O dobândă negativă pentru depozitele băncilor la BCE este o opţiune, fie şi pentru că trebuie ţinut cumva ritmul cu reducerea continuă a dobânzii de referinţă la credite, sugera în iulie 2012 Benoit Coeure, membru al Consiliului BCE, când dobânda de referinţă fusese redusă la 0,75%, iar dobânda la depozite ajunsese la zero.
„Nu e clar dacă pieţele pot funcţiona la dobânzi negative. Unele pieţe pot“, reflecta Coure, adăugând că BCE va studia ce se întâmplă în Danemarca, ţară din afara zonei euro, dar a cărei bancă centrală introdusese atunci în premieră o dobândă negativă la depozite ca să se apere de invazia de capitaluri speculative care căutau un refugiu din criza zonei euro, ceea ce pentru coroana daneză a însemnat o apreciere excesivă.
Anul acesta, în aprilie, experimentul danez a luat sfârşit, iar banca centrală a majorat dobânda respectivă de la -0,1% la 0,05%, ca să stimuleze o apreciere a coroanei, depreciată între timp până la minimul ultimilor opt ani faţă de euro. În luna mai, acelaşi Coeure sugera că a venit momentul şi pentru BCE să acţioneze, fiindcă un euro prea puternic şi inflaţia prea mică subminează relansarea zonei euro.
O comparaţie cu situaţia din Danemarca nu l-ar mai fi servit, pentru că şi cu dobânda negativă, şi cu coroana depreciată, inflaţia în ţara nordică n-a făcut decât să scadă continuu, de la peste 2% în 2012 la 0,3% în mai 2013, faţă de 0,5% în zona euro, reflectând aceeaşi greutate a economiei reale de a depăşi urmările crizei financiare ca şi în zona euro. Anul trecut, economia daneză a crescut cu 0,4% (la fel ca a Germaniei), în timp ce în zona euro economia a scăzut cu 0,4%.
Faptul că aprecierea euro contribuie la dificultăţile de redresare a zonei euro este însă o realitate. De la o medie anuală de 1,47 dolari/euro în 2008, cursul a evoluat la 1,39 în 2009, 1,32 în 2010, 1,39 în 2011, 1,28 în 2012, 1,32 în 2013 şi 1,37 în primele cinci luni din acest an. Preşedintele BCE, Mario Draghi, remarca în martie, când euro atinsese 1,39 dolari, că în comparaţie cu minimele din 2012 euro a câştigat 9% faţă de moneda americană, ceea ce ar însemna un minus de 0,4-0,5% la rata actuală a inflaţiei în zona euro.
Cum mandatul BCE vizează stabilitatea preţurilor (o ţintă de inflaţie de 2%), nu cursul valutar, era normal ca Draghi şi ceilalţi oficiali ai BCE să vorbească despre dezinflaţie drept nume de cod pentru necazurile actuale: o inflaţie foarte mică face dificilă reducerea îndatorării guvernelor, a companiilor şi a familiilor, ceea ce loveşte în primul rând în statele de la periferia zonei euro, împiedică avansul de competitivitate al acestora faţă de Germania şi amână perspectivele de cumpărare pentru companii şi consumatori, în aşteptarea unor preţuri şi mai mici. Ultimele luni însă au mutat centrul discuţiei asupra aprecierii euro faţă de dolar, fiindcă ea a fost mai greu de explicat decât neputinţa clasică a oricărei economii slabe de a genera inflaţie. De unde a venit această întărire a euro?
La sfârşitul anului trecut, motivele avansate de finanţişti ţineau de îmbunătăţirea perspectivelor zonei euro după cei mai grei ani de austeritate. Treptat, explicaţiile au devenit tot mai legate de factori externi. Pe de o parte, politica Rezervei Federale a SUA: previziunile curente nu dau ca posibilă o majorare a dobânzilor (care ar atrage o apreciere a dolarului) înainte de vara lui 2015, pentru că economia SUA nu şi-a revenit: salariile cresc lent, iar locurile de muncă noi în domeniile cu salarii mari sunt prea puţine.
Pentru a stopa aprecierea yuanului, Banca Chinei a cumpărat iniţial dolari, umflându-şi rezervele valutare cu 126 mld. dolari în T1, la un total echivalent cu aproape 4.000 de miliarde, dar ca să nu mărească ponderea dolarului în rezerve, a vândut ulterior dolari cumpărând alte monede, în primul rând euro. În februarie, când Banca Chinei a început mişcarea, yuanul a scăzut cu 1,4% faţă de dolar, în timp ce euro a urcat cu 2,3%. Alte explicaţii ţin de întoarcerea investitorilor speculativi spre activele mai sigure din pieţele dezvoltate, după ce în anii precedenţi preferau pieţele emergente.
Aşa se face că s-au înmulţit vocile din rândul finanţiştilor care au propus ca BCE să contracareze aprecierea euro şi inflaţia prea mică prin singurul instrument de politică monetară cu adevărat neconvenţional: tiparniţa de bani, respectiv o operaţiune de relaxare monetară cantitativă (QE – quantitative easing) după exemplul celor derulate din 2008 până acum de Rezerva Federală a SUA (cumpărări de obligaţiuni federale şi ipotecare pentru a împinge băncile să se reorienteze spre creditare şi spre piaţa acţiunilor, stimulând astfel economia).
Aceste voci existau încă din 2012, în contextul recesiunii din zona euro, însă pe atunci inflaţia în zona euro era peste 2%, iar cursul euro era suportabil. Între timp, şefa FMI, Chistine Lagarde, a avertizat repetat că pericolul deflaţiei paşte zona euro şi a cerut deschis BCE să ia măsuri neconvenţionale de relaxare monetară. În ultimele luni, Mario Draghi a sugerat că ar putea avea în vedere în ultimă instanţă un astfel de model, ceea ce i-a făcut pe comentatori să estimeze că dacă speculatorii vor duce euro peste pragul de 1,40 dolari, atunci poate vor reuşi să forţeze BCE să acţioneze. Ori măcar să dea un orizont de timp pentru aşa ceva.