În cadrul anchetei de conjunctură din luna aprile 2017, managerii din industria prelucrătoare preconizează pentru următoarele trei luni, o creştere a volumului producţiei (sold conjunctural +16%). Pentru activitatea de fabricare a băuturilor se va înregistra tendinţă de creştere accentuată (sold conjunctural +62%). Pentru preţurile produselor industriale şi numărul de salariaţi se prognozează relativă stabilitate în următoarele trei luni.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Noile criterii au fost elaborate, de asemenea, şi pe baza situaţiei critice în ceea ce priveşte protecţia mediului în România precum tăierile ilegale de păduri, gestionarea deficitară a deşeurilor, mineritul iresponsabil, transportul şi producţia de materiale de construcţii.
Programul Locuinţe Verzi certificate de Romania Green Building Council pregăteşte dezvoltatorii şi industria de construcţii pentru reglementările UE 2020 privind clădirile cu consum de energie zero (NZEBs), reducerea deşeurilor din construcţii şi demolări, folosirea materialelelor non-toxice şi reducerea impactului pe care acestea îl au asupra mediului înconjurător.
Noile criterii vor obliga constructorii să îndeplinească condiţii mai aspre privind regimul deşeurilor. Până în 2020 ei trebuie să se asigure că cel puţin 70% din deşeurile din construcţii şi demolări nepericuloase sunt refolosite conform OUG 68/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 211/2011 şi a legislaţiei subsecvente în curs de elaborare. Pentru a obţine certificarea de clădire verde, constructorii şi dezvoltatorii vor ţine cont şi de alte noi reglementări în legislaţia românească, ce impun cerinţe minime de performanţă energetică în proiectarea clădirilor noi (Ordinul 2641/2017).
De asemenea, noile proiecte imobiliare incluse în programul Green Homes vor fi testate şi pentru calitatea aerului interior. ”Înăsprirea condiţiilor de acordare a certificării de locuinţă verde vor aduce doar beneficii pentru dezvoltator şi cumpărător. Proprietatea este de calitate superioară, iar cumpărătorul se bucură de economii considerabile la utilităţi, dar şi de un mediu interior mai sănătos”, spune Dr. Monica Ardeleanu, director executiv Romania Green Building Council.
Asociaţia Romania Green Building Council (RoGBC) este o asociaţie non-profit, apolitică, formată din companii şi organizaţii, cu misiunea de a sprijini tranziţia industriei de construcţii şi sectorului imobiliar către perfomanţă bazată pe principii de sustenabilitate.
Noile criterii au fost elaborate, de asemenea, şi pe baza situaţiei critice în ceea ce priveşte protecţia mediului în România precum tăierile ilegale de păduri, gestionarea deficitară a deşeurilor, mineritul iresponsabil, transportul şi producţia de materiale de construcţii.
Programul Locuinţe Verzi certificate de Romania Green Building Council pregăteşte dezvoltatorii şi industria de construcţii pentru reglementările UE 2020 privind clădirile cu consum de energie zero (NZEBs), reducerea deşeurilor din construcţii şi demolări, folosirea materialelelor non-toxice şi reducerea impactului pe care acestea îl au asupra mediului înconjurător.
Noile criterii vor obliga constructorii să îndeplinească condiţii mai aspre privind regimul deşeurilor. Până în 2020 ei trebuie să se asigure că cel puţin 70% din deşeurile din construcţii şi demolări nepericuloase sunt refolosite conform OUG 68/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 211/2011 şi a legislaţiei subsecvente în curs de elaborare. Pentru a obţine certificarea de clădire verde, constructorii şi dezvoltatorii vor ţine cont şi de alte noi reglementări în legislaţia românească, ce impun cerinţe minime de performanţă energetică în proiectarea clădirilor noi (Ordinul 2641/2017).
De asemenea, noile proiecte imobiliare incluse în programul Green Homes vor fi testate şi pentru calitatea aerului interior. ”Înăsprirea condiţiilor de acordare a certificării de locuinţă verde vor aduce doar beneficii pentru dezvoltator şi cumpărător. Proprietatea este de calitate superioară, iar cumpărătorul se bucură de economii considerabile la utilităţi, dar şi de un mediu interior mai sănătos”, spune Dr. Monica Ardeleanu, director executiv Romania Green Building Council.
Asociaţia Romania Green Building Council (RoGBC) este o asociaţie non-profit, apolitică, formată din companii şi organizaţii, cu misiunea de a sprijini tranziţia industriei de construcţii şi sectorului imobiliar către perfomanţă bazată pe principii de sustenabilitate.
Japonezul în vârstă de 69 de ani Hiroshi Sugimoto, care se prezintă drept „arhitect fără diplomă”, şi-a câştigat renumele ca fotograf, având lucrări în colecţii ale Metropolitan Museum of Art, Centre Pompidou, Tate Modern şi J. Paul Getty Museum. Acesta a fondat în urmă cu câţiva ani o firmă numită New Material Research Laboratory împreună cu arhitectul Tomoyuki Sakakida, care-şi propune să proiecteze clădiri care vor continua să arate bine şi după ce se va sfârşi civilizaţia umană, atunci când vor deveni ruine.
Interesul pentru design al artistului, care avea să-l îndrepte mai târziu spre arhitectură, i-a fost stimulat de tâmplarul familiei, care l-a învăţat cum să facă un scaun pe când Sugimoto avea numai zece ani. Pentru lucrările sale, foloseşte materiale foarte vechi, ca piatra recuperată de la temple şi lemnul de la uşi tradiţionale. Printre proiectele sale se numără unele comandate de Hirshhorn Museum din Washington, SUA, Japan Society din New York şi o reşedinţă particulară din Manhattan.
Cel mai important însă, care va fi inaugurat în această toamnă, este un complex din Enoura, pe coasta de est a Japoniei, denumit Observatorul Enoura. Acesta va cuprinde spaţii expoziţionale, două scene pentru piese de teatru Noh, un salon de ceai şi birouri pentru fundaţia lui Sugimoto, Odawara Art Foundation.
Complexul de la Enoura, cocoţat pe un versant, este construit, printre altele, din lemn de chiparos îmbinat după vechi tehnici japoneze şi rocă vulcanică pestriţă, iar unul din punctele de atracţie este un grup de bucăţi de piatră mari, iniţial pregătite pentru Castelul Edo, unde se află acum Palatul Imperial din Tokio, aranjate astfel încât să aducă aminte de Stonehenge.
El a devenit propriul său patron după ce a profesat vreme de numai un an ca inginer, după terminarea Facultăţii de Tehnologie a Construcţiilor de Maşini din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti.
La acea vreme (1991) îşi dorea să câştige măcar salariul de inginer, astfel încât, împreună cu fratele său, Gheorghe Boromiz, şi cumnatul său, George Frîntu, a înfiinţat o companie care a rezistat doar până în 1994. În acel an au început activităţile în domeniul morăritului şi panificaţiei. Morăritul era deja o tradiţie în familie, care ajunsese deja la a patra generaţie cu activităţi în această arie.
În 1995, Constantin Boromiz a cumpărat o brutărie de la un om de afaceri turc, segment pe care s-a extins ulterior. Doar trei ani mai târziu, compania sa ajungese la un profit de un milion de dolari, după ce contractase mai multe credite pentru investiţii. A urmat extinderea prin achiziţii de pachete de acţiuni în firme cu activităţi similar.
În prezent, Boromir este singurul producător de panificaţie listat la bursă, chiar dacă are 0,5% cotă de piaţă, potrivit ZF. Capitalizarea companiei este de 47 milioane de lei. Boromir Buzău este deţinută în proporţie de 68,6% de Boromir IND Râmnicu Vâlcea (şi, indirect, de Constantin Boromiz), în timp ce alţi acţionari controlează 31,3%.
Compania Boromir IND a avut anul trecut o cifră de afaceri de peste 236 de milioane de lei, profit net de circa 6,5 milioane de lei şi un număr mediu de 678 de angajaţi, potrivit informaţiilor publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe.
El a devenit propriul său patron după ce a profesat vreme de numai un an ca inginer, după terminarea Facultăţii de Tehnologie a Construcţiilor de Maşini din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti.
La acea vreme (1991) îşi dorea să câştige măcar salariul de inginer, astfel încât, împreună cu fratele său, Gheorghe Boromiz, şi cumnatul său, George Frîntu, a înfiinţat o companie care a rezistat doar până în 1994. În acel an au început activităţile în domeniul morăritului şi panificaţiei. Morăritul era deja o tradiţie în familie, care ajunsese deja la a patra generaţie cu activităţi în această arie.
În 1995, Constantin Boromiz a cumpărat o brutărie de la un om de afaceri turc, segment pe care s-a extins ulterior. Doar trei ani mai târziu, compania sa ajungese la un profit de un milion de dolari, după ce contractase mai multe credite pentru investiţii. A urmat extinderea prin achiziţii de pachete de acţiuni în firme cu activităţi similar.
În prezent, Boromir este singurul producător de panificaţie listat la bursă, chiar dacă are 0,5% cotă de piaţă, potrivit ZF. Capitalizarea companiei este de 47 milioane de lei. Boromir Buzău este deţinută în proporţie de 68,6% de Boromir IND Râmnicu Vâlcea (şi, indirect, de Constantin Boromiz), în timp ce alţi acţionari controlează 31,3%.
Compania Boromir IND a avut anul trecut o cifră de afaceri de peste 236 de milioane de lei, profit net de circa 6,5 milioane de lei şi un număr mediu de 678 de angajaţi, potrivit informaţiilor publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe.
Produsele de bază în construcţii, cum sunt fierul-beton, cimentul sau tabla, au acum preţuri cu 30% mai mari faţă de cotaţiile din 2016. De asemenea, materialele pentru finisaje (gresie, faianţă, lemnărie, feronerie) au tendinţa de a se scumpi cu 20% pe fondul creşterii cotaţiilor la ingredientele din care sunt fabricate, arată expozanţii de la Constructexpo consultaţi de MEDIAFAX.
În plus, salariul minim pe economie – indicator relevant şi în construcţii, ca şi în sectorul producţiei de materiale – a crescut cu 16% în februarie (de la 1.250 la 1.450 de lei) şi va mai creşte în iulie, avansul total fiind de peste 35% în vara 2017 faţă de vara 2016, astfel că şi manopera se scumpeşte.
„Tabla are deja preţuri mai mari cu 30%, fierul-beton tot cu 30%, plasa e la fel – cam tot ce e din oţel are preţuri ridicate. Iar la materialele pentru finisaje încă n-au apărut noile cotaţii, dar ne aşteptăm la scumpiri de cel puţin 20%. Furnizorii se grăbesc acum să scape de materiale şi să le aducă pe cele cu noile preţuri”, a declarat pentru MEDIAFAX Cosmin Răileanu, administratorul portalului vindem-ieftin.ro, specializat în materiale de construcţii.
Distribuitorul are şi câteva recomandări pentru cei hotărâţi să-şi construiască în acest an o casă: cumpărarea sau cel puţin arvunirea din timp a principalelor materiale şi… mare atenţie la calitatea acestora.
„În fiecare an, în perioadele când românii plecaţi în străinătate se întorc în ţară, preţul materialelor de construcţii creşte brusc. Comercianţii speculează astfel de perioade, cum ar fi sărbătorile de Paşte sau luna august când e vacanţă în Occident. De aceea, românii care îşi vor face casă la vară e mai bine să-şi antameze încă de pe-acum materialele, ca să evite puseurile de preţ create artificial în perioadele când chiar începe construcţia”, recomandă distribuitorul.
Cosmin Răileanu spune că un metru pătrat de construcţie la o locuinţă costă, în medie, 300-400 de euro ca materiale – „restul este profitul comerciantului”. Cu cât va creşte acest preţ în 2017? „Toţi factorii – materiale, transport, manoperă – vor contribui la această creştere, depinde foarte mult de atenţia cumpărătorului şi de abilitatea lui de a negocia fiecare element în parte”, a mai spus Răileanu.
Şi preşedintele Asociaţiei Române a Antreprenorilor de Construcţii (ARACO), Laurenţiu Plosceanu, a semnalat tendinţa de a creşte preţul caselor, în special pe fondul creşterii abrupte a salariului minim pe economie. „Majorarea de salarii din februarie cu siguranţă va produce efecte. Atenţie, că măsura cu TVA zero la tranzacţiile imobiliare (în limita a 100.000 de euro) ar trebui să atenueze aceste tendinţe, dar va fi compensată de creşterea costurilor cu materialele şi cu manopera”, a declarat Laurenţiu Plosceanu, pentru MEDIAFAX. El a refuzat să anunţe o estimare concretă a scumpirii la metrul pătrat construit, pentru că „o cifră avansată de noi i-ar putea avantaja pe unii, însă pe alţii i-ar putea afecta”.
În urma unui minisondaj realizat de MEDIAFAX în rândurile expozanţilor de la Constructexpo a rezultat că în prezent preţul pe metrul pătrat construit oscilează între 600 de euro şi 900 spre 1.000 de euro pentru o casă de dimensiuni medii, în funcţie de natura materialelor folosite şi de distanţa dintre locul de aprovizionare şi locul şantierului.
În 2006 eram singurul angajat, în 2007 am avut trei oameni, după care am ajuns la un apogeu de 93 angajaţi în 2013. În acel an am înţeles că, de fapt, visul meu de mare companie de construcţii s-a năruit şi că nu pot face şi dezvoltare imobiliară de top, şi construcţii, şi m-am reorganizat începând să lucrez cu subantreprenori. Pentru RPC lucrează 35 oameni şi 12 firme de subantreprenori, pe care îi aleg cu atenţie maximă. Monitorizarea calităţii şi a promisiunilor rămâne o prioritate pentru mine”, spune tânărul antreprenor timişorean. Pentru a se dezvolta, a mizat pe reinvestirea profitului, tactică pe care o aplică, povesteşte el, „şi în ziua de azi”. Din 2014 a apelat, pentru a se finanţa, şi la credite pe termen scurt, de 12-24 de luni, cu perioade de graţie, având ca obiectiv rambursarea în termenul de graţie. În prezent, pentru finanţarea proiectelor sumele investite se împart între fondurile proprii (30%) şi credite bancare (70%).
„Îmi doresc ca 2017 să fie anul stabilizării. Pentru asta sper să vindem 250 de unităţi şi să şi încasăm banii, pentru că de la momentul semnăarii antecontracului până la încasarea efectivă este un drum destul de lung. Anul trecut am vândut 173 de unităţi, în comuna Dumbrăviţa, lângă Timişoara.” Următorul pas pe care îl plănuieşte antreprenorul timişorean este cel spre piaţa din Bucureşti, în zona de nord: „În următoarele 14 luni vom derula un proiect acolo. De asemenea, Oradea şi Clujul prezintă interes”.
Pentru a-şi clădi afacerea, Adrian Cionca a mizat pe poziţionarea diferită faţă de a competitorilor: „Am avut mereu preţul cam cel mai mic din piaţă, fără să fac compromisuri la calitate. Acest lucru se datorează viziunii de a avea cât mai mulţi clienţi mulţumiţi. Sunt tânăr, am copii mici şi ştiu cât de important este să începi viaţa în propria locuinţă, pe care să ţi-o şi poţi permite şi în care să-ţi poţi creşte copiii în siguranţă şi confort. Vreau să ofer generaţiei tinere (şi nu numai) această posibilitate”, explică timişoreanul strategia pe care a mizat pe parcursul a mai bine de zece ani de la înfiinţarea firmei.
Drumul până la nivelul actual nu a fost însă uşor. Povestea, spune Adrian Cionca, întrebat de debutul său ca antreprenor, începe la vârsta când avea circa 13 ani şi a dorit să se implice în afacerea tatălui său, din domeniul agricol. De profesie inginer constructor, tatăl său a renunţat la domeniu după Revoluţie şi s-a întors în satul natal, pentru a face agricultură alături de bunicul lui Adrian Cionca. „Erau extrem de fericiţi că primiseră înapoi pământul, dar în 2003 tatăl meu a înţeles că este mai bine să se întoarcă în construcţii la compania unui fost coleg de şcoală. Aveam 13 ani şi tatăl meu se gândea să lichideze businessul de agricultură când eu i-am zis: «Tată, cred că pot face eu treaba asta; mă ocup să organizez combina şi tractorul». Tata a avut mare încredere în mine.” S-a ocupat de agricultură vreme de trei ani, timp în care studia la liceul economic din Timişoara, iar în clasa a XII-a a hotărât că agricultura se poate face doar în varianta „totul sau nimic” şi pentru că, spune el, „sunt genul de om care dă totul, am zis că nu aş putea face performanţă cu resursele pe care le aveam pentru a face agricultura de top. Am renunţat şi m-am apucat de construcţii după orele de liceu!”
Cu un moped primit cadou de la unchi şi cu o galeată de scule pe portbagaj a pornit, în 2006, ceea ce avea să devină dezvoltatorul imobiliar RPC. Un an mai târziu, în activitate i s-a alăturat tatăl său şi, spune franc, „eu vedeam firma doar ca pe o sursă de finanţare pe perioada facultăţii, pentru că atunci visam să ajung un avocat de succes”. La un moment dat, i-a rugat pe părinţi să accepte să-şi ipotecheze apartamentul, pentru a accesa un credit, pentru a începe dezvoltarea imobiliară. „În septembrie 2008 au acceptat, iar eu porneam pe calea dezvoltării imobiliare în ajunul crizei economice, cu un credit de 103.000 CHF. În 2010 am reuşit să vând prima casă, construită în comuna Dumbrăviţa, «Pipera» Timişoarei, aşa cum îmi place mie să o numesc, cu un «profit» de minus 15.000 euro. Da, la prima casă am pierdut 15.000 euro, dar nu m-am dat bătut.”
La terminarea facultăţii a ales să rămână în domeniul construcţiilor. „Chiar dacă eram în mijlocul crizei, începând cu 2010 afacerea se dubla de la an la an, ceea ce a fost incredibil. Toată lumea era uimită în jurul meu, dar recunosc ca şi eu.” În 2012 s-a întâlnit cu un om de afaceri, care l-a întrebat: „Vrei să faci dezvoltare? Am un PUZ, sună-mă când vrei să începi”. În aceeaşi zi au bătut palma şi rezultatul a fost primul cartier dezvoltat de RPC în Dumbrăviţa, Bălcescu Residence. „A fost o şcoală grea pentru mine, nu ştiam foarte multe, dar Dumnezeu a fost bun cu mine şi m-a ajutat să duc la bun sfârşit, într-un an şi jumătate, proiectul – 28 de duplexuri.” În acest timp a jucat mai multe roluri: project manager, dezvoltator, agent de vânzări, consilier clientelă. „După Bălcescu au venit Sunlight 1, Gloria Residence, Sunlight 2, Sun Apartments, toate în Dumbrăviţa. Următorii paşi? Bucureşti, Oradea, Cluj.”
Intenţia mea nu este de a lua locul unui psiholog, de a da un răspuns la această întrebare. Încerc să descriu o situaţie a antreprenorilor români, a oamenilor de afaceri, a patronilor, a celor care şi-au luat soarta în mână după 1990, au format şi au ţinut/dus câteva businessuri în spate, plus propria familie, rude, prieteni, amante/amanţi etc.
Din punctul de vedere al afacerilor, aproape nimeni nu a fost pregătit înainte pentru căderea comunismului şi pentru apariţia capitalismului/economiei de piaţă după 1990. Au fost câţiva care au fost pregătiţi pentru preluarea politică a puterii, nu pentru preluarea economică. Prea puţini dintre cei care au intrat în business, mai mult sau mai puţin avizaţi, şi-au imaginat unde vor ajunge peste ani, peste un deceniu sau peste două decenii. Toţi care au început un business luau marfa dintr-un loc şi o vindeau în alt loc. Sau luau de la stat, pentru că nu aveau de unde altundeva, şi vindeau cu mai mulţi bani altora. Foarte mulţi s-au trezit peste noapte că au bani, că au devenit milionari, că afacerile lor mergeau bine, că ceea ce puneau pe piaţă se vindea fără probleme, că ceea ce luau de la stat puteau să vândă la preţ dublu sau chiar mai mare. Mulţi care în perioada comunistă nu erau în vârf au putut să devină oameni de afaceri, milionari cu acte în regulă, fără să fi fost nomenclaturişti sau oameni care să fi lucrat în comerţul exterior.
Din 1990 până în 2003-2004, foarte multe afaceri româneşti au trăit din inflaţie, din deprecierea monedei naţionale, adică creşterea cursului, din aprecierea valorii activelor deţinute. Inflaţia şi deprecierea monedei naţionale le-au permis să aibă încasări în creştere în fiecare an, în timp ce cheltuielile, salariale spre exemplu, erau ţinute mai jos. La o creştere a inflaţiei de 40%, cu o depreciere de curs de 60%, salariile în companie creşteau cu 10%-20%, maximum. Diferenţa se ducea în contul patronului. Dar toată lumea era fericită. Salariile nu scădeau, ci dimpotrivă, creşteau, în valoare nominală, ce-i drept.
Din 2004 încoace, odată ce BNR şi-a schimbat politica monetară, inflaţia a început să scadă, cursul a crescut mai puţin, dar au venit creşterile salariale date de piaţă şi de creşterea consumului. S-a dat drumul şi la credite bancare, iar toată lumea era şi mai fericită. Multe afaceri avansau de la sine, prin creşterea valorii businessului, a parametrilor de evaluare, pentru că România se îndrepta către UE, iar de folos era şi creşterea exponenţială a valorii activelor imobiliare deţinute de companii. Ar trebui să le mulţumească lui Iliescu, Constantinescu, Isărescu pentru acest lucru.
Oamenii de afaceri români s-au trezit peste noapte că sunt mai bogaţi, că pot să viseze la expansiune, la alte afaceri, la intrarea pe piaţa imobiliară: toată lumea visa să facă birouri, case şi apartamente. Având în vedere că valoarea imobilului deţinut creştea peste noapte, puteau să meargă la bancă să ceară mai mulţi bani. Dar pentru ce? Foarte mulţi antreprenori au crezut că sunt mai deştepţi decât piaţa. Prea puţini s-au uitat la ceea ce făcea compania lor, la procesele de producţie, la organigrame, la piaţă, la produsele pe care le puneau pe piaţă. Atât timp cât aveai banii în cont şi bancherii te căutau de dimineaţă până seara, nu-ţi puneai problema să te uiţi ce ai în spate.
Nimeni nu se uita la ce făceau multinaţionalele, care numărau fiecare om din organigramă, care analizau procese de producţie, care în fiecare zi îşi înfigeau undeva steagul, care dădeau afară oameni dacă trebuia, care analizau şi răsanalizau produsele începând de la procesul de fabricaţie, cererea din piaţă, marketingul şi vânzările până la recuperarea banilor. Toate aceste lucruri însemnau procese plictisitoare.
De partea cealaltă, având bani şi crezând că aceştia au venit din mintea lor, mulţi oameni de afaceri au început să-i cheltuiască aiurea, să aibă cheltuieli lunare din ce în ce mai mari, să facă greşeli prin extinderea în alte sectoare, să creadă că se pricep la toate, să considere că nu mai au nevoie de nimeni ca să facă bani etc. Toată lumea avea un trai extraordinar, în care numărul sticlelor de vin comandate la restaurant era fără număr. Când ai câteva milioane de euro în cont, eşti extrem de puternic, iar orgoliul este pe măsură. Este un job greu şi o povară – să fii milionar şi să ştii ce să faci cu banii.
Scăderea euro cu 30% în perioada de boom chiar a dat senzaţia antreprenorilor, întregii Românii, că până la traiul nemţilor, francezilor, italienilor, spaniolilor nu mai este decât un pas şi este doar o chestiune de an până când vom avea salariile lor.
A venit criza de nicăieri, iar multe companii româneşti s-au trezit cu produsele în braţe, cu terenuri în mijlocul câmpului, cu schelete de apartamente pe care nu le mai cumpăra nimeni, cu accesul la finanţarea bancară tăiat, cu firme pline de oameni care ţipau pentru bani de salarii, cu marfă în piaţă, dar cu facturi neplătite etc.
Creşterea cursurilor leu/euro, leu/franc elveţian nu a mai acţionat în favoarea afacerilor româneşti, ci dimpotrivă, toate companiile îndatorate în euro s-au trezit că au mai mult de dat înapoi la bancă în lei, mai mult decât au luat, iar piaţa şi cererea le-au tăiat vânzările la sânge. Dintr-o dată, nimic nu mai mergea: băncile voiau banii înapoi, în companii era un dezastru, bani de salarii nu mai existau, iar acasă familiile voiau să aibă aceleaşi cheltuieli.
Scăderea inflaţiei, stabilitatea cursului şi reducerea dobânzilor au rezolvat anumite probleme pe partea de cheltuieli, dar nu au putut să crească vânzările. Insolvenţa a fost o soluţie de a nu rezolva problemele structurale din companii şi afaceri.
Mulţi antreprenori nu au ştiut să se redreseze, le-a fost greu să taie din prima, nu au putut să-şi reducă cheltuielile şi au vrut să-şi menţină traiul pentru a nu intra în gura lumii; au apărut certurile în familie şi între partenerii de afaceri, au mai venit Fiscul şi DNA-ul, iar peisajul din piaţă arăta altfel. Nimeni nu înţelegea de ce lucrurile nu mai merg înainte, de ce nu mai vin banii, de ce toată lumea se uită urât la ei. Multinaţionalele au câştigat teren în fiecare lună, iar mulţi antreprenori s-au trezit că nu mai au loc la masă.
Mulţi oameni de afaceri s-au trezit că nu-şi mai găsesc locul, că nu mai pot face bani după ce că nu-i mai au şi că sunt deja îndatoraţi. În aceste condiţii, mulţi nu mai vedeau ziua de mâine. Pentru că nu au avut educaţie economică şi financiară, milioanele din conturi nu au fost o binecuvântare, ci un blestem.
În 2015, AdePlast a raportat o cifră de afaceri de 305,7 milioane de lei şi cu un profit net de 13 milioane lei, nivelul EBITDA fiind de 46 milioane lei. Creşterea cifrei de afaceri faţă faţă de 2014 a fost de 1,75%.
Antreprenorul spune că n-are pace nici noaptea, se gândeşte mereu ce poate să mai facă. S-a bazat pe fler când a hotărât să facă patru noi fabrici, într-o vreme în care domeniul construcţiilor suferă.
„Trebuie să baţi fierul cât e cald”, justifica anterior decizia de a investi 22,5 milioane de euro în 2012 şi 2013 în unităţi de producţie, din care un sfert din sumă din surse proprii, iar diferenţa din credite bancare. Cu această valoare a investiţiilor, antreprenorul se plasează în rândul celor mai activi investitori ai perioadei, într-o vreme când apetitul de dezvoltare era la cote reduse.