Potrivit profesorului David Spiegelhalter, cuplurile active din punct de vedere sexual, cu vârste cuprinse între 16 şi 64 de ani, făceau, în medie, sex de 5 ori pe lună în 1990. Frecvenţa a scăzut la patru contacte sexuale pe lună în 2000 şi la 3 în 2010.
David Spiegelhalter, statistician şi autor al cărţii „Sex By Numbers”, estimează că, „dacă acest ritm se menţine, până în 2030 oamenii nu vor mai face sex deloc”.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Există în presa românească şi mai cu seamă în presa economică un soi de tendinţă, scrii şi pare că ai putea să spui mai mult decât scrii, dar ceva te reţine. Am avut impresia asta citind şi cartea lui Adrian N.Ionescu, „Jocurile privatizării“, apărută la Editura Integral. Volumul este o relatare personală a unui jurnalist de specialitate, care a colaborat cu publicaţii importante din presa economică, o istorie subiectivă a înfiinţării şi evoluţiei bursei româneşti postrevolţionare.
Fiecare capitol are personalitatea sa şi din acest punct de vedere „Jocurile privatizării“ este interesantă: personaje pe care le-am cunoscut, de care am citit şi de care am auzit, vorbesc sau sunt pomenite în contextul istoriei recente a pieţei de capital. Oficiali ai statului, reprezentanţi ai instituţiilor financiare internaţionale, FMI şi Băncii Mondiale, consultanţi, oameni de afaceri mai mult sau mai puţin controversaţi, politicieni şi membri ai guvernelor, brokeri, şefi ai bursei şi organisme de control şi supraveghere, toţi şi-au găsit locul în carte, alături de privatizări, listări, negocieri sau tranzacţii dubioase, şi, din acest punct de vedere, cred că ar fi fost nevoie de un număr mult mai mare de pagini.
Autorul subliniază o anume dualitate, o anume nesiguranţă a bursei româneşti, care, deşi oferă, cel puţin în această perioadă, randamente de top mondial, a rămas un soi de curiozitate, accesibilă doar unei elite. De remarcat aprecierea lui Sergiu Oprescu, preşedintele Alpha Bank şi fost preşedinte al Bursei de Valori: „Piaţa de capital din România a semănat cu Ciuleandra, pe care toată lumea o lua la dans, dar nimeni nu o lua de nevastă. Conform logicii dintr-o anumită perioadă, Bursa era bună de arătat, ca să ne împăunăm cu ea, să dăm bine în diverse poze internaţionale“.
Cum prea multe studii pe tema capitalismului românesc postrevoluţionar nu s-au scris, cartea lui Adrian Ionescu este importantă pentru că unu, există şi a fost scrisă, şi doi, pentru că surprinde caleidoscopic şi plăcut etape esenţiale şi inside‑uri din primele două decenii ale pieţei de capital. Un exerciţiu pe care presa românească de business, atâta câtă mai este, ar trebui să-l repete, atâta cât se mai poate. De citit.
Dacă până în prezent se punea un mare accent, în diverse studii, pe diferenţele de salarizare dintre femei şi bărbaţi, în prezent cercetările salariale sunt din ce în ce mai complexe şi capătă noi forme. Un studiu realizat de compania de consultanţă Mercer arată că există diferenţe salariale semnificative, pe aceleaşi tipuri de poziţii, în funcţie de generaţia din care face parte fiecare angajat.
Astfel, un manager de top din România din generaţia Baby Boomers (care este născut între 1946 şi 1964) are, în medie, un salariu de bază de 23.900 de lei brut pe lună şi câştigă cu mai mult de 40% prin comparaţie cu un manager pe aceeaşi funcţie care este mai tânăr şi face parte din generaţia Y sau din Millennials (născut în perioada 1981‑1995). Totodată, un executiv de top Baby Boomer are un salariu de bază cu doar 7% mai mult decât un omolog de-al său care face parte din generaţia X (care s-a născut în intervalul 1965‑1980). Cum se explică diferenţele salariale pe baza datei naşterii, având în vedere că, cel puţin în teoria susţinută de angajatori, performanţa, şi nu vechimea în organizaţie, dictează salariul?
Alina Popescu, talent information solution leader pentru România şi regiunea Balcani în cadrul Mercer (parte a grupului Marsh&McLennan Companies), spune că este normal ca Baby Boomerii să fie cel mai bine plătiţi angajaţi dintre toate generaţiile aflate în câmpul muncii, întrucât angajatorii îi plătesc, de fapt, pentru experienţa lor.
„Baby boomerii sunt cei mai experimentaţi, iar cei care au rezistat în câmpul muncii până în prezent sunt oamenii cu adevărat talentaţi, de aceea sunt şi cel mai bine plătiţi. În plus, spre deosebire de Baby Boomers, care au un interes foarte mare asupra obţinerii de «active» şi sunt motivaţi mai degrabă de bani, cei care fac parte din generaţia Millennials nu pun atât de mult accentul pe partea materială la un job, pentru că nu vor credite, case sau vacanţe scumpe, ci mai mult timp liber pentru viaţa personală“, a explicat Alina Popescu.
Deşi se spune că salariul de la primul loc de muncă stabil este definitoriu pentru întregul parcurs salarial al angajatului, iar cea mai mare majorare salarială se poate obţine la schimbarea jobului, specialiştii susţin că în sistemul privat majorările salariale semnificative au la bază competenţele, polivalenţa şi nivelul de management. În plus, un aspect nou luat în calcul în sistemele de salarizare este reprezentat de competiţia între companii în retenţia talentelor, care este o mişcare naturală de aliniere spre media europeană, spune Iuliana Leurent, CEO al companiei RINF Temps România, divizia de recrutare şi închiriere de forţă de muncă temporară a grupului românesc RINF.
„Generaţiile X şi Y au avantajul de a se afla într-o piaţă emergentă, mult mai dinamică, în care competenţa poate accelera procesul de raportare la un salariu mai mare. Senioritatea în cadrul companiei angajatoare se traduce în principal în oportunităţi de avansare sau un sistem de beneficii, cel mai comum fiind numărul de zile de concediu“, explică Leurent.
Pentru poziţiile de specialişti, angajaţii din generaţia X au cele mai mari salarii de bază din cele 4 generaţii de pe piaţa muncii, de 4.660 de lei brut pe lună, în medie, cu circa 2% peste nivelul încasat de Baby Boomers. Diferenţe mai mari sunt – în aceeaşi categorie de „professionals“ care necesită studii superioare – pentru cei din generaţia Millennial (Y), care câştigă cu 8% mai mai puţin decât X, dar mai ales pentru cei noi intraţi în câmpul muncii (generaţia Z, născută după 1995). Un specialist din generaţia Z are un salariu de bază brut de 3.075 de lei pe lună, cu 51% sub nivelul încasat de un specialist din generaţia X, arată studiul Mercer.
În opinia Iulianei Leurent, generaţia Baby Boomers vrea „valori sigure“ şi este, într-un fel, de înţeles. „Generaţiile X şi Y sunt cu mult mai atraşi de tentaţiile societăţii de consum şi pot accepta un salariu mai mic în măsura unui beneficiu compensantoriu ca de exemplu maşină de serviciu, abonamente la săli de sport etc. Cât despre motivaţia de a munci mai mult pentru a câştiga mai mult, rămâne o alegere personală şi este delicat de generalizat întrucât intrăm în paradigma «nu mai e ca pe vremea noastră».“
Românii din generaţiile mai în vârstă au crescut cu o mentalitate în care să obţii o maşină de serviciu îţi asigură un anumit statut social, de aceea acest beneficiu este mai frecvent întâlnit în România decât în alte ţări. Aşa s-a ajuns în situaţia în care, spre exemplu, un angajat din sistemul bancar din Timişoara care ajunsese în urmă cu câţiva ani la venituri lunare de 3.000 – 4.000 de dolari pe lună să fie nemulţumit că maşina de serviciu era o Skoda Octavia şi nu un model mai scump, a spus Felix Toma (38 de ani), country manager al firmei de recrutare şi închiriere de forţă de muncă temporară Gi Group România.
Finlanda ia în calcul oferirea unui venit de bază în valoare de 800 de euro pe lună fiecărui cetăţean, informează The Telegraph.
Autorităţile finlandeze au în vedere oferirea fiecărui cetăţean o sumă neimpozabilă de 800 de euro pe lună. Această propunere a fost făcută de Institutul finlandez de Asigurări Sociale (KELA), iar acest venit de bază ar înlocui toate celealte beneficii financiare. Orice adult ar beneficia de acestă sumă indiferent dacă mai au sau nu o altă sursă de venit.
Somajul în Finlanda se află la cote ridicate (10%), iar acest venit ar încuraja oamenii să se angajeze. În prezent, mulţi oameni preferă să rămână şomeri decât să se angajeze pe un post cu un salariu mic. Procentajul somajului în rândul tinerilor creşte la 22.7%.
Proiectul va fi definitivat anul acesta, iar un programul-pilot va debuta la 1 ianuarie 2017.
O măsură asemănătoare a fost luată în 1970 în oraşul canadian Dauphin, iar rezultatele au fost, atât economice, cât şi sociale, în mare parte pozitive.
Pe de altă parte, unele voci susţin că această măsură doar ar creşte rata şomajului descurajând oamenii să caute un loc de muncă.
Prim-ministrul finlandez, Juha Sipila, sprijină ideea “pentru mine, un venit de bază înseamnă simplificarea sistemului de securitate socială”.
Dacă această măsură va fi adoptată, guvernul finlandez va trebui să plătească 46.7 de miliarde pe an.
Noul S-Class Cabriolet vine atât în varianta clasică, S 500, cât şi în variantele modificate de AMG: S 63 4MATIC şi S 65. Din punctul de vedere al dotărilor, S 500 arată ca o limuzină de lux; este şi normal, fiind vârful de lance al celor de la Daimler. Fiind vorba de un S-Class, toate detaliile sunt fine dar bine definite; elementul de noutate este dat de faptul că vorbim de un cabriolet, prima maşină de lux cu 4 locuri cu acoperiş retractabil lansată de Mercedes în ultimii 45 de ani.
Din punct de vedere al designului, dau dreptate companiei: este, într adevăr, „comeback of a dreamcar“. Senzaţia pe care o ai conducând un S-Class Cabriolet pe străzile din Cannes este unică; sigur, puterea maşinii devine evidentă atunci când ieşi de pe drumurile aglomerate şi intri pe cele mai puţin umblate, acolo unde motorul de 450 de cai-putere de pe S 500 poate fi cu adevărat testat. Chiar dacă maşina este destul de grea (aproximativ două tone), forţa cutiei automate 9G-tronic face tranziţia între viteze destul de simplă, aproape pe nesimţite – şi ne putem mândri cu faptul că aceasta este produsă la Sebeş.
Grupul german a fost anul trecut al zecelea cel mai mare exportator din economia românească, după ce a urcat de pe poziţia 85 în urmă cu un an, însă poate urca pe podium în condiţiile în care a început producţia unei noi cutii de viteze la fabrica din Sebeş, iar până la finalul anului producţia se va tripla, cel puţin.
„La cifra de afaceri, am putea trece de un miliard de euro cu noua cutie de viteze. Acest lucru depinde de producţieşi mai ales de cererea din piaţă. Vom continua să urcăm şi în topul exportatorilor“, a spus Falk Pruscha, director general al Star Transmissionşi Star Assembly, cele două divizii locale ale Daimler AG. Noua cutie cu nouă trepte, produsă la Sebeş de luna aceasta, se regăseşte pe 20 de modele Mercedes-Benz, iar potenţialul său este de a ajunge la peste 800.000 de unităţi anual, produse la Stuttgart şi Sebeş. Cu un preţ mediu de 3.000 de euro, dacă jumătate din producţie ar fi la Sebeş, numai transmisia cu 9 trepte ar aduce exporturi de 1,2 miliarde de euro, suficient pentru ca grupul german să intre în topul primilor trei exportatori.
Revenind la S-Class, dimensiunea maşinii este în anumite situaţii problematică – dar acest lucru este de aşteptat la o limuzină. Virajele strânse nu pot fi luate foarte din scurt, cel puţin în cazul S 500; dacă vorbim de varianta dezvoltată împreună cu AMG – S 43 – setările sport îşi fac destul de mult simţităprezenţa.
Una dintre cele mai folositoare funcţii mi s-a părut heads-up display ul (HUD), care elimină practic nevoia de a te uita ba la drum, ba la dashboard; informaţiileesenţiale precum viteza, rotaţiile sau direcţia de urmate (preluată de la GPS) sunt redate pe parbriz, dar fără să deranjeze câtuşi de puţin.
Cele mai multe îmbunătăţiri aduse noului S-Class nu sunt însă la vedere. Spre exemplu, noua funcţie Thermotronic, destinată modelelor cabriolet, reprezintă o automatizare completă a sistemului de climă: şoferul nu trebuie să aleagă setarea pentru modul decapotate, computerul de bord ajustând temperatura în funcţie de cea exterioară şi de alţi factori.
E păcat să mergi cu acoperişul tras, aşa că am vrut să văd cât de eficient este sistemul hidraulic şi dacă funcţionează, aşa cum spun cei de la Mercedes, şi în timpul mersului. La 50 de kilometri pe oră, acoperişul se retrage în 20 de secunde, iar un spoiler subţire instalat pe parbriz atenuează destul de mult forţa vântului resimţită în interior.
S 500 Cabriolet nu e deloc zgomotoasă, poate chiar prea liniştită pentru gustul meu. Lucrurile se schimbă atunci când turezi motorul S 63: un sunet care te anunţă că urmează să simţi puterea celor 577 de cai-putere. Şi chiar îi simţi: cu pedala lipită de podea, viteza te împinge în scaun. Nu am putut să ating viteze prea mari, fiind pe un segment de drum limitat ca viteză, dar îmi închipui că un drive test pe Autobahn e chiar mai violent – din nou, în sensul bun al cuvântului.
E important de menţionat însă că S-Class nu a fost şi nu va fi niciodată o maşină de circuit – este o limuzină, iar asta face cu atât mai spectaculoasă munca AMG. Sistemele de asistenţă rutieră, de care S-Class beneficiază, sunt extrem de utile din punct de vedere al siguranţei, dar pot aduce şi o oarecare doză de banalitate experienţei de la volan. E suficient să spun că maşina se poate conduce aproape singură, în măsura în care îţidoreşti acest lucru.
Preţul de pornire pentru S 500 este de 139.000 de euro, iar pentru S 63 de 187.000 de euro.
Potrivit Bloomberg, Mercedes-Benz şi-a crescut vânzările de două ori mai rapid decât BMW în primul trimestru al acestui an, ajungând aproape de prima poziţie în piaţa de lux pentru prima oară într-un deceniu. Livrările diviziei de lux de la Daimler au crescut cu 13%, la 483.487 vehicule până în martie, comparativ cu 6% creştere pentru BMW, care a vândut 478.743 de maşini. Audi, cel de-al treilea producător de maşini de lux la nivel global, va raporta în cursul zilei de marţi vânzările.
Mercedes a declarat că vrea să întreacă BMW până în 2020, o ţintă pe o pot îndeplini odată cu popularitatea noilor modele. BMW are o serie mai veche de modele, fără să aibă anula cesta un echivalent pentru E-Class, Seria 5 sedan urmând să apară din nou abia anul viitor.
MedLife, liderul pieţei de servicii medicale private din România, anunţă demararea unui nou parteneriat de amploare, ca urmare a achiziţiei pachetului majoritar din cadrul grupului de firme DENT ESTET. La ora actuală, DENT ESTET reprezintă cel mai mare operator de servicii stomatologice din România, atât din punct de vedere al cifrei de afaceri, cât şi din punct de vedere al numărului de unităţi, grupul reunind 7 clinici în Bucureşti şi în ţară.
DENT ESTET a încheiat anul 2015 cu o cifră de afaceri de 5,5 milioane euro, iar pentru 2016 şi-a bugetat o creştere de 20%.
“DENT ESTET, reprezintă unul dintre puţinele business-uri de nişă din România care a avut încă de la început o strategie de business bine definită în ceea ce priveşte dezvoltarea şi extinderea companiei, înregistrând şi o creştere constantă de la an la an. În următoarea perioadă ţintim să extindem grupul de clinici DENT ESTET cu cel puţin 1-2 unităţi noi în fiecare an, stomatologia urmând să devină una dintre cele şase divizii de business din cadrul MedLife, alături de hyperclinici, laboratoare, spitale, maternităti şi farmacii”, a spus Mihai Marcu, Preşedinte CA MedLife.
Ca urmare a finalizării acestei tranzacţii, Oana Taban, fondator şi managing partner al grupului DENT ESTET, va păstra integral atribuţiile de management în cadrul grupului, fiind direct responsabilă de strategia de dezvoltare şi extidere a reţelei DENT ESTET. De asemenea, Oana Taban va prelua inclusiv managementul diviziei de stomatologie din cadrul MedLife.
Achiziţionarea grupului de clinici DENT ESTET, ar reprezenta cea de-a 10 tranzacţia derulată de grupul MedLife, primele nouă fiind încheiate. Tranzacţia este în curs de avizare de Consiliul Concurenţei – o procedură standard care se va extinde pe parcursul următoarelor luni.
MedLife a încheiat anul 2015 cu o cifră de afaceri cumulată de 101,5 milioane euro, şi estimează că, în 2016, va înregistra o creştere de 30%.
MedLife activează pe piaţa din România din 1996, fiind cel mai mare operator privat de servicii medicale de pe piaţa locală. Compania acoperă toate zonele de activitate medicală: ambulatoriu, spitale, maternităţi, laboratoare şi farmacii. În prezent, MedLife îşi desfăşoară activitatea în 16 Hyperclinici din Bucureşti, Timişoara, Braşov, Arad, Craiova, Galaţi, Iaşi şi Cluj.
Vă propun un mic experiment: deschideţi un browser şi tastaţi, în bara de sus, numele dumneavoastră. Apăsaţi „enter“. Ştiţi în mare măsură, ce urmează să afişeze motorul de căutare; nu vă e totuşi puţin teamă?
Un celebru citat al lui Warren Buffett este în continuare corect: „Ai nevoie de 20 de ani ca să-ţi construieşti o reputaţie bună şi doar de 5 minute să o strici“, dar singurul lucru care s-a schimbat acum este durata. Nu mai e vorba de 5 minute, e vorba de cele câteva secunde de care are nevoie cineva pentru a-ţi strica imaginea. Câteva secunde pe Facebook, Twitter, LinkedIn sau vreun blog personal – iar informaţia, fie ea corectă sau nu, a intrat în patrimoniul universal al internetului.
Iar aici intervin ei: cei care ştiu cum să reacţioneze, cum să ascundă informaţiile false şi cum să le contracareze pe cele corecte. Ei sunt cei care te ajută să-ţi pierzi urma online. „Urma“ de care am amintit în titlu nu se referă la identitatea unei persoane, ci la informaţii care se pot deovedi dăunătoare. Ce instrumente există pentru a-ţi îndrepta imaginea într-un mediu care se schimbă de la o secundă la alta şi în care informaţia circulă cu cea mai mare viteză?
Un studiu al Microsoft a descoperit că 14% dintre adulţi s-au confruntat cu consecinţe negative ca urmare a activităţii online. Dintre aceştia, 21% şi-au pierdut locul de muncă, 16% au ratat angajarea pe un post dorit, 16% şi-au pierdut asigurarea medicală, 14% nu au putut intra la universitatea dorită, iar 15% nu au mai putut accesa un credit. Datele sunt valabile pentru Statele Unite, dar comportamentul utilizatorilor de internet nu suferă modificări majore în funcţie de zonă. Iar în cazul companiilor, după cum veţi putea citi în paginile următoare, consecinţele pot fi mult mai grave.
REVOLUŢIA UNUI SPANIOL CARE VOIA SĂ FIE UITAT
În 1998, ziarul spaniol La Vanguardia publica două anunţuri legate de executarea silită a unor proprietăţi; anunţurile veneau de la Ministerul Muncii şi Afacerilor Sociale din Spania, având ca scop atragerea unui număr cât mai mare de participanţi la licitaţie.
În noiembrie 2009, un bărbat pe nume Mario Costeja Gonzales, care deţinuse una dintre proprietăţi, a contactat ziarul pentru a le cere să elimine numele său din anunţurile care ajunseseră, între timp, pe pagina de internet a publicaţiei. Motivaţia sa a fost simplă: la o căutare a numelui, primele rezultate duceau exact la acele anunţuri, dar informaţiile în cauză deveniseră irelevante din moment ce executarea silită se încheiase cu mulţi ani în urmă. Publicaţia a refuzat, aşa că bărbatul s-a adresat celor de la Google Spania, cerând eliminarea legăturilor către anunţurile celor de la Vanguardia.
Povestirea de mai sus a marcat începutul unuia dintre cele mai controversate procese din scurta istorie a internetului. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene dat un verdict; atunci când a fost dat, el a surprins pe toată lumea. Curtea a decis că „O companie ce operează un motor de căutare de pe internet este responsabilă pentru procesarea datelor pe care le afişează, chiar dacă acestea sunt publicate de o terţă parte. Un individ poate cere ştergerea unor hiperlinkuri din indexul motorului de căutare.“
Cu alte cuvinte, decizia Curţii înseamnă că o persoană poate cere ca anumite informaţii să nu mai apară la căutare. La prima vedere, având în vedere că decizia nu făcea referire la paginile ce găzduiau informaţia, ci doar la motorul de căutare, care este până la urmă un soi de intermediar, lucrurile nu păreau să aibă o atât de mare importanţă; analizând ceva mai în profunzime, decizia din cazul Gonzales vs. Google reprezintă de fapt reglementarea legală a „dreptului de a fi uitat“. Argumentul în această direcţie este unul cât se poate de simplu: marea majoritate a utilizatorilor de internet verifică informaţii pe motoarele de căutare.
„Dreptul de a fi uitat“ nu a fost însă inventat în 2014: prima variantă a acestui act a fost redactată în 1995, intrând în vigoare trei ani mai târziu. „Directiva de protecţie a datelor“, aşa cum era numit documentul, reprezenta mai mult un set de reglementări cu privire la modul în care o entitate poate folosi datele personale ale unei persoane, cum ar fi adresa sau numărul cardului de credit. În 2012, actul a fost modificat pentru a se aplica şi companiilor din afara spaţiului european ce procesează date ale cetăţenilor europeni; următorul amendament şi cel mai recent datează din 2014, ca urmare a deciziei din procesul Gonzales vs. Google.
Totuşi, Curtea a făcut diferenţa între informaţii care-i privesc pe simplii cetăţeni şi datele referitoare la persoane publice, considerate de interes public. „Eliminarea unor linkuri de pe lista de rezultate ar putea avea, în funcţie de informaţia în cauză, repercusiuni asupra interesului legitim al utilizatorilor de internet potenţial interesaţi de a avea acces la această informaţie“, se menţiona într-un comunicat al instanţei. Curtea arată că, deşi drepturile persoanei vizate prevalează, trebuie avut în vedere şi interesul publicului de a dispune de informaţia respectivă, „care poate varia în special în funcţie de rolul jucat de persoana menţionată în viaţa publică“.
Concluzia este că Gonzales vs. Google a scos în evidenţă lupta din mediul virtual dintre susţinătorii liberei exprimări şi cei care invocă dreptul la intimitate. Aceştia din urmă susţin că oamenii au nevoie „să fie uitaţi“, ceea ce înseamnă că au dreptul să li se înlăture urmele digitale de pe internet. Aşadar, dreptul la uitare este una dintre opţiunile pe care o persoană le are atunci când vrea ca anumite informaţii să „dispară“ de pe internet. Cât de eficientă este însă această variantă?