BusinessMagazin

Tag: Vin

  • Vinul o ia pe urmele berii şi se mută în cutii metalice

    După tradiţionala sticlă şi mai noul sistem bag-in-box, vinul o ia pe urmele berii şi se mută în cutii metalice.

    Cu toate că primele încercări de a vinde vin la doză au fost făcute prin 1996 în Australia, conform LA Times, acestă formă de îmbuteliere a început abia recent să câştige teren, mai ales în Statele Unite.

    Dozele sunt percepute de producătorii de vinuri ca o metodă mai ecologică de îmbuteliere, care nu strică gustul băuturii, aceasta nefiind suficient de acidă cât să corodeze metalul.

    Totodată, ele sunt o cale de a-i atrage pe cei care nu consumă vin prea des, percepându-l ca pe o băutură de ocazii speciale, sau pe cei care doresc să-l bea la picnicuri sau ieşiri în natură, unde o sticlă e incomod de transportat.

  • Alfred Beck: “Nu cultiv vie pe 52 de hectare doar pentru a bea eu vinul“

    Miliardarul austriac Alfred Beck a investit peste 7 milioane de euro în cinci ani în Crama Liliac, din Transilvania. cheltuiala pare mică, prin comparaţie cu investiţiile făcute în domeniul imobiliar sau în agricultură, sau prin prisma faptului că amb Holding are activităţi în şase ţări. Omul de afaceri a intuit de la bun început potenţialul afacerii, chiar de când a descoperit via din lechinţa, deşi căuta, la acea vreme, să cumpere păduri sau teren agricol.

    Cu un pahar de vin în mână, austriacul Alfred Beck a întâmpinat zeci de musafiri veniţi într-o seară de toamnă să sărbătorească împlinirea a cinci ani de activitate a Cramei Liliac, care produce vinurile Liliac, Crepuscul şi Young Liliac. Seara este motiv de dublă sărbătoare, pentru că austriacul a împlinit rotunda vârstă de 70 de ani; întâmpină invitaţii veniţi la eveniment pe covorul roşu, dar nu-i place să vorbească foarte mult. Discursul său este scurt, iar scena nu pare locul său preferat; răspunsurile la întrebările jurnaliştilor sunt succinte şi mai degrabă sărace în informaţii.

    Este însă una din rarele sale întâlniri cu presa, cel puţin în România, deşi activitatea sa de investitor pe această piaţă a început în perioada anilor ’90. Iniţial a fost interesat de duty-free-uri, dar lipsa de predictibilitate a legiuitorului l-a determinat să renunţe, povesteşte antreprenorul, care s-a întors apoi după câţiva ani şi a ales să investească în agricultură şi în imobiliare. În urmă cu circa nouă ani a început să investească în agricultură în România, având deja o experienţă de câteva zeci de ani în domeniu, pentru că deţine ferme agricole şi zootehnice în Austria, cu teren de 200 de hectare. În 2006 a înfiinţat, sub umbrela amb Holding, o fermă de cereale în judeţul Olt, care are acum în exploatare şi în proprietate circa 700 ha, fiind complet utilată şi tehnologizată.

    Pentru achiziţia terenurilor agricole austriacul a plătit aproximativ 1 milion de euro, dar între timp valoarea acestora a crescut de circa două ori. Despre rulajele companiei în domeniul agricol, Beck nu dă detalii. Spune că „anul acesta a fost rău pentru agricultură, din pricina secetei. A fost foarte uscat, iar rezultatele sunt la 50-60% faţă de cele din 2014“, dar nu dă niciun alt detaliu. „Am activităţi în şase ţări în regiune, nu reţin cifre concrete pentru fiecare dintre ele.“ Alfred Beck este şi acţionar al companiei imobiliare S plus B Gruppe, proprietarul clădirii Magheru One, al unei alte clădiri de birouri în zona Pipera şi a mai multor terenuri în Bucureşti şi în ţară.

    Antreprenorul austriac a început investiţiile în real estate pe piaţa românească în perioada de efervescenţă economică, în asociere cu un fond de investiţii tot austriac, Immofinanz. În acea perioadă, a cumpărat mai multe loturi de teren pentru a dezvolta clădiri de birouri şi centre comerciale. Apoi parteneriatul s-a rupt, dar Beck a continuat investiţia în două clădiri de birouri, pe care le-a şi finalizat. Acum, austriacul vrea să construiască un hotel de 250 de camere lângă aeroportul Otopeni, unde deţine un teren de 30.000 mp; lucrările ar putea începe în primăvara anului viitor şi ar putea fi încheiate, estimează Beck, în doi – trei ani. Bugetul estimat pentru dezvoltarea hotelului de trei stele se plasează în jurul a 20 de milioane de euro.

    Investiţia în Crama Liliac a fost o întâmplare, povestea anterior Victor Ciupercă, CEO al amb Holding, din care face parte amb Wine. Ajunsese la Batoş, în 2010, în căutare de teren agricol şi păduri şi a aflat că un investitor care plantase vie era în dificultate. „Era o zi ploioasă, mult noroi pe drum şi, când am ajuns în vârful dealului, Alfred Beck a spus: «Aici este via mea!». Eu am spus că poate nu e cea mai înţeleaptă decizie, dar el a replicat: «De mâine te apuci de treab㻓, spune Victor Ciupercă. Aşa a început povestea Liliac, prin cumpărarea unei vii de 14 hectare, iar pentru creşterea suprafeţelor a fost nevoie să achiziţioneze terenuri mai mici, iar în unele cazuri proprietarii nu aveau acte sau nu erau în ţară.

  • Producătorul de vinuri S.E.R.V.E. România a înregistrat anul acesta creşteri ale afacerii de 11%

    Compania S.E.R.V.E. (Societatea Euro-Romană de Vinuri de Excepţie) prognozează pentru anul acesta o creştere de 11% a cifrei de afaceri. Totodată, S.E.R.V.E  şi-a crescut  vânzările cu 3,5% în 2015.

    Dacă anul 2014 a reprezentat un an de stabilizare a ofertei de piaţă în sectorul viti-vinicol, în 2015 cererea de vinuri produse de S.E.R.V.E. a crescut, potrivit unui comunicat trimis de companie.  ,,Spre deosebire de alte activităţi economice sau agricole, în viticultură creşterile spectaculoase de vânzări caracterizează primii cinci până la opt ani de activitate, după care, producţiile fiind limitate, creşterile se stabilizează. Cu toate acestea, mă bucură evoluţia pieţei româneşti de vinuri şi, mai ales, fidelitatea consumatorilor faţă de vinurile noastre. Acest lucru ne poate face să estimăm în continuare creşteri stabile, de câteva puncte procentuale, şi pentru anii viitori,” declară Mihaela Tyrel de Poix, proprietar S.E.R.V.E.

    S.E.R.V.E este prima firmă privată de vinuri din România, fiind înfiinţată în 1994 de către  contele Guy Tyrel de Poix, în parteneriat cu soţia sa, Mihaela. După 21 de ani de activitate pe piaţa românească, S.E.R.V.E. deţine 116 ha de vie (60 ha în Dealu Mare şi 56 ha la Cogealac), iar investiţia depăşeşte 2,5 milioane de euro pentru crama de la Ceptura, care are capacitatea de 15.000 hl. Compania produce două game de vin, Vinul Cavalerului şi Terra Romana, dar şi „grand vins”, cum ar fi Cuvee Charlotte, Cuvee Amaury, Cuvee Guy de POIX şi Cuvee Alexandru. 40% din producţie este exportată în Canada, SUA, Belgia, Franta şi Germania.

     

     

  • Premieră în România! Dalai Lama ar putea ajunge la noi în ţară

    Tenzin Gyatso, cel de-al XIV-lea Dalai Lama, liderul spiritual premiat cu Nobel pentru pace în 1989, ar putea ajunge pentru prima dată în România, la invitaţia fondatorului Transylvania College din Cluj-Napoca, Simona Baciu, scriu cei de la Vocea Transilvaniei.

    „În septembrie am avut onoarea de a-l cunoaşte pe cel de-al 14-lea Dalai Lama în India. I-am menţionat programul nostru de mindfulness de la Transylvania College şi l-am invitat să ne viziteze în România. Răspunsul său a fost afirmativ: „Da, vreau să vin în România!” Sperăm să îl intâlnim din nou aici”, a declarat Simona Baciu.

    Dalai Lama, aflat în prezent în India, trăieşte în exil din 1959 şi a primit premiul Nobel pentru pace în 1989. Dalai Lama anunţa, în martie 2011, că-şi abandonează rolul politic de lider al mişcării tibetanilor în exil, un rol în mod esenţial simbolic, mai notează sursa citată.

  • A fost pilot de curse, poet şi scenarist de film, dar a rămas în istorie ca fiind creatorul unuia dintre cele mai sofisticate vinuri de Bordeaux

    Baronul Philippe de Rotschild (13 aprilie 1902 – 20 ianuarie 1988), născut Georges Philippe de Rothschild, a fost un membru al dinastiei bancare franceze Rothschild.

    A fost pilot de curse Grand Prix, scenarist de film şi dramaturg, producător de teatru şi film, poet şi unul dintre cei mai de succes producători de vin din lume. Georges Philippe de Rothschild s-a născut în Paris şi a fost cel mai tânăr fiu al baronului Henri de Rothschild (care era un cunoscut scriitor dramatic cunoscut sub numele André Pascal) şi Mathilde Sophie Henriette von Weissweiller.

    La izbucnirea Primului Război Mondial, copilul în vârstă de 12 ani a fost trimis pe proprietatea unde se afla via familiei, în satul Pauillac din Medoc. A dezvoltat acolo pasiunea pentru viaţa la ţară şi pentru afacerea cu vinuri, deţinută de familia sa din 1853, dar căreia tatăl şi bunicul său nu i-au acordat multă importanţă.

    În anii 1920, Philippe a trăit viaţa unui tânăr bogat, ce se găsea deseori în compania unor femei frumoase, de obicei actriţe, în locurile populare din Paris. Pentru o scurtă perioadă de timp, Philippe a participat la curse Grand Prix. A moştenit de la tatăl său pasiunea pentru maşini, dar nu voia să fie cunoscut pentru hobby-ul său şi folosea pseudonimul Georges Philippe pentru a concura. La capitolul curse a avut un succes moderat, ce a inclus câştigarea locului patru în cadrul Grand Prix-ului de la Monaco din 1929.

    Succesul său l-a scos însă din anonimat, aşa că a decis să renunţe la pasiunea pentru astfel de competiţii şi să se întoarcă la conducerea afacerii Chateau Mouton Rothschild. În pofida timpului petrecut în cadrul curselor de maşini şi chiar şi a producţiei filmului din 1932 Lac-aux-Dames (primul film franţuzesc cu sunet care a câştigat recunoaştere internaţională), Philippe şi-a dedicat energia şi ideile castelului Mouton Rothschild din Pauillac.

    La doar 20 de ani a preluat operaţiunile acestuia, iar doi ani mai târziu, în 1924, a venit cu ideea nemaiauzită până atunci de a derula întregul proces de îmbuteliere a vinurilor la castel. Anterior, producătorii de vin vindeau în masă şi lăsau maturarea, îmbutelierea şi marketingul pe seama negustorilor de vin. Ideea lui Philippe de Rothschild era să menţină controlul asupra calităţii produsului său şi să permită marketingul propriului nume.

    În 1932 a început să vândă vinul, poziţionat drept un low-cost din Bordeaux, sub numele Mouton Cadet. Produsul a avut atât de mult succes, încât în cele din urmă a fost nevoit să cumpere struguri din viile aflate în toată regiunea Bordeaux pentru a satisface cererea. În prezent, Mouton Cadet este vinul roşu numărul unu în lume din punctul de vedere al vânzărilor. În 1933, Philippe a extins proprietăţile Mouton-Rothschild cu achiziţia proprietăţii vecine Château d’Armailhac. Până la sfârşitul anilor 1930, vinurile Mouton Rothschild au fost recunoscute printre cele mai bune din lume.

    Izbucnirea Celui de Al Doilea Război Mondial a avut consecinţe grave asupra întregii familii Rothschild, de origine evreiască. După ocuparea germană a Franţei, părinţii lui Rothschild au plecat în regiunea sigură Lausanne din Elveţia, iar conacul din Paris a devenit centrul comandei navale germane. Deşi a fost solicitat să lupte în aviaţia franceză, căderea abruptă a Franţei a avut drept consecinţă arestarea lui Philippe în Algeria de guvernul de la Vichy, iar proprietatea sa a fost confiscată. Cetăţenia sa franceză a fost revocată pentru ceea ce The New York Times descria drept ”părăsirea Franţei fără permisiune oficială sau un motiv valid„.

    Eliberat din custodia regimului de la Vichy în 1941, Philippe Rothschild a ajuns în Anglia, unde s-a alăturat Forţelor Libere Franceze ale generalului Charles de Gaulle. Armata germană a produs daune majore proprietăţii sale, dar, împreună cu câţiva angajaţi dedicaţi, a reuşit să restabilească afacerea, iar până la începutul anilor 1950 începuse să producă din nou vin. În acelaşi timp, s-a întors şi în lumea teatrului, unde a început să scrie piese de teatru în engleză şi franceză, cum ar fi piesa Amantul doamnei Chatterley, bazată pe romanul lui D.H. Lawrence.

    A continuat să scrie poezii. În 1954, s-a recăsătorit cu Pauline Fairfax Potter, şeful designerului de modă Hattie Carnegie. Dezvoltarea cramei a continuat, iar în 1960 Rothschild a anunţat realizarea unui joint venture cu producătorul american de vin Robert Mondavi, alături de care a fondat crama Opus One din California. Baronul Philippe de Rothschild a rămas activ în afacerea cu vinuri până la moartea sa din 1988, la 85 de ani, şi a fost preluată de fiica sa, Philippine, care, pe lângă pasiunea pentru vin a tatălui său, a moştenit-o şi pe cea pentru teatru devenind actriţă ce juca sub numele de scenă Philippine Pascal.

  • A fost pilot de curse, poet şi scenarist de film, dar a rămas în istorie ca fiind creatorul unuia dintre cele mai sofisticate vinuri de Bordeaux

    Baronul Philippe de Rotschild (13 aprilie 1902 – 20 ianuarie 1988), născut Georges Philippe de Rothschild, a fost un membru al dinastiei bancare franceze Rothschild.

    A fost pilot de curse Grand Prix, scenarist de film şi dramaturg, producător de teatru şi film, poet şi unul dintre cei mai de succes producători de vin din lume. Georges Philippe de Rothschild s-a născut în Paris şi a fost cel mai tânăr fiu al baronului Henri de Rothschild (care era un cunoscut scriitor dramatic cunoscut sub numele André Pascal) şi Mathilde Sophie Henriette von Weissweiller.

    La izbucnirea Primului Război Mondial, copilul în vârstă de 12 ani a fost trimis pe proprietatea unde se afla via familiei, în satul Pauillac din Medoc. A dezvoltat acolo pasiunea pentru viaţa la ţară şi pentru afacerea cu vinuri, deţinută de familia sa din 1853, dar căreia tatăl şi bunicul său nu i-au acordat multă importanţă.

    În anii 1920, Philippe a trăit viaţa unui tânăr bogat, ce se găsea deseori în compania unor femei frumoase, de obicei actriţe, în locurile populare din Paris. Pentru o scurtă perioadă de timp, Philippe a participat la curse Grand Prix. A moştenit de la tatăl său pasiunea pentru maşini, dar nu voia să fie cunoscut pentru hobby-ul său şi folosea pseudonimul Georges Philippe pentru a concura. La capitolul curse a avut un succes moderat, ce a inclus câştigarea locului patru în cadrul Grand Prix-ului de la Monaco din 1929.

    Succesul său l-a scos însă din anonimat, aşa că a decis să renunţe la pasiunea pentru astfel de competiţii şi să se întoarcă la conducerea afacerii Chateau Mouton Rothschild. În pofida timpului petrecut în cadrul curselor de maşini şi chiar şi a producţiei filmului din 1932 Lac-aux-Dames (primul film franţuzesc cu sunet care a câştigat recunoaştere internaţională), Philippe şi-a dedicat energia şi ideile castelului Mouton Rothschild din Pauillac.

    La doar 20 de ani a preluat operaţiunile acestuia, iar doi ani mai târziu, în 1924, a venit cu ideea nemaiauzită până atunci de a derula întregul proces de îmbuteliere a vinurilor la castel. Anterior, producătorii de vin vindeau în masă şi lăsau maturarea, îmbutelierea şi marketingul pe seama negustorilor de vin. Ideea lui Philippe de Rothschild era să menţină controlul asupra calităţii produsului său şi să permită marketingul propriului nume.

    În 1932 a început să vândă vinul, poziţionat drept un low-cost din Bordeaux, sub numele Mouton Cadet. Produsul a avut atât de mult succes, încât în cele din urmă a fost nevoit să cumpere struguri din viile aflate în toată regiunea Bordeaux pentru a satisface cererea. În prezent, Mouton Cadet este vinul roşu numărul unu în lume din punctul de vedere al vânzărilor. În 1933, Philippe a extins proprietăţile Mouton-Rothschild cu achiziţia proprietăţii vecine Château d’Armailhac. Până la sfârşitul anilor 1930, vinurile Mouton Rothschild au fost recunoscute printre cele mai bune din lume.

    Izbucnirea Celui de Al Doilea Război Mondial a avut consecinţe grave asupra întregii familii Rothschild, de origine evreiască. După ocuparea germană a Franţei, părinţii lui Rothschild au plecat în regiunea sigură Lausanne din Elveţia, iar conacul din Paris a devenit centrul comandei navale germane. Deşi a fost solicitat să lupte în aviaţia franceză, căderea abruptă a Franţei a avut drept consecinţă arestarea lui Philippe în Algeria de guvernul de la Vichy, iar proprietatea sa a fost confiscată. Cetăţenia sa franceză a fost revocată pentru ceea ce The New York Times descria drept ”părăsirea Franţei fără permisiune oficială sau un motiv valid„.

    Eliberat din custodia regimului de la Vichy în 1941, Philippe Rothschild a ajuns în Anglia, unde s-a alăturat Forţelor Libere Franceze ale generalului Charles de Gaulle. Armata germană a produs daune majore proprietăţii sale, dar, împreună cu câţiva angajaţi dedicaţi, a reuşit să restabilească afacerea, iar până la începutul anilor 1950 începuse să producă din nou vin. În acelaşi timp, s-a întors şi în lumea teatrului, unde a început să scrie piese de teatru în engleză şi franceză, cum ar fi piesa Amantul doamnei Chatterley, bazată pe romanul lui D.H. Lawrence.

    A continuat să scrie poezii. În 1954, s-a recăsătorit cu Pauline Fairfax Potter, şeful designerului de modă Hattie Carnegie. Dezvoltarea cramei a continuat, iar în 1960 Rothschild a anunţat realizarea unui joint venture cu producătorul american de vin Robert Mondavi, alături de care a fondat crama Opus One din California. Baronul Philippe de Rothschild a rămas activ în afacerea cu vinuri până la moartea sa din 1988, la 85 de ani, şi a fost preluată de fiica sa, Philippine, care, pe lângă pasiunea pentru vin a tatălui său, a moştenit-o şi pe cea pentru teatru devenind actriţă ce juca sub numele de scenă Philippine Pascal.

  • La 89 de ani deţine un imperiu şi este inconjurat de cele mai frumoase femei din lume, dar în tinereţe nu era în stare să-şi comande mâncare la restaurant

    Hugh Hefner a decis în 1953 că vrea să lanseze o revisă dedicată bărbaţilor. Pe atunci, era total neştiutor, potrivit publicaţiei britanice Daily Mail: nu ştia să se îmbrace corespunzător, să comande mâncare într-un restaurant sau să aleagă un vin bun. Era bizar, necizelat, introvertit, tăcut şi făcea totul greşit, completează publicaţia. Nu era un intelectual şi nu citea mai mult de 10 cărţi pe an. Era totuşi obsedat de jazz şi  filme şi dorea să celebreze cele mai frumoase şi dorite femei.

    Victor Lownes, devenit ulterior vicepreşedinte al publicaţiei, este cel care a creat schiţa personajului în care s-a transformat tânărul Hefner, după modelul idealului creat de revistă.

    Playboy comunica bărbaţilor ce filme să vadă, ce cărţi să citească, cum să se îmbrace, cum să îşi decoreze apartamentele, cum să gătească sau să prepare cocktail-uri – toate acele lucruri pe care Hefner nu le ştia la începuturile carierei sale.

    ”Am lansat revista fără niciun ban în 1953 şi în câţiva ani, întreaga mea viaţă s-a schimbat. Am devenit editorul celei mai de succes reviste pentru bărbaţi din lume, iar în 1959 am ieşit din spatele biroului şi am început să trăiesc viaţa”, dezvăluie Hefner, în vârstă de 89 de ani acum. ”M-am reinventat şi am devenit în cele din urmă <Mr. Playboy>”.

    Şi-a luat drept accesorii haina din catifea şi pipa în momentul în care Penthouse Party TV a început să emită, în 1959.

    ”Se spune că am ales să folosesc pipa pentru că nu aveam ce să fac cu mâinile în timpul emisiunii. Realitatea este că era o recuzită utilă, ce completa haina din catifea şi Mercedes Benz-ul. Era parte din persoana pe care voiam să o creez”, povesteşte Hefner. ”Am folosit revista ca mijloc în realizarea scopurilor mele şi în acest proces, am indicat o direcţie pentru alţi bărbaţi şi femei despre cum ar putea să îşi trăiască viaţa”.

    Marilyn Monroe a fost prima femeie ce a apărut pe coperta Playboy şi a stabilit astfel standardele pentru următoarele modele. A devenit un fel de talisman al lui Hefner, care  şi-a cumpărat chiar şi locul de veci lângă al ei în cimitirul Westwood Memorial Park din Los Angeles.

    Sinatra a fost decretat de Playboy idealul în materia de burlaci şi ”bărbatul pe care toate femeile îl voiau şi care toţi bărbaţii voiau să fie”. În paginile revistei au fost incluşi chiar şi scriitori cunoscuţi precum Ray Bradbury şi John Steinbeck.

    În 1961, imperiul Playboy s-a extins în cluburi pe scenele cărora apăreau comedianţi şi pline de iepuraşi Playboy, unde se intra pe bază de membership. În 1968, Hefner s-a căsătorit cu Barbi Benton, după ce s-au cunoscut în cadrul unei emisiuni TV, a cărei coprezentator a devenit.

    Îm 1988, ultimul club Playboy a fost închis, iar televiziunea a contribuit la declinul Playboy odată cu lansarea unei noi platforme pentru comedianţii ce altădată îşi arătau talentul în cluburile imperiului.

    Revista este publicată continuu de mai bine de 60 de ani, festivalurile de jazz au ajuns la 35, iar planurile de viitor ale Playboy includ mai mult de 200 în centrele de distracţie ale planetei în parteneriat cu Caesars.

     

     

  • Un antreprenor italian s-a îndrăgostit de România şi vrea ca toţi străinii să o viziteze

    Am călătorit mult şi am învăţat câte ceva din toate locurile pe care le-am vizitat. Am ajuns în Bhutan, care este o ţară greu accesibilă. Tocmai de aceea o călătorie aici costă mult, deşi în schimb primeşti condiţii simple de trai”, povesteşte Giulio da Sacco despre una dintre experienţele sale memorabile. Dacă ar fi totuşi să aleagă destinaţiile sale preferate, România este pe primul loc, urmată de Maroc şi de Peru.

    Este un călător pasionat, cu experienţă, însă de fiecare dată se întoarce la România, despre care spune că are norocul să aibă o natură virgină ce ar trebui păstrată. Modul cum vorbeşte despre România, pe care acum o consideră acasă, aminteşte de discursul prinţului Charles, un alt admirator entuziast al României în ansamblu şi al Transilvaniei în particular. De altfel, cei doi mai au un lucru în comun: amândoi şi-au cumpărat case în inima României. Prinţul Charles a ales Viscri. Giulio da Sacco a fost cucerit de Meşendorf.

    „Am decis să-mi diversific portofoliul şi să investesc în turism, mai exact în trei case din Transilvania, în satul Meşendorf, şi într-o agenţie. M-am lăsat convins de soţia mea, care crede cu tărie că România este o ţară minunată, deşi cei mai mulţi români îşi critică ţara.” Soţia sa este româncă, dar a călătorit la rândul său în jurul lumii, cu studiile, cu munca, dar şi ca turist. „De asemenea, vărul meu, care m-a convins să vin în România iniţial, m-a dus şi în Transilvania, o zonă care m-a fermecat pe loc. După ce am văzut filmul Wild Carpathia nu am mai avut nicio îndoială”, îşi aminteşte antreprenorul italian cum a început viaţa sa românească.

    A cumpărat trei case la Meşendorf, mai exact cele de la numerele 68, 106 şi 53. În sat, casele sunt identificate după numărul lor. Una dintre ele i-a plăcut şi prinţului Charles, mai exact cea care are o presă de vin. “Existau trei astfel de prese în sat, una este astăzi la Muzeul Satului, iar pe două le avem noi.” A luat decizia achiziţiei celor trei proprietăţi acum circa trei ani şi a plătit pentru ele circa 100.000 de euro. Casele au venit la pachet cu proprietăţi generoase, pe care Giulio da Sacco şi familia sa au început deja să le lucreze. „Preţul nu a fost mare, însă ne va costa mai mult restaurarea lor. Am început deja. Am reparat acoperişul, ne-am ocupat de scurgeri. Avem şi o grădină de legume amenajată şi deja «alimentăm» Grano de la ea.”

    Vrea să replice modelul vărului său, care a cumpărat la Copşa Mică, în apropiere, nouă case şi s-a ocupat personal de renovare. A angajat un arhitect român, prima casă de la Meşendorf urmând a fi gata în acest an. Pe cea de-a doua speră să o finiseze în prima parte a lui 2016.

    Achiziţia caselor a fost însă o poveste în sine. “Unul dintre proprietari nu a vrut să vândă, aşa că l-am curtat multă vreme, mai exact un an şi jumătate. Voia să îl conving că eu chiar iubesc România şi că nu cumpăr case doar de dragul businessului, mai exact că le iau ca să le revând apoi la un preţ mai bun.” De altfel, antreprenorul vrea să le folosească atât pentru el şi familia sa, ca să meargă acolo în vacanţă, cât şi pentru a le pune la dispoziţia turiştilor care vin în România. „Ne dorim să organizăm şi «vânătoare» de trufe la Meşendorf, cu câini specializaţi. Vrem să organizăm cursuri de gătit şi petreceri tematice.”

    Giulio da Sacco, alături de soţia sa şi de încă o asociată, deţin şi agenţia de turism Beyond Dracula Travel. Recunoaşte că s-a gândit mult ce nume să aleagă pentru agenţie şi au decis că ar fi o pierdere să nu folosească numele de Dracula. Alegerea finală a fost ideea soţiei sale. „Am decis să investesc şi într-o agenţie de turism pentru că eu cred că trebuie să aducem tot mai mulţi străini în România, să se convingă că ţara asta merită.”

    A început proiectul agenţiei în urmă cu 3-4 ani, însă l-a îngheţat la scurt timp. A cunoscut-o apoi pe partenera lor Raluca Spiac şi, împreună, au decis să revină la acest business. Ea deţine astăzi 20% din acţiunile agenţiei. „Raluca are 32 de ani şi am cunoscut-o prin soţia mea. S-au întâlnit în Germania la universitate, a lucrat apoi pentru un producător de iahturi, iar ulterior a revenit în ţară şi am pus împreună bazele parteneriatului.” Până acum agenţia a adus în România clienţi din Liban, Australia, Marea Britanie, dar şi din alte colţuri ale lumii. Beyond Dracula Travel oferă doar vacanţe personalizate şi a avut anul trecut, potrivit datelor de la Ministerul de Finanţe, afaceri de 68.000 de lei, 2014 fiind primul an efectiv de funcţionare. 

  • Un antreprenor italian s-a îndrăgostit de România şi vrea ca toţi străinii să o viziteze

    Am călătorit mult şi am învăţat câte ceva din toate locurile pe care le-am vizitat. Am ajuns în Bhutan, care este o ţară greu accesibilă. Tocmai de aceea o călătorie aici costă mult, deşi în schimb primeşti condiţii simple de trai”, povesteşte Giulio da Sacco despre una dintre experienţele sale memorabile. Dacă ar fi totuşi să aleagă destinaţiile sale preferate, România este pe primul loc, urmată de Maroc şi de Peru.

    Este un călător pasionat, cu experienţă, însă de fiecare dată se întoarce la România, despre care spune că are norocul să aibă o natură virgină ce ar trebui păstrată. Modul cum vorbeşte despre România, pe care acum o consideră acasă, aminteşte de discursul prinţului Charles, un alt admirator entuziast al României în ansamblu şi al Transilvaniei în particular. De altfel, cei doi mai au un lucru în comun: amândoi şi-au cumpărat case în inima României. Prinţul Charles a ales Viscri. Giulio da Sacco a fost cucerit de Meşendorf.

    „Am decis să-mi diversific portofoliul şi să investesc în turism, mai exact în trei case din Transilvania, în satul Meşendorf, şi într-o agenţie. M-am lăsat convins de soţia mea, care crede cu tărie că România este o ţară minunată, deşi cei mai mulţi români îşi critică ţara.” Soţia sa este româncă, dar a călătorit la rândul său în jurul lumii, cu studiile, cu munca, dar şi ca turist. „De asemenea, vărul meu, care m-a convins să vin în România iniţial, m-a dus şi în Transilvania, o zonă care m-a fermecat pe loc. După ce am văzut filmul Wild Carpathia nu am mai avut nicio îndoială”, îşi aminteşte antreprenorul italian cum a început viaţa sa românească.

    A cumpărat trei case la Meşendorf, mai exact cele de la numerele 68, 106 şi 53. În sat, casele sunt identificate după numărul lor. Una dintre ele i-a plăcut şi prinţului Charles, mai exact cea care are o presă de vin. “Existau trei astfel de prese în sat, una este astăzi la Muzeul Satului, iar pe două le avem noi.” A luat decizia achiziţiei celor trei proprietăţi acum circa trei ani şi a plătit pentru ele circa 100.000 de euro. Casele au venit la pachet cu proprietăţi generoase, pe care Giulio da Sacco şi familia sa au început deja să le lucreze. „Preţul nu a fost mare, însă ne va costa mai mult restaurarea lor. Am început deja. Am reparat acoperişul, ne-am ocupat de scurgeri. Avem şi o grădină de legume amenajată şi deja «alimentăm» Grano de la ea.”

    Vrea să replice modelul vărului său, care a cumpărat la Copşa Mică, în apropiere, nouă case şi s-a ocupat personal de renovare. A angajat un arhitect român, prima casă de la Meşendorf urmând a fi gata în acest an. Pe cea de-a doua speră să o finiseze în prima parte a lui 2016.

    Achiziţia caselor a fost însă o poveste în sine. “Unul dintre proprietari nu a vrut să vândă, aşa că l-am curtat multă vreme, mai exact un an şi jumătate. Voia să îl conving că eu chiar iubesc România şi că nu cumpăr case doar de dragul businessului, mai exact că le iau ca să le revând apoi la un preţ mai bun.” De altfel, antreprenorul vrea să le folosească atât pentru el şi familia sa, ca să meargă acolo în vacanţă, cât şi pentru a le pune la dispoziţia turiştilor care vin în România. „Ne dorim să organizăm şi «vânătoare» de trufe la Meşendorf, cu câini specializaţi. Vrem să organizăm cursuri de gătit şi petreceri tematice.”

    Giulio da Sacco, alături de soţia sa şi de încă o asociată, deţin şi agenţia de turism Beyond Dracula Travel. Recunoaşte că s-a gândit mult ce nume să aleagă pentru agenţie şi au decis că ar fi o pierdere să nu folosească numele de Dracula. Alegerea finală a fost ideea soţiei sale. „Am decis să investesc şi într-o agenţie de turism pentru că eu cred că trebuie să aducem tot mai mulţi străini în România, să se convingă că ţara asta merită.”

    A început proiectul agenţiei în urmă cu 3-4 ani, însă l-a îngheţat la scurt timp. A cunoscut-o apoi pe partenera lor Raluca Spiac şi, împreună, au decis să revină la acest business. Ea deţine astăzi 20% din acţiunile agenţiei. „Raluca are 32 de ani şi am cunoscut-o prin soţia mea. S-au întâlnit în Germania la universitate, a lucrat apoi pentru un producător de iahturi, iar ulterior a revenit în ţară şi am pus împreună bazele parteneriatului.” Până acum agenţia a adus în România clienţi din Liban, Australia, Marea Britanie, dar şi din alte colţuri ale lumii. Beyond Dracula Travel oferă doar vacanţe personalizate şi a avut anul trecut, potrivit datelor de la Ministerul de Finanţe, afaceri de 68.000 de lei, 2014 fiind primul an efectiv de funcţionare. 

  • Cât costă cea mai scumpă sticlă de vin din lume

    Un vin rar din Burgundia a fost numit cel mai scump vin din lume. O sticlă se vinde, în medie, cu 15.000 de dolari şi spre surprinderea cunoscătorilor, nu este un vinul Romanee-Conti, scrie Fance24

    În schimb, această onoare i-a revenit vinului din 1985 Richebourg Grand Cru, din inima Burgundiei, regiunea Cotes de Nuits. O sticlă de Richebourg Grand Cru se vinde cu 15.000 de dolari, conform site-ului WinSearcher.

    Vinul a fost creat de Henri Jayer, recunoscut drept un vizionar în industra vinului, care a murit în 2006 la 84 de ani.
    Romanee-Conti, cel mai cunoscut vin din Burgundia, a ocupat locul doi, preţul unei sticle fiind, în medie, de 13.300 de dolari. Podiumul a fost închis de un alt vin creat de Henri Jayer, Cros-Parantoux, Vosne-Romanee Premier Cru, cu un preţ de 8.800 de dolari.

    Nu numai că vinurile din regiunea Burgundia au luat primele trei locuri în clasament, alte 40 de tipuri de vin din regiune regăsindu-se în topul celor 50 a celor mai scumpe vinuri.

    În clasament doar două alte ţări se mai regăsesc, Germania şi Statele Unite.

    Cu toate acestea, cea mai scumpă  sticla de vin a fost Cheval-Blanc din 1947 care a fost vândută în 2010 la o licitaţie cu nu mai puţin de 270.000 de euro.