BusinessMagazin

Tag: opinie

  • De ce nu a reuşit statul român să fie prevăzător în legătură cu nevoile sistemului de sănătate al ţării, iar mai mulţi şefi de companii au putut ?

    Aud din ce în ce mai des de lipsa de echipamente în spitale – recent Preşedintele Iohannis a revenit cu promisiuni referitoare la echipamentele de protecţie pentru medicii speriaţi că în loc să oprească boala, ar putea contribui la răspândirea ei.

    Un ordin al Ministerului Sănătăţii precizează chiar că „măştile trebuie folosite raţional şi corect” de către cadrele medicale (cred totuşi că sunt şi ei conştienţi de acest lucru!).

    Chiar dacă ştiu că problema echipamentelor medicale este mai gravă (nu este nevoie doar de măşti de protecţie, ci şi de combinezoane medicale, izolete, ventilatoare etc.), nu pot să nu remarc discursul diferit al oamenilor din mediul privat, care se desfăşoară în paralel cu cele ale politicienilor.

    La o discuţie (video – mai nou aşa se desfăşoară chiar şi conferinţele de presă) cu Lucian Băltaru, CEO-ul firmei de curierat Sameday Courier, aflu că ei au o rezervă de 250.000 de materiale unice de protecţie (măşti şi mănuşi) pentru curierii care livrează acum pe bandă rulantă, ca în perioada de Black Friday.

    CEO-ul Sameday Courier mi-a spus că au urmărit evoluţia evenimentelor din China, Coreea de Sud şi Italia, iar la momentul în care criza coronavirusului a ajuns în România, erau deja pregătiţi. „Încă de pe 10 martie am echipat  curierii cu măşti sanitare şi cu mănuşi. Întâmplarea a făcut ca eu să fiu atent la ce s-a întâmplat acolo şi să începem să ne facem stocuri –  avem stocuri pentru următoarele două săptămâni; avem 250.000 de produse unice şi am făcut comenzi şi pentru alte materiale noi”, a spus Lucian Băltaru.

    Exemplul Sameday Courier nu este singular. Într-o altă conferinţă video organizată recent, Miroslav Majoros, CEO-ul Telekom România, a spus că pentru cei aproximativ 2000 de angajaţi ai companiei care nu pot lucra de acasă, fiind tehniceni şi oameni din magazine, au reuşit să obţină măşti şi mănuşi. „Dacă vrei cu adevărat, poţi să obţii aceste materiale”, a spus el. Câteva sute de mii de astfel de echipamente stau la dispoziţia angajaţilor şi, mai mult decât atât, potrivit declaraţiilor lui Miroslav Majoros, de cel puţin două ori echipamentele lor au fost redirecţionate către spitale de autorităţi.

    Dacă Sameday Courier a putut să prevadă ce se va întâmpla, iar Telekom are resursele necesare, cunoştinţe în toată Europa şi chiar şi în China prin care să obţină astfel de materiale, autorităţile de ce nu au putut face acest lucru?

    Şi când vine vorba de fonduri mediul privat s-a mobilizat rapid pentru a dota spitalele, de la mic la mare – după primele zile de la începutul epidemiei de la noi am primit mesaje de la antreprenori care au anunţat donaţii, au urmat apoi multinaţionalele, iar acum nu trece zi în care să nu primesc informaţii despre astfel de iniţiative.

    Apoi, îmi vine în minte o altă discuţie, pe care am avut-o cu Lavinia Ţânculescu, doctor în psihologie, axat pe psihologia muncii şi organizaţională. Ea spunea că la noi lipseşte cu desăvârşire „profilaxia” – adică prevenţia, de la nivelul pacientului – persoană fizică – până la organizaţiile mai mari (în mod metaforic, nu în sensul prevenţiei bolii care se răspândeşte acum în toată lumea).

    Cred că pentru noi, oamenii simpli, prevenţia lipsea fiindcă eram prea ancoraţi în activităţile de zi cu zi, în planificarea momentelor de relaxare scurte, fiindcă muncim mult; voiam ca în timpul nostru liber să mergem la restaurant, la munte, în city break-uri sau să ne planificăm poate achiziţia unei locuinţe.

    În ceea ce priveşte mediul de afaceri, cred că acolo profilaxia lipsea fiindcă economia mergea bine, clienţii veneau, proiectele mergeau pe bandă rulantă, angajaţii erau puţini.  

    Pare însă că prevenţia lipsea şi din mediul public, or cred că acolo există oameni care ar trebui să aibă în „fişa postului” „profilaxia ţării” pentru situaţii de urgenţă. Noi toţi, oameni obişnuiţi, mici antreprenori sau multinaţionale care au investit în România, trebuie să fim protejaţi la urma urmei printr-o strategie coerentă. Poate eu, persoană fizică sau eu, antreprenor – mă uitam cu scepticism la evenimentele ce păreau atât de departe de noi la începutul anului, când a izbucnit epidemia de COVID-19 din Wuhan – dar nu ar trebui ca în cadrul unor organizaţii ale statului să existe oameni care să analizeze aceste evenimente internaţionale şi să stabilească un set de măsuri coerente pentru a minimiza daunele?

    Fiindcă nu a prea fost zăpadă, am uitat puţin de clasicul „autorităţile au fost luate pe nepregătite”. Acum autorităţile au fost luate pe nepregătite de ceva care chiar era greu de anticipat – şi la „case mai mari”, în economii puternice. Acum, cred că suntem puşi într-o altă ipostază clasică a românilor – „aceea de a ne descurca”. Autorităţile par a se fi mobilizat acum (când aţi mai văzut şedinţe de Guvern organizate noaptea – în scopul protejării cetăţenilor, şi nu invers?) şi cred (sper) că vor reuşi să ia măsurile necesare ca să ieşim cu bine din această criză.  

    Totuşi, mi-ar plăcea ca una dintre lecţiile acesteia să fie că e nevoie de oameni deştepţi,  conectaţi la ce se întâmplă în lume, la fel ca în unele organizaţii private – şi în organizaţiile statului. Persoane capabile să stabilească relaţii internaţionale cu cei care ne pot ajuta în astfel de situaţii – furnizori de echipamente şi, mai ales, furnizori de cunoştinţe, de acel know-how despre care vorbesc companiile.

    Şi mi-ar plăcea să şi cunosc aceste personaje – să nu vorbesc generic despre „autorităţi” – să văd oameni capabili care ies în faţă şi vorbesc despre ce se întâmplă la nivel internaţional clar, ca un şef de companie. Şi mi-ar plăcea să vorbească  pe înţelesul tuturor, fără să trebuiască să ne chinuim cu toţii să descifrăm ordonanţele ore întregi  după publicarea lor, până apare încă una. Cred că dacă cer şi puţină emoţie în discurs, exagerez.

    Dacă un CEO poate să citească despre ce se întâmplă în lume, să interpreteze potenţialele pericole şi să ia nişte măsuri minime de prevenţie – cu siguranţă pot şi autorităţile. Trebuie doar să vrea.

     


     

  • Guvernul trebuie să ceară acum, nu mâine, 20 mld. euro de la FMI, înainte ca businessul, economia şi veniturile românilor să se prăbuşească de tot, iar România să fie sfâşiată de pieţele financiare: sectorul privat nu mai are resurse să susţină 1,2 milioane de angajaţi la stat, 5 milioane de pensionari şi peste 3 milioane de şomeri, câţi vor fi

    Nu trebuie să mai repetăm greşeala din 2008-2009, când ne-au trebuit şase luni între începutul crizei, în toamna lui 2008, şi primăvara lui 2009, să realizăm că avem nevoie de FMI, Comisia Europeană, Banca Mondială şi de acordul de la Viena, ca băncile străine prezente să nu-şi retragă liniile de finanţare locale.

    Chiar şi în condiţiile acelui acord de 20 mld. de euro, care acoperea finanţarea externă, economia României s-a prăbuşit cu aproape 10% în 2009 şi 2010, datoria publică a crescut de la 10% din PIB la 30% doar pentru a finanţa statul şi fără nicio investiţie publică, cursul leu/euro a crescut 30-40%, TVA s-a majorat de la 20% la 24%, salariile în sectorul privat au scăzut cu 20-50%, într-un an au apărut 700.000 de şomeri iar în sectorul public salariile s-au tăiat cu 25%.

    Acum este mai rău, criza în care am intrat va lovi mult mai rapid şi mult mai dur.

    Deja se întâmplă acest lucru, o dată cu închiderea turismului, transporturilor, HoReCa, auto (12% din PIB).

    Nu numai România, ci toată lumea este într-o degringoladă sanitară şi economică totală din cauza COVID-19, virusul care a apărut de nicăieri şi care închide economii întregi. Să nu uităm că econoia Italiei este închisă aproape total, urmează Spania, America este la limită, Germania face eforturi să mai stea în picioare.

    Nicio ţară nu poate trăi mai mult de o lună cu businessul prăbuşit şi economia închisă. Statele pot suţine angajaţii doar o lună.

    Şi Germania, şi Franţa au nevoie de bani pentru a limita pierderile.

    Pentru a nu ajunge ca acum 10 ani sau chiar mai rău, ca în marea criză din 1929, guvernul României trebuie să apeleze acum la FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană, BERD, la toţi marii creditori internaţionali.

    Guvernul va avea nevoie de cel puţin 20 de miliarde de euro, adică 10% din PIB pentru a susţine bugetul – cheltuielile vor creşte exploziv, iar veniturile vor scădea dramatic – şi pentru apărarea poziţiei valutare externe a României.

    Fără un acord cu FMI băncile nu vor mai finanţa statul, pieţele financiare îşi vor cere tainul, iar investitorii vor sta deoparte.

    Toată lumea discută despre amânarea ratelor, restructurarea şi reeşalonarea creditelor persoanelor fizice şi companiilor care sunt afectaţi de această criză.

    Dar şi băncile au o limită până la care vor putea face acest lucru, iar acţionarii nu vor mai trimite capital şi linii de finanţare decât dacă România va avea un acord cu FMI ca măsură de protecţie.

    România are 106 miliarde de euro datorie externă, din care numai 35% este a statului, iar 65% este datorie privată, în final, a noastră.

    În condiţiile în care exportul se va prăbuşi, deja cei mai mari exportatori ai României – Dacia, Ford şi Aramis Baia Mare – şi-au închis fabricile, investiţiile străine şi finanţările externe private nu mai vin, iar din câştigul din exportul de servicii – tranportatori şi IT-işti – au mai rămas numai IT-iştii, de unde vor mai avea băncile şi BNR valută pentru ca România, formată din stat şi companiile private, să-şi plătească datoria externă?

    Isărescu poate ţine cursul leu/euro pe termen scurt, dar pe măsură ce această criză va muşca din companii şi economie, presiunea pe curs va creşte din ce în ce mai mult.

    Când panica va atinge apogeul în următoarele două săptămâni şi când nimeni nu va putea oferi ceva concret privind stoparea epidemiei coronavirus, cursul va fi extrem e vulnerabil, mai ales că guvernul se va finanţa din ce în ce mai greu.

    Între timp, România va intra pe lista roşie a agenţiilor de rating, pe fruntea noastră deja scrie calificativul “junk”, iar pieţele financiare de-abia aşteaptă.

    Înainte de criză, cifra de afaceri a tuturor companiilor din România era de aproape 1 miliard de euro în fiecare zi (mai precis, 926 de milioane de euro), din care PIB-ul -adică valoarea adăugată din care se plătesc salariile, taxele, impozitele, se obţine profit şi se fac investiţii – era de 610 milioane de euro.

    Înainte să apară acest dezastru sanitar, iar acum economic, guvernul avea cheltuieli de 216 mil. euro pe zi, din care încasările erau 188 mil. euro, iar restul era datorie.

    Masa salarială este de 235 milioane de euro pe zi.

    Toate aceste date se vor prăbuşi în trimestrul doi cu 30%, conform analiştilor economici, dar s-ar putea să se ajungă chiar şi la 50%.

    Guvernul nu are bani să finanţeze diferenţa, este imposibil din resurse interne.

    Nu ştiu dacă guvernul PNL realizează cât de mare va fi căderea economică. Probabil că cifrele vor ieşi la iveală destul de rapid, când toată lumea se va uita în conturi şi va vedea cum scad încasările.

    În sectorul privat o tăiere a salariilor cu 30% va fi norma generală, şi chiar se va ajunge la 50%.

    Florin Cîţu, ministrul finanţelor, crede că vom avea un milion de angajaţi care vor intra în şomaj tehnic, pentru care statul va trebui să plătească 4 miliarde de lei, adică 830 de milioane de euro numai într-o lună.

    Este o sumă imensă.

    Garanţiile pentru IMM-uri sunt nişte garanţii care vor fi date şi executate cândva, nu implică o plată imediată.

    Cine crede că 2-2,5 din 3,8 milioane de angajaţi din sectorul privat care vor mai avea job, dar cu veniturile tăiate, vor putea să susţină 1,2 milioane de bugetari cu salarile intacte, 5 milioane de pensionari şi 2,5-4 milioane de şomeri, este nebun.

    Cu acest tablou în faţă, guvernul PNL indiferent de riscul politic, trebuie să ia următoarele decizii imediat:

    1. Anunţarea că majprarea pensiilor din toamnă cu 40%, se suspendă pe termen nelimitat pentru a linişti pieţele, analiştii şi agenţiile de rating.
    2. Îngheţarea cheltuielilor publice şi a salariilor la stat, cu excepţia celor din prima linie care se luptă cu coronavirusul.
    3. Un acord cu băncile din România pentru finanţarea bugetului de stat într-un mod fluent şi coerent, nu prin telefoane.
    4. Acordul de la Viena trebuie să devină acordul de la Bucureşti.
    5. Garantarea de către stat a liniilor de finanţare date de către bănci pentru ţinerea companiilor pe linia de plutire, astel încât să nu se prăbuşească tot businessul.
    6. Pe măsură ce companiile îşi revin în 5-10 ani, garanţiile date de stat pot fi restrase.
    7. Desemnarea unei echipe independente de negociere, mai mult tehnică decât politică şi cu sprijinul BNR, pentru încheierea imediată a unui acord cu creditorii internaţionali (va fi coadă la uşa FMI într-o lună pentru a lua bani, iar resursele fondului sunt limitate, mai ales că va trebui salvate Italia şi Spania) pentru o finanţare de cel puţin 10% din PIB, adică 20 de miliarde de euro, ca să ajute România să nu se prăbuşească din punct de vedere al businessului şi economic de tot.
    8. O prăbuşire a businessului şi a economiei înseamnă prăbuşirea veniturilor pentru toţi românii.
    9. În schimbul banilor de la FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană, BERD, BEI, guvernul trebuie să accepte restructurarea administraţiei publice (1,2 milioane de angajaţi la stat sunt mult prea mulţi), restructurarea cheltuielilor publice (instituţiile de stat şi administraţiile locale au aruncat în ultimii cinci ani cu bani în dreapta şi-n stânga), stoparea creşterilor salariale la stat, plafonarea pensiilor pe termen scurt şi creşterea lor în funcţie de creşterea încasărilor bugetului pe termen lung, informatizarea fiscului, trecerea la plăţile electronice şi nu prin cash, pentru urmărirea surselor de bani, privatizarea şi restructurarea mamuţilor de stat, proces blocat de cinci ani şi, nu în ultimul rând, creşterea taxelor într-un mod rezonabil şi nu abrupt, ca la criza precedentă.
    10. România nu poate trăi cu un TVA de 19% şi cu atât de multe facilităţi fiscale.

    România nu-şi poate permite să intre într-o carantină economică, pur şi simplu nu are bani pentru acest lucru, şi la un moment dat totul va exploda dacă guvernul nu apelează la creditorii internaţionali pentru finanţare şi pentru o plasă de siguranţă, ca să oprească undeva, cât mai sus, prăbuşirea businessului, economiei, şi în final a veniturilor tuturor.

  • Vreau să revin la lucru, serviciu/job, vreau să se redeschidă cafenelele, restaurantele, mallurile, vreau să fie viaţă în Centrul Vechi

    Parcă cu toţii trăim într-un film absurd (vă recomand să vedeţi sau să revedeţi filmul “Nuntă mută” în situaţia de astăzi), unde suntem figuranţi dar şi obiecte de studiu, cum ne descurcăm închişi în casă în secolul XXI.

    Nu cred că ne putem imagina că într-o lume deschisă, globalizată, democratică, europeană, cu libertatea de mişcare garantată, vom ajunge să închidem ţările, graniţele, oraşele, restaurantele, mallurile, parcurile, şcolile, grădiniţele dar şi locurile de muncă, în forma lor naturală.

    De aproape două săptămâni, ne-am autoizolat şi repetăm obsesiv “Staţi în casă”, când cu toţii nu mai vrem să stăm în casă, nu mai putem.

    De-abia au trecut zece zile şi mai avem de stat poate încă o lună, varianta optimistă.

    Până acum două săptămâni, conform sondajelor firmelor de resurse umane, jumătate dintre voi nu vă apreciaţi jobul şi chiar voiaţi să-l schimbaţi.

    Cei mai mulţi vă uitaţi la job cu frustrare, cu ură, cu impresia că v-aţi ratat cariera şi că timpul trece în defavoarea voastră.

    Companiile, patronii, şefii erau priviţi cu ură.

    Ca să nu mai vorbim câţi voiau să plece din ţară pe lângă ei 4-5 milioane care au plecat deja.

    La începutul anului, 500.000 de români din ţară îşi căutau activ un job în afară. Acum, un milion de români sunt aşteptaţi să intre în şomaj tehnic, poate un milion lucrează de-acasă, mulţi vor ajunge şomeri după această perioadă de situaţie de urgenţă, având în vedere că repornirea economiei nu va fi peste noapte.

    De fapt, repornirea economiei, a activităţii trebuie făcută cu orice preţ, având în vedere resursele limitate pe care le avem pentru a supravieţui.

    Poate unii sunt mai norocoşi pentru că pot să lucreze de acasă, pot să rezolve lucruri din telefon, prin teleconferinţă, prin Skype, prin Zoom.

    Prin ceea ce facem acum, de fapt ne pregătim pentru perioada când vom fi pensionari, când vom vorbi singuri cu cei patru pereţi, pentru că nimeni nu va mai fi în casă.

    Asta îmi aminteşte de un articol pe care l-am scris acum câtva timp, în care spuneam că vom ajunge să plătim ca să lucrăm şi să nu fim pensionari. Veţi dori şi chiar veţi plăti să nu ieşiţi la pensie!

    Din punct de vedere al protecţiei sănătăţii, am putea sta acasă până trece pandemia, dar din punct de vedere economic, nu.

    Chiar dacă băncile centrale printează acum bani non-stop, niciun guvern, nicio ţară nu-şi poate permite să închidă totul până trece coronavirus.

    Cu toţii vrem să ne revedem colegii, să vedem viaţă în jurul nostru, copiii să meargă la grădiniţă, şcoală, facultate, nu umai vrem să trăim între patru pereţi şi o teleconferinţă.

    Dacă treceţi acum prin Centrul Vechi din Capitală, totul este închis, ferecat, depozitat, parcă suntem într-o scenă absurdă.

    3.000 de unităţi HoReCa sunt închise în Bucureşti, 30.000 sunt închise în ţară într-o seară de sâmbătă, când ar fi trebuit să auzim şi să vedem veselie, râsete, plânsete, adică viaţă.

    Cum au putut să dispară toate aceste lucruri în numai zece zile?

    Probabil că 3 milioane din 5 milioane de angajaţi sunt acasă , 5 milioane de pensionari ascultă ca la război anunţul statistic al situaţiei îmbolnăvirilor şi morţilor de coronavirus, 5 milioane de copii i-au albit deja pe părinţi.

    În aceste condiţii, orice teorie a conspiraţiei, oricât de absurdă ar fi ea, câştigă teren.

    Nu ştiu ce va fi luni, dar ştiu sigur că vreau să merg din nou la job/serviciu/lucru!

  • OPINIE – Daniel Stăncescu, CEO Adeplast: “De ce nu se extind mai mult antreprenorii români pe alte pieţe?”

    De altfel, dacă ne uităm la numeroasele politici industriale noi, adoptate în ultimii ani de către ţările dezvoltate, acestea se bazează într-o măsură semnificativă pe atragerea investiţiilor în general şi a investiţiilor străine directe, în special. 
    La nivel global, cererea de investiţii este la fel de puternică ca întotdeauna, oferta scade şi piaţa este mai puţină prietenoasă decât în urmă cu câţiva ani. Se conturează din ce în ce mai clar tendinţa de scădere a investiţiilor productive transfrontaliere şi creşte ritmul adoptării tehnologiilor digitale în lanţurile de aprovizionare globale în multe industrii.
    În acest context, UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development – Conferinţa Naţiunilor Unite axată pe schimburi comerciale şi pe dezvoltare) subliniază necesitatea unei creşteri explozive a utilizării zonelor economice speciale (SEZ, special economic zones, peste 1.000 identificate în utimii 5 ani şi alte 500 în curs de implementare) ca instrumente de politică pentru atragerea investiţiilor pentru dezvoltarea industrială. Dar, din păcate, statul român pare că nu vede aceste mişcări globale. Cum pare că nu va vedea asta nici în viitorul foarte apropiat, va trebui să facă faţă nu numai provocărilor asociate unui climat de investiţii şi comerţ mai dificil, ci şi altor provocări, dintre care cea mai importantă este noua revoluţie industrială, care ar putea eroda puternic importanţa costurilor scăzute ale forţei de muncă, avantajul concurenţial tradiţional al României în cursa atragerii investiţiilor străine.
    În 2018, datele oficiale arată o creştere a ponderii vânzărilor filialelor companiilor multinaţionale la 32% din PIB-ul global, un nivel al activelor de peste 110.000 miliarde de dolari şi circa 76 de milioane de salariaţi. Spre comparaţie, în 1990, care ar fi trebuit să fie anul de start al României în cursa modernizării sale, aceste filiale aveau active de peste 6.200 de miliarde de dolari şi circa 28 de milioane de salariaţi. În 1990 s-au înregistrat vânzări de 7.000 de miliarde de dolari, iar în 2018, vânzări de peste 27.000 de miliarde. Fie că ne place sau nu, aceste companii multinaţionale sunt vectorul globalizării, orice stat aflat în competiţie cu restul pentru atragerea investiţiilor străine trebuie să aibă relaţii cu aceşti jucători globali. Are oare statul nostru relaţii măcar cu aceste companii, cunoscută fiind lipsa de dialog a unor guverne cu mediul de afaceri? Nu prea se văd. Cum nu se vede nicio companie multinaţională deţinută de statul român. Şi acest lucru în condiţiile în care la nivel global sunt peste 1.500 astfel de companii, în peste 73% statul deţinând direct sau indirect majoritatea.
    Să vorbim la nivel regional, despre Europa Centrală şi de Est? Statele vecine au mers pe un model care s-a dovedit câştigător: au utilizat resursele pe care le aveau, monopolul din ţara de origine şi au mers în ţările vecine, evident sprijinite de statul de origine.
    Subscriu la opinia că antreprenorii formează coloana vertebrală a unei economii, că o economie naţională are în egală măsură nevoie de capital autohton şi de capital străin, însă azi un antreprenor are nevoie de susţinerea şi consolidarea spiritului său, economia României are nevoie mai mult decât oricând de educaţie antreprenorială, întrucât contextul în care ne aflăm este unul diferit total de capitalismul clasic, în care s-a născut şi dezvoltat antreprenorul român care, în lipsa unor instituţii specializate sau mentori care să-l ajute să se orienteze, s-a autoeducat. De altfel, deopotrivă şi antreprenorul, şi corporaţia multinaţională au nevoie de investiţii ale statului în trei domenii prioritare: infrastructură, educaţie, sănătate. Am pierdut deja atât de mult timp încât trebuie să ne trezim şi să vedem cât de mult se transformă lumea noastră.
    În ciuda unor poveşti antreprenoriale de succes dezvoltate în România de întreprinzători români, care validează viziunea şi curajul antreprenorului român – două din trăsăturile definitorii ale succesului în internaţionalizarea afacerilor – nu contăm ca ţară de origine în universul companiilor multinaţionale pentru că ne-a lipsit maturitatea, ne-au lipsit resursele financiare, ne-a lipsit suportul statului. Programele de promovare a exportului nu sunt suficiente pentru internaţionalizarea afacerilor antreprenoriale româneşti. Odată ieşit pe alte pieţe prin filialele sale, antreprenorul român va vedea singur diferenţele, va căpăta şi mai multă experienţă şi va învăţa şi mai multe lucruri pe care le va aduce acasă.
    Piaţa materialelor de construcţii din România oferă multe oportunităţi, în special pe termen mediu şi lung. Avem circa 430 locuinţe/1.000 de locuitori faţă de o medie a UE de circa 480 locuinţe/1.000 de locuitori, cu o valoare maximă de 570 în Grecia, 550 în Portugalia sau 540 în Spania. Sub valoarea noastră se află doar Slovenia, Slovacia, Polonia şi Luxemburg. Românul are un ataşament special faţă de casa sa, el vrea să fie proprietar, aşa că cererea va continuă să crească. Aproape 51% din cele 9 milioane de locuinţe din România sunt construite înainte de 1970, prin urmare vorbim de o piaţă importantă a lucrărilor de întreţinere şi reparaţii. Ca pondere a locuinţelor construite înainte de 1970, ne depăşesc doar şase ţări ale Uniunii Europene – Franţa (52%), Italia, Germania, Suedia, Belgia şi Danemarca (62%), iar cu Austria (51%) suntem la egalitate.
    Potenţial imens este însă pe nonrezidenţial, unde statistica ne arată diferenţe extrem de mari faţă de alte ţări membre: în România avem circa 975 mp clădiri comerciale/1.000 de locuitori faţă de peste 5.700 în Germania sau 2.500 în Polonia, 562 mp clădiri de birouri/1.000 locuitori faţă de 5.200 în Germania sau 2.300 în Polonia. 

  • BNR va asigura stabilitatea cursului valutar, dobânzile la lei nu vor creşte, va da lichiditate cât este nevoie, dar băncile trebuie să amâne, să reeşaloneze creditele, astfel încât să scadă ratele de plată pentru firme şi persoane fizice nu pe 2-3 luni, ci pe 5-10 ani, să-şi susţină clienţii, pentru că altfel vor pierde cu toţii

    Din cauza coronavirusului, toată lumea este în criză – atenţie!, mult mai puternică decât acum 10 ani.

    Statele puternice – SUA, China, Germania, Japonia, Franţa, Elveţia, Italia, Austria etc. au anunţat că pun la bătaie zeci, sute şi se va ajunge la mii de miliarde de dolari sau euro pentru susţinerea propriilor economii, a companiilor, dar şi a băncilor.

    În joc nu sunt numai companiile aviatice, hoteliere, de turism, restaurantele sau cafenelele, mallurile, cinematografele, ci toată lumea.

    De luni, 16 martie, România intră în Situaţie de Urgenţă, un eveniment fără precedent în timp de pace.

    Guvernul Orban, acum cu drepturi depline, poate lua orice măsură economică, fiscală sau bugetară. BNR este la masa discuţiilor, la fel ca şi băncile şi marile companii.

    În joc este situaţia întregii economii, 600.000 de companii, 5 milioane de angajaţi, 5 milioane de pensionari şi în final 19 milioane de români (şi cei 5 milioane de români care lucrează în afară au familii, case şi chiar businessuri în România).

    Dacă firmele nu produc, dacă oamenii nu au ce şi unde să lucreze, statul nu va avea din ce să trăiască, de unde să ia taxe şi impozite,şi să-i plătească pe cei pe care îi are pe lista de plată.

    Nici nu se va mai pune problema a 3% din PIB sau orice alt procent de deficit bugetar, ci problema va fi a asigurării finanţării bugetului şi a lichidităţii în economie, în sistemul bancar şi apoi la nivelul companiilor, pentru ca în final să poată să fie plătite pensii şi salarii, nu numai la cei de la stat.

    Florin Cîţu, ministrul Finanţelor, spune că are nevoie de încă 1% din PIB, adică peste 2 miliarde de euro.  Mă tem că România va avea nevoie de cel puţin 10% din PIB, adică peste 20 de miliarde de euro pentru a traversa această criză.

    Cât mai repede, Guvernul trebuie să discute cu Comisia Europeană, FMI şi Banca Mondială, pentru a putea primi sprijin, inclusiv financiar, şi a nu ajunge în situaţia în care să depindă de pieţe pentru a se împrumuta, având în vedere că necesarul de finanţare al statului va creşte exponenţial.  

    BNR va asigura o stabilitate a cursului leu/euro, un ban în plus sau în minus nu se pune, pentru că are o poziţie valutară mult mai stabilă decât acum zece ani (rezerva valutară este mult mai mare, plus 10 miliarde de euro), băncile sunt mult mai bine capitalizate, nu mai sunt expuse pe valută (aproape 70% din credite sunt în lei şi numai 30% în euro – acum 10 ani era invers) şi nu mai depind de resursele externe (economiile interne atrase de la populaţie şi companii sunt mai mari decât creditele acordate cu 30%).

    Având în vedere că două treimi din împrumuturi sunt în lei, iar BNR controlează politica monetară, dobânzile la lei nu vor creşte. Mai ales că inflaţia va scădea.

    BNR va asigura lichiditate băncilor cât vor cere şi cât este nevoie, pentru a nu exista probleme în sistemul de plăţi sau situaţii de criză ca acum 10 ani, când nu mai erau lei în piaţă.

    Guvernul va acorda garanţii pentru companii, mai ales că la la nivelul Uniunii Europene vor intra fonduri de stabilitate.

    Până Guvernul, Uniunea Europeană se vor înţelege la nivelul măsurilor de urgenţă, băncile din România trebuie să acţioneze primele şi rapid pentru a stopa orice fel de criză şi a pune o presiune în plus pe umerii clienţilor, care şi aşa nu înţeleg ce se întâmplă şi cum se poate schimba totul într-o săptămână.

    Băncile trebuie să amâne plata creditelor cât va ţine starea de urgenţă, mai ales că oamenilor le va fi frică să se deplaseze la bancă (spre exemplu, 90% din clienţii CEC, care are cea mai extinsă reţea de retail, interacţionează direct cu banca).

    Băncile trebuie să reeşaloneze imediat toate creditele pentru companii şi persoane fizice pe o perioadă 5-10 ani, dacă nu chiar mai mult, în funcţie de evoluţia economiei şi a afacerilor.

    Prin reeşalonare, ratele lunare trebuie să scadă, cel puţin în primul an, cu mai mult de 50%, dacă nu chiar mai mult.

    Sute de mii de angajaţi sunt trimişi acasă, magazinele se închid, iar salariile scad cu cel puţin 25% din această săptămână.

    Spre exemplu, grupul Mobexpert a anunţat închiderea tuturor magazinelor pe o perioadă nedeterminată, angajaţii urmând să fie plătiţi cu 75% din salariul brut.

    La un calcul sumar, 25% reprezenta o rată bancară.

    Pentru cei care vor fi daţi afară (în criza de acum 10 ani, 600.000 de angajaţi au plecat peste noapte) băncile trebuie să găsească soluţii, cu o plată la minim şi reeşalonare a împrumuturilor pe o perioadă mult mai lungă de timp.

    Băncile trebuie să-şi susţină clienţii, companiile, în toată această perioadă de “carantină”, pentru că dacă nu-i susţin, vor cădea împreună.

    Cu experienţa crizei precedente, patronii, antreprenorii, oamenii de afaceri îşi vor declara imediat insolvenţa şi chiar falimentul şi apoi se vor lupta ani de zile cu băncile prin tribunale pentru active.

    Ce să facă hotelurile, dezvoltatorii imobiliari, lanţurile de restaurante, proprietarii de malluri dacă se închide tot, dacă vor intra în vigoare restricţii de circulaţie?

    Ce să facă transportatorii dacă nu mai pot lua comenzi ?

    Ce să facă hotelierii dacă turismul a dispărut peste noapte?

    Nu toată lumea lucrează în supermarketuri sau au business de livrare de produse în magazine, unde vânzile duduie ca de Crăciun.

    În restaurante, cafenele, malluri, în magazine traficul s-a prăbuşit, iar vânzările au căzut cu 90%.

    Băncile trebuie să aibă grijă cum gestionează piaţa imobiliară şi reeşalonarea creditelor ipotecare prin reducerea substanţială a ratelor pentru că altfel se vor trezi ca în criza precedentă, cu prăbuşirea preţului apartamentelor cu 50% sau a terenurilor cu 90%, şi în final vor fi nevoite să facă provozioane, care vor fi mult mai mari decât dacă ar acorda acum extinderea scadenţelor şi reducerea ratelor.

    Bancherii pot spune că, dacă dau aceste reeşalonări, li se va schimba poziţia de lichiditate, având în vedere că resursele atrase prin depozite sunt pe termen scurt, iar creditele acordate sunt pe termen lung.

    Această situaţie va fi rezolvată de Banca Naţională prin asigurarea de lichiditate, atât cât va fi nevoie.

    Băncile sunt pline de titluri de stat, 20% din bilanţul lor se bazează pe aceste instrumente, care pot fi puse imediat garanţie la BNR pentru lichiditate.

    Dacă nu vor face aceste lucruri acum şi se vor împotmoli în chestiuni birocratice, băncile se vor trezi că nu vor putea să gestioneze crizele de lichiditate şi financiare care vor apărea la nivelul companiilor şi a persoanelor fizice.

    Nu toţi salariaţii vor beneficia de o plată de 75% din salariul de bază dacă stau acasă, nu toate companiile au puterea financiară a Mobexpertului.

    Gândiţi-vă că primele 1.000 de companii din România controlează 47% din business, iar restul de 599.000 se bat pentru restul de venituri.

    Bineînţeles că nu numai băncile trebuie să reeşaloneze creditele, ci şi furnizorii (din păcate volumul creditelor furnizor este de trei ori mai mare decât volumul creditelor bancare, ceea ce reprezintă principala problemă a economiei în acest moment), pentru că nu au altă soluţie. Închiderea liniilor comerciale şi de finanţare afectează pe toată lumea.

    România nu are economia Germaniei, unde guvernul a anunţat un plan de susţinere de 500 de miliarde de euro, şi ăsta-i doar începutul.

    Guvernul, BNR, băncile şi marile companii, adică cei care au lichidităţi şi resurse financiare trebuie să susţină pe toată lumea, pentru că România nu are o altă economie.

    În criza precedentă au fost peste 100.000 de insolvenţe, sute de mii de locuri de muncă au dispărut, antreprenorii au albit şi acum nu mai au niciun fel de energie să se lupte cu o nouă criză, băncile s-au trezit cu clienţi furioşi, iar bugetul public s-a umplut de datorii.

    Lumea, inclusiv România, se va confrunta cu o criză mult mai mare şi cu efecte mult mai rapide.

  • Frustrarea unui taximetrist tânăr din Timişoara: Dacă pleacă cei de la Continental şi încă o firmă străină, Vaslui scrie pe noi! Nu au fost în stare (autorităţile locale) să renoveze o clădire în 30 de ani sau să facă nişte drumuri, ia Robu se ocupă de lampioane pentru ciori. Şi bineînţeles că lumea îl votează din nou

    O discuţie miercuri, 4 martie 2020, cu un taximetrist tânăr, sub 30 de ani, din Timişoara:

    Pe cine votaţi primar, iese din nou Robu? Iese, bineînţeles! Dar a făcut ceva? Nu a făcut nimic, dar oamenii tot îl voteză, pentru că e domn’ profesor, iar cei de aici se uită cu respect la profesori. Uitaţi-vă în jur (şi-mi arată o clădire la intrarea în centrul istoric), nu sunt în stare să renoveze o clădire în 30 de ani! Şi doi oameni de afaceri au reuşit să ridice în câţiva ani clădiri noi de la zero (se referă la complexul Iulius Town, ridicat de Iulian Dascălu şi la complexul de birouri ISHO Offices, al lui Ovidiu Şandor). Să vă spun ceva, dacă pleacă cei de la Continental şi încă o firmă străină, Vaslui scrie pe noi! Iar Roibu se ocupă de lampioane pentru ciori (invazia ciorilor în centrul Timişoarei este o problemă reală).

    Dacă cineva care trăieşte şi lucrează în Timişoara poate să aibă această părere despre cel mai puternic judeţ din România, după regina Bucureşti-Ilfov, atunci ce să mai spunem despre celelalte zone, care nu au văzut nicio investiţie străină în 30 de ani, companiile româneşti sunt slabe, iar toată lumea se uită la stat ca la un salvator.

    Timişoara, de fapt judeţul Timiş, este extrem de interesant din punct de vedere al businessului: este cea mai industrializată zonă din România, care în 30 de ani a atras investiţii străine de 4,3 miliarde de euro, este pe locul doi ca cifră de afaceri şi pe locul trei ca valoare adăugată, dar unde nicio afacere antreprenorială românească nu are un business mai mare de 100 de milioane de euro, ceea ce arată un nivel mult mai scăzut al afacerilor locale decât în alte zone din ţară.

    În top 1.000 Cele mai mari companii din România, judeţul Timiş are 46 de companii, dintre care 38 sunt multinaţionale şi doar 8 sunt firme antreprenoriale româneşti.

    Traderul de carburanţi Artoil a avut afaceri în 2018 de 438 milioane de lei, adică 94 de milioane de euro, cu 18 angajaţi.

    În 2018, acestea fiind ultimele date disponibile agregat, cifra de afaceri a tuturor companiilor din Timiş a fost de 66,2 miliarde de lei, faţă de Cluj – 57 miliarde de lei. În Bucureşti, cifra de afaceri a tuturor firmelor a fost de 569 miliarde de lei, iar în Ilfov de 80 de miliarde de lei.

    La nivelul PIB, care exprimă valoarea adăugată în economie, din care se plătesc salarii, taxe, profit şi se fac investiţii, Timiş a avut un PIB de 49,4 miliarde de lei în 2019, faţă de Cluj – 50,4 miliarde de lei, sau Bucureşti – 248 de miliarde de lei.

    Timiş este zona din România, după Bucureşti, cu cei mai mulţi angajaţi, respectiv 200.000.

    Şomajul este de 0,8%, faţă de o medie naţională de 3,9%.

    În 2019, salariul mediu net a fost 3.142 de lei, faţă de o medie naţională de 3.340 de lei. În Bucureşti, salariul mediu net depăşeşte 3.500 de lei.

    Cea mai mare companie înregistrată în Timiş este lanţul de retail Profi, cu afaceri de 5,9 miliarde de lei, adică 1,3 miliarde de euro în 2018.

    În ciuda faptului că are o economie puternică, industrială, activitatea antreprenorială este mult mai redusă, iar acest lucru se vede în capacitatea firmelor româneşti de a plăti salarii mai mari.

    David Alb, un antreprenor care are brutăria Senneville, spune că a fost nevoit să aducă nepalezi, pentru că nu mai găseşte forţă de muncă locală, sau dacă găseşte, este mult mai scumpă.

    “Cu un nepalez ajung la cheltuieli lunare totale de 5.000 de lei pe lună.”

    Deşi Timişoara are Iulius Town, o investiţie comercială şi de birouri de peste 400 de milioane de euro, realizată de Iulian Dascălu, vânzările de retail, acolo unde sunt prezenţi şi antreprenorii români, nu sunt aşa de spectaculoase.

    “Bănăţenii sunt zgârciţi şi pretenţioşi, aş putea spune”, a menţionat David Alb la conferinţa dedicată antreprenorilor români din Timişoara Afaceri de la Zero, organizată de ZF împreună cu Banca Transilvania.

    Timişoara şi Timişul sunt dependente de multinaţionale, iar acest lucru se vede. Grupul german Continental are 20.000 de angajaţi în România, dintre care o bună parte sunt în Timişoara.

    Autorităţile locale au creat condiţii multinaţionalelor, dar au făcut prea puţin pentru a dezvolta şi companiile româneşti antreprenoriale, pe care ar trebui să se bazeze o zonă atunci când sunt fluctuaţii economice externe.

    Centrul istoric al Timişoarei este refăcut pe ici, pe colo, iar acest proces lent care durează de 30 de ani şi care va mai dura cam tot atâta, îi împinge pe tineri către mall.

    Pentru că în Timişoara s-au dezvoltat mai mult businessurile industriale ale multinaţionalelor, partea de servicii a rămas în urmă, mai ales că nu s-au construit prea multe birouri.

    În ultimii ani, Iulian Dascălu şi Ovidiu Şandor au ridicat şi ridică clădiri de birouri care pot atrage mai multe centre de servicii.

    În aceste centre salariile pot să fie mai mari.

    Dar până la urmă, dincolo de investiţiile multinaţionalelor, activitatea antreprenorială depinde mai mult de interesul autorităţilor locale de a dezvolta şi de a crea condiţii pentru ca şi antreprenorii români mici şi mijlocii să poată creşte.

    Tânărul taximetrist este sigur că Nicolae Roibu va fi reales primar al Timişoarei, dar acest lucru nu-l încălzeşte prea mult, pentru că nu va face mai mult decât a putut să facă până acum.

    În 30 de ani nu au fost în stare să renoveze o clădire!

    Această situaţie este valabilă pentru toate oraşele din România, unde şcolile, spitalele şi clădirile publice sunt la pământ, arătând dezastrul administraţiei publice.

    Iar oamenii votează aceiaşi primari, aceiaşi şefi de consilii judeţene, aceiaşi oameni de 30 de ani.

  • OPINIE Bogdan Botezatu, director de cercetare în ameninţări informatice, Bitdefender: “Riscurile work-from-home – la ce se expun companiile când angajaţii lucrează din afara sediului”

    Un beneficiu oferit frecvent de angajatori în 2020 este tocmai work-from-home, care permite angajaţilor să îşi îndeplinească sarcinile de serviciu din confortul de acasă. Deşi avantajele acestor practici pentru angajat şi angajator sunt de necontestat, riscurile legate de securitatea informaţiilor din organizaţie sunt pe măsură.
    Studiile recente relevă că angajaţii rămân cea mai slabă verigă în faţa atacurilor informatice îndreptate asupra businessurilor. O cercetare întreprinsă de Bitdefender arată că 57% din directori sunt predispuşi la neglijenţe procedurale cu privire la protejarea datelor sau a sistemelor de pe care lucrează. La sfârşitul anului 2019, un sfert din şefii departamentelor de securitate recunoşteau că organizaţia lor suferise o breşă informatică. Aceiaşi factori de decizie spuneau că, folosind soluţiile de securitate curente, le-ar lua cel puţin o săptămână să depisteze o breşă.
    Dacă unii atacatori informatici exploatează vulnerabilităţi direct în sistemele informatice, majoritatea joacă pe cartea sigură a neglijenţei sau indiferenţei angajaţilor. Ei pot folosi metode de inginerie socială ca să păcălească personalul, cu precădere pe cel din management, printr-un mail înşelător menit să-i facă să divulge date de acces sau să autorizeze tranzacţii financiare în conturi controlate de răufăcători.
    Riscul de a suferi o breşă creşte şi mai mult când angajaţii se conectează de acasă la infrastructura companiei. Departe de protocoalele de securitate din companie, dar şi distraşi de familie, televizor şi activităţi casnice, angajaţii se expun la numeroase ameninţări informatice şi sporesc şansele firmei de a suferi o breşă de securitate. Reţeaua wireless de acasă nu este la fel de sigură ca cea de la birou, iar multitudinea aparatelor personale conectate măreşte considerabil suprafaţa de atac. Trebuie doar ca atacatorul să găsească un produs smart vulnerabil din locuinţă, precum o cameră video de supraveghere prost securizată, pentru a obţine acces la alte dispozitive din reţeaua victimei.
    Mult mai nesigure sunt reţelele Wi-Fi publice, cum ar fi cele din cafenele, hoteluri, gări sau aeroporturi. Acestea trebuie evitate complet, nu doar în interes de serviciu, dar şi pentru uz personal. Au protocoale slabe de securitate şi sunt susceptibile la interceptări ale comunicaţiilor.
    Scoaterea dispozitivelor de serviciu din perimetrul companiei aduce şi riscul pierderii acestora în locuri publice. Cel puţin un sfert dintre angajaţi recunosc că încalcă protocoale de securitate, precum folosirea unui VPN, când lucrează de la distanţă. Mai grav, dacă firma le permite, unii folosesc calculatoarele personale pentru activităţi de serviciu, chiar dacă dispozitivele nu au implementate măsuri de control şi securitate la fel de stricte ca dispozitivele companiei. Bitdefender raportează anual o creştere a atacurilor informatice care vizează companii, iar organizaţiile din România nu sunt o excepţie. Dar şi simple neglijenţe ies tot mai des la iveală din cauza noilor reglementări în vigoare. Anul trecut, în România a fost dată una din cele mai mari amenzi sub incidenţa GDPR în Europa. UniCredit Bank a plătit atunci 130.000 euro. Motivul? Neaplicarea măsurilor adecvate pentru protecţia datelor bancare ale clienţilor.
    Acelaşi studiu Bitdefender la care au răspuns peste 6.000 de angajaţi din securitate informatică arată că firmele care instruiesc angajaţii să depisteze ameninţări digitale sunt proporţional mai eficiente şi mai rapide în oprirea la timp a unui atac. 38% dintre cei chestionaţi sunt de acord că instruirea este cea mai bună metodă de prevenţie a unui atac cibernetic. Astfel, instruirea angajaţilor e cel mai bun prim pas pentru o securitate informatică solidă.
    Fireşte, soluţiile de securitate joacă un rol important în protejarea sistemelor informatice şi a datelor într-o companie. Există soluţii moderne de analiză a traficului de date care sporesc vizibilitatea departamentului IT asupra terminalelor conectate la reţeaua companiei. Aceste instrumente folosesc inteligenţă artificială şi analiză comportamentală ca să depisteze anomalii în traficul de date care intră şi iese din infrastructură, dar şi în interiorul acesteia, şi protejează astfel nu numai împotriva atacurilor externe, ci şi împotriva angajaţilor neglijenţi sau rău-intenţionaţi.
    Omul e veriga cea mai slabă în tot acest lanţ. Din fericire, tehnologia vine să acopere şi acest gol şi să limiteze orice potenţial de a greşi în locuri unde eroarea poate avea consecinţe devastatoare.

  • OPINIE: Nikolaus Franke, profesor la WU Executive Academy şi care susţine cursurile de antreprenoriat şi inovaţie în cadrul programului de Executive MBA organizat de WU la Bucureşti: „Femeile fondează businessuri în mod diferit?”

    Şi dacă acestea există, sunt în mare parte angajaţi şi nu fondatori. Potrivit Eurostat, mai puţin de o treime din start-up-urile austriece au fost fondate de echipe care includeau şi o femeie. Pe tot globul, fondarea unei companii pare a fi munca unui bărbat. De ce se întâmplă acest lucru?
    În primul rând, multe studii arată că femeile sunt la fel de interesate precum bărbaţii să fie propriii lor şefi, să îşi asume responsabilitatea şi să experimenteze libertatea unui antreprenor. Şi totuşi, primul factor inhibitor este cel de natură biologică.

    Egali, dar oarecum diferiţi
    Mirela Pitu, deţinătoarea şi fondatoarea agenţiei de relaţii publice Pi2 PR, absolventă a programului Executive MBA Bucharest, spune: „Este o chestiune de priorităţi. O femeie la 20 – 30 de ani se concentrează mai mult pe familie şi perspectiva de a fi mamă. Fereastra de oportunitate este mică, astfel că presiunea de a avea copii, precum şi aşteptările externe determină majoritatea femeilor să îşi stabilească priorităţile.”
    Multe oferte de sprijin pentru părinţi, precum protecţia maternităţii şi concedii, presupun să ai statutul de angajat. Întreprinzătorul nu poate să delege pur şi simplu responsabilitatea pentru compania sa sau să apese butonul de pauză. Într-un start-up, antreprenorul este de neînlocuit. Acest lucru împiedică multe femei interesate de antreprenoriat să fondeze o companie.

    Probleme cu încrederea
    În afară de aceasta, diferenţele de personalitate sunt explicaţia pentru abordările divergente ale antreprenoriatului. Femeile par a fi mai înclinate spre autocenzură decât bărbaţii. Dacă sunteţi predispuşi la autocenzură, este puţin probabil să vă asumaţi riscul şi să acceptaţi multitudinea de factori necunoscuţi care vin odată cu fondarea unei întreprinderi. În acelaşi timp, opusul autocenzurii, supraestimarea capacităţilor – o trăsătură mai des întâlnită la bărbaţi, potrivit înţelepciunii convenţionale – ar putea fi un motor pentru antreprenoriat. Dar aroganţa poate conduce la greşeli. O tendinţă spre grandoare explică, cel puţin parţial, de ce unii bărbaţi antreprenori eşuează. În concluzie, o doză echilibrată de încredere pare a fi idealul. 

    Mai multe modele de gen feminin înseamnă mai multă diversitate
    Este dificil de spus în ce măsură aceste diferenţe cu privire la antreprenoriat sunt determinate de socializare sau de factori biologici. Cu toate acestea, nu există nicio îndoială că întreprinzătorii de succes de sex feminin sunt modele importante. În cursurile noastre de MBA vedem că femeile câştigă mai multă încredere. Ele îşi dau seama că sunt la fel de deştepte, creative şi eficiente ca bărbaţii. Deci, de ce nu ar deveni antreprenori?
    Andrea Rinker, fondatoare a Next Wave Management şi alumnă a Professional MBA Entrepreneurship & Innovation, spune: „Cele mai importante caracteristici ale unei echipe fondatoare sunt experienţa, talentul, capacităţile şi modul în care echipa are încredere şi se respectă reciproc, iar niciunul dintre aceste lucruri nu are vreo legătură cu genul”. La acestea puteţi adăuga diversitatea, un alt factor important într-o echipă. Cu cât mai diverse sunt backgroundurile membrilor echipei, cu atât vor exista mai multe idei, perspective şi mai multă competenţă. Acest lucru este valabil pentru factori cum ar fi educaţia, abilităţile, valorile, punctele forte şi punctele slabe, dar şi sexul. Iată încă un motiv pentru care femeile antreprenoare de succes trebuie să fie conştiente de importanţa lor ca modele. A fi modestă ar fi un lucru absolut iresponsabil.

    Totul ţine de mediu
    Un alt factor care tinde să sperie femeile este mediul antreprenorial, întrucât piaţa de capital este de obicei dominată de bărbaţi. Andrea Rinker adaugă: „În ceea ce priveşte capitaliştii de risc – dacă priviţi din partea noastră spre scena capitaliştilor de risc – câţi dintre ei sunt de gen feminin? Foarte puţin, spre deloc. Cred că întreaga industrie are nevoie de o abordare nouă, nu doar de comunitatea fondatorilor de start-up-uri“.
    Există diferite analize care demonstrează cât de dezavantajoasă poate fi această dominaţie masculină pentru femei. Un proiect de cercetare realizat la Institutul pentru Antreprenoriat şi Inovaţie din cadrul WU a arătat că aceşti capitalişti de risc extrem de raţionali au anumite prejudecăţi bazate pe similitudine. De exemplu: în circumstanţe identice, chiar dacă îi sunt prezentate idei la fel de creative, un inginer va favoriza o echipă de ingineri, un capitalist de risc cu un background corporatist va prefera un spin-off corporativ, iar un bărbat va alege probabil o echipă integral masculină. Aceasta este o problemă şi ar fi minunat dacă mai multe femei calificate şi-ar face loc pe scena antreprenorială.

    Cum rămâne cu politica?
    Un mediu de susţinere poate schimba foarte multe lucruri. Oana Vaideanu, antreprenor multiplu şi alumnă a Executive MBA Bucharest, ştie ce rol joacă politica în acest context: „În comunitatea de antreprenori din care fac parte, multe femei au început o afacere după ce au avut un copil, dorind să aibă flexibilitatea de a petrece timp cu familia şi de a-şi organiza munca în jurul propriilor lor priorităţi. În acest sens, politica joacă un rol esenţial. În România, statul oferă anumite finanţări vizate companiilor fondate de femei”. În multe ţări, conştientizarea politică a acestei probleme a dus la introducerea unor scheme speciale de finanţare pentru femei. Mai mult, dacă femeile cu un spirit antreprenorial nu îşi îndeplinesc potenţialul, acest lucru are urmări sociale serioase, deoarece duce la pierderea nu doar a ideilor inovatoare, dar şi a unei prosperităţi semnificative şi a efectelor benefice pe piaţa muncii.
    Avem nevoie de mai multe antreprenoare! Acesta este motivul pentru care am lansat, în urmă cu câţiva ani, burse speciale pentru liderii de sex feminin în cadrul WU Executive Academy, care au ca scop să permită mai multor femei să urmeze un MBA şi, atât direct, cât şi indirect, să motiveze mai multe femei să-şi fondeze o afacere.

  • Aproape 200.000 de români pleacă anual din ţară. În 2019, un român care a stat şi a muncit 12 ani în Irlanda, s-a întors de tot în România, cu toată familia: Am decis că vrem să ne creştem copiii aici; chiar dacă lucrurile se mişcă mai greu, sunt mult mai multe oportunităţi, este mai bine să faci afaceri aici, taxele sunt mai mici

    În 2018, conform statisticilor UE, România a fost cel mai mare exportator de forţă de muncă din Uniunea Europeană, cu 173.000 de oameni, în creştere cu 7% faţă de anul precedent.

    Estimările indică că anual peste 200.000 de români pleacă din ţară, adică 547 pe zi.

    Anul trecut, 500.000 de români din ţară îşi căutau un job în afară, numai pe un site de recrutare din România fiind 1 milion de cereri de la companii din străinătate, conform datelor eJobs.

    Nu toată lumea pleacă din România din motive financiare, pentru că salariile sunt mai mari în Europa, ci pentru că mulţi cred că este mai bine să trăieşti acolo, ţările sunt mai bine organizate, educaţia este mai bună, oportunităţile sunt mai multe, sistemul de sănătate este mai bine pus la punct, iar copiii ar avea o viaţă mai bună.

    Mulţi români pleacă înjurând România, tot sistemul, considerând că nimic nu s-a schimbat, lucrurile stau pe loc şi chiar se înrăutăţesc, nu suntem în stare să facem o amărâtă de autostradă de la Piteşti la Sibiu sau o autostradă de la Bucureşti la Iaşi pentru a scoate Moldova din sărăcie şi izolare.

    Spitalele se degradează an de an, şi în loc să te faci bine dacă te duci acolo, ai mai mari şanse să te îmbolnăveşti de bacterii, de la mizerie şi de la modul de organizare.

    Dacă ai de-a face cu statul, pentru o aprobare, pentru o autorizaţie trebuie să dai tot timpul şpagă ca să te bage cineva în seamă. Locurile la stat sunt ocupate de familii întregi care controlează totul şi nimeni nu are ce să le facă.

    Dacă vrei să faci o afacere băncile nu-ţi dau credite şi oricum percepţia generală este că afacerile sunt conduse în continuare de securişti, de fiii sau nepoţii lor.

    Cei care fură milioane şi milioane nu sunt băgaţi la puşcărie, fiind protejaţi de sistem, cu care împart banii.

    În politică nu s-a schimbat nimic, sunt aceeaşi care au preluat puterea în 1990 şi care nu au făcut nimic.

    Dacă citeşti ziarele (câte mai sunt), dacă te uiţi pe net (2 ore pe zi) sau la televizor (5 ore pe zi – cea mai ridicată medie din Europa), afli tot ce este mai rău în România, de-ţi vine să fugi.

    În aceste condiţii, aproape 200.000 de români decid să plece anual din ţară şi nu pot fi blamaţi.

    În 2019, un român, Traian Buia (foto), s-a reîntors în ţară cu soţia şi cei doi copii născuţi acolo, după 12 ani de stat şi de muncit în Irlanda.

    El a plecat în 2007, imediat după ce România a intrat în Uniunea Europeană. Acum două săptămâni el a fost la ZF Live: Ne-am reîntors de tot, am decis că vrem să ne creştem copiii aici; sunt mai multe oportunităţi în România, chair dacă durează mai mult, cu răbdare cred că poţi să faci mai multe lucruri; taxele sunt mai mici aici, ceea ce este un lucru important.

    El s-a reîntors în ţară şi stă la Sibiu, unde şi-a făcut o afacere de import de uşi din Irlanda – uşi Palladio, mult mai bune decât uşile chinezeşti.  

    În 2019 a vândut 25 de uşi, iar ţinta pentru acest an este de a vinde 60, valoarea medie a unei uşi situându-se în jurul a 1.800 de euro.

    Am încredere că voi reuşi.

    Ştiu că toată lumea vorbeşte despre ce este prost în România, dar eu încerc să fiu pozitiv, să nu mă încarc cu lucruri negative, a spus el.

    Pentru el, viitorul este România, aşa cum în 2007, când a plecat în ţară, şi-a spus că viitorul lui este în Irlanda.

    În mod cert, Traian Buia nu este singurul român care s-a reîntors în ţară în 2019, după ani de muncă sau de şcoală în afară.

    Poate fi un început!

  • OPINIE Bogdan Roşu, director general Next Capital: „Noua presiune antreprenorială: cum mă dezvolt atunci când piaţa muncii şi-a pierdut elasticitatea şi nu mai ţine pasul cu oportunităţile de afaceri?”

    Criza prezentă este mult mai puţin evidentă şi este bine mascată de creşteri de PIB consecutive, de un nivel de şomaj derizoriu, de un consum vesel si molipsitor, de un capital privat aparent disponibil şi ieftin şi, deci, de un „spirit” optimist aproape fără rezerve.

    Cine are curaj să pună la îndoială că România e pe val”? „Trăim bine” pare să fie sloganul de ţară al ultimilor ani. Dar asta doar la suprafaţă, întrucât criza există şi este foarte profundă, iar modul în care se manifestă este că nu te lasă, ca antreprenor, să îţi realizezi adevăratul potenţial, să treci la următorul nivel. Multe companii antreprenoriale şi-au atins nivelul de maturitate, au acumulat capital propriu, au produse şi servicii competitive pentru care există cerere fermă, însă nu mai pot creşte pentru că… nu au cu cine. Nu au suficient de mulţi oameni – sau suficient de bine pregătiţi, ori măcar dispuşi să înveţe sau să se reconvertească profesional. Indiferent de domeniu, este din ce în ce mai greu să găseşti angajaţi pentru orice tip de post. Mulţi dintre antreprenorii care timp de ani de zile şi-au construit şi dezvoltat companiile pot ajunge în blocaje tocmai pentru că nu găsesc resursele umane necesare care să preia noi proiecte sau noi activitîţi cerute de piaţa respectivă. Iar asta înseamnă că se produce mai puţin, că se generează mai puţină avuţie şi chiar mai puţine taxe faţă de potenţialul momentului. Lăsăm bani pe masă, cu alte cuvinte.
    Soluţii? Ar fi câteva, care împreună ne-ar putea ajuta… În primul rând, s-ar putea face o restructurare serioasă a aparatului de stat, supracapacitat şi căpuşat de fini şi „pile” în ultimii ani şi care concurează neloial cu mediul privat prin prisma salariilor foarte mari oferite, de multe ori fără vreo ecuaţie de eficienţă. Oamenii restructuraţi care ar ieşi din acest sistem ar avea oportunităţi să îşi găsească un rol în sistemul privat, fie ca angajaţi, fie ca noi antreprenori. În acelaşi timp, „sistemul public” ar putea funcţiona foarte bine în continuare, cu mai puţină birocraţie şi mai multă digitalizare. Acest lucru este totuşi puţin probabil să se întâmple într-o manieră semnificativă într-un electoral. Şi atunci…
    …o altă soluţie ar fi relaxarea proceselor de atragere de forţă de muncă de afară. Acest lucru a început să se întâmple, încă mult prea timid prin prisma numărului de permise de muncă acordate, dar şi a spectrului foarte restrâns de domenii astfel deservite. Sunt companii care facilitează aducerea de muncitori de pe alte continente (în principal Asia) care activează cu succes în turism în baza limbii engleze fluente şi respectiv în construcţii, unde comunicarea este de multe ori suplinită de îndemânare. Domeniile în care suntem departe de a fi găsit soluţii prin prisma forţei de muncă de afară sunt însă şi cele mai dureroase: servicii medicale, învăţământ şi chiar IT. Nu există însă o strategie de ţară prin care să fie ţintite ţări cu o cultură latină, mult mai apropiată decât a noastră, din America Centrală şi America de Sud, cărora ar trebui să le putem crea programe speciale cu condiţii facile de imigrare şi integrare pentru acoperirea necesarului de forţă de muncă în anumite sectoare, dar şi pentru a mai tempera sporul demografic negativ. În plus, fondul problemei este dat nu doar de procesele birocratice foarte greoaie, dar, mai ales, de o deschidere limitată a noastră, ca popor, de a primi cu braţele deschise şi de a integra străini. Cea mai realistă soluţie, 100% la îndemâna antreprenorilor români, este însă externalizarea unor activităţi. Afacerile trebuie să aibă oameni potriviţi şi suficienţi numeric pentru obiectul principal de activitate, cel care le creează avantajul competitiv în piaţă, iar orice alt proces secundar poate fi externalizat. Indiferent că vorbim despre servicii de finanţare şi gestiune a creanţelor (#factoring), de servicii de vânzări de tip telesales/telemarketing şi door 2 door sau de servicii suport clienţi, de gestiune a contabilităţii, HR sau chiar IT, din ce în ce mai mulţi antreprenori încep să înţeleagă beneficiile colaborării cu firmele specializate din piaţă şi aleg să lucreze cu astfel de parteneri. Acestea s-au dezvoltat mult în ultimii ani şi şi-au creat o foarte bună reputaţie, nu doar în România, ci şi pe alte pieţe, de unde le vin proiecte. Ele nu au un secret anume, însă specializarea le permite să ajungă la niveluri de expertiză şi eficienţă foarte ridicate, bazate atât pe expunerea la multe domenii, cât şi pe economies of scale, astfel încât să poată acoperi întregul spectru de servicii care formează cererea. Productivitatea aceasta miraculoasă se bazează pe combinaţia optimă dintre angajaţi bine pregătiţi şi motivaţi, tehnologii de ultimă generaţie, inclusiv RPA (robotic process automation), şi un management modern şi flexibil, adaptat profilului şi dinamicii angajaţilor şi clienţilor.
    Ca antreprenor, dacă nu ai suficienţi oameni, nu îi poţi „produce” pur şi simplu, însă îţi poţi reconfigura procesele interne. Anumite fluxuri se pot externaliza, iar resursele umane interne astfel eliberate îşi pot asuma alte roluri, mai relevante pentru obiectul principal de activitate al afacerii respective.