucrarea „Dolari şi Raţiune” (Editura Publica, 2018) autorii Dan Ariely şi Jeff Kreisler afirmă că banii sunt un simbol al meritului. Cât de adevarată este această afirmaţie  pentru ceea ce se petrece în momentul de faţă  în mediul bugetar?

    Sectorul bugetar a devenit cel mai mare peţitor pentru sectorul privat.

    S-a ajuns la situaţia aberantă că salariul mediu din administraţia publică să depăşească cu circa 65% salariul mediu pe economie. Este bine de amintit că suntem campionii Europei la acest capitol, media salariului din administraţia publică la nivel European   depăşeşte cu doar 18%  media salariului din mediul privat.

    Am asistat în ultimii doi-trei ani la o creştere uimitoare a salariior în mediul bugetar, punând sectorul privat într-o situaţie penibilă, acesta fiind incapabil să ţină pasul şi ritmul. Prin aceste politici salariale, marcate puternic de o permanentă detentă salarială, statul a surclasat mediul privat, poate chiar l-a umilit. Politica salarială din administraţia publică este decuplată total de realitatea economică.

    Rezultatele nu au întârziat să apară, statul a devenit un aspirator al forţei de muncă din mediul privat: o parte din educatore au părăsit grădiniţele particulare, asistentele medicale au plecat la stat, o parte din tinerii meseriaşi au plecat în armată, iar tractoriştii vor paznici la primărie.

    S-a ajuns la o situaţie hilară: finanţatorul (mediul privat) să trăiască mai prost decât finanţatul (sectorul bugetar).

    Prin aceste politici salariale aberante experimentăm moartea logicii, a firescului, a bunului simţ şi, nu în ultimul rând, al dreptăţii sociale, îndreptându-ne, inevitabil, spre un suicid etic.

    De unde apare această diferenţiere a nivelurilor dintre salarii? În ce constă superioritea şi infailibiltatea statului în politicile salariale?

    Consistenţa diferenţierii este dată de faptul că statul dă salarii mari fără să-l intereseze productivitatea şi sursa banilor, căci doar nu dă de la el, şi nici nu este pus în situaţia de a se justifica. Salariile sunt stabilite arbitrar, fără nicio conexiune cu starea economiei, adică cum vor muşchii decidenţilor. Statul nu este orientat spre performanţă, aici predomină slujul, guduratul şi, in mod excesiv, atasamentul faţă de şefii care i-au pus pe funcţii.

    Guvernanţii nici măcar nu sunt cuprinşi de anxietate anticipativă, pentru că nu plătesc ei în viitor uriaşele împrumuturi, pe câtă vreme în sectorul privat orice derapaj financiar poate deveni fatal.

    Veniturile megalomanice obţinute de unii funcţionari publici, pentru o ţară aşa de săracă, dau senzaţia existenţei unui cofraj care-l desparte de restul lumii sau a unui cluster de sfidare totală.

    Continuand să crească aceste salarii ne îndreptăm spre ceea ce francezii numesc „stânga caviar”,  iar  anglo-saxonii „socialism cu şampanie”.

    La masa bugetarilor se mănâncă bine, fiecare dintre aceştia simţindu-se excesiv de relaxaţi în „jeleul bugetar”, puternic setaţi pe doctrina misecuvenismului.

    Situaţia este de-a  dreptul incestuoasă când cei din conducerea unor instituţii publice sau firme cu capital de stat îşi stabilesc singuri salariile şi sporurile la niveluri intimidante pentru  majoritatea firmelor private.

    Salariile din mediul privat sunt strâns legate de productivitatea muncii, de un buget de cheltuieli şi, nu în ultimul rând, de  profitabilitate.

    În timp ce firmele private fac eforturi mari pentru supravieţuire, străduindu-se să „cash-uiască” fiecare ban, în sectorul bugetar s-a instalat bairamul pe bani publici.

    Nimeni nu vrea să facă reforme în sectorul bugetar, problemele sunt rostogolite cu sârg de la o guvernare la alta, iar o încercare de a schimba ceva este mai imposibilă decât desprăjirea unui ou.

    S-a ajuns ca mediul bugetar să fie un fel de disclaimer, indiferent ce se întamplă nimeni nu mai paţeşte nimic. La asemenea nivel al salarizării funcţionarul public ar trebui să aibă o atitudine pozitivă în relaţia cu cetăţeanul, ori ne confruntam cu adevarată golgotă a intercţiunii acestora. Mulţi funcţionari publici privesc cetăţeanul  ca de pe staţia  orbitală, afişând  aproape în permanenţă un rictus de nemulţumire.

    Ron Kaufman, specialist în cultura serviciilor (articol apărut ZF din 7 iunie 2019), afirmă ca sunt şase niveluri ale serviciilor: criminal (sub nivelul minim acceptat de o companie ), minim, previzibil, dorit, surprinzător, incredibil.

    Prin similitudine se poate afirma că uneori nivelul de deservire a cetăţeanului este criminal, ceea ce se traduce prin sfidare şi indiferenţă faţă de acesta.

    Mulţi funcţionari publici, deşi sunt foarte bine plătiţi, la un nivel de penthouse salarial, fac administraţie la nivelul genunchiului broaştei, refuzând să se gândească la nivelul secolului 21. Ceea ce se petrece în administraţia publică, în prezent, este o compilaţie între incompetenţă crasă şi indiferenţă, toate acestea coroborate cu permanenta menţinere în ecuaţia neputinţei.

    Un bun prieten îmi  povestea, de curând, păţania sa din concediu, pe care şi  l-a petrecut  cu caţiva amici, toţi bugetari, doar el lucrând în mediul privat. În momentul plaţii cazări la pensiunea în care au stat împreună doar el şi-a plătit cazarea cu cash, ceilalţi au folosit voucherele. Deci cel care contribuie la plata voucerelor pentru  angajaţii de la stat nu este deţinător de voucher.

    În timp ce firmele îşi bugetează cheltuielile, ducând o luptă darwinistă pentru supravieţuire, cu multe constrângeri statul îşi bugetează cheltuielile cu mare largheţe, având la îndemenă deficitul bugetar şi  morişca împrumuturilor continue.

    Toata lumea trebuie să înţeleagă că bugetul de stat şi PIB-ul sunt consecinţe directe ale activităţilor firmelor, a vânzărilor şi a profiturilor acestora. Sunt momente când funcţionarii publici fac un veritabil „tackling” sectorului privat. Plină de înţelepciune este butada care a invadat internetul: în  România dacă vrei să faci ceva trebuie să ceri aprobare de la cei care n-au făcut niciodată nimic.

    Construirea unor punţi între administraţie şi mediul privat poate aduce un plus de încredere şi comunicare între cele două entităţi.

    Fără nicio teamă putem afirma, chiar sentenţios, faptul că, în problema nivelurilor salariale, în climatul actual, ţestosul mediu privat nu poate ţine pasul cu ultrarapidul şi iresponsabilul stat-angajator.

     

    Băcanu Gheorghe este un cititor ZF

  • OPINIE Ioana Matei, redactor-şef Business MAGAZIN: „S-a terminat anul cu cele mai multe „provocări”! Ce urmează?”

    Pregăteam ultimul număr din an când am primit un mail cu rezultatele unui studiu Bestjobs, din care reieşea că jumătate dintre angajaţii români cred că 2019 a fost mai obositor din punct de vedere profesional, „mai plin de provocări, efort şi cu mai mult stres comparativ cu anul precedent”. La polul opus, doar 14% simt că a fost un an mai calm şi mai liniştit, care le-a adus echilibrul necesar între viaţa personală şi job.

    Pe de altă parte, din acelaşi studiu reieşea că dacă Moş Crăciun ar putea să le îndeplinească românilor o dorinţă legată de profesie, pe primul loc aceasta nu ar fi să aibă mai puţin stres la locul de muncă (doar 7,9%) şi nici să le aducă mai mult timp liber şi echilibru între viaţa profesională şi cea personală (14%), ci „mai multă sănătate şi putere de muncă” (25% din angajaţi).

    Am sentimente conflictuale legate de acest rezultat, pe care îl văd şi eu în jurul meu, în rândul colegilor, colaboratorilor sau companiilor despre care scriem sau în rândul prietenilor mei mileniali (despre care un alt studiu, internaţional, spunea că sunt cel mai predispuşi la burnout). Mi se pare că aceste rezultate sunt caracteristice românului, pentru care „meseria e brăţară de aur”, chiar dacă ne referim la „meserie” în adevăratul sens al cuvântului sau îl traducem cu „profesie, carieră, management sau antreprenoriat”.

    În spatele cuvântului diplomat „provocare”, pe care nu există executiv sau antreprenor care să nu îl menţioneze la interviuri, stau, de fapt, nopţi nedormite, întâlniri cu familia sau prietenii programate peste din ce în ce mai multe săptămâni sau chiar anulate, poate chiar timp nepetrecut cu copiii în situaţia angajaţilor sau antreprenorilor care sunt şi părinţi. Cei mai mulţi dintre cunoscuţii mei prioritizează tot ceea ce este legat de muncă şi abia apoi îşi stabilesc întâlniri cu prieteni pe care nu i-au văzut de mult.

    Nu pot să nu mă întreb – asta este normalitatea pieţei actuale a muncii? Dacă eşti mai puţin stresat, înseamnă că eşti mai neimplicat? „Work-life balance” este doar o sintagmă inventată de o echipă de marketing sau HR? Nu ştiu care este răspunsul şi în niciun caz nu încurajez „lenea”. Totuşi, în pieţele mai „aşezate”, pe care noi le dăm ca exemple în materialele noastre, cum ar fi Germania, de pildă, magazinele alimentare se închid dupa ora 8 seara, iar majoritatea sunt închise duminica. Asta înseamnă că serile în care stai la birou după ora 8 nu pot deveni o normă.

    Astfel, pe lista de cadouri de la Moş Crăciunul pieţei muncii, alături de sănătate şi putere de muncă, îmi doresc şi vă doresc să avem o economie atât de dezvoltată şi de aşezată încât să avem timp să facem pe îndelete toate proiectele pe care ne dorim să le facem, să terminăm sarcinile din „fişa postului”, dar să lucrăm şi la proiecte şi idei noi, să întâlnim oameni noi şi vechi. Aş cere o zi de cel puţin 48 de ore, dar sper că este mult mai realistă dorinţa unei pieţe mai aşezate.

    În contextul acestei agitaţii care pare fără sfârşit, vă mulţumim că vă faceţi timp să ne şi citiţi – indiferent dacă preferaţi varianta tipărită, site-ul bmag.ro, pagina de Facebook sau, mai nou, Instagram –, să răspundeţi solicitărilor de interviuri şi invitaţiilor la evenimente (uneori, chiar de pe o zi pe alta). Iar pentru că anul 2019 a fost cel mai „plin de provocări“ – şi pentru colegii mei – le mulţumesc tuturor pentru eforturile depuse astfel încât, în momentele de răgaz pe care le aveţi, să citiţi, săptămânal, şi Business MAGAZIN şi să vă întâlniţi cu colegii voştri din business la evenimentele noastre. Sărbători fericite tuturor, să vă odihniţi şi să începeţi anul următor în forţă!

  • Pentru că cei 1,3 mil. angajaţi plătiţi cu salariul minim lucrează în privat şi nu ies în stradă, guvernul PNL oferă o creştere de numai 83 lei, chemând tinerii şi femeile să iasă la muncă. Dacă cei plătiţi cu salariul minim ar fi fost de la stat, cu proteste în faţa Palatului Victoria, creşterea ar fi fost exponenţială, ca la PSD, şi nu s-ar mai invoca productivitatea

    Orice guvern, fie că este de la PNL, PSD sau tehnocrat, mai întâi are grijă de sectorul public, de întreprinderile, companiile de stat şi regiile de stat.

    Nu contează productivitatea sau serviciile oferite societăţii. Asta apropos de testele PISA: salariile din învăţământ au crescut cu mult peste creşterea salariului minim pe economie, dar rezultatele sunt tot mai proaste. Asta ca să nu mai vorbim de sectorul medical, unde salariile au crescut cu 80% numai într-un an, dar de unde lumea fuge din cauza condiţiilor şi organizării oferite publicului.

    Deşi angajaţii de la privat plătesc taxe pentru sănătate, ajung să mai plătească încă o dată pentru a accesa clinicile private, ca să nu aibă de-a face cu sistemul medical de la stat, mai puţin din cauza doctorilor, care sunt aceeaşi şi la stat şi la privat, ci mai mult din cauza condiţiilor oferite.

    Sectorul privat, firmele private sunt bune doar să achite lunar o notă de plată, din care se plăteşte sectorul public. Iar orice întârziere sau neplată te trimite imediat la închisoare – vezi proiectul fostului ministru de finanţe Eugen Teodorovici.

    Care e situaţia pe piaţa salariilor.

    Conform ultimelor date, media salarială la stat a juns la 3.938 de lei net. Dacă am pune şi marile companii de stat sau instituţiile de stat care îşi stabilesc singure bugetul, media salarială ar fi mult mai ridicată.

    Spre exemplu, BNR are un salariu mediu de aproape 8.000 de lei net şi nu este instituţia de stat sau compania de stat unde salariile sunt cele mai mari.

    La polul opus, în industrie, care are ponderea cea mai mare în PIB, de 23% şi unde lucrează 1,2 milioane de oameni, aproape câţi sunt toţi salariaţii de la stat, salariul mediu este de numai 2.767 de lei net, aproape cel mai prost nivel din economie.

    Cele mai mici salarii – de 1.400-1.500 de lei net – sunt pe piaţa restaurantelor, dar acolo se trăieşte bine din bacşiş. Într-un oraş mare, un chelner nu câştigă mai puţin de 3.000 de lei net în mână.

    Având în vedere nivelurile salariale, prima opţiune a angajaţilor ar fi să lucreze la stat, unde salariile sunt mai mari, unde nu există nicio presiune, unde munca nu este normată şi monitorizată ca în fabricile de componente auto, unde şansa unor pensii mai mari este mult mai ridicată şi unde există un grad de protecţie politică extraordinar.  

    Într-un an, grevele în companiile private pe motive salariale pot fi numărate pe degete, în schimb, la orice protest, la stat cerererile salariale sunt aproape imediat satisfăcute. Că doar banii nu-i produce statul, ci trebuie să vină de la sectorul privat.

    Guvernul PNL ar fi putut să înceapă să corecteze o parte din aceste diferenţe între sectorul privat şi sectorul de stat printr-o creştere mai accelerată a salariului minim.

    Conform proiectului Ministerului Muncii, propunerea este ca salariul minim pe economie să crească cu numai 7,2% de la 1 ianuarie 2.020, adică de la 2.080 de lei brut, la 2.230 de lei brut, respectiv de la 1.265 de lei net la 1.346 de lei net.

    Pentru cei cu studii superioare, salariul brut rămâne la acelaşi nivel, de 2.350 de lei.

    Ministerul Muncii spune în proiectul de hotărâre că sunt 1,370 milioane de salariaţi care sunt plătiţi în acest moment cu salariul minim pe economie din 5,631 milioane de salariaţi activi, adică 24% din total.

    Ministerul Muncii mai face o precizare – că sunt numai 33 de funcţionari publici care sunt plătiţi cu salariul minim pe economie.

    Din ce 1,370 milioane de salariaţi plătiţi cu salariul minim, marea majoritate sunt în sectorul privat.

    Ministerul Muncii nu precizează câţi dintre cei plătiţi cu salariul minim intră în sectorul de stat, ci doar precizează cei 33 de funcţionari publici.

    Problema este că statul, guvernul, nu au o statisică clară a numărului de angajaţi din economie, şi mai mult decât atât nu cred că poate oferi date exacte privind sectorul privat sau sectorul public.

    La Institutul Naţional de Statistică numărul de angajaţi din economie este de 4,9 milioane.

    La Ministerul Muncii sunt 5,6 milioane de salariaţi activi,

    În REVISAL sutn 6 milioane de contracte de muncă, adică un salariat poate să aibă mai multe contracte de muncă.

    Interesant este că REVISAL a fost creat mai mult pentru sectorul privat, unde se spune că se munceşte la negru, considerându-se că în sectorul public nu se întâmplă acest lucru.

    La Casa de Pensii sunt înregistraţi aproape 5 milioane de salariaţi, pentru care se plătesc lunar contribuţii la pensie.

    La Ministerul Finanţelor, care plăteşte salariile din sectorul public, există alte date care se bat cap în cap cu cele de la statistică, pentu că ministerul numără posturile din organigramă şi nu oamenii care lucrează.

    Peste toate, sunt salariaţii din serviciile de forţă – serviciile secrete, armată, poliţie, unde datele nu sunt chiar atât de publice. 

    Guvernele PSD au avut ca politică creşterea salariului minim pe economie ca principală măsură economică, în 7 ani acest indicator dublându-se, dar în acelaşi timp Ponta, Dragnea & Company au majorat salariile cu mult mai mult în sectorul de stat, culminând cu dublarea salariilor în sectorul medical numai în ultimii doi ani.

    Guvernul PNL are şansa de a creşte mai repede salariul minim, profitând şi de conjunctura internaţională, unde aproape toate statele apelează la această măsură, având în vedere creşterea populismului şi lipsa de competiţie la care a ajuns capitalismul şi de a se apropia de nivelul salarial de la stat, dar nu face acest lucru, considerând că ar afecta profitabilitatea şi productivitatea companiilor private.

    Dar guvenrul PNL nu are un plan pentru creşterea productivităţii muncii şi a calităţii serviciilor în sectorul public.

    Firma de consultanţă PwC susţine că România are nevoie în următorii cinci ani de încă 1 milion de angajaţi, dacă vrea să-şi menţină cel ouţin o creştere economică anuală medie de 3,5%.

    Problema este că la o creştere atât de redusă a salariului minim de numai 1.346 de lei net pe lună, cei 2 milioane de români care stau degeaba dar ar putea să lucreze nu vor ieşi la suprafaţă, asta ca să nu mai vorbim că cei care lucrează acum în sectorul privat, ar prefera să lucreze la stat, având în vedere că salariile sunt mult mai mari.

    De asemenea, din cei 3-5 milioane de români care lucrează afară, cei care s-ar întoarce în ţară, nu pe salariul minim bineînţeles, ci pe salariile din sectorul privat, ar putea fi număraţi pe degete.

    În propunerea de majorare a salariului minim cu 83 de lei net, noul ministru al muncii spune: Creşterea salariului minim poate avea efecte pozitive asupra ocupării în sectoarele în care există cerere de forţă de muncă, datorită faptului că munca devine mai atractivă pentru anumite categorii de salariaţi – femei, tineri etc.

  • Pentru că cei 1,3 mil. angajaţi plătiţi cu salariul minim lucrează în privat şi nu ies în stradă, guvernul PNL oferă o creştere de numai 83 lei, chemând tinerii şi femeile să iasă la muncă. Dacă cei plătiţi cu salariul minim ar fi fost de la stat, cu proteste în faţa Palatului Victoria, creşterea ar fi fost exponenţială, ca la PSD, şi nu s-ar mai invoca productivitatea

    Orice guvern, fie că este de la PNL, PSD sau tehnocrat, mai întâi are grijă de sectorul public, de întreprinderile, companiile de stat şi regiile de stat.

    Nu contează productivitatea sau serviciile oferite societăţii. Asta apropos de testele PISA: salariile din învăţământ au crescut cu mult peste creşterea salariului minim pe economie, dar rezultatele sunt tot mai proaste. Asta ca să nu mai vorbim de sectorul medical, unde salariile au crescut cu 80% numai într-un an, dar de unde lumea fuge din cauza condiţiilor şi organizării oferite publicului.

    Deşi angajaţii de la privat plătesc taxe pentru sănătate, ajung să mai plătească încă o dată pentru a accesa clinicile private, ca să nu aibă de-a face cu sistemul medical de la stat, mai puţin din cauza doctorilor, care sunt aceeaşi şi la stat şi la privat, ci mai mult din cauza condiţiilor oferite.

    Sectorul privat, firmele private sunt bune doar să achite lunar o notă de plată, din care se plăteşte sectorul public. Iar orice întârziere sau neplată te trimite imediat la închisoare – vezi proiectul fostului ministru de finanţe Eugen Teodorovici.

    Care e situaţia pe piaţa salariilor.

    Conform ultimelor date, media salarială la stat a juns la 3.938 de lei net. Dacă am pune şi marile companii de stat sau instituţiile de stat care îşi stabilesc singure bugetul, media salarială ar fi mult mai ridicată.

    Spre exemplu, BNR are un salariu mediu de aproape 8.000 de lei net şi nu este instituţia de stat sau compania de stat unde salariile sunt cele mai mari.

    La polul opus, în industrie, care are ponderea cea mai mare în PIB, de 23% şi unde lucrează 1,2 milioane de oameni, aproape câţi sunt toţi salariaţii de la stat, salariul mediu este de numai 2.767 de lei net, aproape cel mai prost nivel din economie.

    Cele mai mici salarii – de 1.400-1.500 de lei net – sunt pe piaţa restaurantelor, dar acolo se trăieşte bine din bacşiş. Într-un oraş mare, un chelner nu câştigă mai puţin de 3.000 de lei net în mână.

    Având în vedere nivelurile salariale, prima opţiune a angajaţilor ar fi să lucreze la stat, unde salariile sunt mai mari, unde nu există nicio presiune, unde munca nu este normată şi monitorizată ca în fabricile de componente auto, unde şansa unor pensii mai mari este mult mai ridicată şi unde există un grad de protecţie politică extraordinar.  

    Într-un an, grevele în companiile private pe motive salariale pot fi numărate pe degete, în schimb, la orice protest, la stat cerererile salariale sunt aproape imediat satisfăcute. Că doar banii nu-i produce statul, ci trebuie să vină de la sectorul privat.

    Guvernul PNL ar fi putut să înceapă să corecteze o parte din aceste diferenţe între sectorul privat şi sectorul de stat printr-o creştere mai accelerată a salariului minim.

    Conform proiectului Ministerului Muncii, propunerea este ca salariul minim pe economie să crească cu numai 7,2% de la 1 ianuarie 2.020, adică de la 2.080 de lei brut, la 2.230 de lei brut, respectiv de la 1.265 de lei net la 1.346 de lei net.

    Pentru cei cu studii superioare, salariul brut rămâne la acelaşi nivel, de 2.350 de lei.

    Ministerul Muncii spune în proiectul de hotărâre că sunt 1,370 milioane de salariaţi care sunt plătiţi în acest moment cu salariul minim pe economie din 5,631 milioane de salariaţi activi, adică 24% din total.

    Ministerul Muncii mai face o precizare – că sunt numai 33 de funcţionari publici care sunt plătiţi cu salariul minim pe economie.

    Din ce 1,370 milioane de salariaţi plătiţi cu salariul minim, marea majoritate sunt în sectorul privat.

    Ministerul Muncii nu precizează câţi dintre cei plătiţi cu salariul minim intră în sectorul de stat, ci doar precizează cei 33 de funcţionari publici.

    Problema este că statul, guvernul, nu au o statisică clară a numărului de angajaţi din economie, şi mai mult decât atât nu cred că poate oferi date exacte privind sectorul privat sau sectorul public.

    La Institutul Naţional de Statistică numărul de angajaţi din economie este de 4,9 milioane.

    La Ministerul Muncii sunt 5,6 milioane de salariaţi activi,

    În REVISAL sutn 6 milioane de contracte de muncă, adică un salariat poate să aibă mai multe contracte de muncă.

    Interesant este că REVISAL a fost creat mai mult pentru sectorul privat, unde se spune că se munceşte la negru, considerându-se că în sectorul public nu se întâmplă acest lucru.

    La Casa de Pensii sunt înregistraţi aproape 5 milioane de salariaţi, pentru care se plătesc lunar contribuţii la pensie.

    La Ministerul Finanţelor, care plăteşte salariile din sectorul public, există alte date care se bat cap în cap cu cele de la statistică, pentu că ministerul numără posturile din organigramă şi nu oamenii care lucrează.

    Peste toate, sunt salariaţii din serviciile de forţă – serviciile secrete, armată, poliţie, unde datele nu sunt chiar atât de publice. 

    Guvernele PSD au avut ca politică creşterea salariului minim pe economie ca principală măsură economică, în 7 ani acest indicator dublându-se, dar în acelaşi timp Ponta, Dragnea & Company au majorat salariile cu mult mai mult în sectorul de stat, culminând cu dublarea salariilor în sectorul medical numai în ultimii doi ani.

    Guvernul PNL are şansa de a creşte mai repede salariul minim, profitând şi de conjunctura internaţională, unde aproape toate statele apelează la această măsură, având în vedere creşterea populismului şi lipsa de competiţie la care a ajuns capitalismul şi de a se apropia de nivelul salarial de la stat, dar nu face acest lucru, considerând că ar afecta profitabilitatea şi productivitatea companiilor private.

    Dar guvenrul PNL nu are un plan pentru creşterea productivităţii muncii şi a calităţii serviciilor în sectorul public.

    Firma de consultanţă PwC susţine că România are nevoie în următorii cinci ani de încă 1 milion de angajaţi, dacă vrea să-şi menţină cel ouţin o creştere economică anuală medie de 3,5%.

    Problema este că la o creştere atât de redusă a salariului minim de numai 1.346 de lei net pe lună, cei 2 milioane de români care stau degeaba dar ar putea să lucreze nu vor ieşi la suprafaţă, asta ca să nu mai vorbim că cei care lucrează acum în sectorul privat, ar prefera să lucreze la stat, având în vedere că salariile sunt mult mai mari.

    De asemenea, din cei 3-5 milioane de români care lucrează afară, cei care s-ar întoarce în ţară, nu pe salariul minim bineînţeles, ci pe salariile din sectorul privat, ar putea fi număraţi pe degete.

    În propunerea de majorare a salariului minim cu 83 de lei net, noul ministru al muncii spune: Creşterea salariului minim poate avea efecte pozitive asupra ocupării în sectoarele în care există cerere de forţă de muncă, datorită faptului că munca devine mai atractivă pentru anumite categorii de salariaţi – femei, tineri etc.

  • De 1 Decembrie, avem nevoie de un erou care să ne vorbească despre viitor, aşa cum nu ni s-a mai vorbit în ultimii 10 zece ani: Să ne reamintească că nu suntem corupţi şi leneşti şi cât ne datorează Europa, pentru că o parte din maşinile, îmbrăcămintea, încălţămintea şi multe alte lucruri sunt făcute în România, de mâini de român

    Astazi, mai mult ca oricand, avem nevoie cu totii de un om simplu care sa ne vorbeasca despre viitor, asa cum nu ni s-a mai vorbit in ultimii 10 ani.

    Care sa ne faca sa uitam macar pentru o zi de conversatiile pline de venin din jurul nostru, care ne imbolnavesc si ne scurteaza viata. Cuvantul razboi a luat locul cuvantului pace. Asta trebuie sa inceteze.

    Ne-am inseninat in ultimul an la discursurile lui Donald Tusk si Papa Francisc. Doi straini, doi oameni simpli, care ne-au reamintit de ce noi, romanii, suntem tari.

    A venit randul unui roman care sa ne spuna de ce noi, romanii, suntem cei mai tari si Romania este cea mai tare.

    Nu trebuie sa fie politician, academician, persoana publica, superlider, profet.

    Avem nevoie de un om simplu care sa ne reaminteasca cat ne datoreaza Europa in ultimii 12 ani de cand cinci milioane de romani aduc acolo valoare adaugata. Sa ne reaminteasca ca in Europa masinile, imbracamintea, incaltamintea, si multe altele, sunt facute in Romania de maini de roman.

    Sa ne dea incredere ca nu suntem corupti, lenesi sau periferici, ci rabdatori, toleranti, prietenosi, creativi, curiosi si curajosi. Sa ne dea speranta ca suntem si noi, ca toti ceilalti pamanteni, parte intr-o aventura formidabila in cautarea fericirii. Sa ne faca sa folosim mai des cuvintele optimism, incredere, onestitate, umanitate, respect, altruism, mandrie, patriotism, acasa.

    Sa ne povesteasca amintiri despre copiii nostri si despre cum ei vor fi chiar mai tari decat noi.

    Ne este dor sa ascultam vocea unui om simplu care sa ne vorbesca despre viitor, sa ne spuna ca indiferent de obstacolele care sunt in fata romanilor, merita sa trecem peste ele, avem o misiune. Ne este dor sa ne mai spuna cineva odata, asa cum a facut-o un alt om simplu, ca Romania este o tara luata ca imprumut de la copiii nostri – si ca asta este un motiv suficient sa mergem mai departe, ca sa le-o dam inapoi.

    Avem nevoie de un erou.

    Dragoş Damian este CO Terapia Cluj