Motivul este epuizarea la care ajung angajaţii japonezi, aceşti fiind deseori nevoiţi să petreacă şi 12 ore zilnic muncind.
În alte ţări, imaginea unui om dormind pe stradă sau pe bancă în parc poate duce la ideea unui cerşetor sau vagabond – dar în capitala Japoniei acest lucru a devenit obişnuinţă, iar trecătorii nu mai dau mare atenţie fenomenului.
Vedeţi imaginile impresionante aici
Sursa: Bigpicture.ru
„Cred că sunt numit ultimul ninja deoarece nu există altă persoană în lume care să fi învăţat toate abilităţile respective direct de la maeştrii ninja. Practic, ninja nu mai există”, a declarat acesta. Dar Kawakami a decis să lase această artă să dispară odată cu el, deoarece ninja „nu se potriveşte în epoca modernă, în ziua de astăzi”. Inginer de meserie, Kawakami a început să practice arta Ninjutsu la vârsta de şase ani, când a început să se antreneze sub regimul istovitor al maestrului budist Masazo Ishida.
Pentru a-şi îmbunătăţi concentrarea, Kawakami obişnuieşte să petreacă ore în şir privind flacăra unei lumânări, până când se simte una cu ea. De asemenea, se poate căţăra pe pereţi, poate sări de la înălţime şi poate amesteca substanţe chimice pentru a provoca explozii şi fum. Mai mult, a fost instruit să reziste la temperaturi extreme, precum şi să trăiască zile întregi fără hrană sau apă. „Antrenamentul a fost dur şi dureros. Nu a fost distractiv, dar nu m-am gandit prea mult de ce am facut-o. Pregătirea a făcut parte din viaţa mea”, a mai declarat el.
La vârsta de 19 ani a moştenit titlul de maestru împreună cu moştenire unor unelte vechi. Pe de altă parte, acesta spune că arta ninja constă în puterea de a surpride adversarul, nu în forţa brută. Ninja are legătură cu exploatarea slăbiciunilor adversarilor, cu distragerea atenţiei şi capacitatea de a se ascunde în locurile în care nimeni nu s-ar fi gândit.
Kawakami conduce acum Muzeul Iga-ryu Ninja din Iga, la 220 de kilometri sud-vest de Tokyo, şi a început recent un post de cercetare la Universitatea de Stat Mie, unde studiază istoria ninja.
Conform datelor de la Ministerul Finanţelor, reprezentanţa locală a companiei a înregistrat o cifră de afaceri de aproape 1 miliard de lei în 2015 şi un profit de 4 milioane de lei, având, în aceeaşi perioadă, un număr de 42 de angajaţi.
Înfiinţată în Paris în 1904, Coty este o companie de înfrumuseţare cu un portofoliu de parfumuri, produse cosmetice şi produse de îngrijire a pielii şi corpului vândute în peste 130 de ţări şi teritorii. Unul dintre cei mai mari jucători specializaţi în industria globală a frumuseţii, Coty are o cifră de afaceri de 9 miliarde de dolari. Principalii concurenţi la nivel global sunt Procter & Gamble, Revlon, Estée Lauder Companies sau Inter Parfums.
Răzvan Afenduli conduce filiala locală a Coty din 2010. Absolvent al Facultăţii de Electronică; după 2-3 interviuri pentru slujbe de inginer, ”nu înţelegeam cum aş putea trăi cu banii ăia“, a văzut un anunţ în ziar la firma de distribuţie Overseas şi s-a angajat ca agent de vânzări, povestea anterior pentru Business Magazin. În 1997, când s-a deschis Coty, ”am ciocănit şi eu la uşă şi m-au luat, iar an de an a crescut prăvălia“, în tandem cu responsabilităţile sale. ”De ce n-am schimbat jobul? L-aş fi schimbat, l-aş schimba şi acum, dar de câte ori m-am gândit să plec, lucrurile s-au aranjat în aşa fel aici încât mai creşteam o poziţie, ca bani, ca tot. Atunci nu văd omul care să renunţe la confort când creşte în carieră. Când se va termina cu cosmeticele? Nu ştiu“.
Ce hobby-uri aveţi şi cât timp le dedicaţi? Când şi cum a început interesul pentru această zonă?
Am două hobby-uri la care ţin foarte mult: tenisul şi schiul. Tenisul e o constanţă în viaţă mea, joc de 3-4 ori pe săptămână indiferent de anotimp, iar pentru schi încerc să am măcar două săptămâni în fiecare an; anul acesta am petrecut trei săptămâni pe pârtie. Ambele sporturi am început să le practic târziu: schiul la 35 de ani, iar tenisul după 40 de ani. Interesul pentru aceste două sporturi a apărut ca un rezultat al stresului din business, care te împinge să cauţi activităţi în care să te regăseşti.
Ce corespondenţe există între hobby şi afaceri?
Cred că sportul pe care-l practici frecvent te defineşte ca stil de management, ca abordare în afaceri. De pildă, tenisul este un joc complex de strategie, în care competitorii caută să-şi pună în valoare lovitura cea mai bună (strength-ul în business) şi să trimită mingea pe lovitură cea mai slabă a adversarului (weakness-ul competitorului în business). Jocul de tenis defineşte de fapt cât de bine pui în valoare strength-ul tău pe weakness-ul adversarului, lucru care se întâlneşte des în afaceri.
Este practicarea unui hobby benefică pentru relaţiile de afaceri?
Fără îndoială, poţi cunoaşte oameni cu care să dezvolţi o idee de business la fel cum poţi să discuţi informal cu un partener existent la tenis sau la schi.
Care sunt regulile din sport/hobby folositoare în afaceri?
Cea mai importantă regulă în sport este să fii concentrat 100% pe ce faci în acel moment. Spre exemplu, la schi e chiar critic dacă vrei să mergi mai repede şi să rămâi întreg, iar în business succesul vine odată cu focusul pe aspectele importante.
Care sunt regulile obligatorii deopotrivă în sport şi în afaceri?
În sport nu ai voie să ”păcăleşti“ jocul: dacă te dăruieşti, atunci vei câştiga. Exact aşa e şi în afaceri. Un alt aspect important este legat de fairplay: e la fel de valabil în business cum este în sport. Deşi nu l-am menţionat primul, curajul este cel care face diferenţa atât în sport, cât şi în afaceri. Ar fi bine să nu uităm că Dumnezeu îi iubeşte pe cei curajoşi, pe cei care înţeleg că trebuie să-şi asume schimbări de strategie, abordare, pe cei care cred în viziunea lor, căci doar acestora, în final, şansa le surâde cu adevărat.
Ce tip de sport / hobby nu aţi practica niciodată?
Nu aş sări (neforţat) cu paraşuta. Îmi place riscul, dar calculat. Apoi, nu mă văd la vânătoare sau pescuit. Ce treabă să am eu, ca vegetarian, cu sporturile care ”deranjează“ vieţuitoarele în mediul lor natural?
PREFERINŢE
CUVÂNT: Îmi e greu să aleg între credinţă şi transformare. Dacă mă gândesc bine, transformarea fără credinţă nu o văd întâmplându-se, în sensul pozitiv al transformării.
CARTE: The Power of Now – Echkart Tole
PERSONALITATEA: Greu de ales! Am fost fascinat de Iustin Capra – poate cel mai mare inventator român de la Henri Coandă încoace – dar şi de Steve Jobs, Warren Buffett, Bill Gates.
SPORTIV: Ca practicant de tenis am favoritul meu – Djokovici. El este jucătorul care s-a transformat uluitor pe parcursul carierei şi a reuşit să devină un mare campion. Dacă-l urmăreşti, vezi în toate aspectele un om care caută armonia: body, mind and spirit (corp, minte şi spirit) în sport.
Dacă luăm însă în calcul cel mai ”tare“ sport al lumii, fotbalul, Cruyff a fost ceva uriaş prin revoluţia produsă de când a început să joace şi până a plecat dintre noi. A ”împins“ de la spate jocul de fotbal lăsându-l la final în urmă.
Vezi aici motivul care i-a împiedicat pe mongoli să cucerească Europa
Vickers Engineering întruchipează potenţialul industriei prelucrătoare americane. Producătorul de utilaje din Michigan furnizează piese de mare precizie unor clienţi precum Toyota şi Volkswagen, cu fabrici în SUA, şi exportă în Mexic şi Canada. Numărul angajaţilor a crescut de cinci ori, iar salariul mediu s-a dublat în ultimii zece ani, după cum povesteşte directorul executiv Matt Tyler.
Din ce se trage forţa acestui succes „fabricat în America”? Echipamentele industriale avansate nemţeşti şi japoneze. Când Vickers a cumpărat pentru prima dată roboţi industriali, în 2006, a avut de ales doar dintre modele europene şi japoneze, iar de atunci a tot cumpărat roboţi japonezi. „Nu am găsit nicio opţiune made in America”, spune Tyler.
Vickers nu este caz unic. Problema este generală în SUA. Industria americană se automatizează într-un ritm alert, dar de această transformare profită mai ales producătorii de roboţi din alte ţări. Roboţii străini invadează fabricile americane, scrie The Wall Street Journal, explicând că SUA pierd în faţa companiilor europene şi japoneze cursa pentru fabricarea de utilaje de producţie de înaltă tehnologie necesare automatizării industriei prelucrătoare.
În 2016, piaţa de roboţi nord-americană a stabilit un record istoric în ceea ce priveşte comenzile şi livrările, potrivit The Robotic Industries Association (RIA). Anul trecut, 34.606 de roboţi, evaluaţi la aproximativ 1,9 miliarde de dolari, au fost comandaţi de firme din America de Nord. În 2015 au fost comandaţi cu 10% mai puţine unităţi. În industria auto, creşterea a fost de 17%. De asemenea, anul trecut au fost livraţi în regiune 30.875 de roboţi, evaluaţi la 1,8 miliarde de dolari, cu 10% mai mult faţă de 2015. Livrările pentru industria auto au urcat cu 25%.
Datele Departamentului pentru Comerţ arată că SUA au înregistrat anul trecut cu Japonia, cu Uniunea Europeană şi cu Elveţia un deficit comercial de 4,1 miliarde de dolari în ceea ce priveşte „bunuri avansate flexibile pentru industria prelucrătoare” (adică utilaje care se pot adapta rapid la diferite circumstanţe). Deficitul este de două ori mai mare ca în 2003, dar mai mic în comparaţie cu cel de 7 miliarde de dolari din 2001. Însă o mare parte a reducerii reflectă faptul că furnizorii străini de echipamente se extind în SUA şi nu indică în niciun fel o revenire a americanilor.
Firmele americane pierd şi acasă cotă de piaţă, potrivit VDMA, un grup de lobby care reprezintă peste 3.200 de companii germane. VDMA este cea mai mare asociaţie industrialăeuropeană. În 1995, producătorii americani reuşeau să acopere 81% din cererea internă pentru echipament industrial. În 2015, de când sunt cele mai recente date, ponderea era de 63%.
Deficitul comercial reprezintă o problemă dificilă pentru preşedintele Trump, care vrea ca SUA să producă mai mult şi să importe mai puţin. El i-a criticat pe fabricanţii de maşini, pe cei de aparate de aer condiţionat şi pe cei de utilaje agricole pentru mutarea în afara ţării a liniilor de producţiei. Companiile au răspuns trâmbiţând investiţii în fabricile americane. Însă o industrie prelucrătoare în expansiune ar cumpăra şi mai mult echipamente de la producători străini. Companiile nu au de unde alege.
Dacă Vickers ar putea găsi ce-i trebuie în SUA, ar alege „cu siguranţă varianta americană”, spune Tyler.
Pe producătorii din industrie îi nelinişteşte lipsa furnizorilor americani de roboţi deoarece produsele digitalizate, miniaturizate şi personalizate ale viitorului depind din ce în ce mai mult de inovaţia din maşinile folosite pentru a le fabrica.
O analiză pregătită în 2012 pentru preşedintele Barack Obama de Consiliul Ştiinţific concluzionează că „adevărul greu de digerat” este că SUA au rămas în urma altor naţiuni bogate în ceea ce priveşte inovarea în industrie.
Departamentul pentru apărare, care vrea fabrici sofisticate capabile să producă un arsenal modern, a propus anul trecut măsuri care „s-o ajute pe Rosie de la sculărie (Rosie the Riveter – un prototip cultural american ce le reprezintă pe femeile Americii care au lucrat în fabrici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial) să devină expertă în tehnologie, aşa cum i-a fost destinat să fie”.
Noble Plastics din Louisiana, un producător de piese turnate din plastic variind de la componente pentru sondele petroliere la capace pentru sticluţe cu lipici, a început în 2000 cu un utilaj de injectat, produs în Ohio de compania americană Newbury Industries. Aşa cum se întâmplă frecvent în industria de profil, Newbury a fost cumpărată în 1996 de către o companie germană, pe care un rival din Japonia a achiziţionat-o în 2008.
Astăzi, în interiorul a ceea ce preşedinta Missy Rogers descrie ca fiind „o clădire deloc impunătoare dintr-un oraş foarte mic”, Noble operează o reţea digitală care leagă utilaje de injectat mase plastice de la compania germană Arburg şi braţe robotice de la Fanuc, companie niponă şi liderul mondial în producţia de roboţi industriali. Reţeaua foloseşte elemente americane precum motoare şi senzori şi sisteme americane pentru proiectare şi managementul procesului, „însă Fanuc este inima sistemului nostru”, explică Rogers. Ea şi soţul ei participă adesea la târguri de tehnologie industrială pentru a sta „în fruntea haitei”. Şi caută să-i identifice pe cei mai inovatori furnizori. „Vezi aceleaşi nume şi companii în fiecare an”, de obicei din Japonia sau din Europa. „Eu vreau să cumpăr de la oamenii care încearcă mereu să-şi facă sistemele mai bune.”
SUA dominau industria prelucrătoare de vârf în anii 1970, când cea mai modernă tehnologie era reprezentată de maşini-unelte. Detroit era atunci de departe liderul domeniului. Primul robot industrial din lume, Unimate, un colos de două tone construit la Connecticut, a fost instalat în 1961 la uzina General Motors din Trenton, New Jersey, potrivit Federaţiei Internaţionale de Robotică. GM şi Ford au testat roboţi în anii 1970. GM a intrat în parteneriat cu Fanuc în 1982.
În anii 1980, industria prelucrătoare americană s-a prăbuşit, aproape şapte din zece producători americani de maşinile-unelte dând faliment din cauza declinului cererii, a dolarului puternic şi a erorilor de strategie.
Declinul a continuat în acest secol, în condiţiile în care producătorii americani au o parte mai mare din operaţiuni, iar baby boomerii s-au pensionat. Retragerea producătorilor din industria manufacturieră a însemnat o cerere mai mică pentru experţi în producţie, ceea ce a accelerat delinul tehnologiei manufacturiere.
„În SUA a existat un exod al creierelor din sectorul tehnologiei manufacturiere”, explică Alex West, specialist la firma de consultanţă IHS Markit.
Pentru marele regizor, Silence nu reprezintă doar un alt film, ci este un proiect drag pe care voia să-l realizeze încă din 1989. Filmul este bazat pe cartea cu acelaşi nume a lui Shusaku Endo ce a fost publicată în 1966 şi spune povestea a doi preoţi din secolul al XVII-lea care călătoresc în Japonia pentru a răspândi creştinismul şi pentru a-şi localiza mentorul. Cei doi, interpretaţi de Andrew Garfield – proaspăt nominalizat la premiul Oscar pentru rolul din Hacksaw Ridge – şi Adam Driver, trec prin tot felul de peripeţii de-a lungul călătoriei lor şi se lovesc de prejudecăţile lumii budiste.
Scorsese a citit cartea în 1989 şi imediat a achiziţionat drepturile pentru ecranizarea poveştii. Chiar şi în timpul filmărilor pentru The Aviator, The Departed, Shutter Island sau Hugo, Scorsese s-a gândit la acest film. După filmul The Wolf of Wall Street, a decis că este timpul să se apuce de treabă.
A ţinut atât de mult să facă acest film, încât nici nu a luat bani pentru regizare, iar Adam Driver, Andrew Garfield sau Liam Neeson au fost plătiţi la nivelul stabilit de Screen Actors Guild sau chiar mai puţin. Producţia filmului a durat opt luni şi a costat 47 de milioane de dolari, iar la realizarea filmului au participat nu mai puţin de 750 de oameni. Adam Driver a slăbit 22,5 kg pentru acest rol de-a lungul a patru luni şi jumătate. „După ce a terminat filmările, Driver a început să mănânce un mic dejun triplu”, a spus Scorsese într-un interviu pentru New York Times Magazine.
Filmul este atipic pentru Scorsese, regizorul fiind mai degrabă cunoscut pentru poveştile cu gangsteri sau pentru răsturnările de situaţie; Silence este cu totul alt gen de peliculă, cu o desfăşurare lentă a acţiunii şi o perspectivă sumbră asupra tradiţiilor din acea perioadă.
Martin Scorsese jonglează în prezent cu mai multe proiecte diferite în acelaşi timp, printre care un film biografic despre Frank Sinatra, un film biografic despre Evel Knievel şi drama The Irishman cu Robert De Niro şi Al Pacino. Totuşi, următoarea prioritate pare să fie o adaptare a romanului din 2003 semnat Erik Larson, intitulat The Devil in the White City, cu Leonardo DiCaprio în rol principal. Romanul împleteşte adevărata poveste a Târgului şi Expoziţiei Mondiale din Chicago, în 1893, şi povestea criminalului în serie viclean care a folosit prilejul oferit de târg pentru a-şi atrage victimele în cursă. DiCaprio va juca rolul criminalului în serie, dr. H. H. Holmes, un medic carismatic şi criminal în serie, care a ucis aproximativ 200 de oameni, potrivit relatărilor.
Revenind la Silence, filmul nu va fi pe placul tuturor; este o poveste complexă, ce abundă de simbolistică şi care necesită o anumită stare de spirit pentru a te bucura din plin de experienţă. Nu pot însă nega meritele lui Martin Scorsese, un regizor care parcă nu poate să dea greş.
Notă: 7,5/10
În acest an se aniversează trecerea a 80 de ani de la incidentul de la podul Marco Polo care a condus la declanşarea unui război sino-nipon, dar şi 45 de ani de la stabilirea legăturilor diplomatice între Japonia şi China.
Wang a declarat că aceste două aniversări reprezintă două căi în relaţiile bilaterale, una a păcii, alta a războiului.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Hayes a fost trezit în zori, în apartamentul său, de un apel telefonic primit de la şeful său. Acesta îi cerea să ajungă la biroul imediat. În New York, Lehman Brothers se prăbuşea spre faliment. La biroul lui, Hayes privea cum lumea procesa ştirile şi intra în panică. Cu deschiderea fiecărei burse, piaţa financiară se tranforma într-o mare de roşu. Fiecare investitor căuta cu disperare să scape de active. În astfel de momente, Hayes intra într-o stare asemănătoare inconştienţei, procesând rapid valul de informaţii adus de monitoare şi calculând cea mai bună cale de ieşire.
Hayes era un fenomen la UBS, unul dintre cei mai buni specuialişti în derivate ai băncii. Până atunci, criza financiară în formare a fost ceva bun pentru el. Haosul i-a oferit oportunitatea să cumpere ieftin de la cei disperaţi să iasă de pe burse şi să vândă ridicat celor câţiva ghinionişti obligaţi să tranzacţioneze. În timp ce majoritatea dealerilor se îndreptau spre tuşă de frică, Hayes, cu un apetit aparent nelimitat pentru risc, a rămas în teren. Avea 28 de ani, iar în acel an ar fi trebui să câştige peste 70 de milioane de dolari.
Acum risca să piardă totul. Trebuia să se retragă din fiecare tranzacţie făcută cu Lehman, şi, mai grav, pariase enorm pe faptul că în zilele următoare ratele de dobândă vor rămâne la fel. Colapsul Lehman Brothers, a patra cea mai mare bancă de investiţii din SUA, ar forţa cu siguranţă rate, barometre ale riscului, să sară în sus. În cartea sa de tranzacţionare, o rată conta mai mult decât oricare alta: rata interbancară de la Londra, sau Libor, de referinţă pentru active financiare şi împrumuturi de 350.000 de miliarde de dolari din întreaga lume. Pentru traderi ca Hayes, acest număr era Sfântul Graal. Şi, cu doi ani mai devreme descoperise cum s-o manipuleze.
Libor era stabilită de un comitet ales al celor mai mari bănci din lume. Rata măsura cât costă împrumuturile reciproce ale băncilor. În fiecare dimineaţă, fiecare bancă prezenta o estimare, se făcea media, iar rezultatul era publicat la amiază. Procedeul era repetat în formule pentru diferite valute, precum şi pentru intervale diferite de timp, variind de la peste noapte la un an. Cât timp a fost junior trader la Londra, Hayes ajunsese să cunoască mai multe dintre cele 16 persoane responsabile cu transmiterea estimărilor băncii lor lor pentru rata în yeni.
Brokerii sunt intermediarii în lumea finanţelor, facilitând tranzacţiile dintre traderii diferitelor bănci. Dacă un trader vrea să cumpere sau să vândă, teoretic el ar putea suna la toate băncile pentru a obţine un preţ. Cu greu un dolar îşi schimbă posesorii pe pieţele de cash şi de fără ca un broker să intermedieze afacerea şi să-şi ia partea sa. În opaca, descentralizata piaţă a derivatelor, brokerii sunt în epicentrul fluxului de informaţii. Ei au astfel poziţii puternice. Numai ei pot obţine o imagine completă a ceea ce fac toate băncile. În timp ce brokerii nu au avut nici un rol oficial în stabilirea Libor, cei de la bănci care stabilesc ratele s-au bazat pe ei pentru informaţii despre unde este tranzacţionat cash-ul.
Cei mai mulţi traderi se uită la brokeri ca la cetăţeni de clasa a doua. Hayes le-a recunoscut valoarea; a văzut ceea ce altfel nu a putut fi văzut. Pasiunea lui aproape intimă pentru numere, sângele rece, setea de risc şi obiceiurile sale neobişnuite erau mai mult decât ticuri profesionale. Hayes a fost diagnosticat cu sindromul Asperger abia în 2015, când avea 35 de ani, dar colegii săi, mulţi dintre ei operatori pricepuţi veniţi din şcoli celebre, îi aminteau de multe ori lui Hayes că nu era ca ei. L-au numit „Rain Man”.
Când s-a deschis bursa de la Londra, decesul Lehman era deja oficial. De fiecare dată când una dintre băncile care stabileau Libor suna şi îi cerea părerea cu privire la direcţia pe care ar trebui s-o ia rata, brokerul spunea – ceea ce este incredibil, având în vedere vestea despre catastrofa din SUA – că este probabil ca rata să scadă. O fi Libor o rată importantă, dar aşa era stabilită înţelegerea între personaje care puteau fi, în funcţie de zi, indiferente, optimiste sau speriate. Când a verificat mai târziu în acea noapte cifrele oficiale, Hayes a văzut cu uşurare că Libor în yeni a scăzut.
În următoarele trei zile a stat mai mult la birou, supravieţuind cu doar trei ore de somn pe noapte. Pe măsură ce piaţa era zdruncinată de convulsii, profitul şi pierderile sale au sărit de la minus 20 de milioane de dolari la plus 8 milioane de dolari în doar câteva ore, însă Hayes avea încă un as în mânecă. ICAP, cea mai mare firmă de brokeraj interdealer din lume, trimitea prin e-mailul „predicţii Libor” în fiecare zi, la 7 dimineaţa, oamenilor de la băncile responsabile pentru stabilirea Libor. Hayes a trimis un mesaj unui insider de la ICAP şi i-a cerut să facă predicţiile mai mici. În tot acest haos, Libor era singurul lucru asupra căruia avea oarece control, cel puţin aşa credea Hayes. Şi-a mobilizat reţeaua la maximum, oferind brokerilor săi plăţi suplimentare pentru colaborare şi cerând favoruri băncilor din întreaga lume.
Pentru a nu ştiu câta oară de la colapsul Lehman, Hayes şi-a contactat brokerii de la Londra. „Trebuie să fii cât mai discret posibil, bine?”, i-a cerut printr-un SMS unuia dintre ei. „Te voi plăti, ştii, cu 50.000 de dolari, 100.000 de dolari. Orice ai vrea, bine?”
„Bine”, a spus brokerul. „Eu îmi ţin cuvântul”, l-a asigurat Hayes.
ch.