Adriana Sohodoleanu (călător pasionat, gastronom în training şi antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi şi cadouri www.biscuit.ro)
Călătorul ce se abate de la ruta Seimeni-Vlad Ţepeş şi urmează drumul ondulat, ajunge la cetate pe neaşteptate, coborându-şi ochii spre zidurile ei uimit de coexistenţa bicicletelor sprijinite de gardul gospodăriilor de peste drum.
Merită să tragi maşina undeva lângă un gard şi să te plimbi singur printre ziduri. Nu există ghid, doar o tablă tipărită la intrare. Miroase a fân şi iarbă coaptă de soare, fire scurte îţi gâdilă degetele printre sandale, şi paşii bâiguie tăcuţi prin ziduri. Dunărea îşi vede de treabă curgând obosită sub tăpşanul strategic pe care a fost cocoţat castrul. Prin 2011 o măicuţă blândă de la biserica din apropiere spunea că pe insula dintre ape mergeau studenţi în tabără. La sfârşitul acesta de vară peisajul era tăcut, moleşit de un soare ploios.
Nu îţi dai seama de mare lucru şi nici imaginaţia nu te ajută. Spaţiile îngrădite de ziduri sunt destul de mari pentru a le putea identifica drept locuinţe, dar destul de mici pentru a te putea gândi la spaţii publice tipice castrelor romane menite să protejeze graniţa danubiană a imperiului.
Înţelegi însă repede că stai în faţa unei victorii duble: romanii au reuşit să construiască ceva durabil, românii să ignore la fel de durabil. Între vizitele din 2011 şi 2014 nimic nu pare să se fi schimbat pe acolo în afară de anotimpuri.
Dacă şerpuieşti pe drum înainte, printre sălcii pitice şi stupi de albine, lăsând pe stânga dava căzută şi dizgraţia ministerului de resort, la vreo şase kilometri înspre Hârşova te opreşti în comuna Topalu, poate cea mai bogată din România, căci acolo Dinu şi nevasta lui Sevasta, nişte învăţători inimoşi, au deschis prima şcoală din sat, fără să ştie unde va duce dragostea lor pentru educaţie şi cultură. În 1960, fiul lor Gheorghe, medic în Bucureşti, a ales să doneze statului român colecţia sa de artă, cu condiţia creării unui muzeu în Topalu, purtând numele părinţilor lui.
Colecţia Dinu şi Sevastiţa Vintilă numără circa 228 de piese, în mare parte picturi, semnate de Grigorescu, Tonitza, Francisc Şirato, Octav Băncilă, Corneliu Baba, Constatin Piliuţă şi alţii. Sculpturile sunt de mică dimensiune, ieşite din mângâierile unui Paciurea, Ion Jalea şi Oscar Han, cel care a realizat şi bustul ce străjuie mormântul donatorului, plasat în curtea casei părinteşti devenite şcoală şi apoi muzeu.
Pentru vizitator colecţia poate fi copleşitoare. Carele cu boi ale lui Grigorescu, copiii lui Tonitza, peticarul şi evreul lui Băncilă, himera apelor lui Paciurea – toate acestea puse împreună, în săli ce aliniază sacadat nume grele ale artei româneşti, ar trebui să sufoce vizitatorul şi aşa nepregătit de intrarea modestă în muzeu; cumva însă peste operă se imprimă linişte şi doar ochii şi respiraţia trădează încărcătura din aer. Privirea e rapid marcată de pereţii unei săli de 8 x 2 metri pătraţi tapetate cu lucrările lui Grigorescu, nelăsată să îşi revină din surpriză, căci Tonitza priveşte cu ochi rotunzi în camera următoare. Mirarea se ţine lanţ şi deşi ar trebui să te fi obişnuit deja, te miri încontinuu cu fiecare nou perete, cu fiecare nou nume de artist român de calibru.
Lucrările sunt atent alese şi devine rapid evident faptul că multe au în comun zona de sud a ţării, Dobrogea, aşa cum era timpul vieţii pictorilor ce au imortalizat-o: Mangalia, Balcicul şi portrete de turci şi tătăroaice, geamii şi copii cu bostani, sate dobrogene şi naturi moarte cu flori, peşti şi fructe solare, promontorii. E o sărbătorire a sufletului oriental de la malul mării, a exotismului caselor văruite în alb şi albăstriu, a liniei bine definite din sprânceana unei tinere tătăroaice, a luminii mai presus de toate, aşa cum se reflectă şi transcende prin arhitectura clădirilor şi a sufletelor.
Observând perioada în care au trăit artiştii expuşi la Topalu te gândeşti că acela a fost fără doar şi poate timpul de aur al picturii româneşti, sfârşit de secol nouăsprezece până uşor după jumătatea secolului douăzeci. Gândul că acest medic plămădit de doi învăţători de ţară a putut pune laolaltă lucrări ale celor mai bine cotaţi pictori români apasă greu. Colecţionar şi prieten al acestora, medicul Gheorghe Vintilă a avut probabil o viaţă bogată în frumuseţe; istoria precizează doar că nu a fost căsătorit, iar doamna muzeograf (custode al muzeului încă din 1968) ne spune blând că medicul pensionat, devenit director al muzeului de artă din Constanţa, a murit singur şi sărac, nouăsprezece ani după donarea colecţiei, iar înmormântarea a fost suportată financiar de colectivul muzeului.
Emoţia pe care reuşesc să o transmită unele lucrări este adusă cu picioarele pe pământ instant la un calcul sumar al valorii de piaţă a exponatelor. Un muzeu cât o şcoală sătească, o comoară artistică imposibil de evaluat, încasări de nici o sută de lei pe zi. O excursie de şase ore pentru zile mai întunecate sau turişti pentru care plaja nu e suficientă. Un obiectiv turistic absent din circuitele turistice şi ele inexistente pentru Dobrogea. La fel ca vechiul castru roman.