BusinessMagazin

Tag: circulatie

  • O scurtă istorie a falsificatorilor de bani

    PF 47 este indicativul dosarului poliţienesc care îl priveşte pe fierarul Daniel Pavlicek. Acesta aîncercat să falsifice moneda de cinci mărci aflată în circulaţie. Încercarea nu a reuşit pentru că Pavlicek a omis să magnetizeze monedele. În acelaşi timp poliţiştii au făcut public faptul că moneda falsă nu scotea acelaşi sunet ca aceea originală. Aruncate pe o suprafaţă tare, falsul suna “cling-a-ling”, iar originalul numai “cling”….

    Monedele antice au început să fie colecţionate în urmă cu 600 de ani, dar numărul de monede s-a dovedit insuficient pentru numărul mare de doritori. Intră în scenă Antonio Cavino, un apropiat al lui Benvenuto Cellini, locutor al cetăţii Padova şi creator de false monede antice. Produsele sale au devenit astăzi mai căutate decât originalele pe care le imită şi se comercializează la preţuri mai mari. De fapt monedele lui Cavino sunt recunoscute drept opere de artă renascentiste şi apreciate pentru încărcătura lor istorică. Falsurile nu sunt de fapt falsuri, ci mai degrabă produse ale imaginaţiei lui Cavino, pentru că acesta a schimbat şi metalele şi inscripţiile faţă de originale. Una din “victimele” lui Cavino este Goethe, colecţionar a peste 4.000 de monede.

    Hubert Goltzius (1526 – 1583) a fost un alt “artist” cu resurse. Olandezul, gravor, pictor, tipograf şi numismat, spunea că a studiat 950 de colecţii de monede şi a scris o carte despre banii Imperiului Roman. Dar ilustraţiile prezentate în lucrarea sa nu corespundeau în întregime cu originalele, erorile fiind descoperite abia 200 de ani mai târziu.

    Karl Wilhem Becker (1772 – 1830) a fost unul din cei mai celevri falsificatori din secolul XIX, talentul său fiind recunoscut de cunoscători. A realizat peste 300 de copii de monede antice, care în prezent sunt identificate ca atare. Nu s-a îmbogăţit, pentru că s-a folosit de intermediari care şi-au tras partea leului. Un amănunt: creaţiile lui Becker erau îmbătrânite artificial, în balegă.

  • Numismatica, dragostea de bani

    Întemeietorul şcolii româneşti de numismatică, matematicianul Constantin Moisil: spunea că ,,monedele au fost în toate timpurile în primul rând instrumente comerciale, mijloace de schimb care au determinat şi favorizat propăşirea economică a popoarelor. Deci ele trebuie studiate şi din punct de vedere al valorii lor intrinsece, al circulaţiei, al rolului ce au avut în dezvoltarea economică a omenirii.

    Numismatica nu cuprinde numai ştiinţa monedelor, adică studiul tipurilor inscripţiilor, a stemelor de pe monede sau al măiestriei artistice în care sunt lucrate ci şi istoria monetară care studiază monedele ca factori economici, ca bani…”

    Primii colecţionari de bani apar în scrierile istoricilor grec Pliniu cel Tânăr şi roman Plutarh. Aceştia nu precizează dacă era vorba de colecţii publice sau private, dar spun că numismaţii antici au fost atraşi de frumuseţea şi valoarea monedelor.

    În secolele XIII – XV, monede antice erau incluse în colecţiile familiei Medici – o listă publicată în 1465 menţiona 100 de monede de aur şi peste 500 de argint. Papa Bonifaciu VIII (1294 – 1303) şi poetul italian Petrarca au deţinut coleţii numismatice.

    În secolul XVII, regina Christina a Suediei, care a abdicat în 1654, avea o colecţie de 15.000 de monede. O parte le-a luat cu ea în exil.

    Mayer Amschel Rothschild (1745 – 1812) nu este numai fondatorul casei Rothschild, instituţie care la un moment dat fixa preţul aurului în lume, ci şi un numismat pasionat. Colecţia sa i-a permis să stabilească relaţii apropiate cu parteneri de afaceri.

    În mod curios, în perioada regimului nazist nu au fost emise monede cu imaginea lui Adolf Hitler, acesta hotărând ca astfel de monede să apară pe piaţă la sfârştul războiului. Astfel încât colecţiile din acea perioadă nu au imaginea fostului fuhrer, dar nu sunt complete fără o curiozitate numismatică: monede germane cu Steaua lui David imprimată. Monedele în cauză au fost emise pentru evreii din ghettoul din Lodz.

    Un colecţionar român contemporan apreciază că preţul unei colecţii complete de bancnote româneşti, cu toate datele şi toate specimenele, ar valora în jur de 100.000 de euro, dar nu recomandă, în acelaşi timp, transformarea pasiunii în afacere.

  • Istoria banilor: de la reforma monetară britanică la crizele financiare ale secolului XX

    Elizabeth I începe în 1560 o reformă monetară menită să cureţe sistemul de multele tipuri de monede care circulau. Acţiunea s-a derulat sub supravegherea lui Thomas Gresham, care a devenit celebru atât printr-o lege (“Moneda rea alungă din circulaţie moneda bună”), cât şi prin faptul că a întemeiat bursa londoneză – Royal Exchange. Apar tot mai multe bănci (Amsterdam, Bank of Middelburg, Hamburg Girobank, Bank of Nuremburg) dar şi companii importante – London East India, Dutch East India, Dutch West India, şi în general este o perioadă de efervescenţă care premite aurarilor britanici să evolueze în bancheri. De altfel certificatele de depozit emise de aceştia capătă, după 1600, putere de circulaţie, fiind acceptate şi recunoscute în tranzacţiile comerciale. 

    Poate un anacronism (pentru acea vreme) sau poate nu: tutunul devine monedă în Virginia! Tot în coloniile americane mai are loc o premieră, pentru că în 1690, Massachusetts Bay emite în mod oficial bani de hârtie, folosiţi pentru a-i plăti pe soldaţii care au efectuat o expediţie în Quebec.
    În 1694 şi 1695 sunt fondate Bank of England şi respectiv Bank of Scotland. În 1698 monedele mai reprezentau mai puţin de jumătate din banii aflaţi în circulaţie în Anglia, restul fiind hârtii de valoare. Au loc şi falimente spectaculoase – Darien Company în Scoţia, a cărei cădere a grăbit unirea cu Anglia în 1707, Mississippi Company şi South Sea Company,  două companii care au încercat să speculeze bogăţiile Amercii şi ale Indiilor, dar care au eşuat.

    Benjamin Franklin nu s-a mulţumit să dea lumii paratrăsnetul, pentru că în 1729 scrie “Modest Enquiry into the Nature and Necessity of a Paper Currency”, operă care îi asigură un contract cu Pennsylvania Land Bank pentru o emisiune de hârtii de valoare.

    Mai târziu, Franklin nu a convins Parlamentul britanic să permită americanilor să folosescă banii de hârtie. Franklin şi-a găsit un susţinător în persoana lui Adam Smith, care în “Averea naţiunilor” vorbeşte despre beneficiile banilor de hârtie. Şi nu numai….

    Pentru că pe bătrânul continent începuse revoluţia industrială şi nebunia capitalismului modern: căi ferate, maşini cu aburi, fabrici şi nori de fum, revoluţia americană, crize bancare, dezvoltări fără precedent şi eşecuri răsunătoare, inflaţie şi dispute economice şi politice, totul pe fondul sonor al clinchetului banilor. În perioada 1860 – 1921, numărul băncilor americane a crescut de 19 ori, ajungând la 30.000.

    Economistul american John Kenneth Galbraith a rezumat secole de dezvoltare monetară în câteva cuvinte: “Banii sunt o creaţie unică. Sunt egali cu dragostea, fiind cea mai mare sursă de bucurie pentru om. Şi sunt egali cu moartea prin grijile pe care le iscă”.

  • Istoria banilor: Evul Mediu şi ascensiunea băncilor

    Evul Mediu a fost o perioadă în care moneda s-a diversificat, fiecare regat folosind propriul sistem monetar. Monedele bizantine şi-au păstrat puterea de circulaţie, cele create de Constantin cel Mare, milliarense, siliqua şi solidusul, la mijlocul secolului al IX-lea apărând, pe lângă monedele plane şi unele concave (skeyphate). Lumea medievală a folosit drept etalon, pe rând, dinarul, grosul şi talerul, dar statele germane au adoptat pfenigul, care în Anglia a devenit penny.

    Perperul a fost emis de împăratul Alexis I, în cadrul unei mari reforme monetare, în anii 1092 – 1093. Moneda a fost bătută până la finele domniei lui Andronic al III-lea, în 1328. În secolul XII statele germane scot piese noi, aşa numitele bactreate – bani de tinichea, foarte subţiri, care foşneau. În secolul XIII în Anglia apare sterlingul, monedă din argint, în Austria creiţarul (cu o cruce – kreutz – pe revers) iar la Florenţa florinul, de aur. Cruciadele şi sumele importante de bani necesare finanţării acestora au constituit un stimul pentru sistemul bancar european.

    În jurul anului 900 în China apar banii de hârtie, iar în 960 emisiunile de bancnote au devenit regulate. Rezultatul nu este greu de ghicit: inflaţie, cămătărie, dar şi primul tratat despre monetărie, al împăratului Hung Tsun (1149). Banii de hârtie sunt folosiţi şi de Imperiul Mongol, care după 1230 includea şi China. în următoarea sută de ani hârtia devine ban în India, Japonia şi Persia. După 1400 putem vorbi deja de hiperinflaţie – o bancnotă cu o valoare nominală de 1000 de monede ajunge să valoreze numai trei.

    Europenii află despre banii de hârtie de la Marco Polo, care a trăit în China între 1275 şi 1292.

    În 1355 Nicole Oresme, cel mai important economist al Evului Mediu publică De Origine Natura Jura et Mutationibus Monetrum, unde face conexiunea dintre cantitatea de metal preţios aflat în circulaţie şi valoarea banilor. În 1370 Oresme devine consilier al regelui Charles V al Franţei.

    Din 1400 încep să apară băncile, la Barcelona şi la Genoa în timp ce la Florenţa este legalizată modificarea dobânzilor.
    1440 însemnă inventarea tiparului, de către Gutenberg. Tiparniţa este modificată, printre alţii şi de Leonardo da Vinci, pentru a putea fi folosită la producerea banilor, cu 200 de ani înainte de apariţia primelor bancnote în lumea occidentală.

    Cincisprezece ani mai târziu chinezii renunţă la banii de hârtie, după 500 de ani de folosire a acestora. La baza deciziei pare a sta inflaţia.

    Pentru europeni urmează perioada marilor descoperiri geografice – America, drumul spre India, conchistadorii în America de Sud – iar dezvoltarea comercială care a urmat acestora a fost cât se poate de benefică dezvoltării sistemului financiar.

  • Euro, naşterea unei monede.

    Moneda europeană a fost lansată la începutul anului 1999, dar a fost lansată în circulaţie la începutul anului 2002.

    Producerea bancnotelor a început în iulie 1999, procesul implicând 15 imprimerii din cele 12 state participante la zona euro: Belgia, germania, grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda.

    Imprimeriile au tipărit 14, 89 miliarde de bancnote şi au bătut 52 de miliarde de monede, folosind 250.000 de tone de metal.

    Spre deosebire de bancnotele euro, pe care sunt desenate poduri şi ferestre imaginare ce evocă un continent abstract, reversurile versiunilor naţionale ale monedelor euro creionează cele 25 de secole de istorie a bătrânului continent.

    Spre deosebire de cele şapte bancnote euro, identice pentru toate ţările, Uniunea Europeană a decis în 1996 ca monedele de 1, 2, 5, 10, 20 şi 50 eurocenţi şi 1 şi 2 euro vor avea “feţe naţionale”.

  • Lucruri neştiute despre dolar, simbolul capitalismului

    Imprimeria americană produce 35 de milioane de bancnote zilnic, cu o valoare de circa 635 de milioane de dolari. 95% din bancnotele produse sunt folosite pentru înlocuirea celor aflate deja în circulaţie. 45% din bancnote sunt de un dolar.

    Dolarii sunt imprimaţi pe un material compus din 25% in şi 75% bumbac şi nu pe hârtie, aşa cum s-ar crede. În plus, imprimarea se face prin presare şi nu prin tipărire. Fiecare bancnotă are exact un gram.

    În aprilie 2004 în jur de 700 de miliarde de dolari se aflau în circulaţie. Între jumătate şi două treimi din aceştia, în cea mai mare parte în bancnote de 100 de dolari, nu se aflau pe teritoriul SUA.

    Bancnota de un dolar are o durată de viaţă de 22 de luni, în timp ce 10 dolari trăiesc numai 18 luni. Banconta de 100 de dolari are o durată de viaţă de cinci ani. Monede por circula până la 30 de ani.

    Costurile de producţie a unei bancnote sunt de 5,7 cenţi, indiferent de valoarea acesteia.

    Un teanc de bancnote de un dolar ar cântări exact o tonă şi ar avea înălţimea de 110 metri. În bancnote de 100 de dolari, milionul ar cântări numai 10 kilograme. În monede de un cent, un milion de dolari cântăreşte 246 de tone.

  • Starea vremii şi a traficului în ţară la această oră

    În judeţul Constanţa, din cauza vântului puternic, rămân în continuare închise toate porturile.

    Administraţia Naţională de Meteorologie menţine atenţionarea cu codul galben până luni, 27 octombrie ora 2, local în Dobrogea, în special în zona costieră si Delta Dunării, zonă unde se vor semnala intensificări ale vântului ce vor atinge şi depăşi la rafală 55 – 65 km/h.

    Pentru a evita situaţiile nedorite, Poliţia sfătuieşte conducătorii auto ca, înainte de a pleca la drum, să se intereseze cu privire la starea vremii şi a traseului pe care urmează să se deplaseze, să adopte o manieră prudentă la volan, să circule cu o viteză adaptată în permanenţă la condiţiile de drum şi să mărească distanţa de siguranţă faţă de vehiculele dinainte.

  • Trafic îngreunat pe A1 şi A2. Recomandările Poliţiei pentru şoferi – ACTUALIZAT

    Circulaţia rutieră pe A2 Bucureşti- Constanţa rămâne închisă pe sectorul de drum cuprins între Bucureşti şi Fundulea. Se recomandă ca rută alternativă DN3 Bucureşti- Lehliu.

    Pe autostrada A1 Bucureşti- Piteşti se circulă în condiţii de iarnă, între kilometrii 11 şi 23. Până în zona kilometrului 65 plouă.

    Conducătorii auto sunt rugaţi să circule cu mare atenţie şi să respecte semnalele poliţiştilor rutieri. Reamintim că legislaţia rutieră interzice circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice acoperite cu zăpadă, gheaţă sau polei, fără ca acestea să fie dotate cu anvelope de iarnă.

    În condiţiile producerii unor fenomene ce pot afecta siguranţa circulaţiei rutiere (vânt puternic, ploaie, lapoviţă), Poliţia Română recomandă tuturor conducătorilor auto să adopte o manieră prudentă de conducere, să respecte cu stricteţe regulile de circulaţie, să adopte o manieră prudentă de conducere şi să adapteze permanent viteza de rulare la condiţiile de drum şi trafic.

    Astfel, chiar dacă vă aflaţi în localităţi sau în afara lor, iar partea carosabilă este umedă ori acoperită de mâzgă sau zăpadă, trebuie să circulaţi cu o viteză care să permită oprirea în siguranţă, având în vedere că distanţa de frânare în astfel de condiţii este mult mai mare.

    Întrucât vântul puternic afectează întotdeauna buna desfăşurare a circulaţiei rutiere, recomandăm conducătorilor auto să-şi sporească atenţia pe toată durata deplasării, dar mai ales la ieşirile din tronsoanele împădurite şi sate, la intrările şi ieşirile de pe poduri sau la încrucişările cu autovehiculele cu gabarit mare. Rafalele de vânt laterale modifică ţinuta de drum a maşinilor, cu atât mai mult cu cât viteza cu care se circulă este mai mare.

    Totodată, trebuie evitate oprirea sau staţionarea în dreptul copacilor de pe marginea drumurilor, pe care vântul puternic îi poate rupe.

    În condiţiile unui trafic aglomerat, precipitaţiile sau ceaţa pot determina apariţia unor blocaje rutiere temporare. Păstraţi-vă calmul, nu uitaţi de politeţea rutieră şi nu blocaţi intersecţiile. De asemenea, nu vă angajaţi în depăşirea unei coloane de autovehicule fără a avea o bună vizibilitate.

    În situaţia în care vizibilitatea în oglinzile autovehiculului este redusă din cauza ploii/lapoviţei/ninsorii, folosirea luminilor de către ceilalţi conducători auto reduce riscul producerii unor accidente pe fondul neasigurării la schimbarea direcţiei de mers. De aceea, poliţiştii rutieri recomandă ca luminile de întâlnire să fie folosite pe timpul zilei permanent, mai ales în condiţii de vreme nefavorabilă. Curăţaţi în permanenţă farurile şi blocurile de semnalizare şi folosiţi corespunzător instalaţia de ventilaţie – climatizare.

    Nu consumaţi alcool şi nu conduceţi dacă simţiţi că sunteţi obosiţi! Evitaţi să vorbiţi la telefonul mobil în timp ce conduceţi maşina, dacă nu aveţi ataşat la acesta dispozitivul de tip hands-free.

    Poliţia le recomandă şi pietonilor să-şi sporească atenţia, să evite pe cât posibil folosirea părţii carosabile, mai ales după lăsarea întunericului şi în condiţii de vizibilitate redusă, să se asigure temeinic înaintea traversării drumurilor şi să procedeze la efectuarea acesteia numai după ce sunt siguri că o pot face în condiţii de siguranţă.

  • La noapte, ora 4 va deveni ora 3. Ce se întâmplă cu mersul trenurilor

    Ceasurile urmează să fie date înapoi cu o oră: ora 4 noaptea va deveni ora 3, conform Convenţiei fusurilor orare, la care ţara noastră a aderat din 1979. Astfel încetează aplicarea orei oficiale de vară şi se trece la Ora Europei Orientale, care va fi valabilă până la 29 martie 2015, ora 3.00.

    După ce ceasurile vor fi date înapoi cu o oră, diferenţa dintre ora oficială a României şi Timpul Universal (GMT) va fi de două ore.

    Trecerea la Ora Europei Orientale nu modifică mersul trenurilor în vigoare, informează CFR Călători. Trenurile de călători vor pleca din staţiile de formare după ora oficială de vară până în noaptea de 25/26 octombrie, ora 4.00, iar trenurile de călători care au ora de plecare din staţiile de formare după ora 4.00 vor pleca la orele din mersul de tren în vigoare, respectând Ora Europei Orientale.

    Trenurile de călători aflate în circulaţie după ora 4.00, ora oficială de vară (care devine ora 3.00) vor opri în staţiile din parcurs stabilite, unde vor staţiona până la ora de plecare din orarul în vigoare, iar unele trenuri de călători vor staţiona în staţia de îndrumare şi vor pleca după Ora Europei Orientale.

    Ideea orei de vară îi aparţine omului de ştiinţă Benjamin Franklin, în anul 1784, potrivit informaţiilor publicate de Observatorul Astronomic “Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti. Franklin a scris un eseu numit “An Economical Project” în care a emis câteva idei pentru economisirea uleiului folosit la lămpile de iluminat, între care şi prelungirea administrativă a zilelor în timpul verii. Ideea lui Franklin a fost preluata de William Willett, un constructor britanic care a propus în 1907 să se adauge 20 de minute în fiecare duminică din aprilie şi să se scadă aceste minute în duminicile lunii septembrie.

    Primii care au introdus ora de vară au fost germanii, începând cu 1916 (30 aprilie – 1 octombrie). Au urmat britanicii, ce au introdus ora de vară tot în 1916 (21 mai – 16 octombrie). La 19 martie 1918 s-a introdus şi in Statele Unite, dar în 1919, din cauza opozitiei fermierilor, s-a renunţat la ora de vară.

    În România, ora de vară a fost introdusă prima oară în 1932 (22 mai – 2 octombrie). Din 1933 şi până în 1940, când s-a renunţat la ea, ora de vară era valabilă din prima duminică din aprilie şi până în prima duminică a lui octombrie. Reintroducerea orei de vară s-a produs în 1979.

    În prezent, 70 de ţări aplică ora de vară. Ţările de la Ecuator şi de la tropicul Capricornului, precum şi China şi Japonia nu folosesc ora de vară.
     

  • Istoria banilor românilor

    În secolul II înainte de Hristos cucerirea romană a făcut din denar moneda oficială, ulterior trecându-se la monedele bizantine, care au susţinut schimburile comerciale până în secolul XIV. După anul 1000 încep să apară şi monede locale – dinari, ducaţi şi taleri de argint şi şilingi de bronz în ţara Românească, groşi, dinari, taleri de argint şi şilingi de bronz în Moldova şi ducaţi de aur, taleri şi dinari de argint şi şalăi de aramă în Transilvania. În ţările române au circulat şi monede străine: dinar de argint, aspru de argint, gros de argint, ducat de aur, ducat-florin de aur, dinar unguresc de argint, altân-zlot turcesc de aur, taler leu olandez de argint, ducat olandez de aur, taleri olandezi de argint, teston de argint, piastru turcesc de argint, mahmudea de aur, icosar de aur, ducat unguresc de aur, ducat austriac de aur.

    Leul devine monedă naţională o dată cu adoptarea, în 1867, a Legii pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale, guvernul român din vremea respectivă comandând baterea monedelor, în valoare totală de 4 milioane de lei, la fabricile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham. În lege se preciza că unitatea monetară, leul, se compune din cinci grame argint, din care 835 din 1.000 argint fin şi 165 din 1.000 aliaj. Monedele emise până în 1877 au avut valori de 1, 2, 5 şi 10 bani, fabricate din aramă, 50 de bani (argint), 1, 2 lei de argint, 20 de lei de aur. Între anii 1877 şi 1900, statul român a pus în circulaţie monede atât de aramă, argint şi aur, cât şi de nichel.

    La data de 27 februarie 1880, Guvernul IC Brătianu depunea la Cameră proiectul pentru întemeierea Băncii Naţionale a României, după modelul Băncii din Belgia – 1850. Prin legea monetară din 1867 s-au stabilit normele emisiunii şi circulaţiei monedelor naţionale de aur, de argint şi ale monedelor divizionare, iar prin legea biletelor ipotecare din 1877 s-au introdus temporar în circulaţie banii de hârtie.

    La 27 octombrie 1890, sistemul bănesc al ţării s-a axat exclusiv pe aur, urmând tendinţele băncilor străine. Monedele de aur româneşti aveau valoare egală cu cea a monedelor corespunzătoare din Franţa, Italia, Belgia, Elveţia, Grecia. Printre bancnotele emise de BNR s-au numărat cele de 20 de lei şi de 1000 de lei din 1881, bani de cupru, argint, nichel, cupru-nichel, moneda de aur de 100 de lei, bancnote de 20, 100 şi 1 000 de lei, între 1904-1906, 2 lei de argint şi 50 de bani de argint în 1910, 25 şi 50 de bani de hârtie în 1917, bancnote de 1, 2 şi 5 lei (1917). După primul război mondial, în România circulau în paralel mai multe monede, iar în vederea unificării monetare prin înlocuirea acestora cu leii emişi de BNR s-a decis retragerea din circulaţie a coroanelor şi a rublelor.

    În 1935 a fost emisă şi o monedă de 250 de lei de argint, de 50 de lei de nichel în 1937 şi 100 de lei de nichel în 1938. Între anii 1920-1931 au fost puse în circulaţie bancnote între 1 şi 5 000 de lei, iar în perioada 1939-1944, statul român a emis noi monede de argint, de zinc şi fier placat cu nichel. Tot în anul 1935, s-a hotărât reînfiinţarea Monetăriei Naţionale.

    În 1941 au apărut şi bancnotele de 500 şi 2000 de lei, iar între anii 1944-1948, monedele de 500 de lei de argint, 2000 de lei de alamă, 25.000 de lei de argint, 10.000 de lei de alamă, 100.000 de lei de argint, 50 de bani şi 1 leu de alamă, 2 lei tombac şi 5 lei de aluminiu. După preluarea puterii politice de către comunişti, guvernul a trecut la etatizarea băncilor, la data de 11 august 1948 procesul culminând cu dizolvarea şi trecerea în stare de lichidare a băncilor şi instituţiilor de credit, singurele exceptate fiind BNR şi CEC. Între anii 1945-1947 au intrat în circulaţie bancnotele de 100.000, 1.000.000, 5.000.000 şi 100 de lei, iar după reforma monetară din 1947, bancnota de 1.000 de lei (1948), cea de 500 de lei (1949) şi biletul de 20 de lei emis de Ministerul Finanţelor în 1950.

    O altă bancnotă de 1.000 de lei este pusă în circulaţie în 1950 de Banca Naţională a Republicii Populare Române, iar Ministerul Finanţelor va emite bancnotele de la unu până la 100 de lei (1952). În 1966, Banca Naţională a Republicii Socialiste România emitea bancnotele de 1, 3, 5, 10, 25, 50 şi 100 de lei.