BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • Pe mulţi, Glovo, Uber, Freenow, TakeAway, Food Panda etc. i-au salvat în această criză

    Dacă economia digitală de astăzi, cu eMag, Uber, Freenow, Glovo, FoodPanda, Takeaway, Airbnb, Booking, Fashion Days, Vivre etc. ar fi existat în criza anterioară din 2008/2009, economia României ar fi rezistat mult, mult mai bine, iar oamenii nu ar fi fost atât de afectaţi de pierderea joburilor şi de tăierea salariilor/veniturilor.

    Toate platformele ride-sharing, de livrări de mâncare, de fashion, toate marketplace-urile absorb şi susţin o parte din vânzările companiilor mici şi mijlocii şi dau de lucru în orice moment la zeci şi chiar sute de mii de oameni.

    Prea puţină lume îşi dă seama ce înseamnă să-ţi pierzi jobul într-o criză, dar să ai posibilitatea ca a doua zi să te poţi înrola într-o platformă de Uber, Freenow, Bolt sau Glovo, Takeaway, Tazz, ca să dau câteva nume, şi să poţi să ai de lucru chiar de a doua zi şi chiar să câştigi mai mult decât în jobul consacrat. Pe Uber poţi să câştigi între 2.000 şi 5.000/6.000/7.000/8.000 de lei pe lună, bineînţeles că în funcţie de cât lucrezi, de câte ore stai în trafic şi câte comenzi eşti dispus să iei. Algoritmul Uber, ca de altfel al tuturor celor cu ride-sharing, îi favorizează la comenzi pe cei care muncesc, pe cei care stau în trafic nu o oră sau când au chef ei, ci atunci când clientul are nevoie. La fel se întâmplă şi pe Glovo, unde poţi să iei 200-300 de lei pe zi, ceea ce poate însemna între 6.000-9.000 de lei pe lună. Şi aplicaţia te premiază dacă ai muncit bine, dacă ai luat comenzi, dacă clienţii au fost mulţumiţi.

    Pentru că această criză ne-a prins cu aceste alternative de job, piaţa muncii nu s-a prăbuşit şi nu vedem creşterea şomajului sau oameni nemulţumiţi că nu au unde să lucreze. Pentru o parte, Uber reprezintă o suplimentare a veniturilor, exact atunci când cineva are nevoie de mai mulţi bani.

    Discuţiile cu şoferii de pe Uber sunt fascinante, iar motivele pentru care aleg să facă Uber sunt extrem de interesante.

    Pentru că aceste aplicaţii există şi reuşesc să absoarbă chiar sute de mii de oamenii în marile oraşe, în piaţă s-a creat un gol de resurse umane pentru celelalte afaceri.

    Este mai greu să ai aceste aplicaţii în oraşele mijlocii şi mici, acolo unde oamenii pot merge pe jos sau unde preferă să mănânce mâncare făcută în casă, ieşitul în oraş fiind considerat mult prea scump.

    Pentru că această criză ne-a prins cu o creştere a economiei digitale, cu un necesar extraordinar de oameni care să lucreze, până la urmă pe cont propriu, pentru aceste platforme, veniturile tuturor nu au fost afectate. Românii au mers cu Uber, au comandat de pe Glovo, Food Panda sau Taz, ceea ce a făcut ca banii să se mişte.

    Bineînţeles că toată lumea este frustrată că aceste platforme iau 20-30% din veniturile fiecăruia, dar care ar fi alternativa?

    Gândiţi-vă câţi ar fi rămas fără bani şi fără job dacă nu ar fi existat Takeaway. Am dat un exemplu banal.

    E-commerce-ul, platformele de marketplace, platformele de booking, de Airbnb etc. schimbă businessuri întregi şi devin adevăraţi angajatori în piaţă.

    Aceste aplicaţii/platforme pun presiune şi pe piaţa salarială, în sensul că multe firme vor fi nevoite să se raporteze de acum înainte nu la salariul minim pe economie, ci la câştigurile obţinute de cei care lucrează pentru aceste platforme.

    Toată lumea spune că e-commerce-ul din România este abia la început şi că va fi o altă lume atunci când ponderea comenzilor online va ajunge la 50% din totalitatea vânzărilor.

    România nu are o problemă cu şomajul, nu că nu ar exista, ci că mulţi nu se înregistrează pentru că au alternative de a obţine venituri.

    Dincolo de a fi înrolat pe Uber, Bolt, Food Panda, Glovo, mulţi „şomeri” au ajuns specialişti în Bitcoin şi în pariuri, două pieţe care pur şi simplu au explodat într-o perioadă extrem de scurtă.

    Nu multă lume înţelege ce se întâmplă pe piaţa muncii şi nu are răspunsuri la întrebările: „unde a dispărut oferta de forţă de muncă, pentru că ea nu mai există?“ şi „de unde au bani cei care sunt şomeri ai zilelelor noastre adică cei care nu au un loc de muncă dar nici nu-l caută, pentru că au alte resurse?“

    (cristian.hostiuc@zf.ro

  • Ameninţarea cu care se confruntă multinaţionalele din România: angajaţii nu mai pleacă să lucreze pentru concurenţa din ţară, ci să lucreze pentru companii străine, dar din România

    O discuţie cu un director din BIG4: Aveţi de lucru, aveţi contracte? Da, avem, nu-i asta problema, clienţii au revenit, de fapt nici nu au plecat, dar au apelat la un alt fel de consultanţă. Problema este că nu avem oameni, chiar putem ajunge să nu mai avem cu cine să facem proiectele angajate. Înainte puteai să mai iei de la concurenţă dacă aveai neapărat nevoie. Acum însă, cei care îşi caută de lucru nu se mai uită în ţară, ci prima dată se uită la poziţiile din străinătate. Dar nu să plece să lucreze acolo, ci să lucreze de aici, din România. Iar asta începe să devină o problemă importantă, pentru că diferenţele salariale sunt destul de mari. Nu mai poţi să-i ţii aici, oricât
    le-ai creşte salariile.

    Toată lumea are nevoie de oameni, toată lumea caută talente, în special Occidentul, care îmbătrâneşte, iar generaţiile ies la pensie fără să vină cineva în urmă.

    Japonia, Germania sunt principalele ţări ameninţate.

    Această criză adusă de Covid a deschis o oportunitate fantastic la nivel global, care schimbă modul de lucru.

    Marile companii, marile multinaţionale, marile branduri pot recruta oameni de peste tot din lume fără să-i mai aducă să lucreze la sediul central. Pot lucra de unde sunt ei, de unde vor ei. Şi scade şi costul salarial, pentru că un român care lucrează de la Bucureşti sau din Cluj sau din Timişoara pentru o multinaţională americană nu va primi acelaşi pachet salarial ca un american.

    Spre exemplu, PwC, una dintre firmele BIG4, tocmai a anunţat la nivel mondial că vrea să-şi majoreze numărul de angajaţi cu 100.000 în următorii 5 ani, pentru a face faţă solicitărilor clienţilor legate de ESG. Toate companiile mari încep să dea atenţie acestui acronim legat de environment, sustenabilitate şi guvernanţă, la care investitorii încep să se uite tot mai mult. Vă daţi seama că cele 100.000 de posturi vor fi deschise pentru întreaga lume.

    Roxana Drăghici, Head of Sales eJobs România, cea mai importantă platformă de recrutare online, spune că, din cele peste 33.000 de joburi noi, apărute în luna mai, a doua cea mai bună lună din istoria eJobs, 87% au fost postate de angajatori din România, 7,8% de cei din străinătate şi 5,2% au fost joburi remote.

    „Atât pentru străinătate, cât şi pentru remote, vedem o creştere substanţială a numărului de poziţii nou deschise. În ceea ce priveşte munca remote, surpriza este cu atât mai mare, cu cât predicţiile generale vizau o reîntoarcere, din vară, a angajaţilor la programul clasic de muncă, la birou”, menţionează ea.

    Zoom a deschis o piaţă mondială pentru cei din ţară, care pot acum
    să-şi caute de lucru în afară fără să mai lucreze acolo.

    Acest lucru va pune o presiune extraordinară pe companiile din România, care trebuie să se bată pentru ţinerea talentelor nu numai cu concurenţa din ţară, ci şi cu lumea întreagă.

    Modul de lucru hibrid, remote work, a devenit o obişnuinţă şi, chiar dacă aduce cu sine mari probleme psihologice, de anxietate, de depresie, începe să devină o normă.

    Cei din România, care au un loc care le permite să lucreze de acasă, dintr-un Starbucks, dintr-un work space,  pot să lucreze pentru orice din lume şi chiar o vor face, în primul rând pentru diferenţa salarială.

    Din acest motiv, directorul din BIG4 vede în faţa ochilor această ameninţare care vine peste el, dar şi peste celelalte companii: angajaţii să nu mai plece la concurenţă, să schimbe doar clădirea de birouri, ci să lucreze din România pentru o multinaţională din afară.

    Acest lucru se întâmplă deja, iar trendul va continua. Problema este că firmele din România nu au unde să se ducă după angajaţi, pe acelaşi model.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Ce fel de criză economică este aia când salariile cresc?

    Conform unei analize ZF făcute pe baza datelor de la INS – Institutul Naţional de Statistică, salariul mediu net în luna martie 2021 a fost de 3.547 de lei, în creştere cu 7,7% faţă de martie 2020, atunci când a venit criza COVID-19, când s-a închis economia, când companiile şi-au trimis oamenii acasă, iar multe businessuri s-au închis.

    Deci într-un an de criză, cea mai mare cel puţin din ultimii 100 de ani, salariile au crescut.

    În Bucureşti salariul a crescut cu 8,1%, de la 4.393 de lei la 4.784 de lei, adică 970 de euro. În Cluj, a doua zonă din România care are un salariu peste 4.000 de lei, în martie 2021 câştigul mediu net a fost de 4.314 lei, în creştere cu 10,7%, faţă de martie 2020, deci peste creşterea medie pe economie. Salariile din Timiş au crescut cu 11,4%, de la 3.397 de lei la 3.785 de lei.

    Braşovul a avut o creştere spectaculoasă de 13%, de la 2.959 de lei la 3.348 de lei.

    La polul opus, judeţul Caraş-Severin, cu capitala la Reşiţa, a fost singurul care a înregistrat o scădere a salariului mediu, de la 2.865 de lei în martie 2020, la 2.748 de lei în martie 2021.

    În Suceava, salariul mediu a crescut de la 2.479 de lei la 2.678 de lei, adică cu 8%. În Vaslui salariul a crescut cu numai 3,4%, de la 2.671 de lei la 2.762 de lei.

    Deşi a avut o creştere de 11% anul trecut, câştigul din Covasna este de numai 2.704 lei. Craiova a avut o creştere să o cauţi cu lupa, de numai 1,7%, de la 2.996 de lei, la 3.046 de lei.

    Aşa arată datele statistice la nivel naţional.

    Rezultatele nu sunt chiar atât de rele pentru o perioadă în care economia s-a confruntat cu cea mai violentă criză din istorie, într-un interval atât de redus de timp.

    Chiar şi în aceste condiţii, veniturile salariale au crescut, spre deosebire de criza precedentă din 2008/2009, când căderea economică a dus la pierderea a 700.000 de locuri de muncă.

    Acum economia nu a pierdut nimic, iar presiunea de a găsi forţă de muncă a revenit în actualitate.

    Toată Europa se confruntă cu aceeaşi problemă, de a găsi oameni care să lucreze.

    Florin Godeanu, Country Manager al firmei de recrutare Adecco România şi Ungaria, spune că ai săi colegi din alte state europene „ne-au sunat să trimitem din România candidaţi acolo, pentru că au nevoie de noi angajaţi”.

    Presa internaţională de business abundă de analize privind criza de pe piaţa forţei de muncă la nivel european şi presiunea pe creşterea salariilor.

    Nu ştiu dacă în România creşterea salariilor va aduce forţă de muncă având în vedere că diferenţele salariale faţă de Europa sunt în continuare foarte mari.

    Chiar şi în condiţiile în care salariile vor creşte, companiile s-ar putea să nu găsească forţă de muncă.

    Conform ZF, pentru prima dată celebrul brand de ciorapi Calzedonia a închis o fabrică externă, şi tocmai în România, la Arad, unde avea 400 de angajaţi. „Este prima închidere din istoria grupului, dar nu găseam oameni.” În Arad salariul mediu a fost în martie 2021 de 3.014 lei, în creştere cu 7,3%.

    Nu am citit integral PNRR-ul, planul prin care guvernul vrea să ia 29,2 de miliarde de euro de la Bruxelles, dar nu prea am văzut capitole speciale dedicate pieţei forţei de muncă, punerii pe masă a unor politici de a atrage forţă de muncă, de unde se poate, astfel încât companiile să-şi continue investiţiile  şi să nu închidă operaţiunile din motive de personal.

    Redeschiderea HoReCa a dus la mutarea oamenilor din logistică către acest sector, unde se refugiaseră când a apărut criza, acum un an.

    Cu tot cu bacşiş, câştigul în HoReCa depăşeşte 1.000 de euro şi poate ajunge până la 2.000 de euro net, dar aceşti bani sunt gri, în sensul că firmele oferă contracte de muncă doar pe salariul minim pe economie, 1.386 de lei, adică 280 de euro. Să vedeţi când restaurantele din Italia, Spania, Franţa, Anglia se vor redeschide cu totul, ce exod va fi din România către aceste zone.

    La nivelul salariilor mari, piaţa nu a murit deloc în criză, ci dimpotrivă, companiile au încercat să îşi acopere poziţiile deschise, sperând la o ofertă mai mare de candidaţi, ceea ce, de multe ori, nu s-a întâmplat.

    Conform managero.ro, un site de recrutare pentru poziţii de la 1.500 de euro în sus, deţinut de George Butunoiu, unul dintre cei mai cunoscuţi head-hunteri de pe piaţă, o companie germană cu operaţiuni regiunea Europei Centrale şi de Est oferă 3.000 de euro net pentru postul de strategic buyer.

    O multinaţională britanică vrea să angajeze un director de HR, poziţia fiind la Zagreb, Croaţia, şi oferă un salariu fix de 3.500 de euro net. Se mai pot adăuga şi bonusuri.

    O companie din energie caută un avocat senior căruia să-i ofere 4.800 de euro net, sediul fiind în Bucureşti.

    Un director de clinică, localizată în Bucureşti, „costă” de la 5.000 de euro în sus.

    Dacă această criză a COVID-ului a dus la o creştere a salariilor, mulţi se pot gândi că nu a fost o situaţie tocmai rea şi, cine ştie, poate mai vor să vină astfel de crize.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cine ne va învăţa să fim şefi?

     

    Măriuca Talpeş, CEO Intuitext, a spus la o conferinţă SuperTeach, „Revoluţia mentalităţii în educaţie”, că generaţia actuală de copii va avea pe parcursul vieţii cel puţin 7 locuri de muncă, iar 85% din meseriile care vor exista peste 10 ani nici nu au fost inventate încă. „Este important ca dascălii să descopere noi stiluri de a face lecţii, să experimenteze, să împacheteze subiecte uneori plictisitoare pentru copii în haine interesante. Problema nu este curriculumul, nimic nu trebuie să-i împiedice pe dascăli să-şi prezinte materia într-un mod atractiv.” Ea spune că nu trebuie să le mai dăm copiilor probleme bine definite, pentru că în viaţă problemele sunt incomplete, nu sunt clare şi trebuie să le rezolvăm având multe necunoscute.  În acest context al viitorului, şcoala ar trebui regândită, iar copiii trebuie să dobândească o serie de abilităţi care să le ofere avantaje în viitor: comunicarea interpersonală şi empatia, autonomie în învăţare, gândire critică şi rezolvarea problemelor complexe, abilităţi digitale, antreprenoriale, abilităţi de leadership, flexibilitate cognitivă şi ascultare activă, media şi public speaking şi capacitatea de a conduce echipe.

    Acesta este viitorul.

    Pentru cei care nu ştiu, Măriuca Talpeş, alături de soţul ei, Florin Talpeş, au pus pe picioare la începutul anilor ’90 compania Bitdefender, care în acest moment valorează peste 1 miliard de euro, fiind una dintre cele mai cunoscute şi valoroase companii de tehnologie din România, cu expansiune globală. Acum câtva timp, sociologul Dorin Bodea, cu studii în psihologie şi doctor în economie, a spus că, din studiile realizate de el, 9 din 10 români ar vrea să fie şefi, faţă de 5-6 din 10 în Occident. Cred că mai degrabă românii vor să fie şefi prin consultanţă, să-şi dea cu părerea ce trebuie făcut, dar să nu facă ei, ci alţii. În momentul în care sunt puşi şefi, cu toate responsabilităţile care decurg de aici, începând de la conducerea echipelor până la asumarea personală a deciziilor, lucrurile se schimbă.

    Pe lângă toate lipsurile pe care le are, începând de la oameni, forţă de muncă, resurse financiare, idei, România se confruntă cu o lipsă de şefi în adevăratul sens al cuvântului. Nimeni nu prea vrea să-i conducă pe alţii, nimeni nu prea vrea să-şi asume decizii şi să răspundă „cu capul” pentru ele, nu sunt mulţi care vor să-şi piardă orele rezolvând problemele altora sau conducând echipe. Mihaela Bîtu, CEO ING România, a spus la Meet the CEO – formatul Business Magazin care aduce în faţa publicului un lider – că, pentru a ajunge în această poziţie, în primul rând trebuie să-ţi doreşti acest lucru. „Până la urmă, nu toţi îşi doresc un astfel de rol – trebuie să recunoaştem că nu toată lumea îşi doreşte să aibă răspundere mai mare, să muncească mai mult, să obţină şi mai greu echilibrul între viaţa personală şi carieră.” Cu o carieră bancară de 26 de ani în spate, Mihaela Bîtu spune că nu trebuie să arzi etapele, să te grăbeşti, pentru a ajunge sus. Probabil că acest lucru era valabil în deceniile trecute, pentru că acum – dacă ceea ce spune Măriuca Talpeş se va îndeplini, că cei care vin din spate vor schimbă cel puţin 6 locuri de muncă – tinerii nu vor avea timp să înveţe suficient de mult astfel încât să fie pregătiţi pentru preluarea unei poziţii de top. Poate acest lucru nu va fi valabil în sistemul bancar pentru că, în conformitate cu noile norme, ca să fii conducător de bancă îţi trebuie cel puţin 10 ani de experienţă în poziţii de top în bancă. Noile generaţii vor să experimenteze, stau foarte puţin pe o poziţie sau într-o companie şi nu ştiu dacă vor avea timp să înveţe să fie şefi. Orice am spune, afacerile, companiile, organizaţiile, echipele trebuie conduse de cineva sau viitorul şef va fi un algoritm.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • PNRR, o proză pe 1.203 pagini plus anexe, care costă 29,2 mld. euro, dar care nu are nicio ţintă clară despre cum va arăta România peste 5-10 ani. Eu sper că nu va ajunge ca sălile de sport făcute de Năstase sau bazinele de înot ale Elenei Undrea, care au ajuns în paragină. PNRR ar trebui să înceapă cu renovarea Palatului Victoria

    Guvernul PNL/USR/UDMR, în frunte cu premierul Florin Cîţu şi ministrul investiţiilor, Cristian Ghinea, au prezentat public miercuri PNRR-ul României, celebrul plan de 29,2 miliarde de euro, bani pe care îi împrumutăm de la Bruxelles –  15 miliarde de euro, cu o dobândă mică, după cum spune premierul, sau îi obţinem prin granturi, dacă suntem în stare să derulăm proiectele prezentate.

    Conform acestui PNRR, România ar trebui să arate altfel, să fie o altă ţară peste 5-10 ani, sau chiar 15 ani, când se vor termina proiectele de implementat.

    PNRR are 1.203 pagini, la care adăugăm anexele, iar prin acest plan cincinal guvernul se angajează să construiască 450 de kilometri de autostradă, 311 kilometri de cale ferată, 2.470 de reţele noi de canalizare, trenuri cu alimentare cu hidrogen (cred că suntem mai aproape de trenurile trase de cai), să renoveze 2.000 de clădiri publice şi 1.500 de blocuri (de-abia aşteaptă primarii să mai facă un ban), 553 de kituri de măsurare în timp real a poluării din aer astfel încât copiii noştri să poată să respire, refacerea canalelor din Delta Dunării, plantarea a 45.000 de hectare de pădure, perdele forestiere pe toate autostrăzile noi – 625 de hectare, mii de staţii de încărcare electrică, magistrale noi de metrou în Bucureşti şi Cluj, digitalizarea administraţiei publice, 30.000 de funcţionari publici vor avea competenţe digitale, renovarea şcolilor, schimbarea modelului de educaţie, bibliotecile vor fi transformate în huburi de învăţare şi dezvoltare pentru copii şi adulţi, 280 de firme vor fi sprijinite pentru listarea la Bursă, digitalizarea ANAF ca să colecteze mai bine taxele.

    Ce nu am făcut în 30 de ani, ne angajăm să facem în 5-10 ani.

    Pe hârtie, şi nu sunt puţine pagini, ci chiar foarte multe – 1.203, totul arată bine, ca celebrele programe de guvernare.

    În schimbul acestor bani de la Bruxelles, guvernul a trecut şi nişte condiţii – premierul spune că acestea oricum ar fi trebuit să fie făcute de bunăvoie: să reformeze sistemul public de pensii, care are un deficit de peste 15 miliarde de lei şi va deveni total nesustenabil, să reformeze şi să restructureze companiile de stat, să refacă modelul administraţiei publice, să restructureze sistemul de taxe şi impozite – sunt prea multe excepţii fiscale care trebuie corectate, să colecteze mai mult şi mai bine taxele şi impozitele, să reformeze sistemul de impozite pe proprietate şi pe maşini, să crească vârsta de pensionare de la 65 de ani la 70 de ani, facultativ, să elimine posibilitatea ieşirii la pensie dacă ai avut 25 de ani de contributivitate (cum sunt poliţiştii, judecătorii, precurorii, serviciile secrete, armata ş.a.), să introducă un sistem de taxare a drumurilor, să revigoreze lupta anticorupţie etc.

    Cred că nu ne ajung nici 30 de ani pentru a îndeplini toate aceste condiţii. Ca să nu mai vorbim de faptul că sunt multe şi mari semne de întrebare legate de capacitatea administraţiei publice de a implementa şi derula toate aceste bune intenţii.

    Până să ajungem la implementarea PNRR, noi nu ştim unde ne aflăm ca ţară, din punct de vedere economic, social, educaţional  etc., şi unde vrem să ajungem dacă luăm cei 29,2 miliarde de euro, la care mai putem să mai adăugăm 50 de miliarde de euro din noul exerciţiu european, astfel încât suma totală pe care ne bazăm să fie de 80 de miliarde de euro.

    Ca un asterisc, în 30 de ani soldul investiţiilor străine a ajuns la 80 de miliarde de euro, iar multă lume se întreabă cum va putea România, administraţia publică şi firmele private să absoarbă şi să implementeze în 5-10 ani toţi aceşti bani, pe care Bruxellesul abia aşteaptă să ni-i dea.

    M-aş fi aşteptat ca acest PNRR să înceapă cu o descriere în cifre a situaţiei României, unde ne aflăm din punct de vedere economic, la care să adauge indicatori legaţi de educaţie, număr de şcoli, profesori, rata de abandon şcolar, procentul de absolvire, număr de şcoli profesionale şi duale, gradul de uzură a şcolilor, cât de veche este programa şcolară actuală versus aşteptările pieţei şi, de ce nu, versus alte ţări din jurul nostru; cum arată sistemul sanitar, clasificarea spitalelor, medici, asistente, paturi etc.; cifrele legate de infrastructura rutieră şi feroviară; cifre legate de piaţa muncii – dacă întrebi orice ministru câţi angajaţi are România nu ştie să-ţi spună, sau câţi oameni lucrează la negru (guvernul se angajează să reducă piaţa neagră a muncii) şi putem continua.

    În acest an, de când se discută PNRR, guvernul ar fi putut să vină cu un raport detaliat legat de situaţia actuală a României, că doar are aproape 1,3 milioane de oameni în subordine, Academia Română, Insititute de cercetare, economişti, analişti etc.

    La finalul PNRR-ului, m-aş fi aşteptat ca guvernul să spună în cifre cum va arăta România după ce aceşti bani, pe care noi îi vom plăti, se vor transforma în proiecte: cu cât au scăzut infecţiile în spitale, dacă avem spitale noi; cu cât va creşte speranţa de viaţă pentru că vom respira un aer mai curat, pe care îl vom plăti mai scump; cu cât va scădea rata abandonului şcolar; cu cât va scădea numărul analfabeţilor funcţionali (40% dintre actualii absolvenţi intră în această categorie, adică nu înţeleg ceea ce citesc); care va fi îmbunătăţirea în privinţa testelor PISA; pe ce loc se va clasifica România în clasamentul DESI al competenţelor digitale; cum va evolua natalitatea în România dacă ţara se schimbă într-un mod pozitiv; cu cât se va reduce numărul zilelor de spitalizare dacă se va îmbunătăţi sistemul de prevenţie în sănătate; cu cât va creşte colectarea ANAF-ului dacă sistemul se va digitaliza; cu cât vor creşte salariile; cu cât va creşte nivelul de trai; cât vom recupera faţă de media Uniunii Europene în privinţa puterii de cumpărare; câţi români nu vor mai pleca din ţară; câţi români se vor întoarce în ţară dacă România va arăta mai bine, altfel, cu aceşti bani.

    Eu sper că guvernul va veni în următoarele luni cu date concrete, nu numai cu această proză scrisă pe 1.203 pagini plus anexe.

    Sper ca acest PNRR să nu fie ca sălile de sport făcute pe vremea lui Năstase sau bazinele de înot ale Elenei Udrea, care au sfârşit într-o paragină totală. Dar în schimb, cu toţii am plătit factura lor.

    Dacă guvernul se angajează prin PNRR să renoveze 2.000 de clădiri publice, poate începe cu Palatul Victoria, o clădire rămasă intactă de pe vremea lui Maurer, Dăscălescu, Verdeţ, cu holuri reci, mese lungi, uşi capitonate. Eu sper că în mandatul lui, pe care şi-l propune să fie de 8 ani, după cum a spus la lansarea candidaturii la şefia PNL, premierul Florin Cîţu să apuce un birou nou, din secolul XXI, plus o clădire care să nu fie mausoleu.

  • Câţi dintre voi ştiţi cât este acum punctul de pensie fără să vă uitaţi pe Google? Sau câţi ştiţi cât va fi pensia voastră dacă mâine aţi ieşi la pensie?

    Pentru mulţi dintre voi a vorbi acum despre pensie este ceva dintr-un alt timp. Cum să vorbeşti de pensie cu cineva care are 35-40-45, chiar 50 de ani, când are toată viaţa înainte? Şi oricum toţi spun că „nu vor mai apuca pensia”.

    Celebrul program PNRR e 29,2 miliarde de euro, din care 16 miliarde de euro sunt împrumuturi pe care trebuie să le plătim, să le dăm înapoi, aduce şi nişte condiţionalităţi, printre care şi reforma sistemului public de pensie.

    Pentru că este un subiect sensibil, nu există ceva concret pe masă la care să ne raportăm, ci doar nişte declaraţii. Despre acest lucru a vorbit şi premierul Florin Cîţu la Radio Guerilla: Până când generaţia decreţeilor 1965-1970 va ieşi la pensie, adică peste 15-20 de ani, trebuie să avem un alt sistem public de pensie, pentru că cel actual nu va fi sustenabil din punct de vedere financiar, social şi politic.

    Când cei 1 milion de decreţei vor avea vârsta de pensionare, să zicem 65 de ani, nu va avea cine să le plătească pensia pentru că în spate nu vom mai avea o forţă de muncă activă echivalentă.

    Populaţia României scade constant, prin reducerea natalităţii şi prin plecările în afară. Conform Monitorului Social, 54% dintre cei care pleacă în afară sunt femei, adică viitorul demografic al României.

    Conform datelor Băncii Mondiale, în 2050, într-o variantă optimistă, populaţia României va fi de 15 milioane de locuitori, iar în varianta pesimistă de 10-12 milioane.

    În acest moment, la o populaţie în acte de 19 milioane, avem 5 milioane de angajaţi şi 5 milioane de pensionari.

    Prin creşterea speranţei de viaţă şi prin scăderea natalităţii vom avea mai mulţi pensionari decât angajaţi. Angajaţii care vor lipsi vor fi înlocuiţi de roboţi care va trebui să fie taxaţi şi impozitaţi. Această idee nu este chiar o utopie, ci va fi o necesitate pentru toate ţările occidentale.

    Dacă angajatul nu mai există, trebuie să pui impozit pe echipament, pentru că altfel nu poţi să îi susţii pe pensionari.

    Nu ştiu ce înseamnă reforma pensiilor pentru Florin Cîţu, pentru Raluca Turcan, ministrul muncii, pentru Cristian Ghinea, ministrul fondurilor europene şi responsabil de PNRR, sau pentru preşedintele Iohannis, dar ştiu că trebuie găsit un sistem, în primul rând fiscal, în care să nu ieşi la pensie la 65 de ani, pensionarea anticipată să se reducă spre 0, stadiul de cotizaţie să fie complet de peste 40 de ani, iar sistemul actual de taxe şi impozite nu va face faţă presiunii sociale.

    Pe măsură ce generaţia decreţeilor se va apropia de pensie, tema principală de dezbatere publică va fi legată de valoarea punctului de pensie, adică cât va fi pensia fiecăruia.

    Dacă facem un calcul extrem de simplist, cineva care are un salariu net de 5.000 de lei (nu sunt foarte mulţi), adică 8.548 de lei brut, va avea 1,4 puncte de pensie, luând în considerare un salariu mediu brut pe economie de 6.063 de lei, echivalentul a 3.547 de lei net. În aceste condiţii, la valoarea actuală a punctului de pensie de 1.442 de lei, rezultă o pensie de 2.018 lei net.

    De la un venit de 5.000 de lei net pe lună, o scădere la 2.018 lei net pe lună pensie înseamnă destul de mult.

    Aşa că ne vom confrunta cu o presiune tot mai mare, chiar populistă, pentru majorarea punctului de pensie.

    Din punct de vedere politic va câştiga cel care va avea ca temă principală creşterea pensiilor iar pentru acest lucru trebuie majorate taxele şi impozitele.

    Acum, cu toţii am aplaudat decizia guvernului Cîţu de a îngheţa pensiile pentru a nu deteriora şi mai mult situaţia finanţelor publice care să ducă la reducerea ratingului României.

    Aşa ceva nu va mai fi posibil în viitor pentru că niciun partid politic nu-şi va mai permite această măsură.

     Ca să nu ieşi la pensie, guvernul de atunci, de peste 15 ani, va oferi stimulente fiscale extreme. S-ar putea ca un salariu net de 5.000 de lei să se transforme instantaneu în 6.000 de lei prin reducerea taxelor şi impozitelor.

    În acest moment nu ai niciun motiv pentru care să nu ieşi la pensie pentru că, dacă rămâi, nu ai nici un stimulent fiscal.

    Ştiu că pensia este departe pentru mulţi dintre voi, dar ea, dacă nu vine mâine, sigur va veni „săptămâna viitoare” şi nu foarte multă lume este pregătită pentru o reducere drastică a veniturilor şi a nivelului de trai.

    Cei care astăzi se declară capitalişti în gândire, când vor ajunge la pensie şi se vor uita pe fluturaş/aplicaţie, se vor transforma în capitalişti socialişti, în susţinătorii majorării taxelor şi impozitelor pentru ca pensiile lor să crească.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)
     

  • Vă (mai) întoarceţi la birou?

     

    Din toamnă, după vacanţa de vară, mulţi vă veţi întreba dacă să vă mai întoarceţi sau nu la birou fizic. Asta dacă firma vă va cere acest lucru.

    De partea cealaltă, firmele, angajatorii, şefii se luptă şi ei cu aceeaşi dilemă: dacă să-i aducă pe angajaţi la birou, ca înainte (atenţie, compania este cea care organizează locul de muncă şi decide de unde se lucrează), dacă să introducă modelul hibrid – şi la birou, şi acasă sau să-i lase pe angajaţi acasă pentru a nu se trezi mai târziu că lumea devine nemulţumită şi vrea să plece.

    Claudia Sofianu, lider regional la firma de consultanţă EY CESA People Advisory Services, spune că mai mult de jumătate dintre angajaţi ar demisiona după încheierea pandemiei dacă firma nu le oferă flexibilitate. „Oferirea unui program de lucru într-un mediu hibrid este necesară şi incontestabilă de acum înainte.”

    Conform studiului EY Work Reimagined Employee Survey, 9 din 10 angajaţi vor să aibă o flexibilitate în alegerea locului de unde muncesc şi a programului de muncă. Angajaţii şi-ar dori să lucreze în regim de telemuncă între 2 şi 3 zile, 22% ar prefera să lucreze integral la birou, iar 33% dintre angajaţi şi-ar dori o săptămână mai scurtă.

    Multe firme şi-ar lăsa angajaţii să lucreze de acasă dacă s-au obişnuit cu acest model şi funcţionează, dar ce se întâmplă cu spaţiul care este închiriat, cu chiria plătită lunar, pentru că el zace nefolosit şi banii curg? Companiile ies destul de greu din contractele de închiriere şi de aceea, când văd câte mii de metri pătraţi stau degeaba, lucrurile devin tensionate.

    Din toamnă probabil că vor fi companii, multinaţionale care le vor cere angajaţilor să se întoarcă fizic la birou, pentru a justifica închirierea spaţiului.

    În America, şefii marilor bănci au decis că angajaţii trebuie să se întoarcă la birou pentru a relua discuţiile faţă în faţă cu clienţii. În joc sunt miliarde, zeci şi sute de miliarde de dolari, iar dezvoltatorii nu pot fi lăsaţi fără chiriaşi. În spate se află împrumuturi foarte mari, iar dacă un dezvoltator nu are chiriaşi şi nu-şi încasează chiria, nu poate să-şi ramburseze datoriile, care se află într-un fel sau altul sub administrarea băncilor de investiţii, care sunt chiriaşi. Aşa că acest circuit, care a fost întrerupt de pandemie, trebuie refăcut.

    Companiile de tehnologie din Silicon Valley, beneficiind de foarte multe resurse financiare, tind să-şi lase angajaţii să lucreze de acasă, acesta fiind un model care se potriveşte cu angajaţii lor.

    În Europa băncile încearcă un model hibrid – 3 zile la birou, 2 zile de acasă.

    În Bucureşti, dacă angajaţii nu se vor întoarce la birou, vor fi zone întregi care vor rămâne pustii – Barbu Văcărescu, Pipera, Carrefour Orhideea etc. Mulţi încă nu realizează ce va însemna pentru toată zona să rămână birourile goale.

    Dacă la început companiile îi vor lăsa pe angajaţi să decidă cum vor să lucreze şi de unde, eu cred că la un moment dat se va pune problema din punct de vedere financiar nu a unei companii punctuale, ci a unei întregi zone, ca angajaţii să revină fizic la birou.

    Dacă angajaţii lucrează de acasă, mult mai multă lume are de pierdut decât părţile implicate direct  – companie şi angajat.

    Aşa că, în final, banii vor decide de unde veţi lucra. Şi nu în ultimul rând, dorinţa de a evada din închisoarea casei.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Fini sunt! Nici bine nu s-a terminat criza, că firmele se confruntă din nou cu lipsa de personal şi cu presiunea creşterii salariilor

    Angajăm vânzător, angajăm agent comercial, angajăm şoferi, angajăm curieri, angajăm chelneri, angajăm bucătari, angajăm pizzar, angajăm frizeri şi cosmeticiene, angajăm IT-işti, angajăm programatori Java, angajăm medici, dar unde să-i găsim? Angajăm poliţişti, dar aici avem de unde, piaţa e plină de pensionari din poliţie şi armată.

    Aceste anunţuri, mai puţin cele cu poliţişti, apar din ce în ce mai des, cel puţin în Bucureşti. Te izbeşti de ele pe stradă, lipite de geamurile magazinelor, frizeriilor, restaurantelor, cafenelelor, şi nu în ultimul rând, pe toate site-urile. Nici bine nu s-a terminat criza,că firmele constată că au din nou nevoie de oameni. Imediat, nu peste o lună sau peste trei luni. Şi nici nu au început să vină cele 30 de miliarde de euro de la Bruxelles, care vor solicita zeci de mii, dacă nu chiar sute de mii de noi locuri de muncă, cel puţin în construcţiile publice.

    Citiţi articolul integral pe alephnews.ro

  • Bucureştiul are prea puţine penthouse-uri de peste 3 milioane de euro, iar Clujul nu are penthouse-uri de peste 1 milion de euro

    Acest subiect pare dintr-o altă realitate, mai ales în România.

    Bucureştiul are prea puţine penthouse-uri de top, adică apartamente de superlux la etajele superioare, de peste 500 mp, faţă de o cerere ascunsă şi banii care sunt în piaţă. Aici discutăm de un preţ de peste 5.000 de euro metrul pătrat, amenajat şi mobilat de top. În ultimii ani, chiar şi în criză, s-au făcut destul de mulţi bani în România – vorbim despre zeci, sute de milioane de euro şi există chiar două cazuri de miliarde de euro.

    O parte dintre antreprenorii români şi-au vândut companiile şi stau pe milioane şi zeci de milioane de euro, aşteptând noi oportunităţi în piaţă, chiar şi achiziţia unor proprietăţi unice; copiii au preluat moştenirile părinţilor (vezi cazul Adeplast, unde copiii au împărţit peste 150 de milioane de euro); s-au vândut destul de multe terenuri după revenirea spectaculoasă a acestei pieţe care se prăbuşise în criza anterioară; s-au tranzacţionat multe clădiri de birouri şi blocuri întregi de apartamente; pieţele bursiere sunt la maxime istorice şi în afară, şi la Bucureşti (de exemplu, acţiunile TeraPlast s-au dublat în 2020, ceea ce a făcut ca deţinerea lui Dorel Goia, principalul acţionar, să crească de la 400 de milioane de lei la aproape 820 de milioane de lei, adică 167 de milioane de euro); Bitcoinul a crescut de 10 ori faţă de acum un an, iar piaţa criptomonedelor a explodat (în nordul Capitalei, numai despre criptomonede se vorbeşte şi sunt români care au ajuns la investiţii de zeci şi sute de milioane de euro în aceste monede digitale care nu au nimic în spate, ci doar o idee).

    Piaţa rezidenţială din Bucureşti are nevoie de mai multe penthouse-uri de top cu preţuri care să depăşească 3-4 milioane de euro şi chiar să ajungă peste 10 milioane de euro. Pare neverosimil, dar este o lume unde banii nu dorm niciodată, unde unii s-au trezit peste noapte milionari în euro şi care acum caută proprietăţi exclusiviste cu care să se mândrească la prieteni. Piaţa rezidenţială din Bucureşti nu duce lipsă de apartamente de lux sau case în Primăverii, Kiseleff, Dorobanţi, dar nu are suficiente penthouse-uri de top. Când începi să câştigi milioane şi zeci de milioane de euro din Bitcoin, Ethereum sau alte criptomonede fără să faci nimic, viaţa devine dintr-o dată roz, iar proprietăţile la care poate să aibă acces destul de multă lume nu mai satisfac dorinţele proaspeţilor milionari. Din când în când, cei care au câştigat bine din terenuri, din vânzarea unei afaceri, din vânzarea unor apartamente de 50.000 de euro au nevoie să-şi confirme statutul prin achiziţia unor lucruri unice, la care foarte puţină lume poate să aibă acces. Au fost câteva cazuri în care s-au tranzacţionat penthouse-uri de 3-6 milioane de euro, aceste proprietăţi fiind mai uşor de vândut decât un apartament de 300.000-500.000 de euro.

    Blocurile turn care pot găzdui penthouse-uri pot fi numărate pe degete în Bucureşti, deci nu există riscul unei inundaţii de penthouse-uri. Companiile din tehnologie sau care au legătură cu acest domeniu încep să producă milionari în lei şi în euro, pe modelul american. UiPath a produs un miliardar în dolari, câţiva cu sute de milioane de dolari şi mai mulţi cu milioane şi zeci de milioane de dolari. În Cluj, unde preţul pe metrul pătrat este mai mare decât în Bucureşti pentru proprietăţile comune, nu prea există penthouse-uri de peste 1 milion de euro, deşi oraşul a produs câţiva milionari sănătoşi în ultimii ani. Ca să ţină pasul cu cei care câştigă sau se trezesc peste noapte cu câteva milioane de euro prin creşterea preţului activelor, dezvoltatorii trebuie să aibă în portofoliu mai multe penthouse-uri.

    Nu va trece mult şi în România se va tranzacţiona sau se vor construi penthouse-uri care vor depăşi 10 milioane de euro. Conform unor date neoficiale, românii au peste 5-6 miliarde de dolari, valoare la zi, în criptomonede. Când vor reuşi să-şi aducă în ţară banii, piaţa proprietăţilor de lux şi piaţa penthouse-urilor se va trezi în faţa unei cereri pe care nu poate să o satisfacă. În lume sunt foarte mulţi bani pentru că băncile centrale au printat non-stop bani, iar aceştia trebuie să-şi găsească un loc.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Fondurile de investiţii, aceşti rechini de care ai nevoie

    Cu toţii ne mirăm, nu ne vine să credem şi ne întrebăm cum a reuşit UiPath să se listeze la Bursa de la New York şi să valoreze nu mai puţin de 40 de miliarde de dolari (marţi, pe 27 aprilie), iar partea lui Daniel Dines, cofondator, CEO şi imaginea publică a companiei pornite din România, să fie de 8 miliarde de dolari, ajungând în topul Forbes. UiPath are venituri de 600 de milioane de dolari, iar în anul fiscal 2020 a avut pierderi de 90 de milioane de dolari. Până acum, în niciun an nu a înregistrat niciun profit, dar compania valorează pe bursă 40 de miliarde de dolari.

    În 2018, Daniel Dines a oferit câteva sfaturi la conferinţa How to Web, atunci când UiPath era la 2 miliarde de dolari şi toată lumea se întreba de unde a răsărit acest start-up românesc. Cele 22 de sfaturi pe care le-a oferit sunt foarte utile pentru cei care vor să-i calce pe urme.

    A eşuat 8 ani, dar a continuat; poţi să creezi şi să ai cea mai bună tehnologie, dar asta nu înseamnă că ai deja un business; 50% din tehnologia de astăzi a UiPath a fost construită până în 2013 şi până în 2017 nu a avut niciun succes, nu aducea deloc creşteri; a fost nevoie de noroc, de un contract, dar mai mult decât atât, să găsească pe cineva care să-i scoată din celebrul apartament din Delea Veche unde stăteau, să creadă în ei şi în ceea ce făceau şi să le dea bani; cu banii tăi nu poţi să-ţi asumi riscuri mari, aşa că este nevoie să dai părţi din companie pentru a obţine finanţare; dacă nu ar fi fost un Seedcamp de la Londra, care le-a dat la început 1,5 milioane de dolari, dacă nu ar fi fost Dan Lupu, de la fondul de investiţii Earlybird, care să le dea bani şi, mai mult decât atât, să le facă cunoştinţă cu Luciana Lixandru de la fondul de investiţii american Accel, poate UiPath nu ar fi avut succesul de astăzi.

    Aşa că Daniel Dines a fost dispus să dea acţiuni din companie la toate rundele de finanţare pentru a face rost de bani cu care să crească, nu în România, ci la nivel internaţional.

    „Nu poţi construi o companie globală din Bucureşti, un software nu se vinde singur, ai nevoie de marketing şi de vânzări.” Iar toate aceste lucruri costă – şi costă mult.

    Asta îmi aminteşte de o frază spusă de Radu Georgescu, unul dintre primii IT-işti din România care a făcut cunoştinţă cu lumea globală prin vânzarea antivirusului RAV către Microsoft, acum 15 ani: Programatori mai poţi să găseşti, în Moldova, în Ucraina, dar de la un moment dat, cel mai important lucru este echipa de vânzări. De exemplu, Accel a investit din 2017 până în 2021, 172 de milioane de dolari în UiPath şi a ajuns să câştige 5,9 miliarde de dolari. De la un moment dat, fondurile de investiţii, finanţatorii, mai ales dacă sunt nume cunoscute, sunt mult mai importanţi decât produsul în sine (bineînţeles că trebuie să-l ai, ca să ai ce să vinzi), pentru că deschid uşile unei lumi globale, unde poţi să creşti. Să nu ne facem iluzii că un exemplu precum Uipath şi ascensiunea acestei companii poate fi replicat atât de uşor.

    Mult timp, start-up-urile de  tehnologie din România, oamenii din faţa şi din spatele lor, îşi ţineau ideile închise, nu le expuneau public şi nici nu voiau să atragă investitori, fonduri de investiţii, de frică să nu le fure ideea şi în final compania.

    Poate au fost start-up-uri care au realizat o tehnologie mai bună decât UiPath, un produs sau un serviciu mai bun, dar care, dacă a rămas între cei patru pereţi ai unui apartament şi pe un stick, s-a îngropat acolo.

    FintechOS, noul star de tehnologie din România a înţeles cel mai bine acest lucru, cum funcţionează lumea globală – „6 luni de zile l-am curtat pe Dan Lupu de la Earlybird ca să investească în noi”, spune Sergiu Neguţ, directorul operaţional şi financiar al FintechOS, şi unul dintre cofondatorii companiei începute de Teodor Blidăruş. Aşa se face că FintechOS a reuşit să atragă bani – aproape 80 de milioane de dolari – prin trei runde de investiţii, iar compania să valoreze acum 220-240 de milioane de dolari. Dar pentru a ajunge aici, pentru a atrage bani, pentru a avea acces la o lume globală, fondatorii au dat treptat din acţiuni, iar acum nu mai sunt majoritari. Ce nu înţeleg mulţi IT-işti, dezvoltatori şi antreprenori români din tehnologie care au reuşit să creeze ceva este că fondurile de investiţii nu vor să le fure compania, să-i înlăture, nu vor să muncească şi să ia locul fondatorilor, ci doar să facă bani. Poate este greu de acceptat câştigul pe care l-a obţinut Accel din investiţia făcută în UiPath, dar dacă nu ar fi fost ei, dacă nu ar fi fost Earlybird, dacă nu ar fi fost Credo, un fond de investiţii din Cehia, lui Daniel Dines şi echipei lui le-ar fi fost mult mai greu să ajungă cu UiPath unde sunt astăzi.

    „Am început să discut cu aceşti rechini, fondurile de investiţii, şi am avut noroc să-i găsesc pe cei mai buni, au ajuns cei mai buni prieteni ai mei”, a spus Daniel Dines în 2018.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)