BusinessMagazin

Tag: opinie

  • CALCUL surpriză. Ce pensie veţi avea în 2035

    Suntem cu 10 – 15 ani înainte de declanşarea plăţilor pensiilor către “generaţia decreţeilor” şi parcă am fi descoperit acum că bugetul public – aşa numitul Pilon I retristributiv – va fi împovărat de aceste plaţi şi nu va putea susţine creşteri aberante de pensii, asa cum promit uneori câte unii.

    Parcă am vrea să contrazicem matematica implacabilă, aceea care spune că la acel moment, în jurul anului 2035, pensia de la stat va reprezenta cam 30% din ultimul salariu. De exemplu, pentru cineva care va ieşi la pensie în anul 2035 şi a avut la acel moment un salariu de 1.000 EUR, pensia la care se va putea aştepta va fi de circa 300 de EUR.

    Ca şi cum cineva care acum câştigă 5.000 RON salariu net şi ar ajunge la vârsta pensionarii, de luna viitoare ar primi doar 1.500 RON. Desigur, în termeni nominali, sumele vor fi mai mari din cauza inflaţiei din următorii 15 ani, însă raportul general acesta va fi: pensia de la stat va reprezenta o rată de inlocuire de circa 30%. Menţionez că la acest moment, rata de înlocuire este de 40%, respectiv cineva cu un salariu de 5.000 RON net, intră în pensie cu o suma de circa 2.000 RON. Însă rata aceasta de înlocuire va tot scădea, din motive demografice.

    Ce ar putea face politicienii în următorii 15 ani?

    Ar putea să ne dea speranţe că această matematică se va schimba, ca prin minune. Ar putea să forţeze limitele bugetelor, astfel încât să ne dea senzaţia că ne vom permite pensii mai mari decât acel 30%. Poate va fi 35%.

    Avem şi economişti care susţin că Guvernele “rău-voitoare” nu găsesc soluţii pentru creşterea mai accelerată a pensiilor, pe când cele “bine-voitoare” vor acorda de la ele însele nişte creşteri mai mari. 

     

    Pilonul II este bun şi insuficient

    Cum, doar până în 150 de euro va primi din Pilonul II cineva care se pensionează prin preajma anilor 2035? Da, aceleaşi calcule arată acest lucru, anume că pensia privată va reprezenta doar 10-15% din ultimul salariu, dacă lucrurile rămân cum sunt acum.

    Motivele? Au fost chiar sub ochii noştri şi le-am văzut în ultimii 10 ani:

    • în primul rând contribuţiile automate au rămas sub nivelul gândit iniţial. Niciodată nu am ajuns la 6% din salariul brut, acum suntem doar la 3,75%. Guverne de toate culorile au întârziat sau nu au aplicat aceste creşteri, care ar fi însemnat ca pensia privată să fie cu 60% mai mare faţă de scenariul actual. Nu a ieşit nimeni în stradă pentru că nu s-a majorat contribuţia la pensia privată.
    • în al doilea rând, la câte 4 sau 8 ani, apar dispute politice legate de aceste pensii. Mizându-se pe faptul că mulţi nu îşi fac calcule într-o perspectivă de peste 20-30 de ani, ne aducem aminte  că în perioada 2017 – 2019 eram foarte aproape ca acest Pilon II să fie desfiinţat. În final nu s-a ajuns la acest lucru, dar ecoul în rândul populaţiei, cum că “ar fi fost o idee bună”, a fost unul semnificativ.
    • contestatarii sistemului multi-pilon, cei care stau la pândă să urmarească vreo scadere de bursă sau vreun randament insuficient al fondurilor ca să demonstreze că nu sunt bune, mai invoca şi argumente de tip “Chile”, unde pensiile private au fost insuficiente, iar în final tot a fost nevoie de o completare din partea statului. Aşa este, pentru că şi chilienii au avut Guverne care au direcţionat volume insuficiente către pensiile private, astfel încât în 30 de ani nu s-au acumulat sume decente acolo. Plus că au facut greşeala să vrea să înlocuiască dintr-o dată sistemul public cu cel privat, ceea ce se poate face doar treptat.

    În timp, acumularea privată de capital pentru pensie ar trebui să predomine, însă acest lucru se întâmplă în mai mult de o generaţie: 

    • în 2035, pensia de la stat va fi 30% din ultimul salariu, iar cea de la administratorul privat ar putea fi până în 15%, însă ulterior, acest raport se va rebalansa. E posibil ca pentru pensionarii din anii 2040 – 2050, pensia de la stat să reprezinte chiar mai puţin decat cea acumulată privat, Pilon II, Pilon III, eventual pensie ocupaţională.

     

    Acum vorbim de reforme, când multe soluţii le avem sub ochii noştri

    Nu sunt adeptul ideii că sistemul de pensii trebuie regândit din temelii. Sistemul are nevoie de câteva  ajustări din mers, multe dintre ele enunţate deja în spaţiul public. Nu vorbim de soluţii miraculoase, ci de aplicarea unor soluţii logice, cum ar fi:

    • Creşterea contribuţiilor la pensia Pilon II. Premierul Florin Cîţu enunţa cu mult entuziasm acest lucru încă de la începutul anului 2020. Însă ţinta de 6% din salariul brut nu mai apare pe nicăieri acum. Dacă procentul alocat la Pilon II ar creşte în câţiva ani de la 3.75% la 6%, poate nu pentru cei din 2035, dar pentru cei din 2040-2045, pilonul administrat privat ar începe să conteze din ce în ce mai mult.
    • Creşterea deductibilităţii fiscale pentru Pilonul III facultativ, care la acest moment este de doar 400 EUR/an. O majorare a acestei facilităţi ar încuraja economisirea voluntară, care să adauge peste rata de înlocuire de 40-45%  (Pilon I + Pilon II) de mai sus.
    • Plafonarea / diminuarea pensiilor speciale. Chiar dacă acestea nu au legătură directă cu bugetul public de pensii ci cu bugetul general al ţării şi chiar dacă volumul lor este de câteva sute de milioane de euro anual şi nu ar rezolva în sine problema generală, plafonarea acestor pensii speciale duce către revenirea la principiul contributivitătii. Să vorbeşti în spaţiul public despre creşterea vârstei de pensionare, când ai “speciali” care intră în pensie la 45-50 de ani este cel puţin indecent.
    • şi da, în mixul de măsuri intră şi creşterea vârstei de pensionare în următorii 10 ani. Ea nu poate fi o soluţie de sine stătătoare, de aceea este deranjantă aducerea în discuţie fără celelalte componente de mai sus. Însă din nou, revenind la matematica implacabilă, până la urma ne vom alinia şi creşterii vârstei de pensionare, aşa cum se întâmplă şi în alte ţări din Europa. Probabil în trepte, probabil întâi voluntar, căci nu ne referim aici la lucrătorul din mină sau din siderurgie, ci la munci care pot fi desfăşurate şi după vârsta de 65 de ani.

    Dincolo de toate cele de mai sus, care conduc cumulat la o pensie de maxim 40-45% din ultimul salariu, va conta foarte mult cât economiseşte şi cât investeşte fiecare individ.

    Un aspect pozitiv este că o bună parte a populaţiei României deja economiseşte, iar acest lucru se vede de un deceniu încoace.  O parte din aceste economii migrează treptat către diverse forme de investiţie pe termen mediu si lung.

    Cristian Tudorescu  – Consultant financiar şi cofondator al Investors Club

  • PNRR, o proză pe 1.203 pagini plus anexe, care costă 29,2 mld. euro, dar care nu are nicio ţintă clară despre cum va arăta România peste 5-10 ani. Eu sper că nu va ajunge ca sălile de sport făcute de Năstase sau bazinele de înot ale Elenei Undrea, care au ajuns în paragină. PNRR ar trebui să înceapă cu renovarea Palatului Victoria

    Guvernul PNL/USR/UDMR, în frunte cu premierul Florin Cîţu şi ministrul investiţiilor, Cristian Ghinea, au prezentat public miercuri PNRR-ul României, celebrul plan de 29,2 miliarde de euro, bani pe care îi împrumutăm de la Bruxelles –  15 miliarde de euro, cu o dobândă mică, după cum spune premierul, sau îi obţinem prin granturi, dacă suntem în stare să derulăm proiectele prezentate.

    Conform acestui PNRR, România ar trebui să arate altfel, să fie o altă ţară peste 5-10 ani, sau chiar 15 ani, când se vor termina proiectele de implementat.

    PNRR are 1.203 pagini, la care adăugăm anexele, iar prin acest plan cincinal guvernul se angajează să construiască 450 de kilometri de autostradă, 311 kilometri de cale ferată, 2.470 de reţele noi de canalizare, trenuri cu alimentare cu hidrogen (cred că suntem mai aproape de trenurile trase de cai), să renoveze 2.000 de clădiri publice şi 1.500 de blocuri (de-abia aşteaptă primarii să mai facă un ban), 553 de kituri de măsurare în timp real a poluării din aer astfel încât copiii noştri să poată să respire, refacerea canalelor din Delta Dunării, plantarea a 45.000 de hectare de pădure, perdele forestiere pe toate autostrăzile noi – 625 de hectare, mii de staţii de încărcare electrică, magistrale noi de metrou în Bucureşti şi Cluj, digitalizarea administraţiei publice, 30.000 de funcţionari publici vor avea competenţe digitale, renovarea şcolilor, schimbarea modelului de educaţie, bibliotecile vor fi transformate în huburi de învăţare şi dezvoltare pentru copii şi adulţi, 280 de firme vor fi sprijinite pentru listarea la Bursă, digitalizarea ANAF ca să colecteze mai bine taxele.

    Ce nu am făcut în 30 de ani, ne angajăm să facem în 5-10 ani.

    Pe hârtie, şi nu sunt puţine pagini, ci chiar foarte multe – 1.203, totul arată bine, ca celebrele programe de guvernare.

    În schimbul acestor bani de la Bruxelles, guvernul a trecut şi nişte condiţii – premierul spune că acestea oricum ar fi trebuit să fie făcute de bunăvoie: să reformeze sistemul public de pensii, care are un deficit de peste 15 miliarde de lei şi va deveni total nesustenabil, să reformeze şi să restructureze companiile de stat, să refacă modelul administraţiei publice, să restructureze sistemul de taxe şi impozite – sunt prea multe excepţii fiscale care trebuie corectate, să colecteze mai mult şi mai bine taxele şi impozitele, să reformeze sistemul de impozite pe proprietate şi pe maşini, să crească vârsta de pensionare de la 65 de ani la 70 de ani, facultativ, să elimine posibilitatea ieşirii la pensie dacă ai avut 25 de ani de contributivitate (cum sunt poliţiştii, judecătorii, precurorii, serviciile secrete, armata ş.a.), să introducă un sistem de taxare a drumurilor, să revigoreze lupta anticorupţie etc.

    Cred că nu ne ajung nici 30 de ani pentru a îndeplini toate aceste condiţii. Ca să nu mai vorbim de faptul că sunt multe şi mari semne de întrebare legate de capacitatea administraţiei publice de a implementa şi derula toate aceste bune intenţii.

    Până să ajungem la implementarea PNRR, noi nu ştim unde ne aflăm ca ţară, din punct de vedere economic, social, educaţional  etc., şi unde vrem să ajungem dacă luăm cei 29,2 miliarde de euro, la care mai putem să mai adăugăm 50 de miliarde de euro din noul exerciţiu european, astfel încât suma totală pe care ne bazăm să fie de 80 de miliarde de euro.

    Ca un asterisc, în 30 de ani soldul investiţiilor străine a ajuns la 80 de miliarde de euro, iar multă lume se întreabă cum va putea România, administraţia publică şi firmele private să absoarbă şi să implementeze în 5-10 ani toţi aceşti bani, pe care Bruxellesul abia aşteaptă să ni-i dea.

    M-aş fi aşteptat ca acest PNRR să înceapă cu o descriere în cifre a situaţiei României, unde ne aflăm din punct de vedere economic, la care să adauge indicatori legaţi de educaţie, număr de şcoli, profesori, rata de abandon şcolar, procentul de absolvire, număr de şcoli profesionale şi duale, gradul de uzură a şcolilor, cât de veche este programa şcolară actuală versus aşteptările pieţei şi, de ce nu, versus alte ţări din jurul nostru; cum arată sistemul sanitar, clasificarea spitalelor, medici, asistente, paturi etc.; cifrele legate de infrastructura rutieră şi feroviară; cifre legate de piaţa muncii – dacă întrebi orice ministru câţi angajaţi are România nu ştie să-ţi spună, sau câţi oameni lucrează la negru (guvernul se angajează să reducă piaţa neagră a muncii) şi putem continua.

    În acest an, de când se discută PNRR, guvernul ar fi putut să vină cu un raport detaliat legat de situaţia actuală a României, că doar are aproape 1,3 milioane de oameni în subordine, Academia Română, Insititute de cercetare, economişti, analişti etc.

    La finalul PNRR-ului, m-aş fi aşteptat ca guvernul să spună în cifre cum va arăta România după ce aceşti bani, pe care noi îi vom plăti, se vor transforma în proiecte: cu cât au scăzut infecţiile în spitale, dacă avem spitale noi; cu cât va creşte speranţa de viaţă pentru că vom respira un aer mai curat, pe care îl vom plăti mai scump; cu cât va scădea rata abandonului şcolar; cu cât va scădea numărul analfabeţilor funcţionali (40% dintre actualii absolvenţi intră în această categorie, adică nu înţeleg ceea ce citesc); care va fi îmbunătăţirea în privinţa testelor PISA; pe ce loc se va clasifica România în clasamentul DESI al competenţelor digitale; cum va evolua natalitatea în România dacă ţara se schimbă într-un mod pozitiv; cu cât se va reduce numărul zilelor de spitalizare dacă se va îmbunătăţi sistemul de prevenţie în sănătate; cu cât va creşte colectarea ANAF-ului dacă sistemul se va digitaliza; cu cât vor creşte salariile; cu cât va creşte nivelul de trai; cât vom recupera faţă de media Uniunii Europene în privinţa puterii de cumpărare; câţi români nu vor mai pleca din ţară; câţi români se vor întoarce în ţară dacă România va arăta mai bine, altfel, cu aceşti bani.

    Eu sper că guvernul va veni în următoarele luni cu date concrete, nu numai cu această proză scrisă pe 1.203 pagini plus anexe.

    Sper ca acest PNRR să nu fie ca sălile de sport făcute pe vremea lui Năstase sau bazinele de înot ale Elenei Udrea, care au sfârşit într-o paragină totală. Dar în schimb, cu toţii am plătit factura lor.

    Dacă guvernul se angajează prin PNRR să renoveze 2.000 de clădiri publice, poate începe cu Palatul Victoria, o clădire rămasă intactă de pe vremea lui Maurer, Dăscălescu, Verdeţ, cu holuri reci, mese lungi, uşi capitonate. Eu sper că în mandatul lui, pe care şi-l propune să fie de 8 ani, după cum a spus la lansarea candidaturii la şefia PNL, premierul Florin Cîţu să apuce un birou nou, din secolul XXI, plus o clădire care să nu fie mausoleu.

  • Ştefan Tudos, vicepreşedinte Genesis Property: Viitorul muncii, provocări, oportunităţi, tendinţe…

    A spune despre 2020 că a fost cel mai complicat şi turbulent an pentru o întreagă generaţie aproape că a devenit un truism. Însă asemenea altor perioade de criză globală majoră, au ieşit la suprafaţă şi câteva aspecte pozitive legate de modul în care oamenii au reuşit să se raporteze la muncă şi la propria flexibilitate şi bunăstare generală.

    A început un nou deceniu şi odată cu el o nouă provocare tehnologică. Marile companii vor căuta să permanentizeze schimbările provocate de izbucnirea pandemiei în 2020 şi chiar să le transforme într-un nou fel de a munci, cu sau fără restricţii. Plecând de la această realitate, nu puţini au fost cei care s-au încumetat deja să facă anumite predicţii cu privire la armonizarea tehnologiei, resurselor umane şi bunăstării în anii ce vor urma.

    Palpabila şi cât se poate de oportuna tehnologie

    Deşi convorbirile video au reprezentat opţiunea prevalentă a anului 2020 (raportat la aceeaşi perioadă a anului trecut, doar Zoom înregistrase 300 de milioane de conexiuni zilnice), ele şi-au dovedit rapid limitele şi au forţat companiile tech să vină cu soluţii noi care să eficientizeze şi mai mult munca remote. Un bun exemplu este propunerea celor de la Nvidia, care au inventat un mod de a folosi inteligenţa artificială pentru a reduce banda de frecvenţă a transmisiunii video şi a-i îmbunătăţi concomitent calitatea.

    Cu siguranţă, realitatea virtuală va cântări din ce în ce mai mult în recrearea unei atmosfere captivante şi interactive de birou, aşa cum o demonstrează şi eforturile Facebook de a colabora cu compania de realitate augmentată Spatial pentru a asigura întâlniri la distanţă cât mai autentice.

    În pofida avantajelor certe ale sistemului work from home, interacţiunea fizică rămâne însă o componentă esenţială a vieţii de birou. Fie că vorbim de colegi noi şi integrarea acestora în cultura organizaţională a companiilor, fie de stimularea colaborărilor şi ideilor creative, biroul va rămâne spaţiul în care eficienţa şi siguranţa muncii pot fi asigurate cel mai bine. În acest sens, avantajele modelului hibrid, care îmbină munca la birou şi cea la distanţă, vor deveni din ce în ce mai evidente pe măsura trecerii timpului.     

    Confortul în prim-plan

    Anul 2020 a pus în discuţie mai mult ca niciodată confortul angajaţilor şi a confirmat legătura vitală dintre productivitate şi starea de bine. Ideea că productivitatea crescută compensează pentru circumstanţele mai dificile ale pandemiei trebuie abandonată, iar accentul pe bunăstare trebuie să înlocuiască noţiunea contraproductivă de a fi «mereu prezent» sau «la dispoziţie». Cifrele absenteismului la birou, mai ales cel cauzat de stres, sau cele ale afecţiunilor psihice asociate muncii nu fac decât să confirme faptul că sănătatea mintală şi confortul angajaţilor vor primi o atenţie specială în următorii ani.

     

    Organizaţii bazate pe competenţă

    Actuala pandemie a scos şi mai mult în evidenţă contrastul dintre concepţia despre productivitate, în care totul trebuie transformat într-un proces precis, cuantificabil, şi emergenţa inteligenţei artificiale ca substitut rapid şi eficient la scenariile de lucru tradiţionale. Oricât de complicată ar părea, situaţia prezintă, din nou, o serie de oportunităţi, în măsura în care trendul anului 2021 pare a fi acela al organizaţiilor bazate pe competenţă. Vorbim aici nu doar de companiile care au realizat că un angajat fericit reprezintă cheia unei productivităţi crescute, ci mai ales de cele care au ales să pună la temelia modelului lor de dezvoltare competenţele specifice ale angajaţilor.

     

    Perfecţionare la distanţă

    Trecerea la un model de muncă la distanţă nu a fost uşoară, iar provocările acestei transformări majore continuă să fie resimţite de către fiecare chiar şi acum în 2021. Metodele tradiţionale de învăţare nu mai sunt fezabile pe timp de pandemie, sau nu mai prezintă acelaşi nivel de interes pentru angajaţii izolaţi. În mod paradoxal, tehnologia căreia oamenii se chinuie astăzi să-i descopere multiplele taine este cea care îi şi ajută să se adapteze la un nou model de lucru. Platformele bazate pe inteligenţă artificială vor ajuta la personalizarea tot mai multor procese de învăţare.

     

    …instruind viitoarea forţă de muncă

    Nevoia de a-i obişnui pe oameni să lucreze «cot la cot» cu automatizarea prin dezvoltarea propriilor competenţe va continua să ocupe un loc central în următoarea perioadă. Mai multe şcoli (CIS-Global Sevilla, Mabin School Toronto) au decis deja să-şi schimbe paradigma educaţională şi să se axeze pe ceea ce se numeşte „învăţare lichidă”, adică încurajarea explorării propriilor interese prin proiecte, colaborări şi alte metode de învăţare experimentală. De altfel, această «lichiditate» în procesul de dezvoltare a unor noi competenţe individuale promovează exact adaptabilitatea, curiozitatea şi rezistenţa necesare într-o lume a viitorului bazată din ce în ce mai mult pe competenţe umane.

    Plecând de la lecţiile pe care ni le-a oferit 2020, se poate anticipa că majoritatea companiilor vor căuta să valorifice toată această schimbare, vor continua să promoveze un nivel de bunăstare corespunzător pentru angajaţi şi se vor strădui să armonizeze tehnologia şi competenţele umane în cel mai bun mod cu putinţă.

  • Este România pe drumul către o recuperare rapidă post-COVID?

    Recesiunea cauzată de criza COVID şi metodele de redresare economică au fost foarte diferite de la ţară la ţară. Recent, FMI a prezis o creştere puternică pentru România în 2021, de 6%. În ciuda previziunilor optimiste, opinia noastră este că businessurile ar trebui să se menţină precaute în continuare.

    OVID a pus pe pauză multe activităţi economice şi a trimis, în esenţă, toate economiile în recesiune. Unul dintre cei mai importanţi factori care determină cât de puternic a afectat pandemia o economie este reprezentat de gradul cu care o ţară este dependentă de turism. Ţările cu un sector turistic mai dezvoltat au suferit mai mult decât cele care sunt mai puţin dependente de acest sector.

    Economia românească a scăzut cu 3,9% în 2020, o scădere comparabilă cu cea a unor economii europene cu o dimensiune similară a sectorului turistic, precum Ţările de Jos sau Bulgaria. Cu toate acestea, scăderea economiei în România a fost substanţial mai puternică decât în alte ţări. De exemplu, Lituania a înregistrat o scădere economică de 0,8%, iar economia Estoniei s-a redus cu 2,9%. Având în vedere că sectoarele economice componente ale unei ţări nu pot fi uşor modificate pe termen scurt, cele mai importante întrebări în momentul de faţă sunt dacă şi cât de repede se va recupera economia după şocul recesional.

     

    Economia României în creştere

    În acest context a fost surprinzător faptul că, în aprilie 2021, Fondul Monetar Internaţional (FMI) a proiectat o rată de creştere de 6% pentru România în 2021. Este mult mai optimist decât estimările din octombrie 2020, care stabileau creşterea României la 4,6%. Mai mult, noile previziuni transformă România în economia cu cea mai mare creştere preconizată a PIB-ului din regiune. Se estimează că Ungaria, de exemplu, va creşte cu 4,3%, iar Slovacia cu 4,7%. Inevitabil, ne întrebăm care sunt factorii cheie pentru o recuperare rapidă şi cum se descurcă România în acest sens? Ar trebui să fim mai precauţi decât FMI?

     

    Factorii care influenţează recuperarea unei ţări

    Există trei factori importanţi care influenţează recuperarea economică postpandemie. În primul rând, viteza lansării vaccinului şi gradul de vaccinare a populaţiei. În al doilea rând, eficienţa răspunsului politicii fiscale la criză şi, în cele din urmă, amploarea investiţiilor străine directe. Există numeroase dovezi empirice că aceşti trei factori sunt ei înşişi direct determinaţi de calitatea instituţională generală a guvernului. Unele ţări suferă de o calitate instituţională relativ scăzută din cauza corupţiei, a ineficienţelor structurale sau a lipsei calităţii de reglementare. Este de aşteptat ca ţările cu o calitate instituţională mai înaltă să aibă costuri economice mai reduse şi o recuperare mai puternică decât cele cu condiţii instituţionale mai slabe. O privire asupra relaţiei dintre mărimea şocului economic cauzat de pandemia de COVID-19 (estimări din raportul FMI „Perspectivele Economiei Mondiale) şi indicatorii instituţionali de calitate, pe care i-am extras din rândul indicatorilor de guvernanţă mondială, arată că, în medie, ţările care se disting prin calitatea înaltă a reglementărilor, controlul corupţiei şi eficacitatea guvernului tind să înregistreze scăderi mai mici ale PIB-ului în actuala criză. Această relaţie este descrisă în figura de mai jos, pentru economia a 51 de ţări. Am folosit indicatorul „eficacitatea guvernului” ca variabilă a calităţii instituţionale.

    Indicele de eficacitate a guvernului măsoară percepţiile privind calitatea serviciilor publice şi civile, independenţa sa faţă de presiunile politice, calitatea formulării şi implementării politicilor, precum şi credibilitatea angajamentului guvernului faţă de aceste politici. Relaţia dintre eficacitatea guvernului şi efectul economic al crizei COVID sugerează că o creştere cu un punct a indicelui de eficacitate a guvernului este asociată cu un şoc economic, care este cu aproximativ 1,2 puncte procentuale mai mic. Pentru România, acest lucru înseamnă că şocul PIB-ului este cu aproximativ 1,8 puncte procentuale mai mare decât şocul pe care l-ar fi experimentat dacă ar fi avut nivelul calităţii instituţionale al Estoniei.

     

    Concluzii

    Conform indicatorilor de guvernanţă mondială, România ocupă ultimul loc în rândul economiilor din Europa Centrală şi de Est ale UE în ceea ce priveşte eficacitatea guvernamentală, controlul corupţiei şi calitatea reglementării (măsurate în 2019). Acest lucru contrastează puternic cu aşteptările privind performanţa creşterii economice în lunile următoare, după cum se reflectă în prognozele FMI. Prin urmare, este probabil ca prognozele FMI să fie prea optimiste. Sperăm că, în ciuda tuturor indicatorilor, guvernul român va face o treabă bună în ceea ce priveşte avansarea procesul de vaccinare, implementarea planului de recuperare, atragerea investiţiilor străine directe şi controlul dinamicii datoriei publice. Cu toate acestea, ar fi mai bine pentru businessuri ca acestea să se bazeze pe scenariul unei recuperări economice mai moderate. Considerăm mai realistă previzunea emisă de Banca Mondială, care se aşteaptă ca PIB-ul românesc să crească cu puţin peste 4% în acest an.

    Jesus Crespo Cuaresma este profesor titular de economie la WU Vienna University of Economics and Business. Interesele sale de cercetare sunt macroeconomia şi econometria aplicată. El predă la programul WU EMBA Bucharest, cel mai important program de Executive MBA din România, pe care WU îl oferă de 15 ani. Phillip Nell este profesor titular de management strategic global în cadrul WU şi directorul academic al programului Executive MBA Bucharest.

  • În timp ce firmele încearcă să iasă din criză muncind în fiecare zi sub ameninţarea Covidului, să plătească salariile, taxele şi impozitele, PNL şi USR îşi arată muşchii incompetenţei politice de a conduce ţara

    În 2020 companiile au plătit la buget TVA de 60 mld. lei, adică peste 12 mld. euro. Accizele au însumat 30 mld. lei, iar impozitul pe profit a fost de 15 mld. lei. În contul impozitului pe venit şi pe salariu, companiile şi persoanele fizice au plătit 24 mld. lei.

    Pentru asigurările sociale ale angajaţilor, adică pensia, companiile au plătit 112 mld. lei, respectiv 25% din salariul brut al fiecărui angajat.

    Acestea sunt o parte din taxele şi impozitele pe care an de an companiile şi persoanele fizice le plătesc statului pentru ca acesta să ofere educaţie, sănătate, drumuri, apărare României şi cetăţenilor ei.

    În 2020, an de criză, din impozitele şi taxele sectorului privat statul a plătit 109 mld. lei pentru salariile celor 1,2 milioane de bugetari. Asta în condiţiile în care salariile la buget sunt cu 60% mai mari decât cele din sectorul privat, adică cei care plătesc taxele şi impozitele.

    Vedeţi VIDEO şi citiţi opinia integrală pe Aleph News.

  • Andra Stroe, jurnalist Business Magazin: Impresii după un an de (scris despre) pandemie. „Jobul meu a fost să scriu despre cei care au rămas fără job”

    A trecut puţin peste un an de când mi-am mutat biroul din redacţie în living. Revăd în minte ziua de joi în care, ca într-o scenă clişeică dintr-un film american, am ieşit pe poarta clădirii cu o cutie plină de reviste într-o mână şi un ghiveci de stică cu plante în cealaltă. Nu îmi pierdusem jobul, dar mă încerca un sentiment ciudat. Pentru mine, lumea nu avea să mai fie la fel din acea zi de joi.

    Mi-am petrecut primul an de pandemie la bloc, în acorduri de bormaşină, scriind…despre pandemie. Despre cum lucrurile o luau razna şi businessurile puneau lacăt pe uşă: afaceri cu tradiţie sau abia pornite. Jobul meu a fost să scriu despre cei care au rămas fără job şi au fost nevoiţi să îşi abandoneze visurile. Am scris despre prăbuşirea industriei turismului în timp ce îmi anulam biletele de avion şi reprogramam concedii. Am scris despre platformele de food-delivery, în timp ce deveneam client fidel, după ce euforia lucratului de acasă şi a gătitului de reţete sofisticate se evaporase. Am scris despre depresiile corporatiştilor, în timp ce le trăiam pe ale mele.

    Dar am scris, în acelaşi timp, şi despre cum românii şi-au făcut curaj să lupte în continuare, unde s-a putut, sau să o ia de la capăt, unde a fost nevoie. M-am bucurat să aflu că au continuat să inoveze, să digitalizeze, să devină mai sustenabili, să se reinventeze şi că au avut curajul să îşi deschidă businessuri în plină criză.

    M-am bucurat să văd că 2020 a fost anul în care românii şi-au (re)descoperit hobbyuri: grădinăritul, gătitul, cântatul, cusutul, sportul şi nu numai.

    M-am bucurat să văd că în plină pandemie românii şi-au păstrat romantismul şi au continuat să cumpere flori pentru cei dragi chiar dacă este criză.

    M-am bucurat să văd că românii au continuat să călătorească şi să descopere că există şi alte destinaţii în afară de Grecia, Turcia şi Egipt; cum ar fi România. Şi că au făcut-o mai responsabil, folosind de exemplu, mai des, asigurările de călătorie.

    M-am bucurat să-i văd pe români mai solidari şi gata să se mobilizeze pentru ceilalţi, chiar dacă a fost vorba de necunoscuţi.

    M-am bucurat să aflu că românii au citit mai mult, lucru reflectat în cifrele de afaceri şi vânzările record raportate de businessurile de profil.

    Primul an de pandemie a fost despre o luptă continuă pentru viaţă şi despre curajul de a trăi în orice condiţie; despre adaptabilitate şi solidaritate; despre bucuriile mărunte şi obiectivele pe termen scurt.

  • Dragoş Damian, CEO Terapia: Românii, bolnavi şi bătrâni. S-ar zice ca nu este o opinie pentru oamenii de afaceri, dar este pentru ei

    Oamenii de afaceri inteleg ce este in spatele cifrelor, asa ca iata niste date de la Institutul National de Statistica:

    – sporul natural al populatiei este al doilea an consecutiv in scadere, de la o micsorare cu 57.244 de persoane in 2019 (iata ca ne contractam si inainte de Covid) am ajuns la una de 118.587 in 2020, adica dublu;

    – avem cu 14% mai multe decese in 2020 fata de 2019, am pierdut aproape 300 de mii de suflete, asadar, 1,5% dintre noi ne-au parasit anul trecut, daca luam ca baza recensamantul din 2011 – toti stim insa ca nu suntem in tara mai mult de 17-18 milioane. In noiembrie si decembrie 2020 au murit cu peste 60% mai multi romani decat in aceeasi perioada din 2019;

    – se moare din cauza cancerului, bolilor cardiovasculare, endocrine, respiratorii, etc. Desi in ultimul an au fost decontate medicamente noi – “inovatia salveaza vieti” – in valoare de 250 milioane de lei lunar, mai ales pentru cancer, pacientii, in realitatea de zi de zi, alta decat cea a guvernantilor, se plang ca se moare in continuare cu zile, si nu de Covid.

    Si, nu ne putem abtine sa ne gandim ca foarte multe decese pot fi prevenite, ganditi-va doar la infectiile nosocomiale, care pentru ca “nu exista”, nu apar in statisticile cauzelor de deces ale INS (sau apar la “alte cauze”).

    Fara legatura aparenta cu subiectul: stiti care este cea mai neverosimila victima coletarala a Covid-ului? Studentii la medicina din anii mari: nu au putut sa faca stagiile de pregatire din cauza ca spitalele au fost inchise – ganditi-va la asta.

    Cu sau fara Covid, nu faptul ca suntem un popor bolnav este ingrijorator sau deprimant. Mai grav este ca in urmatorii 15 ani ies la pensie circa 4,5 milioane de romani, pre- si post decreteii (decretul 770/1966), generatia nascuta in perioada 1960 – 1975, lasand un gol enorm de populatie activa calificata – este posibil chiar ca ritmul de incapacitate de boala, pensionare sau deces al persoanelor de peste 60 de ani sa creasca, pentru ca lipsa preventiei si accesul precar la serviciile medicale cresc riscul de imbolnavire si reduc calitatea vietii.

    In ultimii 5 ani, 2016-2020, bugetul alocat sanatatii a crescut de la 33 miliarde lei la 60, asadar s-a dublat – Covid bifand in 2020 circa 5 miliarde din cele 60. In toti acesti 5 ani s-a ajuns la sporul negativ din 2019 (deci fara legatura cu Covid) si s-a vorbit neincetat de reformarea din temelii a sistemului. Ironic este ca vorbesc despre reformare cei care il conduc….

    Noroc cu alegerile si pandemia, care au reformat planurile de reformare, au intarit pozitia oligarhilor care controleaza sistemul sanitar si au permis intrarea cu taraita unor politicieni fara proiecte, dar brilianti in PR.

    Oamenii de afaceri din Romania indiferent de capital, care, pe buna dreptate, se bat pentru predictibilitatea fiscalitatii, reducerea tensiunilor din piata muncii, marile proiecte publice, digitalizare, etc., ar fi bine sa ia o pauza sa vada ce este de facut, pentru ca resursa lor numarul unu, romanii, sunt bolnavi si batrani.

     

     

     

     

  • – Te-ai întors de la Londra în în România? De ce? – M-am săturat. – Cum sunt englezii? – Nişte ţărani şi nişte proşti. – Noi suntem mai deştepţi, ne merge mintea mai repede. – Dacă e aşa, atunci de ce ei sunt mai sus decât noi? – Asta mă întreb şi eu.

    O discuţie întâmplătoare de acum trei săptămâni, seara târziu, cu un şofer de pe Uber, până în 30 de ani. Din vorbă în vorbă am aflat că a plecat din România în Marea Britanie acum şase ani, iar în ultimii patru ani a fost şofer pe Uber în Londra. Iar anul trecut, din cauza pandemiei, s-a întors acasă.

    – Nu mai puteai să stai acolo?

    – Ba da! Am vrut să mă întorc pentru că mă săturasem.

    – Dar ce făceai acolo?

    – Uber, de patru ani, în Londra.

    – Şi cum a fost?

    – Bine, am venit înapoi cu 80.000 de euro şi mi-am cumpărat un apartament.

    – Cum sunt englezii?

    – Nişte ţărani, nişte proşti. Noi suntem mai deştepţi ca ei, ne merge mintea mai repede. Şi beţivi. Îmi vomitau în maşină, mă puneau să dau muzica mai tare.

    – Cât câştigai acolo, pe Uber?

    – Cam 3.000-4.000 de lire pe lună, chiar şi 5.000 câteodată.

    – Şi cât lucrai? Cam 12 ore pe zi. Voiam să lucrez şi mai mult, dar mă scotea aplicaţia.

    – Şi cât câştigi în Bucureşti?

    – Poţi să faci 5.000-6.000, chiar 7.000 de lei, dar trebuie să stai pe stradă.

    (Partenerul de discuţie venise cu o maşină destul de bună, cu un Volkswagen, dar mi-a spus că nu merită şi cel mai bine este să ai un Logan pe gaz.)

    – Dacă spui că englezii sunt mai proşti, iar noi suntem mai deştepţi, de ce ei sunt mai sus ca noi, de ce au mai mulţi bani?

    – Să ştiţi că şi eu mă întreb asta. Eu cred că la vârf au oameni mai deştepţi (faţă de noi). Cei care conduc, cei care fac legile acolo se gândesc la oameni, să facă legi bune. Aici, la noi, cei de sus fac legi pentru ei şi fură. Îşi dau bani şi pensii speciale pentru ei. Aşa am citit.

    – Eu sunt de câteva luni în ţară, pe stradă, în Bucureşti, şi mă întreb de unde sunt atâtea maşini scumpe. Nici în Londra nu erau atâtea.

    – Dacă sunt atâtea maşini scumpe, care consumă şi benzină, înseamnă că sunt bani, înseamnă că oamenii o duc bine?

    – Da, ştiţi ce am observat? La Londra, cu 50 de lire te duci la Tesco şi umpli coşul. Aici, te duci la supermarket şi dai 400-500 de lei. De ce produsele sunt mai scumpe aici, asta nu înţeleg. (Nici eu şi nici multe milioane de români!)

    – Vrei să rămâi în ţară, în Bucureşti?

    – Pentru moment da, mi-am luat apartamentul şi câştig destul de bine cu Uber, adică pot să mă întreţin. Nu am muncit degeaba la Londra, am venit şi cu nişte bani.

    Florin, şoferul, cum scria în aplicaţie, este un român care s-a întors în ţară. Poate mai sunt şi alţii.

    Oficial, peste 500.000 de români lucrează în Marea Britanie. Alte date, neoficiale, menţionează că sunt 700.000 de români.

    În 2019, după 10 ani în Marea Britanie, Corina Drăghici, împreună cu soţul şi cei doi copii, s-a reîntors în ţară, la Vâlcea, pentru a pune pe piaţă un magazin online – David and Thea Family Concept Store, un magazin de produse pentru copii mici.

    „Ne plăcea în Anglia, dar ne-am întors în România deoarece credem că putem veni cu experienţă şi cu un pachet de informaţii şi să dezvoltăm aici o afacere de care oamenii au nevoie pe piaţa din România. Ei au nevoie de produse pe care noi le-am descoperit împreună cu copiii noştri. După un an şi jumătate de business în România, noi credem că este potenţial pe online, iar din cauza pandemiei de Covid-19, oamenii şi-au îndreptat atenţia către acest mediu”, a spus Corina Drăghici la ZF Live.

    Pentru 2021, ei se aşteaptă să aibă vânzări de 200.000 de euro cu acest magazin online.

    La ZF am angajat pe cineva care s-a întors în ţară după doi ani de studii în afară:

    – De ce te-ai întors? Nu ai găsit nimic acolo?

    – Să ştii că acolo este mai greu să găseşti ceva bun şi nu ştiu dacă reuşeam. Eu cred că mai bine este acum în România, sunt mult mai multe oportunităţi. În afară pleci cu o idee, dar câteodată vezi că nu este chiar aşa.

    Mirajul Occidentului este încă prezent în mintea noastră, dar în fiecare zi aflăm despre cazuri de români care au fost în afară, au văzut cum este acolo şi au decis să se întoarcă.

    Să vedem ce ne rezervă următorii ani, când România are o şansă de a oferi mai multe oportunităţi decât Europa Occidentală.

    În ultimul trimestru al anului trecut am avut o creştere economică de 5,3%, de departe cea mai mare din Europa, în timp ce la polul opus, Austria a avut o scădere economică de 4%. Dacă am avea şi conducători mai deştepţi, am putea face mai multe.


    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Când luaţi un credit de la bancă, dobânda contează mai puţin. Rata lunară este cea mai importantă

    Când vorbeşti despre un credit, mai ales despre un împrumut ipotecar, aproape nimeni nu ştie cât este dobânda pe care o plăteşte. Cu câteva zile înainte de scadenţă, mulţi primesc un SMS cu cât este rata de plată şi că trebuie să se asigure că au banii în cont.

    Aşa că, pentru toată lumea, cel mai important lucru este cât trebuie să plătească – 1.200 de lei, 1.500 de lei, 2.500 de lei, 3.000 de lei sau 200 de euro, 300 de euro, 400 de euro etc.

    Toată lumea are asta în minte şi restul nu mai contează.

    În spatele acestei rate lunare se află o dobândă, celebra DAE, format din dobânda de referinţă,  ROBOR sau, mai nou, IRCC, la care se adaugă marja băncii. La creditele ipotecare marjele pot varia între 2,25% – 3,15% pe an. Oricum, aceste amănunte se reţin prea puţin.

    Nimeni nu stă să urmărească cum a evoluat ROBOR-ul, că-i 2,04% (cât a fost la începutul anului), că-i 1,54% (cât este acum) şi că diferenţa înseamnă o scădere de 25%, sau cum a evoluat IRCC-ul , care este acum 1,84%. Sunt prea multe cifre de ţinut minte.

    Dacă rata este de 1.500 de lei pe lună la un apartament, plus minus 50 de lei, să spunem, aşa cum şi-a făcut cineva socotelile când a luat creditul, totul este ok.

    Când scade rata cu 50 de lei pentru că a scăzut ROBOR pentru că BNR a redus dobânda de referinţă, suma câştigată este prea mică, două pachete de ţigări pe lună, şi nimeni nu o pune de-o parte pentru vremurile când dobânzile vor creşte.

    Acum 12 ani, când majoritatea creditelor din piaţă erau în euro, franci elveţieni, iar cursurile valutare leu/euro şi leu/CHF creşteau, mai ales la francul elveţian, creşteau şi principalul şi dobânda în acelaşi timp, iar acest lucru se simţea imediat.

    Este mai greu de digerat o creştere a principalului cu 30%, la care se adaugă şi creşterea dobânzii cu 30% prin creşterea cursului valutar.

    La creditele în lei avantajul este că principalul nu creşte, ci doar dobânda, aşa că fluctuaţiile se simt mai puţin.  În 2017-2019 ROBOR a crescut de la 0,67% la 2,5%, adică de 4 ori, aproape nimeni nu şi-a dat seama, pentru că rata lunară crescuse de la 1.500 de lei la 1.700 de lei, iar creşterea salariului era mai mult de 200 de lei pe lună. Am dat doar un exemplu.

    Dacă la creditele ipotecare în lei dobânzile sunt de 4%-5%, la creditele de consum dobânzile sunt între 8-12%, iar la cardurile de credit dobânzile sunt între 18%-25%.

    Una dintre cele mai mari idei din lumea bancară a fost acest card de credit, dezvoltat în America începând cu anii 1980, când trebuia să dai înapoi numai 10% sau 5% din suma trasă – ceea ce pare puţin -, iar a doua zi să o retragi din nou. Nimeni nu se uită cât sunt dobânzile, iar acest produs este cel mai profitabil pentru o bancă.

    Asta îmi aminteşte de o situaţie petrecută în România la începutul anilor 2000, când piaţa de electrocasnice se pregătea pentru celebrul credit cu buletinul.

    Retailerul Flanco avea ofertă de vânzare de televizoare în rate cu o dobândă de 40% (atunci inflaţia era de 20%, iar acum este de 2%). Clienţii, când intrau în magazin se uitau şi vedeau dobânda de 40%, li se părea enorm şi fugeau. Ca să vitalizeze vânzările, cineva a venit cu ideea extraordinară de marketing ca în loc să se promoveze dobânda de 40%, să se promoveze rata lunară de plată. Pur şi simplu a fost un şoc de marketing, pentru că atunci când clienţii au văzut că o rată pentru un televizor nou era de numai 500.000 de lei (pe atunci erau banii vechi), care reprezenta doar 5% sau 10% dintr-un salariu lunar, au dat buzna să cumpere televizoare, care erau principalul mijloc de entertainment.  O rată de 500.000 de lei putea fi destul de uşor plătită de foarte multă lume, aşa că a urmat un boom de vânzări de electrocasnice.

    Însă nimeni nu prea şi-a dat seama că acea rată de 500.000 de lei era echivalentul unei dobânzi de 60%.

    Tot ce contează este rata lunară, şi mai puţin dobânda.

    Aşa că prea puţină lume ştie că, într-un an, dobânzile la lei au scăzut cu aproape 50%.

  • Pentru atragerea unei investiţii străine trebuie să te implici şi personal. Guvernul de acum nu cred că are această prioritate

    Am citit cu mult interes articolul semnat în data de 08.02.2021 de Cristian Hoştiuc referitor la dinamica investiţiilor din statele sud-est europene. Aşa cum menţionează autorul referitor la România, „ca o statistică istorică, din cele 88 de miliarde de euro investiţii străine în 30 de ani, aproape jumătate, mai precis 35 de miliarde de euro, s-au realizat între 2005-2008, în timpul guvernului Tăriceanu.”

    Încerc să vă prezint în continuare într-o manieră mai succintă cum s-au realizat acele investiţii, ce demersuri şi eforturi au presupus, care au fost succesele şi chiar eşecurile. Am mari îndoieli că actualul prim-ministru şi echipa guvernamentală şi-au stabilit corect priorităţile.

    Văd aproape întreaga coaliţie politică fiind ocupată până peste cap să găsească justificări la neputinţa tot mai evidentă de a îndeplini promisiunile amăgitoare pe care le-au făcut sau fiind prinsă în subiecte minore care denotă lipsa de experienţă politică şi administrativă a mai tuturor membrilor actualei majorităţi.

    Agenda zilnică pare să fie acaparată de numirile în funcţiile publice a membrilor de partid cei mai incompetenţi sau de răfuieli politice între membrii coaliţiei. Agenda publică e lăsată mai la urmă sau ignorată! Păcat!

    Mai mult de atât, echipa de guvernare în frunte cu dl Prim-Ministru Cîţu nu pare să fi înţeles până acum că România a fost şi este într-o competiţie acerbă cu celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, în care fiecare îşi construieşte o politică proprie de atragere de investiţii cât mai folositoare pentru propria dezvoltare economică şi socială, bazată eventual pe investiţii în activităţi cu valoare adăugată mare, tehnologii inovative etc., folosind toate atuurile: politice, economice, de nivel educaţional universitar sau profesional, stimulente permise de legislaţia în vigoare. Rezultatul „preocupărilor” echipei politice actuale este evident: investiţiile străine au ajuns la un nivel derizoriu în cifre absolute. Comparaţia cu vecinii noştri este la fel de dezavantajoasă.

    Aşadar, mergem înapoi în timp la începutul mandatului meu de Prim-ministru. O analiză a situaţiei întreprinderii „Automobile Craiova”, unde se produceau automobilele Daewoo, scotea în evidenţă riscul falimentului acestei societăţi (cu toate consecinţele economice şi mai ales sociale legate de azvârlirea tuturor angajaţilor în şomaj), întrucât partenerul sud-coreean care deţinea 51% din acţiunile societăţii încetase activităţile, se afla în insolvenţă, iar o parte din activele atractive fuseseră preluate de gigantul american General Motors.

    Întreprinderea de la Craiova continua să funcţioneze la cotă de avarie prin montajul ultimelor colecţii de CKD cu care se aprovizionase înainte de falimentul răsunător al Daewoo Automobile din Coreea de Sud. Urgenţa salvării întreprinderii craiovene era evidentă! Pentru aceasta am stabilit o întâlnire la Geneva, în cadrul Salonului de Automobile, cu Nick Reilly, CEO al GM Daewoo Auto, cu care am discutat despre posibilitatea preluării în cadrul concernului GM a activităţilor de la Craiova. Mi-a dat un răspuns destul de vag, fără vreun angajament ferm. Timpul lucra în defavoarea noastră.

    Cum acest gen de discuţii transpiră, nu a trecut mult timp şi a urmat întâlnirea cu John Fleming, CEO Ford Europa, care vroia să ştie: 1. dacă s-a realizat vreun angajament cu GM şi 2. ce planuri are Guvernul în această privinţă. I-am pus la dispoziţie elicopterul care să-l ducă să viziteze locaţia de la Craiova, lucru care l-a impresionat din 2 motive: a înţeles că are un partener corect de discuţie care vrea să acorde şanse egale tuturor competitorilor şi a găsit o întreprindere de concepţie modernă (făcută de Citroen) cu o forţă de muncă de cea mai bună calitate. Am constituit rapid o echipă condusă de Ministrul de Finanţe care avea drept scop să elaboreze caietul de sarcini pentru vânzarea participaţiei statului de 49% în vederea relansării producţiei de automobile la Craiova. Primul pas care a trebuit făcut a fost răscumpărarea participării coreene de 51% de la firma lichidatoare.

    Procesul de privatizare s-a bazat pe condiţiile impuse prin caietul de sarcini: a. păstrarea profilului de activitate al societăţii; b. realizarea unui nivel de investiţii care să permită un volum planificat de 300.000 de maşini/an; c. păstrarea în integralitate a forţei de muncă. Rezultatul se cunoaşte, Ford a fost declarat câştigător.

    Aproape la fel de important a fost efectul de antrenare a furnizorilor din industria de piese şi componente care au decis să facă investiţii noi sau să le extindă pe cele existente, exemplul care-mi vine în minte fiind al firmei International Automotive Components – IAC care s-a instalat la Balş.

    Privatizarea de la Craiova cu Ford a fost derulată în paralel cu extinderea considerabilă a investiţiei Renault de la Dacia. Trebuie să avem în vedere că proiectul de privatizare al întreprinderii Dacia l-am iniţiat în 1997, atunci când eram Ministru al Industriei şi Comerţului, cu ocazia întâlnirii de la sediul Renault din Paris cu PDG-ul de atunci Jean-Louis Schweitzer.

    Proiectul construirii unei maşini pentru pieţele emergente de 5.000$ a fost evocat cu acea ocazie, iar în toamna anului 1997 echipele de la Renault au venit la Piteşti să facă un audit tehnic şi financiar. Privatizarea la Dacia s-a perfectat la începutul anului 1999 printr-o investiṭie de 260 mil $. Ce a urmat ştim cu toţii: Dacia a devenit o marcă aparte a grupului Renault şi un succes industrial şi comercial de mari proporţii ṣi graţie implicării Guvernului pe care l-am condus prin crearea parteneriatului cu partea franceză. Ajutoarele de stat, precum şi alte facilităţi pe care le-am dat, au permis creşterea investiţiilor la un nivel de 3,5 miliarde euro care includ noua fabrică de motoare şi cutii de viteze, centrul logistic pentru exportul de CKD şi SKD ş.a. Este la fel de adevărat că succesorul lui Schweitzer, Carlos Ghosn a înţeles potenţialul de expansiune al mărcii Dacia şi l-a exploatat la maxim. „Les mauvaises langues” spun că inclusiv salvarea Renault în anii de criză, 2009-2012, s-a datorat contribuţiei Dacia în cadrul Renault. Astăzi Dacia produce 350.000 de automobile finite (fară a socoti CKD si SKD)are o pondere de 3,5% în PIB-ul României,realizează 8% din exporturi şi are 17.000 de angajaţi iar antrenarea multor firme străine şi româneşti în investiţiile pentru producerea pe plan local de piese şi componente a reprezentat o contribuţie esenţială la transformarea sectorului industrial al producţiei de automobile şi componente în principalul sector industrial al României de azi. E bine de reţinut că Renault a creat în România şi centrul RTR (Renault Technologie Roumanie) la Titu, care permite realizarea tuturor fazelor, de la concepţie la testare pentru maşinile produse de constructorul francez şi unde lucrează peste 4.000 de ingineri şi tehnicieni români.

    Un alt exemplu de privatizare reuşită a fost/este BCR. Pornită de predecesorul meu, Adrian Năstase, am decis să continui procedura care era la debut, spre deosebire de CEC unde nu am dorit să finalizez privatizarea întrucât am vrut să păstrăm cea mai veche bancă românească în proprietatea statului. Aşadar, comisia de privatizare condusă de Ministrul de Finanţe de la acea dată a demarat un proces minuţios de atragere de potenţiali clienţi printr-un roadshow în principalele centre financiare europene. Rezultatul? Peste 10 oferte în prima fază de calificare, pentru ca apoi, în faza 2, să fie primite ofertele îmbunătăţite. În 2006 a fost anunţat rezultatul: câştigător Erste Bank Austria cu cea mai bună ofertă pentru 62% din acţiunile deţinute de statul român, BERD şi IFC la un preţ de 3,75 mld euro. Cea mai mare sumă plătită la privatizarea unei bănci din Europa Centrală şi de Est! Poate a avut un anumit rol şi reforma fiscală introdusă în ultima zi a anului 2004 prin adoptarea cotei unice de 16% pentru impozitul pe profit şi impozitul pe venit, dar şi climatul pro-business pe care l-am cultivat cu asiduitate în acea perioadă.

    A mers totul bine? Evident, nu. Dar ştiu că am încercat cat am putut mai bine. Am ratat investiţia cu Mercedes, unde am fost ajutat benevol de Ion Ţiriac să discut cu Dieter Zetsche, CEO la Daimler-Benz. Părea că ne îndreptăm spre drumul cel bun, dar am făcut o greşeală pe care nu mi-o iert nici acum. Am dat autorităţilor locale din judeţul Timiş, unde se dorea realizarea investiţiei de către Mercedes, sarcina de a găsi o suprafaţă comasată de 300 ha şi a o propune ca sit al proiectului. Au găsit şi au cerut o sumă de ordinul a 45 milioane euro. Asta au înţeles ei din proiectul industrial: că se poate transforma în afacere imobiliară. Şi Mercedes a decis să meargă în Ungaria, unde li s-a oferit aceeaşi suprafaţă în concesiune pe 50 de ani la un preţ simbolic. Nu am reuşit nici privatizarea întreprinderii Tractorul Braşov, din păcate. În 2008 au venit indienii de la Mahindra cu intenţii foarte serioase şi cu o bună recomandare din partea celor de la Renault (cu care produc Logan în India). Tractorul avea datorii „modeste” de vreo 250 milioane euro care ar fi trebuit şterse şi pentru care am solicitat acordul Comisiei Europene. Comisia nu l-a dat. Mahindra a venit cu o altă propunere: să cumpere activele şi să păstreze toată forţa de muncă. S-au opus sindicatele de la Tractorul. Rezultatul: în aproximativ 6 luni societatea a dat faliment, muncitorii au ajuns pe drumuri, iar fabrica a fost demolată pentru a se construi un centru comercial.

    Concluzia e simplă aşadar: dacă se vrea se poate. Stabileşte priorităţile! Dar îţi trebuie cap şi experienţă. Şi ceva perseverenţă. După cum se vede mai e nevoie şi de puţin noroc. Numai că-mi aduc aminte, de la bunicul meu, de un străvechi proverb: greu la deal cu boii mici. Orice comparaţie cu actualii membri ai echipei guvernamentale ar fi rău-voitoare.

    Călin Popescu-Tăriceanu a fost Prim-Ministru al României în 2004-2008