Cannes, Venetia, Berlin. Daca intrebi un jurnalist de film unde
ar vrea sa-si faca meseria, mai mult ca sigur aceste puncte
fierbinti ale consumului de cinema vor aparea in discutie. Poate ca
marile festivaluri sunt cele care lanseaza tendinte si bifeaza de
obicei mai toate descoperirile cinematografice ale anului, dar ele
sunt in acelasi timp si supermarketurile industriei, cu toate
avantajele si dezavantajele. Or, uneori iti place sa mai dai o fuga
si la piata.
Si atunci apar (sau ar trebui sa apara) festivalurile mici. Nu
numai ca acestea ofera un fel de rezumat al longevivilor campioni
din orasele enumerate mai sus (lucru bun, pentru ca e foarte greu
sa descoperi 300 de filme bune pe an, iar printre titluri se
strecoara zeci si zeci de filme – motiv de pierdere de vreme), dar
vin si la pachet cu altfel de experiente, imposibile intr-un
festival mare, unde mai putin de patru proiectii pe zi induc o
stare de vinovatie susceptibila sa te tranteasca urgent pe
canapeaua unui psihoterapeut.
Bineinteles, lucrurile devin si mai interesante cand esti
invitat in juriul unui astfel de festival, pentru ca organizatorii
– mai ales daca sunt la fel de ospitalieri ca sarbii – insista sa
te si plimbe sau distreze, fara a exagera cu numarul de pelicule
ingurgitate zilnic.
Un astfel de exemplu este micul festival de film european de la
Palic (vreo 50 de filme proiectate in sapte zile, spre deosebire de
apreciatul nostru TIFF, unde in zece zile ai putea vedea vreo 250),
singurul festival exclusiv european din lume.
Palic, o mica statiune de pe malul unui mare lac, se afla in
nordul extrem al Serbiei, la o distanta egala (doua ore cu masina,
pe drumuri mai bune decat in Romania) de Budapesta si Belgrad.
Cel mai apropiat oras ca distanta este Subotica, un fel de
Timisoara a Serbiei, cu cateva bulevarde pietonale foarte
linistite, un mastodont de primarie cu clopotnita (de la distanta
pare a fi o biserica, de unde si un serios soc cand observi, de la
aceeasi distanta, logoul McDonald’s pe colt, la parter), frumoasa
arhitectura art nouveau, biserici crapate (nu de la razboi!) si un
aer calm, de parca oraselul s-ar afla intr-o luminoasa si eterna
toamna.
Aerul calm devine si mai calm la opt kilometri mai departe, la
Palic, veche statiune aflata intr-o padure seculara. Singurul
defect? Nu poti inota in lacul cu o suprafata de 4 kilometri
patrati, a carui apa are nevoie de vreo 25 de milioane de euro
pentru a fi curatata (printre altele, zic localnicii, si de cateva
bombe aruncate in zona prin ’99). Dar aici este si o frumoasa scena
de vara, cu un cinematograf in aer liber, pe al carui ecran au
putut fi vazute filmele din competitie (printre ele si “Medalia de
onoare” al lui Calin Netzer), la adapost de atacurile furibunde ale
tantarilor, cu ajutorul unor servetele imbibate cu un lichid-minune
si impartite de niste “zane”.
Aici am revazut, la sase luni dupa Berlinul din februarie, cel
mai bun film savurat in 2010: extraordinarul “Cum mi-am petrecut
sfarsitul verii” (rebotezat “How I Ended the End of the Summer”,
din cauza unei greseli din catalog, in TOATE materialele
festivalului, inclusiv programul) al rusului Alexei Popogrebsky, cu
care nimanui nu i-a fost greu sa ciocneasca un pahar de “rachie”
(tuica, adica, pe care sarbii o prepara, ca si romanii, cam din
orice creste in livada) dupa proiectie sau dupa ceremonia de gala,
unde i s-a inmanat si trofeul cel mare, Turnul de Aur.
Acesta e si marele avantaj al unui festival mic: traseele
exclusiviste ale vedetelor nu mai par la ani-lumina distanta ca la
Venetia, de exemplu, unde metrul care te desparte de starurile de
pe covorul rosu capata o largime fantastica, iar contactul cu
creatorul este redus la amabile si anoste conferinte de presa. La
Palic, granitele dintre regizori, jurnalisti si public nici macar
nu erau trasate, prin urmare o discutie cu un regizor premiat la
Berlin sau cvasi-nominalizat la Oscar se putea petrece cat ai clipi
din ochi.
Cititi articolul integral in editia tiparita a revistei
BUSINESS Magazin.
